CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

COLONIZĂRI ÎN TRANSILVANIA DUPĂ DIKTATUL DE LA VIENA

COLONIZĂRI ÎN TRANSILVANIA?

Motto:

„Colonizarea ungurilor urmează să fie făcută pe întreaga întindere a Transilvaniei…”

Mikó Imre

1 decembrie 1941

 

 

La 1 decembrie 1941, Mikó Imre a conferenţiat la Cluj, enunţându-şi subiectul astfel (cam ciudat): Recolonizarea în Patrie a ungurilor. Între altele, el a spus următoarele:

„Ungaria, de când există ea în Bazinul Carpatic, s-a străduit să populeze acest spaţiu vital cu maghiari. O asemenea năzuinţă nu i-a reuşit pe deplin, întrucât în acest spaţiu al Europei ungurii erau nevoiţi să lupte cu mulţimea popoarelor năvălitoare şi, în timp ce naţiunea militară ungară îşi vărsa sângele (luptând n.n.), locul ei a fost luat de nişte neamuri de iobagi primitivi, neamuri nepretenţioase dar prolifice, care s-au infiltrat în aceste părţi ungureşti (adică în Ardeal n.n.). Războaiele şi situaţia internă vitregă au determinat o parte însemnată a maghiarimii să caute o aşezare dincolo de Carpaţi.” (adică în Ţările Române n.n.)

„Ungurimea n-a avut nicicând pretenţii dincolo de Carpaţi. În schimb statul maghiar şi-a revendicat – şi îşi mai revendică – dreptul asupra întregului Bazin Carpatic. Acest teritoriu milenar îl vom putea apăra numai în acel caz dacă pe toţi ungurii, răspândiţi în lumea întreagă, îi vom coloniza în Bazinul Carpatic.”

„Colonizarea ungurilor – arată mai departe Mikó Imre – urmează să se facă în întreaga Transilvanie, care, toată, va reveni Ungariei, iar românii (din Transilvania n.n.) vor fi colonizaţi în acele teritorii de Est (adică la răsărit de Nistru n.n.), care au fost recent ocupate de România.”

Asemenea intenţii şi perspective de colonizare au apărut pregnant în aspiraţiile politicienilor din Ungaria, o ţară care se considera model în realizarea propriilor năzuinţe statale.

În realitate, caracterul evoluţiei şi al ambiţiilor sale a fost rezultatul alcătuit din componentele unor neîntrerupte acţiuni şi manifestări politice nu odată sângeroase, arătând o violentă opoziţie faţă de evoluţiile – şi aspiraţiile – spre libertate ale „neamurilor primitive de iobagi” aflate, aproape un mileniu, sub stăpânirea sa.

Astfel caracterul evoluţiei interne din Ungaria era un rezultat format din componentele unor inegale şi neîntrerupte lupte interne, ca şi al manifestărilor violente ale acestora.

A avut oare Statul Ungar intenţia de a coloniza unguri în Transilvania, pentru ca astfel să modifice raportul numeric dintre români şi unguri, totdeauna favorabil românilor, chiar şi în acele părţi ale Transilvaniei, care la Diktatul de la Viena, au fost atribuite Ungariei?

Recurs la statistică. Dacă încercăm să lămurim problema colonizării ungare în Transilvania anilor 1940-1944, trebuie să ne referim la unele date statistice care ni se arată aproximativ astfel:

 

Populaţia probabilă a Transilvaniei de Nord după criteriul naţionalităţii

 

 

  1. a) la data de 31 iulie 1940

 

 

Totalul populaţiei

Români

Unguri

Evrei, şvabi, germani, ţigani ş.a.

2.630.443

1.322.788

975.275

263.173

  1. b) în a doua jumătate a anului 1944

Totalul populaţiei

Români

Unguri

Şvabi, germani, ţigani (fără evrei) ş.a.

2.523.500

1.100.766

1.385.000

37.734

 

 

 

În tabelul acesta, modificările menţionate nu reflectă însă în totalitate schimbările demografice survenite în Transilvania de Nord în perioada 31 iulie 1940 – a doua jumătate a anului 1944, întrucât la scăderea numerică a populaţiei româneşti nu s-a avut în vedere numărul real al celor expulzaţi ori refugiaţi din Transilvania de Nord (Ungaria) în România, acesta fiind de peste 400.000 (şi nu 220.000 cum aproximează V.T. Ciubăncan), iar pe frontul din Ucraina, ca soldaţi ai Armatei Regale Ungare, au decedat ori dispărut cca 100.000 de tineri români.

Alţi cca 40.000 de români – bărbaţi şi femei de toate vârstele – au dispărut ori au murit în companiile (militare) şi formaţiunile de muncă (civile), dislocate în URSS şi Germania.

Aşadar, numărul românilor expulzaţi, refugiaţi, morţi şi dispăruţi se cifrează, în anii Diktatului, la cel puţin 540.000.

La acest număr se adaugă şi cei 36.000 de evrei masacraţi la Kamenetz-Podolsk, în 1941, şi cei 170.694 de evrei exterminaţi la Auschwitz, în 1944, despre care Moshe Carmilly afirmă că „ajunşi din nou sub autoritate ungară, evreilor li s-a pecetluit soarta”.

Dacă ţinem seama de toţi cei dislocaţi, refugiaţi, masacraţi şi dispăruţi, numărul total al populaţiei din Transilvania de Nord, în a doua jumătate a anului 1944, ar fi trebuit să fie 1.919.413, şi nicidecum 2.523.900!

Despre colonizări de populaţii ungare în Transilvania de Nord (Ungaria) nu s-a vorbit niciodată în mod deschis, niciodată nu a apărut ca temă publică de discuţie ori considerare lucidă. O tăcere şi o învăluire prelungite peste o serie de guvernări şi diverse ideologii, într-o stranie complicitate, de la Horthy, prin Szálasi, Rákosi, Kádár până astăzi.

Să vorbim despre o conjuraţie fără să ni se strângă inima, ca despre o nepermisă dezvăluire? După ce a fost – şi mai este – ascunsă într-o tăcere voită, ermetică, vădind nu numai o disciplină de oţel dar şi pasiune pentru deprinderi tainice într-o conspiraţie absolută?

Dacă s-ar şti adevărul, am cunoaşte oare şi responsabilii – ori culpabilii – unei intervenţii artificiale şi vinovate într-o desfăşurare demografică naturală?

Nici astăzi, când forţele societăţii conduc lumea spre o libertate mai pronunţată, adevărul să nu poată deveni obiectul cunoaşterii? Or, fără cunoaşterea adevărului nu se pot emite judecăţi în termenii obiectivităţii. În cazul de faţă, conspiraţia continuă să întreţină mistificarea.

În legătură cu schimbarea raportului demografic între etnia română şi etnia maghiară, în defavoarea celei româneşti, V.T. Ciubăncan arată că „etnia maghiară (…) era proiectată a se dezvolta după o curbă ascendentă şi prin noi constrângeri de imigraţii şi colonizări intense”. În altă parte, acelaşi autor menţionează că „etniei maghiare (din Transilvania de Nord în anii ocupaţiei ungare n.n.) i-a fost asigurat pentru evoluţia ei demografică (…) şi un program amplu de colonizări masive de populaţie maghiară de pe teritoriul Ungariei, în partea ocupată a teritoriului Transilvaniei”.

Oare trăsătura comună a acestor aspecte constă în aceea că ele se raportează la istorie – dar şi la prezent – ca la o întâmplare ce nu cuprinde în sine vreo importanţă, pentru vremea sa şi nici pentru vremea noastră – fără repercursiuni în viitor şi fără vreo legătură cu evenimentele trecutului?

Am ascultat în Sala Festivă a prefecturii din Cluj – era în ziua de 11 iunie 1946 – cuvântarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, pe atunci Ministrul Justiţiei. În numele Guvernului Român, el a respins orice formulă de compromis în „problema Transilvaniei”, cu referiri la „starea de tensiune şi nesiguranţă care domneau din nou”, datorită tentativelor maghiare de a provoca o stare de tulburare, în timp ce problema graniţelor României era, încă o dată, pusă în discuţia unui for internaţional (Conferinţa de la Paris).

Am reţinut consideraţiile lui Pătrăşcanu în legătură cu hotărârea de la Paris, ca o soluţie firească şi logică: fixarea în mod definitiv a hotarelor noastre de vest, încadrarea definitivă în statul român a Transilvaniei, ca şi remarca vorbitorului că numai cei dornici ori interesaţi să semene, în mod vinovat, vrajba, numai pescuitorii în ape tulburi pot unelti împotriva celor hotărâte la Paris.

Printre cei ce refuzau să accepte hotărârea de la Paris, Lucreţiu Pătrăşcanu a pomenit, în primul rând, guvernul ungar, referindu-se la primul ministru Ferencz Nagy, din declaraţiile căruia a citat următoarele: „Ne-a venit vestea de la Paris – spunea F. Nagy – că Transilvania a fost atribuită României (…). Ştirea, bineînţeles a cutremurat opinia publică maghiară, îngrijorată de soarta acestei provincii ungureşti (…) Hotărârea de la Paris nu poate să rămână în picioare”. Etc.

Pe bună dreptate, Pătrăşcanu a vorbit despre o izbucnire de proteste care, după opinia sa, nu era altceva decât o nouă ediţie a mereu aceluiaşi revizionism.

Tot atunci, în 1946, ministrul de Justiţie al Ungariei, într-o declaraţie făcută la Londra, a cerut să se restituie Ungariei oraşele Oradea, Satu Mare şi Arad, iar Ferencz Nagy, primul ministrul ungar, a cerut autonomie pentru Secuime, insinuând posibilitatea de a crea statul independent al Transilvaniei!

Profetic, Lucreţiu Pătrăşcanu a vorbit despre primejdia revizionismului, devenit, din nou, stindardul unei acţiuni internaţionale.

În decursul deceniilor ce s-au scurs, în repetate rânduri m-am gândit la acea cuvântare, fără să-i reţin întreaga desfăşurare.

Recent însă o carte a lui Mihai Ungheanu mi-a amintit de o altă temă din cuprinsul cuvântării lui Pătrăşcanu, în care erau combătute câteva din preocupările antiromâneşti ale hungarismului, a acelei lumi cu întorsături schimbătoare, imprevizibile, ce tinde avid, aproape prădalnic, către aspiraţii furtunoase, inspirate de mituri şi legende istorice larg răspândite în spaţiul fostului imperiu al Sfântului Rege Ştefan.

Astfel, Pătrăşcanu s-a referit la „necesitatea ieşirii din ţară a celor aproape 300.000 ori 400.000 de unguri aduşi de Horthy în Transilvania de Nord în anii Diktatului”.

O asemenea informaţie m-a stimulat să caut – şi să găsesc – textul acelei cuvântări, din care voi cita în întregime pasajele ce se referă la colonizări ungare în Transilvania de Nord:

„Trebuie să recunosc – spunea Pătrăşcanu, cu referire la acel sprijin pe care l-au acordat românii sutelor de mii de maghiari, condamnaţi în Ungaria la înfometare după cel de-al doilea război mondial – că dacă ajutorarea populaţiei maghiare din Ungaria am privit-o cu bunăvoinţă, nu putem spune acelaşi lucru atunci când este vorba de acea masă, 300.000-400.000 de maghiari (din Ungaria n.n.), care trăiesc, astăzi, înafara legilor ţării noastre, în mod ilicit în România” (subl. ns.)

„Această populaţie maghiară, atât de numeroasă – spunea Pătrăşcanu în continuare – nu se află aici (în România n.n.) numai în căutare de mijloace de existenţă. Prezenţa acestor oameni şi permanentizarea acestei prezenţe – oameni pe care noi în mod conştient i-am exclus de la drepturile de cetăţenie – creează o situaţie îngrijorătoare. Pentru că tocmai aceşti maghiari – sau cei mai mulţi dintre ei – cultivă şi alimentează tendinţele revizioniste şi duc o muncă de destrămare a statului nostru; în această chestiune îngăduinţa noastră are limite”

Modul în care Ministrul de Justiţie al României a zugrăvit ansamblul istoric al anumitor trepte de trecere, cu aspect de criză, din vremuri contemporane lui, ne abate atenţia spre caracterul acelui om devenit „victima celor care, în cadrul partidului comunist din România, intenţionau să menţină hotărârile Diktatului de la Viena şi climatul ocupaţiei horthyste în Transilvania”.

Să ne amintim ce anume a cerut Lucreţiu Pătrăşcanu în discursul său în 1946: trimiterea în judecată a autorilor crimelor maghiare – zise „horthyste”, a unor indivizi care se plimbau, în libertate, pe străzile Clujului, declararea limbii române drept limba de stat şi pe teritoriul atribuit României prin armistiţiul de la Moscova (1944); existenţa unui singur drapel naţional (tricolorul românesc); scoaterea din ţară a celor 300.000 sau 400.000 de maghiari strămutaţi din Ungaria în Transilvania de Nord.

Aceste intenţii au avut un rol decisiv în deznodământul crizei provocate de Lucreţiu Pătrăşcanu, a cărui concepţie personală a coincis cu un important curent istoric de opinie.

Trebuie să remarcăm că modul în care a fost configurată istoria de societatea românească, după cel de-al doilea război, provenea din tradiţiile încă nealterate de ideologia comunistă despre viaţa naţională.

Deoarece conţinutul intereselor legate de colonizarea – ori recolonizarea – ungurilor în Transilvania se raportează la interesele înguste şi egoiste ale şovinismului de stat ungar, o asemenea extindere artificială a unui scop politic ca să rămână tăinuită, ori greu sesizabilă, nu putea fi realizată decât cu mijloacele camuflajului, ale ipocriziei, minciunii şi ale conjuraţiei. Scopul? De a conferi maghiarimii încă un instrument de dominaţie, mai ales pe plan naţional, dar şi internaţional.

Contemporanii anilor postbelici (1945-1948) îşi mai amintesc de eforturile – mai puţin publice şi mai mult conspirative dar sesizabile – la instanţele de partid – depuse de Uniunea Populară Maghiară, pentru ca tuturor acelor unguri care îşi aveau domiciliul pe teritoriul României la data de 6 martie 1945 – şi nu la 30 august 1940, cum ar fi fost normal – să li se acorde cetăţenia română.

Dacă ne întoarcem spre cunoaşterea finalităţii acelei adevărate concentrări naţionaliste vom constata că acţiunea de colonizare – realizată în mediul urban – a fost concepută ca o întărire şi afirmare a unui patrimoniu artificial de factură agresiv naţionalistă.

* *

*

În Programul PMA mai există două menţionări aluzive care merită să li se acorde atenţie. Două probleme care au acţionat viguros în istoria Ardealului cedat fără ca cineva să le fi remarcat.

La paragraful V pct. 1 se găseşte următoarea frază: „Iar în relaţia generală maghiară cu ajutorul Reformei agrare şi a colonizării…” etc. Apoi la paragraful X pct. 1 se formulează necesitatea urgentă de „încadrare organică a secuimii în trupul ţării maghiare!?”

Mărturisesc că atenţiei mele, a unui contemporan cu evenimentele despre care relatez, într-o etapă cu manifestări tipice vremurilor, vizibile şi ascunse, nu i-au scăpat sensurile şi semnificaţiile celor două afirmaţii. Despre o temeinic pregătită şi, totodată, extrem de tăinuită „colonizare”, imaginată şi pusă la cale de cele mai înalte şi secrete foruri ale statului ungar, au circulat zvonuri şi apăruseră indicii. Apoi în 1941, sub ochii noştri, fără nici o publicitate, a fost concretizată o „colonizare”, în comuna românească Iclod, situată aproximativ la jumătatea drumului dintre Cluj-Napoca şi Dej. Mai întâi a fost ridicată în centrul comunei o monumentală biserică reformată, apoi a apărut „colonia”, cu coloniştii săi, în cca 10-15 case, cu locuitorii lor, edificii confortabile, cu acareturi în mijlocul unor curţi arătoase, ocupate de tot atâtea familii aduse de undeva din Ungaria. După precipitata plecare a coloniştilor la declanşarea războiului ungaro-german împotriva României, în septembrie 1944, impozanta biserică – fiindcă localitatea n-avea şi nu are populaţie ungurească – a fost vândută credincioşilor ortodocşi în anii socialismului, devenind românească, iar casele părăsite, uşor modificate, adaptate de-a lungul anilor la necesităţile gospodăreşti ale unor agricultori autohtoni, s-au integrat peisajului local.

În presă, cu două excepţii, nu s-a scris absolut nimic despre problema colonizării. Cele două ştiri au apărut în ziarele din Cluj.

Cotidianul „Ellenzék” (la 1 februarie 1941) sub semnătura lui György Bodor a publicat articolul „Problemele adevărate ale Transilvaniei de Sus”, cu următoarele subtitluri: „Transilvania să nu devină noul teren de vânătoare al partidelor; să colonizăm dar cu respectarea drepturilor minorităţii române”.

După ce pledează în favoarea unităţii naţionale în cadrul Partidului Ardelean, articolul atrage atenţia asupra sarcinilor cu care se confruntă maghiarimea din „Transilvania de Sus”, ale căror rezolvare necesită „concentrarea tuturor forţelor pentru a construi Transilvania de Sus maghiară”. „Să nu credem că problema Transilvaniei de Sus am rezolvat-o cu luarea acesteia în proprietate de către stat. Nici înlocuirea jandarmului român cu ordinea jandarmului maghiar nu constituie o rezolvare… etc. Oraşele au devenit din nou ungureşti într-o clipă… Secuimea cu o singură mişcare s-a debarasat de toate urmele vizibile lăsate de cei 22 de ani (cât a durat „ocupaţia” românească – n.n.), dar problemele ungurimii de la sate din Transilvania de Sus sunt mult mai complicate… Toate forţele ungureşti ale Transilvaniei trebuie concentrate pentru ca după cumplita pustiire (referire la 22 de ani de stăpânire românească – n.n.) să refacem firele din ţesătura de nezdruncinat a relaţiilor populare”.

 „Sarcina este extrem de delicată şi foarte grea”. (subl. ns.) „Delicată şi grea pentru că am dori să ne amintim de acele adevăruri pe care le-am învăţat în cursul a 22 de ani ca minoritari. Am dori să ne amintim că o problemă naţională, importantă în dimensiunile sale, nu poate fi rezolvată prin asimilare pe de o parte, pe de alta că acel popor stăpânitor care încearcă să evite pericolul din punct de vedere al statului prin extirparea minorităţilor sale pierde bazele morale ale existenţei sale…” „… În orice caz noi trebuie să refacem firele maghiare din ţesătura plasei care ne leagă: cu orice preţ trebuie să creăm o legătură naţională nemijlocită între Şesul Ungar şi Pământul Secuiesc şi dorim cu sinceritate ca această problemă s-o realizăm nu împotriva românilor, ci alături de ei…”

„Modul în care e repartizat pământul în Transilvania de Nord se află încă în fază statistică… dar chiar de-acum apare indubitabil faptul că dacă lăsăm în mâna poporului român pământul de care dispune – pământul rămas disponibil ar ajuta, dar n-ar rezolva problema.

„Orice cale ne-ar forţa România să urmăm, scopul, adică întărirea decisivă a maghiarimii în Transilvania de Sus trebuie să-l realizăm”.

În centrul României se află Secuimea, cu o populaţie care declară şi simte tot mai viguros că aparţine naţiunii ungare. O insulă flancată spre vest de cca 6 milioane – şi înconjurată de centura celor peste 20 de milioane – de români. Izolarea pământului secuiesc de Ungaria este, prin urmare, evidentă.

Într-o asemenea situaţie cum s-ar putea „include organic” Secuimea în „trupul ţării ungureşti? Proiecte au apărut totuşi încă de la sfârşitul secolului XIX. În monografia judeţului Solnoc-Dăbâca (1902) se fac referiri la un culoar ce ar urma să lege Secuimea de Ungaria. Istoricul Makkay aminteşte şi el de un asemenea coridor care ar urma să traverseze, pornind de la Mureş, zonele Someşului, spre şesul Tisei prin Satu Mare.

Pe oriunde s-ar construi însă coridorul între Secuime şi Ungaria, acesta n-ar putea, în nici un fel, să ocolească masiva populaţie românească din zona fostului judeţ Someş, locuit, după statisticile oficiale ale Ungariei, încă din anii 1896, de români în proporţie de 90%!

Din articolul lui György Bodor vom mai cita un pasaj despre „pretenţia maghiară asupra viitorului”: „Zonele de dincolo de Tisa şi Ţara Secuilor sunt acele părţi ele Ungariei unde oamenii sunt «robuşti şi spornici» (?), unde chiar şi astăzi există încă nealterată puterea expansivă a poporului ungar; şi dacă ne menţinem pretenţia asupra viitorului, atunci trebuie să creăm modalitatea ca această dublă expansiune populară ungară să afle calea ca să-şi strângă mâinile în centrul scufundatului voievodat al Ardealului”.

O asemenea reflexie, datând dintr-o epocă tulbure ce părea favorabilă aspiraţiilor şi profeţiilor ungureşti, a fost alimentată de un superficial şi îngâmfat optimism, ce îşi extrăgea ordinea naturii sale lăuntrice din tezele nazismului, care credea în izbânda răului şi cuprindea în sine forţa făptuirilor păcătoase, dispunând şi de facultatea de a fi fericit în urma nenorocirilor altora.

Vremea celui de al doilea război era a acţiunilor, din convingerea că astfel se vor trage mari foloase pentru „cauza eternă” a ungarismului. Să fi fost oare o pură întâmplare, sau consecvenţă în colaborare cu istoria, faptul că marea majoritate a celor peste 150.000 de români, soldaţi combatanţi în armata ungară pe frontul ucrainean, provenea din zona imaginatului coridor, care ar trebui să lege judeţele locuite de secui cu Tisa?; că masivele concentrări de români în companiile de muncă forţată, dislocate în Ucraina, Polonia, în nordul Germaniei etc., cu pierderi umane foarte mari, au afectat tot populaţia românească din părţile prevăzute să se transforme în coridorul râvnit?

Dar zecile de mii de români, bărbaţi şi femei, tineri şi vârstnici, „închiriaţi” Germaniei pentru munci agricole în 1942-1944 de prefectura judeţului Solnoc-Dăbâca (Someş), majoritatea cărora nu s-a mai întors în valea Someşului?

Un alt fenomen la fel de grav, greu de lămurit, s-a petrecut în aceleaşi părţi ale Ardealului – între judeţele secuieşti şi Tisa – în anii regimului socialist, de data aceasta fără ordine de chemare, fără expulzări etc. Să fi fost oare o simplă întâmplare că în unele zone aflate pe linia unde ar fi trebuit instalat „coridorul” populaţia românească a scăzut cu cca 80-90% între 1948-1989?

O depopulare întâmplătoare ori organizată? Rezultatul unei îmbinări între interes, imaginaţie, acţiune?

Dar ce nu poate deveni oare unealtă în politica contemporană? Să fie acelaşi stimul ca în îndepărtatul an 1942?, pus în alertă de aceeaşi substanţă: exaltatul program al naţionalismului ungarist?

(Am întrebat recent un fost înalt factor iniţiat în tainele poliţiei ultrasecrete dacă în socialism o asemenea conjuraţie era oare posibilă? Răspunsul a fost categoric afirmativ!)

Iată cum seminţele de altă dată se regăsesc pe solul unor asemenea întâmplări, care mai apoi vor da fructe rele şi otrăvitoare!

Să nu includem oare acest trecut în memorie? Ce s-ar înţelege fără memorie din acţiunile şi scopurile urmărite de Partidul Maghiar (din România), de Partidul Ardelean (din Ungaria), de Uniunea Populară Maghiară, de comuniştii unguri activi în zonele de conducere ale P.C.R. şi, în prezent, ce s-ar înţelege din politica U.D.M.R.-ului? Deosebiri? Numai de vocabular şi de tactică.

Al doilea articol despre colonizare, apărut în ziarul „Keleti Ujság” (Cluj, 12 octombrie 1941), ne informează despre un alt complex de măsuri cu privire la colonizarea ungară în anii războiului. Cu titlul Viaţă nouă pe pământ maghiar (adică în Transilvania de Nord), articolul dezbate în special unele din „problemele acute ale epocii”, ca de exemplu colonizarea secuilor bucovineni reveniţi între graniţele Ungariei. Înşirarea unor fapte este prefaţată de o scurtă privire retrospectivă asupra colonizării interne din Ungaria, de unde transcriem:

„De la mijlocul secolului trecut, dar mai ales după «înţelegerea» din 1867, cei mai buni fii ai ungurimii erau preocupaţi de extinderea maghiarimii în interiorul graniţelor Ungariei. Mulţi au fost cei care au privit cu îngrijorare pustiirea făcută de turci, din cauza cărora ungurimea din apropierea graniţelor a fost rărită. Unii s-au gândit, încă de atunci, la colonizare…”

Împletirea cauzală în viaţă şi în istorie este extrem de complicată. Fireşte că fiecare faptă a unui grup ori a unui om are urmări, uneori decisive, asupra destinelor viitoare.

În cazul colonizării secuilor bucovineni (1941) în Bacica (Iugoslavia), aceste consecinţe au survenit repede – şi tragic – încă la sfârşitul celui de al doilea război mondial, când proprietarii sârbi ai caselor şi pământurilor, deposedaţi prin forţa armelor maghiare de averea lor, s-au confruntat, fără lege şi fără milă, cu grupurile de colonişti, obligându-i pe aceştia să răspundă nu pentru faptele lor, ci pentru faptele Comisariatului pentru colonizare internă (a existat o astfel de instituţie în Ungaria!) care, în general, a săvârşit şi alte „erori” (cazul Iclod de ex.).

Articolul ne mai dezvăluie practica colonizării începute la numai zece zile după încetarea ostilităţilor, respectiv după ocuparea militară a zonei, când a fost anulată reforma agrară făcută de sârbi.

„În conformitate cu cele cuprinse în raport, în decursul a cinci săptămâni au fost aduse în Bacica recucerită, din toate părţile Ungariei, 3262 de familii de unguri cu 14803 suflete, a căror colonizare s-a realizat în două luni şi jumătate”.

Au fost atribuite atunci coloniştilor unguri 53.000 iugăre pământ arabil; alte 179.000 de iugăre au fost păstrate, ca rezervă, la dispoziţia ministrului agriculturii. „O asemenea procedură rapidă – ne informează în continuare articolul citat – a asigurat succesul colonizării, întrucât a pus capăt eventualelor mişcări ale foştilor proprietari şi a zădărnicit realizarea unor interese personale egoiste în dauna intereselor generale ungare…”.

Rezultat din circumstanţele despre care vorbeşte acţiunea colonizării, „destinul” se adecvase unei concepţii de stat nu numai în sens general: era destinul individului lăsat la voia bunului plac, o situaţie specifică condiţiilor din Ungaria acelor ani.

O asemenea imagine istorică va persista în conştiinţa românilor, a evreilor (a celor care şi-au păstrat memoria), a sârbilor, rutenilor etc. (iar cronicarul acelor întâmplări nu are dreptul să schimbe ceva din toate acestea).

Maşina birocraţiei ungare a acţionat într-un anume fel pe teritoriul iugoslav şi altfel pe teritoriul Transilvaniei de Nord. Aici acţiunile „istorice” s-au configurat în complexul unor revanşe posibile, denumite „retorsiuni”. Prin cuvântul de „retorsiune” se înţelegea posibilitatea de a reacţiona de o parte şi de alta – adică românii împotriva ungurilor din Transilvania de Sud ori ungurii împotriva românilor în Transilvania de Nord – dacă o măsură oarecare luată într-o parte ori alta era apreciată exagerat de gravă.

Desigur limitele unei astfel de practici erau meschine şi primitive, deşi tocmai acestea dădeau neîncrederii şi iritării ceva concret, vizibil – „retorsiune” adică.

Spre deosebire de întâmplările din Iugoslavia, în Transilvania împrejurările internaţionale nu au favorizat exterminarea populaţiei româneşti, deşi această idee fusese vehiculată cu mult înaintea constelaţiei politice din 1940. Iată ce scria de ex. ziarul „Pesti Hirlap”, la 15 aprilie 1932:

„Dacă noi ungurii vom recăpăta Ţara, naţionalităţile vor trebui să se acomodeze, şi se vor acomoda chiar în primele 24 de ore. Nu vom repeta slăbiciunile Ungariei de altă dată. Daco-romanii vor trebui să dispară de pe acest teritoriu!”

Autorităţile ungare de ocupaţie au găsit formele „legale” pentru recâştigarea terenurilor agricole ale unor mari proprietari maghiari parţial expropriaţi prin aplicarea reformei agrare din România în 1921. Atunci au fost împroprietăriţi 1.388.717 ţărani – români, unguri şi de alte naţionalităţi.

Pe baza decretului 1440/1940 ME, emis de guvernul ungar, au început procesele intentate de foşti moşieri maghiari pentru redobândirea pământurilor expropriate. Procesele de revizuire au afectat 1369 de sate.

Au fost restituite vechilor proprietari unguri cca 77.000 iugăre prin deposedarea ţăranilor români.

Politica de sărăcire a ţărănimii române s-a evidenţiat, cu grave consecinţe, datorită unor măsuri discriminatorii şi procedee teroriste.

Până şi marele scriitor maghiar Dezső Szabó s-a încumetat să scrie astfel: „După orice mare experienţă… reflexul normal al rasei noastre ar fi trebuit să fie o colonizare internă.

Cu toate mijloacele posibile trebuie să li se smulgă şi să se adune pământurile românilor la un loc, unde să se strângă sute de mii de familii maghiare, iar pământurile suferinţelor de totdeauna să fie făcute ungureşti”.

Ignorarea oficială a concepţiei umaniste asupra omului, ca şi consecinţele noului sistem politic instaurat în Ungaria după 1919, nu pot fi tălmăcite ca o simplă schimbare de costumaţie.

În anii războiului (1939-1945) societatea ungară s-a instalat politic pe principiile naziste, ca pe o bază solidă pentru prezent şi viitor, dar şi ca o parte componentă, neapărat necesară, a vieţii naţionale. De fapt o asemenea concepţie, ca produs al vremii sale, nu putea depăşi orizontul acesteia.

Cum altfel s-ar înţelege trăirea inconştientă a istoriei, de care a dat dovadă secretarul general al Partidului Maghiar Ardelean, Mikó Imre, afirmând (şi în presă) – chiar în ziua de 23 august 1944! – că „Ungaria s-a instalat – deocamdată doar în Transilvania de Nord pentru încă 1000 de ani”!?

Abia capitularea i-a pus pe politicienii unguri ai acelei perioade în faţa imposibilităţii de a alege şi de a recunoaşte, evident cu o tragică sfâşiere sufletească, lipsa oricărei alternative.

Şi totuşi, în jurul vechiului program imperial se vor regrupa forţele active ale societăţii ungare indiferent de ideologia partidelor şi a regimurilor în care s-au integrat, înţelegând, ce-i drept, rosturile revoluţiilor de altă dată, dar nu şi necesitatea unor noi schimbări revoluţionare.

Din acest motiv societatea maghiară n-a fost în măsură să evite trăirea permanent împovărătoare a naturii contradictorii a propriei situaţii naţionale în istoria contemporană.

 

 

 

Sursa:

https://www.oocities.org/rsorban/Colonizari_in_Transilvania.htm

 

 

Publicitate

14/03/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , | Lasă un comentariu

Pagini regăsite: CE ARME FOLOSEAU ZIARELE MAGHIARE ÎN RĂSPÂNDIREA PROPAGANDEI ANTIROMÂNEȘTI

 

 

 

 

Imagini pentru propaganda maghiara antiromaneasca photos

 

 

 

 

DE CE ARME SE FOLOSESC ZIARELE MAGHIARE

Cei care cred că încheierea conflictelor militare din Marele Război (1914-1918) cu victoria Antantei a însemnat şi sfârşitul acestei pagini triste din istoria Europei, greşesc profund.

A urmat un al doilea război, politic, diplomatic şi mediatic, căruia nu-i vor pune capăt decât tratativele de pace de la Paris şi semnarea acestora de părţile beligerante pe parcursul anului 1920, mai cu seamă.
Situaţia României a fost şi mai ingrată, ea trebuind să se confrunte cu provocările bolşevice în Basarabia şi cu cele revanşardiste la graniţa de vest.

Proclamaţiile de unire, care au culminat cu Marea Adunare de la Alba-Iulia, au incitat şi mai mult iredentismul maghiar, care a încercat să sape la bazele statalităţii unitare româneşti.
Însă, chiar din anul 1919, o propagandă partizană maghiară, zgomotoasă, a încercat să influenţeze tratativele de pace. Oamenii politici de mare valoare, dovezile geografico-istorice, confesionale şi lingvistice prezentate de lingvişti au dus la o corectă trasare a graniţei de vest, prin Tratatul de la Trianon.

Maşina de dezinformare maghiară peste hotare era redutabilă, rod al unei experienţe de decenii în domeniu şi al unor sume imense alocate cu acest scop.

A existat, însă, şi o propagandă „de uz intern”, care urmărea să provoace teama şi ura împotriva „ocupantului valah”, în Ardeal şi, mai ales, în Ungaria adusă la limitele sale fireşti sub aspect teritorial.

Articole cu acuzaţii grave şi ţinând de domeniul patologicului urmăreau crearea unui curent de opinie profund şi furibund antiromânesc.
Şi încă un aspect: în vremea Primului Război Mondial se mai putea vorbi de onoare militară, de cavalerism.

Un soi de romantism sui generis se mai păstra, iar acuzele privind nişte barbarii inventate ale trupelor româneşti tocmai distrugerea acestei imagini le urmăreau.

Articolul pe care îl transcriem (cu toate stângăciile de exprimare, datorate faptului ca e o traducere din limba maghiară, iar autorul n-a făcut, probabil, şcoala în limba română) este doar unul din cele cu caracter tendenţios din epocă.

A apărut în săptămânalul „Românul” din Arad, Anul VIII, Sâmbătă, 19 Ianuarie (1 Fevruarie) 1919, Nr. 15, p. 3.
*
„Ziarul Az Est şi pe urma lui şi celelalte ziare maghiare, umple coloanele cu cele mai fantastice ştiri despre pretinsele atrocităţi ale Românilor. Scrie adevărate grozăvii numai ca să-i agite pe Maghiari în contra noastră.
Ne-am obişnuit cu multe în cursul deceniilor din urmă şi mai ales în cursul răsboiului; am avut parte de gingăşiile politicei maghiare şi de cuvintele de dragoste frăţească a ziarelor maghiare, cari nu ne mai slăbiau din epitetele de Vlahi sălbatici şi alte multe.

Am fost obişnuiţi să spună despre noi toate lucrurile rele şi vorbele de ocară. N’am fi crezut însă, ca ziarele maghiare să se coboare la totala lipsă de simţ bun, încât să se năpustească asupra unei armate regulate cu învinuiri de atrocităţi, cum face mai nou ziarul Az Est.

Peste câteva zile va urma desminţirea, cum astăzi în fabrica de minciuni a ziarelor maghiare e la ordinea zilei. Dar ce se întâmplă cu ura afurisită care se seamănă în Maghiari împotriva a tot ce-i românesc?

Aceasta nu trece, ci îşi sapă alvie tot mai adâncă în mintea şi în inima oamenilor. Şi aceasta este ţinta ziarelor maghiare, aceasta este, poate, cea din urmă armă de apărare.

Ca document nepieritor al vremii dăm în întregime ştirea următoare din Az Est, nr. 26.

Sub titlul: ”Românii îi sărează pe răniţii maghiari” – scrie următoarele:

Despre atrocităţile săvârşite de trupele române de ocupaţie faţă de Maghiari şi până aci am primit multe ştiri. Din deţinere, înfometare, bătaie au parte consângenii noştri maghiari de jos. Dar întrece orice închipuire omenească şi aruncă lumina cea mai ruşinoasă asupra culturii trupelor de ocupaţie, aceea că trebuie sa relatăm de data aceasta.
Direcţia căilor ferate maghiare Oradea-mare – Cluj pe funcţionarii de la căile ferate îi rănesc şi le sărează rănile.

Avizat telegrafic, deşi părea de necrezut – scrie Az Est – a fost trimisă îndată direcţiei căilor ferate din Arad, ca să înceapă fără amânare, cercetare amănunţită, ca să se constate ce s’a întâmplat pe linia numită.
Cercetarea direcţiunii a constatat lucruri îngrozitoare. S-a constatat, că între Ciucea şi Poeni unei sentinele i-au tăiat braţul şi piciorul, ranele le-au sărat lăsându-l ceasuri întregi să se sbată în chinurile cele mai mari. Pe altul l-au spânzurat cu capul în jos în closet, până când s-a înecat.

La altă gară au omorât cu patul pustei pe un impiegat. În Brăţea au tăiat carnea unui funcţionar, au sărat rana, apoi au cusut-o, privind ceasuri întregi chinurile grozave ale omului nenorocit.
Dela gările din Valea Jiului se raportează, că acolo – pe lângă bătaie – e la ordinea de zi punerea de sare pe răni. Pe mulţi din impiegaţii dela căile ferate, cari făceau grevă, i-au bătut şi când nici după aceasta n’au vrut să lucreze, ori să se supună comandantului român, au tăiat la mai mulţi în carne vie şi, ca în alte locuri, au pus sare pe rane şi le-au cusut.

S-a constatat, că au necinstit fetele şi au siluit femeile.
Direcţia căilor ferate a înaintat ministeriului datele cercetării care – cu ajutorul legăturii de radiotelegrafiere care s’a înfiripat mai nou – le va trimite conferenţei de pace în Paris. Suntem siguri, dacă popoarele civilizate ale lumii vor lua cunoştinţă de cazurile acestea de atrocităţi, retorziunea nu va întârzia nici un minut.”

Cu ştirile acestea se ocupă şi în loc de frunte, dovadă despre importanţa şi veracitatea [=adevărul – n.n.] ce le atribuie.
Noi cari niciodată nu ne-am temut de lumină, dăm publicităţii aceste ştiri, ca cei chemaţi să ia cunoştinţă de ele şi să ia măsurile faţă de calumniatori.
Iar publicul cetitor să întâmpine pe aceşti calumniatori răuvoitori cu dispreţul, [pe] care-l merită.
Suntem siguri, că birourile de propagandă şi de minciună vor continua mai departe pe calea începută.

Ca mâine, vor scrie, probabil, că Românii, nu numai că pun sare pe ranele Maghiarilor, dar îi şi mănâncă. Şi dacă le face plăcere sa aducă ştiri de atrocităţi iscodite [=inventate – n.n.] nouă nu ne strică, pentrucă este vorba veche: cu minciuna prânzeşti, dar nu ajungi să şi cinezi.
Asta trebuie să fie şi soartea detractorilor noştri.”

 

 

14/03/2020 Posted by | PRESA ROMÂNEASCĂ | , , , , , , | Lasă un comentariu

S-au înmulțit manipulările vehiculate în mass media în privinţa pandemiei cu Coronavirus

 

 

 

 

 

 

Cel mai bun loc pentru a obține informații fiabile este site-ul Organizației Mondiale a Sănătății, www.who.int . Aici puteți găsi sfaturi cuprinzătoare, inclusiv mai multe despre cum să reduceți la minimum riscul de răspândire sau să captați COVID-19.

În prezent, site-ul este actualizat zilnic, așa că faceți o înregistrare regulată. 

De asemenea, este recomandabil să verificați site-ul oficial al municipalității locale și regionale, care poate avea informații specifice despre sănătate, precum și știri despre comunitatea dvs., cum ar fi ghidul de călătorie și punctele de focar.

OMS avertizează că o serie de mituri și înșelătorii circulă online. Infractorii au profitat de răspândirea virusului pentru a fura bani sau informații sensibile și, spune OMS, dacă cineva este contactat de o persoană sau organizație care pretinde că este de la organizație, ar trebui să ia măsuri pentru a-și verifica autenticitatea.

Site-ul OMS include o secțiune „mit-buster”, care scoate la iveală câteva teorii nefondate care au circulat online. De exemplu, este un mit că vremea rece poate ucide virusul, că luând o baie fierbinte sau consumul de usturoi poate preveni infecția sau că moscheții pot răspândi virusul. Nu există dovezi pentru niciuna dintre aceste afirmații.

 

 

Medicul Olga Simionescu a postat vineri  pe pagina sa de Facebook un mesaj , în care a precizat printre altele, că există multă manipulare în privinţa informaţiilor  vehiculate în mass media. 

De asemenea, a specificat că virusul se transmite prin picături Pfluge, particule virale, aerosoli, contact cu suprafeţe infectate.

Pentru  dezinfecţie alcoolul sanitar sau clorhexidina nu sînt suficiente, fiind nevoie de substanţe biocide, pe baza de alcool.

În plus, doctorul a precizat că acest virus a suferit mutaţii, subliniind că în Italia sau China s-a răspândit serotipul L, în timp ce în România este vorba de serotipul S.

Iată în cele ce urmează textul mesajului postat de dr. Olga Simionescu.

Ce cred eu despre Corona virus :

1. Este un virus cu ARN, din familia virusurilor Corona cunoscute încă din 1960, la oameni şi animale (păsări, mamifere). Se numeşte “noul corona” fiindcă au mai fost infecţii cunoscute în 2002 (SARS-cov) şi în 2012 (MERS-cov). Noul Corona Virus are simbolul SARS-cov-2 şi determină boala COVID-19. El a început în Wuhan în 2019, decembrie şi s-a răspândit în întreaga lume.

2. Fiind virus cu ARN (beta corona virus), face mutaţii, parte naturală a ciclului celular, astfel că există două serotipuri principale: L agresiv, cu diseminare rapidă şi S mai blând, cel clasic. Deşi virusul poate afecta orice populaţie, se pare că în Wuhan (de unde a pornit) şi în Italia a fost serotipul L, iar în România serotipul S. Aceasta este legată de susceptibilitatea genetică a populaţiei, virusul nou corona intrând în celula omului prin receptorul ACE2 (enzima de conversie a angiotensinei). Există contestatari ai teoriei mutaţionale, inclusiv o voce de la Yale, pe motiv că din lanţul lung de nucleotide (30.000) doar câteva ar fi afectate. Însă eu cred că formele diferite de boală nu ţin doar de imunitatea individului, ci şi de aceste două tulpini.

3. OMS a declarat deja pandemie, adică o epidemie întinsă pe multe ţări. Asta nu trebuie să însemne panică a populaţiei, ci doar atenţie şi măsuri sporite de protecţie şi protocoale de testare, transport, măsuri epidemiologice şi tratament.

4. Noul corona virus se transmite prin picături Pfluge, particule virale, aerosoli, contact cu suprafeţe infectate. Alcoolul sanitar nu este suficient şi nici clorhexidina. Sunt necesare substanţe biocide, pe baza de alcool. Trebuie evitate aglomerările, mijloacele de transport în comun, strângerile de mână.

5. Masca protejează şi este imperativ să ne spălăm pe mâini cu apă şi săpun minimum 20 de secunde odată, de mai multe ori.

6. Mâncarea trebuie prelucrată termic.

7. Există forme uşoare, medii, severe ale bolii, în funcţie de serotip şi de răspunsul imun al pacientului infectat. Sunt mai grav interesaţi vârstnicii şi mai puţin interesaţi copiii.

8. Nu există tratament specific antiviral la ora actuală. Tratamentul este simptomatic şi dacă este cazul, suportiv al complicaţiilor.

9. Transmiterea mult mai rapidă decât a virusului gripal a alimentat teoria că noul coronavirus este fabricat în laborator în scopuri de armă biologică şi că a fost scăpat de sub control.

10. Există consecinţe economice semnificative (linii aeriene au dat faliment, a scăzut bitcoin-ul, turismul în multe ţări a fost lichidat, bursele s-au prăbuşit), iar lipsa de la serviciu a oamenilor, chiar şi cu home working, va avea urmări.

11. S-a instituit panica în populaţii din numeroase ţări, întreţinută de TV în principal, dar şi de altele din media (emisiunile au înfulecat hulpav din subiect), precum şi de frica oamenilor de boli.

12. Mulţi “oameni de bine” vor intermedia teste, vor propune vindecări, vor specula preţul la măşti şi consumabile.

13. Un vaccin va fi disponibil în cel mai devreme un an, restul este fantezie pură.

14. În România, medicii sunt acum priviţi ambivalent (pe de o parte sunt toţi corupţi, fără afect, autosuficienţi, dar şi necesari, iată, în perioade de restrişte); personalul medical instruit rămâne “umărul principal” în tratarea bolii. Şi generalizarea referitoare la corupţie şi la celelalte face parte din preconcepţiile unora care cu siguranţă n-ar fi stat vreodată să înveţe toată viaţa, însă se uită cu jind/ invidie la alţii care muncesc până cad.

15. Medicii de la Matei Balş sunt excepţionali. Spitalul “Colentina” este lipit de “Matei Balş” şi am lucrat împreună mult. Geniali.

16. Testarea se face doar la cei veniţi din ariile de incidenţă crescută, precum şi la pacienţii simptomatici. Simptomele (tuse, febră, astenie, dureri musculare) nu diferă mult de cele ale gripei sau rhinovirusurilor.

17. ISU merge perfect, de multă vreme. DSP s-a profesionalizat. Interviul nereuşit de la Timiş nu se pune.

18. Pentru cei care am trăit în comunism o perioadă, calmul este un element dobândit (nu ne facem acum provizii, căci stăteam la coadă la carnea de porc de 37 lei 50 cu orele şi o drămuiam). Este multă manipulare şi histrionismul dâmboviţean înfloreşte. La ele se adaugă şi sindromul ipohondriac accentuat mai ales la bărbaţii români.

19. Învăţatul de la distanţă (e-learning), când şcolile sunt închise, pare să fie singura soluţie ca să nu se îngheţe anul şcolar/ universitar. It’s more than nothing.

20. Totul se va scumpi după. Avioanele, vacanţele, alimentele. Lumea se va urgisi.

21. Nu vom înceta să ne rugăm! Ar fi minunat ca slujbele să se desfăşoare în curtea bisericii sau să privim de acasă la Trinitas TV (cu respect pentru alte confesiuni, la posturile radio/ TV specifice).

22. Sunt sigură că noi vom trece cu fruntea sus şi nu trebuie să ne speriem. Cel mai rău scenariu poate fi să ne infectăm, însă cu siguranţă vom scăpa.

 

Citiți și:  

https://news.un.org/

14/03/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: