Nicolae Iorga și poziția lui față de minorităţile naţionale în România interbelică

 

 

 

 

 

 

 

 

Minorităţile naţionale în România interbelică. Note privind poziţia lui Nicolae Iorga

 

În România de după 1918, integrarea minorităţilor naţionale în viaţa Statului era o problemă dificilă. Mai ales în legătură cu unele minorităţi – precum aceea a ungurilor sau a bulgarilor -, situaţia era agravată de permanentele îndemnuri la nesupunere civică, la încălcarea legilor şi chiar la revoltă, venite dinspre Ungaria şi Bulgaria, scopul fiind revizionist. La fel se întâmpla şi cu ruşii şi ucrainenii din răsărit, întărâtaţi de URSS.
În Transilvania situaţia era cea mai gravă. Aici, dacă germanii au acceptat imediat, şi sincer, formarea României Mari, ungurii au considerat actul Unirii şi recunoaşterea ei prin Tratatul de la Trianon ca pe o lovitură nedreaptă, o injustiţie istorică, tendinţa generală fiind aceea de a-i considera pe români ca inamici.
La început, majoritatea ungurilor angajaţi în instituţii de Stat au refuzat să depună jurământul de credinţă României, au refuzat să înveţe limba română deşi aceasta era oficială, au acuzat mereu autorităţile române de tratament discriminatoriu, înaintând nenumărate plângeri Societăţii Naţiunilor, chemând personalităţi occidentale în Transilvania pentru a constata relele tratamente.

S-au adăugat foarte multe acte de violenţă, cu autori unguri şi victime dintre români, mergând până la asasinat. Despre toate acestea, Nicoale Iorga (foto) era informat permanent prin scrisori de la diverse persoane particulare şi prin rapoarte ale unor instituţii ale Statului, istoricul ocupând o perioadă funcţia de preşedinte al Camerei Deputaţilor. Faţă de aceste fapte antiromâneşti, Iorga şi-a prezentat poziţia în ziarul său „Neamul Românesc”, în Parlament, la Academie, în diverse conferinţe publice, la Universitatea Populară din Vălenii de Munte.
O oglindă fidelă a atitudinii minorităţii maghiare, şi mai ales a conducătorilor ei, faţă de Statul Român este făcută în notele şi rapoartele Siguranţei şi Poliţiei.

La 14 mai 1920, subinspectorul general al Siguranţei din Transilvania raporta Direcţiei Siguranţei Generale de la Bucureşti:

„Guvernul maghiar lucrează cu toată energia la răsturnarea ordinei în Ardeal, pentru a demonstra Conferinţei de Pace că România Mare cu hotarele ei actuale este un stat artificial în care nemulţumirile cresc şi se sporesc zilnic. În scopul acesta, de un timp încoace s-a început o campanie furioasă în presa din Budapesta contra noastră. Aceasta pentru a ţine vie ura populaţiei maghiare contra noastră”.

Tot anul 1920, s-au trimis la Bucureşti asemenea rapoarte.

În 1921, au fost şi mai multe. În cel din 10 aprilie 1921, trimis de Poliţia din Oradea, se prezentau actele îndreptate „contra Neamului şi Statului nostru” de către elevii şi profesorii maghiari, de către clericii şi funcţionarii maghiari din judeţele Bihor, Satu Mare, Sălaj, Maramureş.

„Ungurii din această margine – se scria – au fost crescuţi cu o mentalitate cu totul anormală. Şi, de la început au dovedit făţiş o atitudine ostilă Neamului şi Statului românesc. Au folosit toate mijloacele şi prilejurile ca să împiedice închegarea şi consolidarea Statului Român. (…) Profesorii şi elevii deopotrivă se unesc pentru a-şi manifesta ura lor. În noi, organele Statului Român, nu văd altceva decât călăii patriei lor prăbuşite.

Ura e atât de adâncă, încât o traduc şi în viaţa privată, întrerupând atingerea socială cu românii şi cu acei unguri care au trecut în slujba Statului Român, cu cari înainte trăiseră în prietenie. (…) În bisericile lor, publicul unguresc în lacrimi şi în hohote de plâns cântă la fiecare liturghie, cu mic, cu mare, cu tineri, cu bătrâni, Imnul unguresc şi rugăciune pentru Ungaria. Episcopii lor, de asemenea, reprezintă aceeaşi mentalitate (…), îndeamnă la opunere şi rezistenţă”.

Aceeaşi atmosferă şi în centrul şi estul Transilvaniei.

O prezenta Biroul de Contrainformaţii al Marelui Stat Major, în adresa către Ministerul Instrucţiunii Publice din 29 mai şi în cea din 16 iulie 1921.

În politica ungurească, şovinismul era stindardul tuturor curentelor, de la extrema dreaptă precursoare a fascismului horthyst, la extrema stângă bolşevică; ura împotriva românilor îi unea.
Imediat după război, o intensă campanie propagandistică antiromânească a încercat să influenţeze în favoarea Ungariei Conferinţa de Pace, iar apoi să determine revizuirea hotarelor hotărâte la Trianon. O serie de personalităţi occidentale au fost atrase la ideea revizuirii.

Între acestea şi francezul De Monzie (deputat), care a înaintat Parlamentului de la Paris o cerere în acest sens, publicându-şi argumentele în „Le Matin”: „Ungaria micşorată e în pericol şi e un pericol de război în Balcani. (…) Plenipotenţiarii noştri obosiţi au trasat harta absurdului”.
Nicolae Iorga era la curent cu toate acestea. Şi-a afirmat deseori atitudinea democrată privind tratamentul ce trebuia aplicat minorităţilor naţionale în România Mare, dar şi ferma condamnare a încălcării legilor, a actelor distructive ale minorităţilor. Lui De Monzie îi răspundea într-un ziar din Cluj („Patria”, 13 decembrie 1920):

„De o bucată de vreme, călători streini se abat prin Ardeal. Privesc, ascultă, adulmecă, se duc. Unii se amestecă făţiş în rosturile noastre publice; o administraţie fără conştiinţă şi demnitate se pleacă adânc, ca un valiu turcesc din vechiul regim înaintea unui secretariu de consulat englez în călătorie de inspecţie în numele Europei. Ce-i aduce, ştim. Sunt plângeri pe care nu le vedem, dar le bănuim.

„Valahii” se poartă rău în Ardeal, administrează prost, părtenesc. Clauza minorităţilor să li se aplice! Să vie oamenii civilizaţiei ca să vadă de ce sunt capabili sălbatecii! (…) La întoarcere, cutare intelectual englez ne denunţă la Londra; d. De Monzie cere Camerei franceze să corecteze un tratat nedrept. (…) O mie de ani au stat valahii ăştia supt cisme şi supt copite. Ca nişte câini au fost ţinuţi la uşa stăpânilor. Acuma, însă, lucrurile s-au schimbat. Scriptura s-a împlinit: s-au coborât din scaun cei puternici şi s-au ridicat cei umili.

Şi ce răzbunare cumplită s-ar fi putut aştepta! (…) Şi iacă, „valahul” sălbatec n-a sucit gâtul la un pui de găină. Şcolile funcţionează, cetăţile bisericeşti sunt înconjurate de respect public, nici un gazetar n-a plătit un filer amendă pentru că ne tratează de simpli „ocupanţi”; revistele şi ziarele lor au avantajii cari lipsesc publicaţiilor noastre. (…) Judecătorii judecă în ungureşte. Şi chitanţa care ţi-o dă domnişoara de la Poştă, căreia a trebuit să-i vorbeşti ungureşte, e tot în limba dumnealor. Şi aşa fiind, le spunem prietenilor noştri că mai mult nu putem, decât doar să dăm înapoi ceea ce e al nostru”.

Istoricul făcea un comentariu amar şi pe tema proiectatului Tratat franco-ungar:

„De aici rezultă două învăţături: să ne ferim zilnic de duşmanii pe cari-i avem şi în mijlocul prietenilor noştri celor mai iubiţi şi, totuşi, să ne gândim la momentul când s-ar cere puterilor noastre să ne apere singure” („Patria”, 28 noiembrie 1920). Constatarea că trebuie să ne bazăm în primul rând pe puterile noastre o mai prezentase odată: „Un popor care ştie singur să ia toate măsurile pentru a se apăra cum şi cât poate, stă mai bine, incomparabil, decât unul care face crima faţă de sine de a se răzima numai pe alianţele ce a ştiut să-şi dobândească” („Dacia”, 27 octombrie 1920).
Atmosfera antiromânească a fost şi mai inflamată de hotărârea introducerii în programa şcolară, între materiile ce trebuiau obligatoriu studiate, şi limba română, în iulie 1919. (DL 2780/3 iulie 1919, în MO/6 iulie 1919 şi DL 2844/5 iulie 1919, în MO/8 iulie 1919). A urmat Ordinul Consiliului de Miniştri 1674/1920, prin care tuturor funcţionarilor publici care nu ştiau limba română li se dădea un an pentru însuşirea ei; dacă nu reuşeau sau nu voiau, îşi pierdeau posturile.

Secretarul general al Justiţiei din Ardeal, dr. A. Marta, propunea, la 23 august 1920, înfiinţarea unor cursuri de limba română „la a căror cercetare să fie obligaţi toţi funcţionarii care nu vorbesc româneşte”. După aprobarea primului ministru, Al. Averescu, la 5 ianuarie 1921 Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor hotăra: pe lângă fiecare şcoală secundară şi medie „din ţările române surori” se vor deschide, pentru funcţionarii publici, administrativi şi judecătoreşti, cursuri de limba română; se ţineau în fiecare seară; profesorii care predau erau plătiţi de către Stat; manualele urmau să fie procurate de Casa Şcoalelor.

În acelaşi sens, au existat şi iniţiative particulare, ca aceea de la Oradea (ANIC, fond Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor, dosar 416/1921, f. 1, 3-4, 13; dosar 618/1924, f. 37).
Obligativitatea predării limbii române în toate şcolile, inclusiv cele minoritare, ca materie de studiu, şi mai ales obligativitatea cunoaşterii limbii române de către angajaţii la Stat, deşi erau cerinţe normale pentru funcţionalitatea societăţii, au fost mulţi ani teme de incitare a minorităţilor împotriva României Mari.

S-a adăugat rezistenţa la predarea Istoriei Românilor şi a Geografiei României în limba română. În condiţiile acestea, Nicolae Iorga a încercat să faciliteze relaţiile dintre români şi minoritari, pornind de la ideea că doar o bună cunoaştere reciprocă poate înlătura izolarea. A considerat că Universitatea Populară de la Vălenii de Munte, pe care o înfiinţase în 1908, oferea cadrul unei asemenea cunoaşteri în plan cultural; tot aici se putea asigura şi învăţarea limbii române. Astfel, s-au constituit două elemente de atragere a minoritarilor. La început au venit mai ales pentru învăţarea limbii române; cu timpul, au venit şi datorită mediului cultural deosebit de aici.
Chiar şi în discursul de deschidere a primei ediţii interbelice a Universităţii Populare, în 1921, Nicolae Iorga prezenta şi dorinţa sa de a-i atrage pe minoritari:

„Ne gândim şi la aceia pe cari ca în patria lor i-am găsit în aceste provincii (unite) şi a căror cultură ni e necesară pentru întregirea propriei noastre culturi, dar înainte de toate pentru pacea şi buna înţelegere naţională în acest Stat. Dorim să li ţinem la dispoziţie tot ce-i poate introduce în sufletul unui popor pe care au şi tot interesul să-l cunoască în ceea ce are, poate şi vrea cu adevărat. Pot fi siguri de respectul cuvenit sufletului lor de care nu înţelegem a ne atinge decât pentru a-i merita iubirea” („Neamul Românesc”, 11 august 1921).

Tema atragerii minorităţilor a figurat în toate discursurile de deschidere a Universităţii până în 1940. În 1924, Nicolae Iorga li se adresa: „Noi nu căutăm să vă câştigăm, concetăţeni saşi şi unguri, pentru a fi ceea ce nu sunteţi şi ceea ce aveţi datoria să nu fiţi. Aveţi întâia datorie de a fi credincioşi naţiei voastre, s-o iubiţi în tot trecutul ei, în binele şi în nenorocirile ei. (…) Cetăţeni, însă, aveţi datoria de loialitate. (…) Noi suntem aici pentru a ne înţelege.

Dar înainte de toate, pentru a ne iubi, câtuşi de puţin pentru a ne urî” (Idem, 20 august 1924). În 1925, afirma că minoritarii au fost chemaţi la Vălenii de Munte, unde „le deschidem larg visteria trecutului nostru, le facem cunoscut cu dragoste, dar fără pretenţii, tot ce cuprinde sufletul acestui popor, şi, înainte de toate, le declarăm cu toată sinceritatea că noi înţelegem oricare alt suflet naţional: îl respectăm şi în datoriile şi în aspiraţiile lui.

Dacă noi pretindem a fi lăsaţi ceea ce suntem, tot aşa dăm voie oricui să rămână – cu credinţă faţă de patria comună – ceea ce Dumnezeu i-a făcut pentru a reprezenta în altă formă aceeaşi cultură generală a omenirei creiată din aceste glasuri deosebite cari isprăvesc totdeauna prin a se armoniza” (Idem, 18 august 1925). În 1934, în cartea sa autobiografică – O viaţă de om.

Aşa cum a fost, ed. 1981, vol. III, p. 168-169 – Nicolae Iorga se arăta foarte mulţumit de venirea minoritarilor la Universitatea de la Vălenii de Munte: „M-am gândit că ar fi o faptă în adevăr de folos dacă li s-ar vădi (minoritarilor) că suntem şi altceva: un popor primitor şi bun, gata de înţelegere, care se lipeşte uşor de inima străinului, şi că stăpânim o cultură adevărată, pe care am adunat-o, frământat-o şi organizat-o cu multă trudă şi cu o deosebită inteligenţă de-a lungul unor veacuri pline de cele mai mari primejdii şi de cele mai grele suferinţi.

M-am întrebat dacă o întâlnire de câteva săptămâni cu ungurii, cu saşii, cu secuii de la noi, arătându-ne şi nouă ce mari calităţi, demne de imitaţie, au conlocuitorii noştri, n-ar contribui să creieze alte legături, de ordine morală, decât aceia a simplei prezenţe materiale în aceeaşi ordine de Stat.

Am văzut aşteptările mele împlinite, mai ales în primii ani, când pentru cele ce se puteau vedea şi dobândi în aceste cursuri, felurite, cu o bogată participare de conferenţiari, s-a arătat recunoaştere şi recunoştinţă”.

Chemarea minoritarilor la Vălenii de Munte a stârnit ecouri pozitive în presa acestora din Transilvania; puţine au fost vocile critice. După ediţia Universităţii Populare din 1922, un participant ungur, dr. Dezideriu Burger din Satu-Mare, publica o relatare detaliată, corectă şi chiar entuziastă, în ziarul „Szamos”: fuseseră la Universitate cursanţi maghiari din Târgu-Mureş, Oradea, Petroşani, Odorhei; în primul rând, pentru a-şi întregi cunoştinţele de limba română. Dintre cursanţi era remarcat dr. Kadar, profesor la Târgu-Mureş, care se integrase şi în programele artistice.

Concluzia ziarului sătmărean: „Domnul Iorga se ocupă mult de problema naţionalităţilor şi în această privinţă observăm că, dacă am putea găsi şi la potentaţii de acasă atâta răbdare şi înţelegere ca la acest mare român, atunci am fi cu mult mai înaintaţi pe calea înţelegerii şi, fireşte, şi a consolidării Ţării” (Articol reluat în „Neamul Românesc”, 1 august 1922). Asemenea aprecieri au venit în toată perioada interbelică.

Iată una de la sfârşitul acesteia: la 19 iulie 1938, Szasz Arpad, profesor din Zalău, scria lui Nicolae Iorga că va publica un studiu despre Universitatea Populară; „Am ferma convingere că din atmosfera de frăţească iubire a Vălenilor vor răsări zorile unei mai bune înţelegeri între români şi minoritarii unguri, care, în naţionalismul predicat aici nu trebuie să vadă – cum, foarte bine aţi spus într-o oră de curs – o campanie îndreptată împotriva lor” (Idem, 23 iulie 1938).
Exista şi o anumită rivalitate între cursanţii diferitelor minorităţi naţionale. Expresie a acesteia, în 1924, ziarul „Keleti Ujsag”, Oradea, susţinea că participanţilor unguri li s-a dat mai puţină atenţie decât altor minoritari (nr. din 9 august). Ziarului maghiar îi răspundea ziarul „Adevărul” din Bucureşti (nr. din 16 august): La Vălenii de Munte fuseseră unguri, saşi, ruşi; toţi au fost trataţi cu mare atenţie. Cel mai interesant: chiar în ziarul care lansase acuza neadevărată, „Keleti Ujsag”, s-a publicat o replică documentată, semnată de către unul dintre cursanţii maghiari – Havanyi:

„Dintre minoritarii din Ardeal noi (ungurii) am participat cei dintâi la cursurile Universităţii Populare, atât ca ascultători, cât şi conferenţiari. Primirea ce ni s-a făcut nu a fost numai călduroasă şi prevenitoare, ci a fost chiar strălucită, şi ospitalitatea poporului român şi personalitatea domnului Nicolae Iorga, care judecă obiectiv şi înţelege sufletul minoritar, exclud ca aici cineva să se simtă jenat, de prisos, orfan. Nu e nevoie ca omul să-şi aleagă prietenii special, pentru că în Universitatea aceasta nu sunt duşmani, întrucât spiritul ei de frăţietate şi înţelegere exclude aşa ceva” (Articol reluat în „Neamul Românesc”, 21 august 1924). Şi majoritatea presei germane din România era pe aceeaşi linie.

Cele mai multe şi laudative articole au fost semnate de Gustav Rosler, dr. Muller, dr. Molitons. „Siebenburgisch – Deutsche Tageblatt”, din 9 august 1924, consacra toată prima pagină cursurilor de la Văleni; relatarea, foarte amănunţită, era făcută de inspectorul şcolilor săseşti, dr. Friederich Muller. Remarca adaptarea, după război, a programului Universităţii Populare la noile probleme ale României; pe Nicolae Iorga îl prezenta cu o formulă originală: „Ca un patriarh păşeşte el printre numeroşii membri ai acestei comunităţi de credincioşi ai culturii”.

Şi constata: „Trebuie să acceptăm în chip special că ei, românii, ne-au întâmpinat pe noi, cari voiam să învăţăm acolo şi limba română, cu cel mai desăvârşit tact. Nimeni nu se gândeşte acolo la deznaţionalizare, când învaţă limba celuilalt. Nimeni nu surâde de expresiile greşite, ci fiecare îl ajută pe celălalt cu răbdare la exerciţiul potrivit”. Gustav Rosler publica, în „Kronstadte Zeitung”, din 7 august 1924, un elogiu al Universităţii Populare, mai ales pentru că aici era combătut şovinismul şi se propaga înţelegerea cu minorităţile naţionale.
Pentru a optimiza învăţarea limbii române, Nicolae Iorga a înfiinţat la Vălenii de Munte, pe lângă Universitatea Populară, Aşezământul „Ferdinand I”, pentru minoritari, în 1926. Aici erau cazaţi, dar aveau şi săli de clasă unde erau îndrumaţi de profesori de specialitate. Rezultatele au fost rapide şi uimitoare, cursanţii recunoscându-le şi mulţumind pentru ele. În Memorii, III, p. 318, Nicolae Iorga scria, pe 31 august 1922: „Impresionantă seara de închidere a cursurilor. Havanyi, fiul rectorului Academiei de Drept din Oradea, ţine în limba românească, pe care a învăţat-o aici într-o lună, o cuvântare matură de politică împăciuitoare între cele două naţiuni”. Havanyi, după ce argumentase necesitatea înţelegerii între români şi unguri pentru consolidarea României Mari, se adresase lui Nicolae Iorga:

„Dumnezeu să binecuvânteze munca dumneavoastră, spre binele Ţării, şi să vă dăruiască încă multe zile ca să puteţi vedea, ca rezultat al străduinţelor dumneavoastră, o Românie deplin edificată, consolidată şi fericită. Să trăiască domnul profesor Iorga! Să trăiască România Mare!” („Neamul Românesc”, 5 septembrie 1922). Ziaristul care relata momentul nota:

„Răspunde domnul Iorga, puternic mişcat de accentul de sinceritate şi preciziune ale tânărului, mulţumindu- i. Îl asigură că va veni în curând vremea când toate colţurile Ţării vor fi armonizate şi străbătute de aceeaşi înţelegere de dreptate şi de adevăr pentru care atâta sânge vărsat şi din partea unui neam şi din partea celuilalt, când Patria care îl primeşte astăzi va şti să fie destul de largă ca să cuprindă pe toţi şi destul de dreaptă pentru ca să nu nedreptăţească pe nimeni (aplauze prelungite, ovaţiuni). Să comunici, deci, domnule Havanyi, părintelui dumitale (…) că ai găsit aici sentimente de frăţie, de la cei de o seamă cu dumneata, şi sentimente de părinte, de la cei care te consideră fiul Patriei noastre a tuturor şi să dea Dumnezeu ca şi naţia dumitale să trăiască în aceeaşi frăţietate cu toate neamurile cari trăiesc acolo”.

Bathory Ştefan vorbea, în numele minoritarilor la încheierea cursurilor din 1925, subliniind „marele succes al acestor cursuri” şi mulţumind pentru posibilitatea de a cunoaşte cultura poporului român („Neamul Românesc”, 18 august 1925). Un sas, Gerhard Horedt, îi scria istoricului, în 1928: „Niciodată n-am fi putut da bacalaureatul fără amabilitatea dumneavoastră, care mi-a îngăduit să mă perfecţionez în limba şi literatura română. Totodată, am avut prilejul să cunosc şi să iubesc români adevăraţi” (BAR, Corespondenţa N. Iorga, vol. 344, f. 193-194).

Se păstrează foarte multe scrisori de acest fel la Biblioteca Academiei Române.
Numărul cursanţilor minoritari la Universitatea Populară de la Vălenii de Munte este cunoscut, dar aproximativ, pentru perioada 1921- 1929, dintr-un articol apărut în revista „Boabe de Grâu”, din 1930: total 558, din care în 1921 – 40, 1922 – 90, 1923 – 60, 1924 – 60, 1925 – 70, 1926 – 55, 1927 – 50, 1928 – 65, 1929 – 68. Însă, chiar presa de limbă maghiară indica, pentru anumiţi ani, un număr mai mare. Pentru 1928, ziarul „Ulkelet”, din Târgu-Mureş, afirma că au fost 500 cursanţi, din care 150 minoritari (nr. din 17 august).

Pentru întreaga perioadă 1921- 1938, C.R. Vasilescu, conducătorul Aşezământului „Ferdinand I”, care a ţinut mulţi ani aici cursul de limbă română, indica 2.000 minoritari la Cursurile de Vară (O luptă de afirmare culturală şi naţională 1908-1938, 1939, p. 13). Se vor adăuga ediţiile din 1939 şi 1940, cu mai mulţi minoritari decât de obicei.

Astfel, pentru întreaga perioadă interbelică a Universităţii Populare „Nicolae Iorga” de la Vălenii de Munte, numărul minoritarilor participanţi se apropie de 2.500. Se vor transforma în propagatorii bunei înţelegeri cu românii.
Nicolae Iorga, după ce fusese unul dintre principalii ctitori ai României Mari, s-a arătat ferm apărător al acesteia în perioada interbelică, combătând toate tendinţele revizioniste; totodată, a acţionat pentru crearea unui statut de egalitate în drepturi şi obligaţii pentru toţi cetăţenii Ţării şi pentru atragerea minoritarilor la o colaborare sinceră cu români, colaborare aducătoare de beneficii materiale şi spirituale pentru toţi. Ne oferă, şi în acest plan, o pildă de urmat.

 

 

 

Prof. univ. dr. Petre Ţurlea

Condeiul aedelean.ro

O ISTORIE A ZILEI DE 10 MARTIE. VIDEO

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

10  martie, istoricul zilei

 

 

 

 

241 i.Hr. –  Victoria decisiva asupra Cartaginei  a armatelor romane  în batalia de la Insulele Aegates, pune capat primului razboi punic.

 

 

298 – Împăratul roman Maximian   iși  face o intrare triumfală în Cartagina după încheierea  victorioasă a  campaniei  din Africa de Nord împotriva berberilor și a piraților care acționau de-alungul țărmurilor  Hispaniei.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Maximian (n.cca. 250 – d.iulie 310) a fost împărat roman (împreună cu Dioclețian) din 1 martie 286 până în 305.

 

 

 

 

 

483 – Moare Papa Simpliciu. A  condus Biserica Apuseana din 3 Martie 468, până la moartea sa.

 

 

 

 

 

In timpul pontificatului său  erezia monofizita a  câștigat  teren în Est, lucru care a dus mai apoi la pierderea supremației sale asupra bisericilor răsăritene.
Tot in timpul pontificatului său, la 28 august 476, Romulus Augustulus, ultimul împărat roman apusean, este îndepărtat de pe tron de către  Odoacru căpetenia herulilor (neam germanic din uniunea de triburi a goților), care s-a proclamat rege al Italiei.
Odată ce  Imperiul Roman de Apus s-a dezintegrat în mai multe principate, Biserica  a rămas singura moștenitoare a pestigiului Imperial Roman

 

 

 

 

1391 – A murit cneazul Stjepan (Stephen) Tvrtko I (1338 – 10 martie 1391),  fost Ban al Bosniei (1353-1377), rege al Bosniei si Serbiei în perioada 1377-1391, și rege al Croatiei si Dalmatiei  după 1390.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Facea parte din  dinastia Kotomanic conducătoarea Bosniei  si  un   conducător politic și religios tolerant, sub a cărui conducere Bosnia a atins apogeul și a devenit o mare putere în Balcani , cucerind  teritorii  din ceea ce este astăzi Serbia, Croatia si Muntenegru. 

 

 

 

 

 

 1452 – S-a născut  Ferdinand al II-lea de Aragon, rege al Castiliei; (d.1516).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A ramas in istorie  pentru rolul său în descoperirea  Lumii Noi dupa ce a sustinut prima călătorie a lui Cristofor Columb în 1492 spre continentul american.

 In acel an el a luptat, de asemenea, ultimul razboi cu emiratul arab al Granadei in urna caruia a fost  înlăturat ultimul stat islamic pe teritoriul spaniol, incheind astfel  Reconquista, razboiul de eliberare dus timp de cateva secole de spanioli impotriva invadatorilor arabi.

 

 

 

 

1628 – S-a născut Marcello Malpighi, medic şi fiziolog italian, inventatorul anatomiei microscopice.

 

 

 

 

 

 

A utilizat printre primii microscopul, descoperind astfel vasele capilare şi glomerulele renale care îi poartă numele; (m.29.11.1694).

 

 

 

 

1788: S-a născut Joseph Eichendorff, poet şi romancier german, ultimul mare reprezentant al şcolii romantice germane; (m. 1857).

 

 

 

 

1804 – În  St.Louis, Missouri a avut loc ceremonia oficială a transferului  dreptului de proprietate asupra teritoriului Louisiana de la Franța la  Statele Unite ale Americii.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1814 – Napoleon I împăratul Franței este învins în batalia de la Laon de generalul prusac Blucher.

 

 

 

 

 

Foto: Gebhard Leberecht von Blucher

 

 

 

1832 – A murit  compozitorul și pianistul italian Muzio Clementi ; (n.23.01.1752).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1833 – S-a născut Dimitrie Alexandru Sturdza Miclăuşanu, academician si  om politic român, de 4 ori prim-ministru al României.

 

 

Dimitrie Alexandru Sturdza Miclăuşanu (n.1833-d.1914), academician si  om politic român, de 4 ori prim-ministru al României

La 10 martie 1833 la Miclăuşeni, judeţul Iaşi, Moldova, s-a născut Dimitrie Alexandru Sturdza Miclăuşanu, academician, om politic român, de 4 ori prim-ministru al României (între anii 1895-1909), preşedintele Academiei Române (1882-1884).

Dimitrie Alexandru Sturdza a jucat un rol important în politica României începînd din perioada de preunificare a principatelor Moldovei şi Valahiei pînă la Răscoala ţărănească din 1907.

Descendent  al unei mari familii boiereşti din Moldova, Sturza, a participat în anii 1857-1858 la în calitate de secretar la organizarea Divanului ad-hoc în Moldova şi apoi al căimăcămiei în trei, pregătind fundalul pentru unificarea principatelor Moldovei şi Valahiei.

Deşi după Unire domnitorul Alexandru Ioan Cuza îl alege ca secretar personal al său, în scurt timp Sturdza îi va deveni adversar. În 1866 a făcut parte din monstruoasa coaliţie înlăturîndu-l de la putere pe Alexandru Ioan Cuza şi instalîdu-l ulterior pe Carol de Hohenzollern-Singmaringen, primul rege al României.

În cabinetele Ion Ghica şi Ion Brătianu a deţinut cîteva ministere precum ministerul de externe în 1883, semnînd tratatul secret între Austro-Ungaria şi Germania. Din 1892 a fost preşedintele Partidului Liberal din România fiind prim-ministru în anii 1895-1896, 1897-1899, 1901-1904 şi 1907-1908.

Ultimul său mandat de prim-ministru a fost marcat de Răscoala ţărănească din 1907, soldată cu o mare cruzime şi mii de vieţi omeneşti.

Mulţi ani consecuv, Dimitrie Alexandru Sturdza a fost secretar general al Academiei Române şi a publicat numeroase studii de istorie.

Dimitrie Alexandru Sturdza s-a stins din viaţă la 21 octombrie 1914 (8 octombrie 1914, stil vechi) in Bucureşti, România, la vîrsta de 81 ani.

 

 

 

 

1835 – Ia ființă la Scăieni, Prahova, pe moşia lui Emanoil (Manolache) Bălăceanu, din iniţiativa lui Teodor Diamant, un falanster (n.r. sistem de locuințe în comun, cu ateliere, biblioteci, cantine etc., destinat viitoarei societăți preconizate de socialistul utopist Fourier) “Societatea agronomică şi manufacturieră”.

În 1836 sub presiunea autorităţilor, falansterul  îşi înceateză activitatea.

 

 

 

 

1855 – Se inaugurează linia telegrafică Bucureşti-Giurgiu.

 

 

 

 

1857 – Apare, la Paris, apoi la Bucureşti, săptămânalul “Buciumul”, sub direcţia lui Cezar Bolliac.

 

 

 

 

 

 

Foto: Cezar Bolliac

 

 

 

 

 

 

 

1861 – A murit poetul ucrainean Taras Sevcenko, a cărui operă literară este considerata  fundamentul limbii literaturii moderne ucrainene.

(n.09.03.1814).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Șevcenko este de asemenea cunoscut ca pictor și grafician.   

 

 

 

 

 

 

 

1871: Confruntat  cu manifestarile antigermane din țară, domnitorul Carol I convoaca guvernul și ia hotărârea de a părăsi țara chiar a doua zi.

Va renunţa la ideea abdicării, cu condiția constituirii unui guvern care sa reușească votarea bugetului si sa rezolve problema concesionarii cailor ferate.

Guvernul liberal condus de Ion Ghica demisioneaza și omul politic  conservator Lascar Catargiu iși va lua răspunderea formarii noului guvern.

 

 

 

1872 – A murit omul politic italian Giuseppe Mazzini un jurist italian, luptător în mișcarea nationala de unire a Italiei  „Risorgimento” (în traducere „Renașterea Italiei”) ; (n.22.06.1805).

 

 

 

 

1876 – Inventatorul american Alexander Graham Bell a realizat prima convorbire telefonică.

S-a intamplat in Boston, Massachusetts, când  a purtat o convorbire cu asistentul său, Thomas Watson – aflat într-o încapere alăturată.

 

 

 

 

Când legatura  a fost stabilita, Bell a rostit celebrele cuvinte care au rămas in istorie ca primele transmise într-o convorbire telefonica:

“Mister Watson, come here! I want you!” (Domnule Watson, vino aici! Am nevoie de tine!).

Aparatul folosit era confectionat din lemn si cateva fire care aveau la capat o palnie.

Bell a reusit sa iși testeze invenția cu putin timp inainte de concurentul sau, Elisha Gray, care, de asemenea, dorea sa patenteze inventia.

Succesul a fost astfel asigurat, pentru ca dupa trei saptamani a reusit sa perfectioneze aparatul si sa il inregistreze sub numele sau.

Totusi, se prezuma ca inventatorul italian Antonio Meucci a fost cel care a inventat aparatul in 1849, iar in septembrie 2001, acesta a fost creditat in mod oficial de Congresul american cu inventarea telefonului, in locul lui Alexander Graham Bell.

Denumirea telefonului este derivata din cuvintele grecesti “tele”, care inseamna “departe” si “phon” care inseamna “voce”.

Alexander Graham Bell s-a nascut in 1847 in Edinburgh, in Scotia. S-a mutat in Ontario (Canada), apoi in Statele Unite, unde și-a inceput activitatea ca inventator.

 

 

 

 

1879 – S-a născut Dimitrie Caracostea, critic şi istoric literar, folclorist, membru al Academiei Române (“Poezia tradiţională română”); (m.02.06.1964).

 

 

 

 1920. Sfântul Sinod al  Bisericii Ortodoxe Române hotărăște ca în Ziua Înalțării Domnului să se oficieze slujba parastasului și pomenirea eroilor în toată țara.

Pomenirea eroilor a fost interzisă de regimul comunist incepând cu anul  1948 pâna la prabușirea sa în 1989.

 

 

 

1920: S-a născut Boris Vian, regizor şi scriitor (poet, dramaturg, romancier, traducător, trompetist de jazz şi comentator muzical francez; m. 1959)

A publicat, de asemenea și sub pseudonimul Vernon Sullivan sau Bison Ravi, Baron Visi sau Brisavion (anagramele numelui său).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A oscilat  între suprarealism şi existenţialism.  

Între cele mai cunoscute romane ale sale se numără: L’Écume des jours (Spuma zilelor) (1947) L’Automne à Pékin (Toamna la Pekin) (1947) L’Herbe rouge (Iarba roșie) (1950) L’Arrache-cœur (Smulgătorul de inimi) (1953) Femeile nu-și dau seama.

 

 

 

 

1928: S-a născut Sara Montiel, actriţă de film şi cântăreaţa spaniolă, un adevărat mega-star în Europa şi America Latină, cea mai mediatizată actriţă spaniolă de la jumătatea secolului al XX-lea; (m. 2013).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1929  – Se constituie la Bucureşti, în România, Partidul Liga Agrară, din iniţiativa marilor proprietari pe pămînt şi a unei părţi a intelectualităţii.

Preşedinte este ales Constantin Garoflid. Partidul editează ziarul “Agricultorul ” (1929-1941) şi îşi încetează activitatea la 30 martie 1938.

 

 

 

 

1921 – S-a născut soprana română Arta Florescu; (m.06.07.1998).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1927 – A fost înfiinţată Societatea de Chimie. Până la această dată, a funcţionat ca secţie a Societăţii Române de Stiinţă.

 

 

 

1936 – A murit dramaturgul A. de Herz, membru fondator al Societăţii Scriitorilor Români (n.15.12.1887).

A fondat, împreună cu Constantin Stere, revista de cultura  “Viaţa Românească”; (n. 23 mai 1871).

 

 

 

 

1940 – A murit Mihail Bulgakov, prozator şi dramaturg dizident antisovietic  (romanul “Maestrul şi Margareta”); (n.14.05.1891).

 

 

 

 

 

 

 

 

1940 – S-a născut actorul american Chuck Norris.

 

 

 

 

 

 

1941 – S-a născut omul politic liberal român Teodor Meleşcanu, fost ministru de externe si director al SRI.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1945 – Bombardiere americane au aruncat aproape 2.000 de tone de bombe incendiare asupra orasului japonez Tokyo, distrugand mari părți din capitala Japoniei și ucigând 100.000 de civili.

 

 

 

1953 – A murit Gheorghe Baba, zugrav de biserici, tatăl pictorului Corneliu Baba; (n.14.12.1863).

 

 

 

 

1957 – S-a născut la Riad în  Arabia Saudita, Osama Ben Laden sau Usama bin Laden, seful gruparii teroriste “Al Qaida”, considerat organizatorul marelui atentat terorist din 11 septembrie 2001 asupra Statelor Unite ale Americii.

 

 

 

 

 

 

 

  Tatal sau, Muhammed Awad bin Laden, a fost un om de afaceri prosper, apropiat de familia regala. Parintii sai au divorțat imediat dupa nasterea lui Osama, iar copilul a ramas cu mama, traind alaturi de  trei frati vitregi si o sora vitrega.

S-a alaturat de tanar gruparilor radicale islamiste si a format apoi organizatia terorista Al-Qaeda.Este acuzat ca a orchestrat mai multe atacuri sangeroase, dar mai ales cel asupra SUA, cand Turnurile Gemene si Pentagonul au fost lovite de trei avioane de pasageri.

A fost condamnat in lipsa pentru mai multe fapte, inclusiv bombardarea ambasadelor americane din Tanzania si Kenya.

A figurat pe lista celor mai cautati infractori din lume (Ten Most Wanted Fugitives list), pana in anul 2011, cand  a fost lichidat in ziua de 2 mai de o unitate a forțelor speciale americane, in timpul unui atac fulger asupra locuintei sale clandestine din Pakistan.

 

 

 

 

1958 –  S-a născut în Meadville, Pennsylvania, actrița americana  Sharon Stone,

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Fiică a unui muncitor, ea a studiat la Edinboro University, iar dupa absolvire a concurat la un concurs de frumusețe, câștigând titlul Miss Pennsylvania, ceea ce a determinat-o sa urmeze o cariera de model in New York.

A semnat un contract cu agentia Ford, dar la sfarsitul anilor ’70 a renuntat la cariera in modelling ca sa se dedice actoriei.

A devenit celebra cu rolul din ”Instinct primar” (Basic Instinct), unde a jucat alături de celbrul actor Michael Douglas.

 

 

 

 

 

 

1964: S-a născut la Stockholm în Suedia, cântăreaţa şi compozitoarea   Neneh Cherry.

Neneh Mariann Karlsson  mai cunoscută sub numele de Neneh Cherry , este o compozitoare, interpretă și ocazional DJ a cărei carieră muzicală a început la Londra la începutul anilor 1980, unde a cântat într-o serie de trupe punk și post-punk în tinerețe, inclusiv The Slits și Rip Rig + Panic.

Până în prezent, Cherry a lansat cinci albume de studio sub nume propriu. Primul ei film, Raw Like Sushi , a fost lansat în 1989 și a ajuns pe locul trei în topul britanic , datorită în mare parte a hitului mondial „ Buffalo Stance ”.

Al doilea ei album de studio a fost Homebrew din 1992 . Patru ani mai târziu, a lansat Man , cu următorul său album de studio, Blank Project , care vine în 2014.

Cel mai recent album al său, Broken Politics , a fost lansat în 2018. Pe lângă lansarea acestor albume de studio, a format trupa cirKus în 2006 și a colaborat cu The Thing , lansând un album intitulat The Cherry Thing în 2012.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1974 – Echipa de handbal masculin a României a învins în finală echipa RDG-ului cu scorul de 14 – 12 și a devenit pentru a patra oară campioană mondială.

 

 

 

  1983 – S-a născut Carrie Underwood, cântăreaţă şi textieră americană de muzică country.

 

 

 

 

 

 

1988 – A decedat  muzicianul englez Andrew Roy „Andy” Gibb ( n. 5 martie 1958).

A  fost fratele mai mic din trioul trupei Bee Gees, Barry,  un grup pop format în 1958.

Formația era alcătuită din frații Barry, Robin și Maurice Gibb.

 

 

 

 

 

 

 

Foto: Cei patru frați Gibb.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2012 – A decedat Frank Sherwood Rowland (n. 28 iunie 1927 ) , chimist american, laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1995).

A demonstrat pericolul substanţelor chimice artificiale pentru stratul de ozon al Terrei (n. 1927).

 

 

 

 

 

 

2018 – A murit creatorul francez de modă Hubert De Givenchy⁠, unul dintre simbolurile modei haute-couture ale secolului XX; (n. 1927).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

 

 

 

Sf. Mc. Codrat, Ciprian, Dionisie și cei împreună cu ei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  

Sfinții Mucenici Codrat, Ciprian, Dionisie sunt pomeniți în calendarul creștin-ortodox în 10 martie.

Sfântul Codrat era doctor și a venit pe lume în timpul împăraților romani Deciu (249-251) și Valerian (253-259), care au declanșat ample persecuții împotriva creștinilor.

Mama sa, pe nume Rufina, se afla între creștinii din orașul Corint (Grecia) care încercau să scape de prigoana păgână, fugind în munți. Fiind însărcinată când a fugit din cetate, i s-au împlinit zilele și a născut un prunc de parte bărbătească, chiar acolo în pustie, căruia i-a pus numele Codrat.

Peste alte câteva zile, Rufina a murit, Codrat rămânând orfan. Dumnezeu a avut grijă de micul orfan, astfel încât el a fost găsit de oameni credincioși care l-au crescut și i-au purtat de grijă.

În cetate, copilul a învățat carte și a devenit doctor. Dar cei mai mulți ani i-a petrecut în munți și pustietăți, iubind singurătatea și îndeletnicindu-se în gândirea de Dumnezeu, deși venea în cetate câteodată pentru anumite trebuințe.

Sfântul Mucenic Codrat fiind în sihăstrie, unde se aflau și câțiva dintre cei care îl căutau pentru a se folosi de sfaturile sale: Ciprian, Dionisie, Anecton, Pavel și Crescent, a fost prins împreună cu aceștia și aruncat în temniță.

În timpul persecuției împăratului Deciu (249-251), un demnitar imperial a fost trimis de acesta în Corint pentru a judeca pe cetățenii care nu doreau să părăsească creștinismul.

Printre cei chemați la judecată a fost și Sfântul Mucenic Codrat care, mărturisind credința sa în Iisus Hristos și neacceptând să se închine zeităților păgâne, a fost supus chinurilor și martirizat prin decapitare. Mărturisind cu aceeași putere credința în Hristos, și prietenii săi Ciprian, Dionisie, Anecton, Pavel și Crescent au suferit moarte martirică la ordinul aceluiași demnitar.

 

 

VIDEO: ASTĂZI ÎN ISTORIE – TODAY IN HISTORY

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

2. Crestin Ortodox.ro;

3. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

4. http://www.britannica.com/EBchecked/topic/570095/Dimitrie-Alexandru-Sturdza.

5. Istoria.md;

6. TuStiai.ro;

7. Mediafax.ro;

8. Wikipedia.ro

9. Rador.ro

 

 

 

 

SĂ NU UITĂM ANUL 1812 !

 

 

 

 

 

 

 

 

De ce românii nu trebuie să uite anul 1812 ?

În istoria poporului român există date foarte importante, precum 1812, 1859, 1877, 1918, 1940, 1947 şi 1989, adevărate repere istorice, care nu ar trebui uitate de niciun român, oriunde s-ar afla şi indiferent de grijile zilnice ale acestuia.

Anul 1812 a marcat tragic istoria unei părţi a teritoriului locuit de români, Basarabia, lăsând probleme majore pentru evoluţia acesteia din următorii două sute de ani.

Prin aşezarea lor geostrategică, voievodatele româneşti, Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, au fost obiectul poftelor expansioniste ale unor imperii hrăpăreţe, precum cel habsburgic, cel ţarist şi cel otoman.

Moldova a fost jinduită dintotdeauna de ţarii ruşi, încă de la Petru cel Mare, intrând în toate planurile imperialiste de cuceriri spre Apus ale acestora. Incursiunile trupelor ţariste pe teritoriul ei au fost intensificate către sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor, culminând cu războiul ruso-turc din 1806-1812, încheiat cu Pacea de la Bucureşti.

Deşi a avut un rezultat indecis, războiul a provocat urmări dramatice pentru o parte a populaţiei româneşti din Moldova, după sfârtecarea trupului acesteia, prin înţelegerea dintre cele două imperii.

Astfel, partea de Est a Moldovei, cuprinsă între Prut şi Nistru, cunoscută, ulterior, sub numele de Basarabia, a intrat, în mod forţat şi brutal, în componenţa imperiului ţarist.

Din acel moment, pentru românii basarabeni a început un adevărat calvar, un drum al Golgotei, care durează de 200 de ani. În cei 22 de ani, cât s-au aflat la sânul Patriei-mamă, România Mare, nu s-a reuşit ştergerea profundelor urme ale rusificării, ale deznaţionalizării şi ale înstrăinării românilor din Basarabia.

Destinul acestora avea să fie mult mai aspru şi incomparabil mai dur odată cu reocupările Basarabiei, prima dată în 1940, iar a doua oară în 1944, de către trupele regimului criminal comunist de la Moscova.

Românii basarabeni au fost supuşi de către bolşevici unui program sistematic de atrocităţi, orori, înfometare şi crime, care au însoţit comunizarea forţată a Basarabiei.

În timpul celor 45 de ani de regim totalitar sovietic, obiectivul major al Moscovei a constat în schimbarea identităţii româneşti a populaţiei majoritare din noul stat unional, creat în mod artificial pe teritoriul Basarabiei ocupate. Propaganda sovietică, ideologia de partid şi „istoricii” de serviciu ai regimului dictatorial comunist au reuşit să mancurtizeze o mare parte a populaţiei româneşti majoritare, să-i şteargă memoria identitară şi să-i inoculeze ideea că aceasta ar forma un alt popor, respectiv „poporul moldovenesc”, total diferit de naţiunea română.

Dovada elocventă că politica Moscovei a reuşit în acest demers este faptul că neadevărul istoric grosolan a fost înscris în prima Lege fundamentală a noului stat Republica Moldova, succesor al celui unional sovietic, constituit, de asemenea, în mod nelegitim pe teritoriul vechii Basarabii, fără consultarea populaţiei printr-un referendum democratic.

Mai mult, această eroare istorică nu s-a înlăturat nici după douăzeci de ani de la proclamarea Independenţei, ceea ce dovedeşte o dată în plus că Basarabia se află încă sub ocupaţie rusească, iar desprinderea de imperiul sovietic, în 1991, a fost doar formală.

Dependenţa de piaţa, gazul şi de alte surse de energie ruseşti, jocurile politice ale coloanei a 5-a filoruse şi rusofone, amestecul brutal al Moscovei în buna desfăşurare a scrutinelor electorale generale din Basarabia, tergiversarea sine die de către Rusia a reglementării definitive a diferendului transnistrian, însuşirea de către Chişinău a tezei sovietice false privind aşa-zisa refacere a integrităţii teritoriale a ţării prin revenirea Transnistriei la Republica Moldova (căreia nu i-a aparţinut decât în perioada sovietică, în mod ilegitim – n.n.), acordarea, în mod tacit, a unui statut privilegiat limbii ruse în detrimentul celei române, oficiale, precum şi practica liderilor „moldoveni” de a merge cu căciula în mână la Poarta muscală sunt tot atâtea argumente ce probează că ocupaţia rusească în Basarabia continuă şi în zilele noastre.

Iată de ce românii nu trebuie să uite niciodată acel an fatidic 1812. Şi aceasta până când adevărul nu va fi repus în drepturile sale fireşti şi până când românii basarabeni nu vor învăţa o dată pentru totdeauna să trăiască pe propriile picioare şi să-şi ia soarta în propriile mâini.

Pentru ei, mai mult ca pentru oricare dintre români, este de foarte mare actualitate îndemnul din discursul Regelui Mihai I, rostit în plenul Parlamentului României, la 25 octombrie 2011, potrivit căruia „nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru”.

Datoria noastră sfântă, a celorlalţi români, este de a-i susţine pe românii basarabeni, ca şi pe cei bucovineni, hotineni, şi de a le respecta vrerea de a trăi, fie laolaltă cu naţiunea română căreia îi sunt parte pe vecie, fie separat, dar întotdeauna cu demnitate, credinţă de neam şi dragoste de Ţară.

 

 

Dorin CIMPOEŞU

Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XXI, 2011