Prigonirea ortodoxiei și reducerea la tăcere prin toate mijloacele a slujitorilor altarelor de către haitele comuniste

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Episcopia Huşilor a fost întemeiată în anul 1598, funcţionând neîntrerupt până în vremea comunismului, când a fost desfiinţată. Episcopia si-a reluat activitatea în anul 1996.

În anul 1598, teritoriul nou înfiinţatei Episcopii se compunea din ţinutul Fălciului din dreapta şi stânga Prutului, ţinutul Lăpuşnei, partea ce rămăsese după luarea Tighinei cu cele 12 sate sub stăpânirea turcescă, ţinutul Orheiului şi al Sorocăi.

Mai târziu, cu ocazia morţii mitropolitului Gavriil Calimachi al Proilavei au fost alipite la Eparhia Huşilor toate teritoriile de sub stăpânirea turcescă şi tătărască de la Dunare şi Nistru ca: Reni, Ismail, Chilia, Cetatea Albă, Tighina, Orhei, Bălţi până la Hotin.

În anul 1812, când Rusia a ocupat Basarabia, Eparhia Huşilor rămânea numai cu ţinutul Fălciului la care se adăuga ţinutul Vasluiului de la Eparhia Romanului.

În anul 1852, sub păstorirea episcopului Meletie Istrati se mai adaugă două ţinuturi, Tutova şi Covurlui, iar în anul 1864 formându-se noua episcopie a Dunării de Jos s-a dat acesteia de la Episcopia Huşilor ţinutul Covurlui şi o parte din locurile de peste Prut.

În timpul episcopului Iacov Antonovici (1924-1931) 12 parohii din stânga Prutului din cadrul Mitropoliei Basarabiei sunt alipite la Eparhia Huşilor. Dupa terminarea celui de al II-lea razboi mondial Episcopia Huşilor pierde toate teritoriile de peste Prut aflate în Basarabia.

La 5 februarie 1949 se dă decretul de desfiinţare a Episcopiei Huşilor care a fost unită cu Episcopia Romanului sub titulatura de Episcopia Romanului şi Huşilor.  

 

Un ierarh martir: Episcopul Grigorie Leu

Era la sfârşitul iernii lui 1949. Nu ştiu dacă a fost sau nu o iarnă viforoasă, dar sumbră cu siguranţă.

Credinţa se afla sub ameninţări mortale. Se urmărea cu obstinaţie dispariţia acesteia. Biserica, o solidă instituţie a trecutului, stătea în calea „vremurilor noi”.

Prigoana ţintea şi ortodoxia, confesiunea strămoşească a românilor. Noul regim ateu voia să reducă la tăcere pe slujitorii altarelor şi să-i aservească.

 

 

 

 

 

 

 

 

Împotriva acestui curent, ce părea de nebiruit, s-au ridicat preoţi şi ierarhi, dintre care unii au plătit pentru curajul lor cu viaţa. Printre aceştia, episcopul Grigorie Leu, care a stat în scaunul episcopal al Huşilor până la suprimarea acestuia de către comunişti în 1949.

Episcopia Huşilor avusese în cuprinsul ei şi câteva dintre judeţele de dincolo de Prut: Cahul, Cetatea Albă, Ismail. Ierarhul Grigorie, care păstorise şi în scaunul Episcopiei de Argeş, era organizatorul înţelept şi tenace al misionarismului ortodox românesc din afara fruntariilor ţării şi cunoscătorul desăvârşit al modului de organizare al acestuia.

Noii stăpâni şi puterea de ocupaţie doreau să intre în posesia acestei structuri organizatorice. Episcopul Grigorie a păstrat neatinsă taina, exasperându-i pe superiori şi înfuriind noua stăpânire a ţării.

 Dupa 6 martie 1945, odată cu instaurarea regimului comunist, Episcopia a avut multe de suferit, i s-a aplicat treptat un regim aspru şi I s-a prescris un tragic destin. În primul rând i s- au tăiat articolele bugetare producătoare de venit, i s-a luat samavolnic o parte din teren, moara, presa de ulei, tipogafia, fabrica de lumânări, muzeul.

Episcopul Grigore Leu nu se descurajează, ci din contra, întăreşte sprijinul bisericilor prin vizite canonice, conferinţe pastorale, cere preoţilor mai multă înţelegere şi îi sprijină cu broşuri ca “Cronica Huşilor” şi “Credinţa Strămoşească”.

Prin asa-zisa “lege a epurării” parte din personalul Episcopiei a fost îndepărtat, iar unii cum a fost cazul Pr. Anton Popescu, consilier referent, arestat şi condamnat la ani grei de închisoare.

În acest climat de teroare, Episcopului Grigore Leu i se aduce la cunoştinţă de către puterea comunistă că Episcopia se va desfiinţa şi că el va trebui să ia calea exilului la Mănăstirea Neamţ.

Mai multe drumuri la Bucureşti, care au avut ca obiect demersuri pentru salvarea Episcopiei, nu au avut nici un rezultat deoarece Episcopul Grigore Leu reprezenta pentru Petru Groza şi Securitatea comunistă un pericol, nu numai prin neconformismul său politic ci şi prin posibilul scandal internaţional pe care oricând îl putea provoca.

Ca urmare, Episcopul trebuia făcut inofensiv potrivit mentalităţii comuniste şi mijloacelor utilizate în acei ani. Se întoarce grav bolnav de la Bucureşti şi după doua luni moare ca un erou martirizat pe altarul credinţei străbune. Este înmormântat după dorinţa sa lângă biserica episcopală pe care a pastorit-o şi iubit-o timp de 10 ani.

La 5 februarie 1949 s-a dat decretul de desfiinţare a Episcopiei, care a fost unită cu Episcopia Romanului sub titulatura de “Episcopia Romanului şi Huşilor”. Asa se incheie după aproape 400 de ani (1598-1949) o bogată activitate istoric-cultural-religioasă desfăşurată de Episcopia Huşilor.

Aici a fost un puternic centru religios având Seminar Teologic, Şcoala de Cântăreţi, fabrica de lumânări, tipografie cu apariţie săptămânală, doua reviste – “Cronica Huşilor” şi “Credinţa Strămoşească”, calendare, “Anuarul Episcopiei” şi alte publicaţii.

 La o lună de la această întristătoare hotărâre, care ducea la dispariţia uneia dintre vestitele eparhii ale creştinătăţii româneşti, ilustrată de un şirag de străluciţi ierarhi, de la Dosoftei, Veniamin Costache la Antonovici, episcopul Grigorie Leu trecea, în împrejurări nici azi elucidate, la cele veşnice.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Era 1 martie, 1949. Peste alţi trei ani serviciile secrete sovietice întindeau o cursă a morţii părintelui Vasile Leu, fiul episcopului, cel care devenise simbol al rezistenţei româneşti anticomuniste din străinătate.

Părintele Vasile Leu se afla la Viena, la parohia românească. Fusese chemat de enoriaşii români să se roage laolaltă cu ei pentru izbăvirea neamului românesc mult încercat. După slujbă a fost condus spre hotel, chipurile din greşeală, prin zona de ocupaţie sovietică.

Arestat, trimis în Siberia, a fost condamnat la moarte. A izbutit, împreună cu Pan Halipa, după îndelungi şi stăruitoare demersuri internaţionale, să fie transferat în România. Aici va suferi o lungă şi ucigătoare întemniţare.

În anul 1996  la data de 15 septembrie are loc un act de dreptate istorică prin reînfiinţarea Episcopiei Huşilor odată cu instalarea pe scaunul episcopal de la Huşi a Preasfinţitului Părinte Ioachim Mareş.

În urmă cu două decenii, Biserica Ortodoxă Română a hotărât să-i cinstească aşa cum se cuvine pe aceşti martiri ai săi.

La Huşi, la Catedrala voievodală a episcopiei, la mormântul episcopului Grigorie a avut loc o slujbă de pomenire, oficiată de un sobor de preoţi, avându-l în frunte pe PS Ioachim Vasluianul, pe atunci episcop-vicar al Episcopiei Romanului şi Huşilor, apoi cel dintâi ierarh al reîntemeiatei Episcopii a Huşilor, trecut între timp la cele veşnice.

Lângă biserica episcopală, ierarhul martir Grigorie Leu îşi doarme somnul de veci. E poate mai multă tihnă în duhul său din ceruri. Episcopia, pentru a cărei existenţă s-a jertfit, a devenit realitate.

Din păcate, mângâierea nu-i deplină, deoarece hotarele eparhiei rămân pe mai departe prescurtate, iar misionarismul, al cărui exponent strălucit a fost Grigorie Leu, nu prea dă semne de reuşită în aducerea acasă a oilor rătăcite.

Dar e important că rănile trecutului au început să se cicatrizeze. Reprezintă, poate, o expresie a speranţei şi aşteptatei vindecări pe de-a-ntregul.

 

 

 

 

Surse:

Grigore Ilisei –  Ziarul Lumina

https://episcopiahusilor.ro/episcopia

Publicitate