CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O ISTORIE A ZILEI DE 5 FEBRUARIE. VIDEO

 

 

 

 

 

 

5 februarie, istoricul zilei

 

 

 

 

 

 

 

 

62 – Are loc în zona orașelor antice Pompei și Herculanum un cutremur cu o magnitudine estimată între 5 și 6 grade pe scara Richter, care a produs masive distrugeri.

Cutremurul pare să fi fost un precursor al erupției din  anul 79 e.n. a vulcanului Vezuviu aflat în vecinătate, care a distrus aceleași două orașe.

Filosoful si dramaturgul roman Seneca cel Tânar a scris  despre acest cutremur în a șasea carte a lucrarii sale ”Naturales questones”, intitulat De Terrae Motu.

 

 

 

 

 

523 – A decedat Alcimus Ecdicius Avitus (n.cca. 470), poet latin și arhiepiscop de Vienne in Galia.

 

 

Saint Peter

 

 

A fost  unul dintre ultimii  maeștri ai artei retoricii predate în școlile din Galia, în secolul al V- lea e.n.

Scrisorile lui  Avitus sunt de o importanță considerabilă pentru istoria ecleziastică și politică a anilor între 499 și 518  si  sunt, de asemenea, printre cele mai importante surse primare  ale istoriei  politice, merovingiene timpurii.

 

 

 

 

1286 – Prințul Filip cel Frumos este încoronat la Reims rege al Franței (m. la 29 noiembrie, 1314).

A fost membru al dinastiei Capețiene și regele acestei țări  din 1285 până în 1314 .

 

 

 

 

 

 

 

 

Filip cel Frumos a fost fiul regelui Filip al III-lea (1245-1285) și al reginei Isabela d’Aragon (1247-1271).

La data de 14 august 1284 s-a căsătorit cu Ioana I de Navara, devenind și regele Navarei, din 1284 până în 1305, după decesul acesteia.

Cei doi au avut împreună șapte copii. Nu s-a recăsătorit niciodată.

 

 

 

 

 

 

1535 – În Franța apare prima lege specifică referitoare la săraci, votată de Parlamentul din Paris.

 

 

 

 

 

 

 1576 –  Henric de Navara  reneagă catolicismul și se alătură forțelor protestante în războaiele religioase din Franta. 

Henric al IV -lea (n.13  decembrie 1553 – d.14  mai 1610), a fost rege al Navarrei (1572-1610) si rege al Frantei din  1589 pana in 1610.

A fost primul monarh francez al casei de Bourbon .

henry-iv

A promulgat  Edictul de la Nantes  în 1598, care garanta  libertățile religioase protestanților, ceea ce a dus la incheierea războaielor religioase.

El a fost asasinat de către un catolic fanatic, Francois Ravaillac  și a fost succedat la tron de fiul său, Ludovic al XIII-lea.

Considerat  uzurpator de catolici și  trădător de către protestanți, Henry a fost greu de acceptat de către populație și a scăpat de cel puțin 12 tentative de asasinat.

Un rege nepopular în timpul domniei sale, popularitatea lui Henry foarte mult îmbunătățit postum.

 

 

 

 

1597 – Martiriul celor 26 de sfinți japonezi cu varste între 12 și 64 de ani executați prin crucificare. Intre acestia  s-a numărat  calugarul iezuit  Paul Miki (n.cca. 1565  la Kyoto în Japonia), unul dintre sfinții patroni ai Japoniei care a participat la răspândirea crestinismului în această țară asiatică.

 

 

 

Image of St. Paul Miki

 

 

 

La vârsta de 22 de ani a intrat în Ordinul iezuit din Japonia care  pregătea  iezuiți pentru misionariat. In 1596 conducatorul Japoniei din acel timp Hideyoshi, a ordonat interzicerea crestinismului in Japonia.

In urma acestui ordin  a fost ucis crucificat Paul Miki împreună cu alți 25 de creștini martiri din Nagasaki . Ei au fost primii martiri creștini din Japonia.
Ei au fost  beatificați in 1627 de papa Urban al VIII-lea , și au fost  sanctificati de papa Pius al IX-lea in 1862 ,dupa relegalizarea Bisericii Catolice in Japonia.

 

1631 – Teologul protestant englez Roger Williams emigrează în America, la Boston.Roger Williams (n.cca 1603 -d.intre ianuarie și martie 1683) a fost un teolog englez protestant, care a fost un susținător timpuriu al libertății religioase și al separării bisericii de stat.

Roger Williams a crezut că libertatea religioasă (sau „libertatea sufletului”, cum a numit-o el) era un drept absolut, mai degrabă decât o concesie.

El a argumentat că natura sufletului omenesc  era o chestiune care Îl privea doar pe Dumnezeu.

Spre deosebire de mulţi dintre contemporanii săi, el a cerut ca libertatea „de conştiinţă şi de închinare să le fie asigurată tuturor oamenilor din toate popoarele şi ţările”, chiar şi acelora care erau „păgâni, evrei, turci sau anticreştini” (prin ultimul termen, vizându-i pe romano-catolici).

 

 

 

 

Bunăvoinţa sa de a le permite dreptul la închinare publică nu doar diverselor categorii de protestanţi, ci şi romano-catolicilor, evreilor, musulmanilor şi păgânilor, demersul lui Williams a fost extrem de neobişnuit pentru acele timpuri, caracterizate de o profundă intoleranță, persecuții și războaie religioase.

În 1636, el a întemeiat colonia de Providence Plantation, care a oferit un refugiu  minorităților religioase și a fondat prima biserică baptistă din America, în localitatea Providence.

De asemenea  Williams a fost, fără îndoială, primul aboliționist  care a făcut prima încercare de a interzice sclavia în  coloniile nord americane.

 

 

 

 

1690 – S-a încheiat la Sibiu, tratatul dintre domnul Moldovei, Constantin Cantemir (1685 – 1693) şi Sfântul Imperiu Romano- German, reprezentat prin generalul imperial Donald Heissler.

 

 

Constantin Cantemir (n.1612-d.1693), domn al Moldovei 1685-1693

Tratatul de la  la 5/15 februarie 1690 la Sibiu  încheiat un tratat din 5 articole între domnul Moldovei işi împăratul habsburgic, prevedea garantarea domniei ereditare familiei Cantemir, neimpunerea religiei catolice, ajutor reciproc în caz de invazie polonă.

În schimb, Moldova era obligată să le plătească imperialilor un tribut de 50 000 de galbeni. Articolul al doilea prevedea: “Domnul va fi întărit pe viaţă, iar fiului său mai mare i se va conferi titlul de conte.

Cantemireştii, conform chiar spuselor ilustrului sau fiu  Dimitrie Cantemir, erau “coborâtori din vechiul neam al Cantemireştilor… de la Crâm”.

Această idee este preluată de A.D. Xenopol: “Cantemireştii sunt de origine tătari, după cum arată chiar numele lor: Han Temir”.

Conform acestei opinii, Teodor este primul reprezentant al familiei, care în timpul domniei lui Ştefan cel Mare ar fi trecut în serviciul Ţării Moldovei, fiind miluit de către domn cu o slujbă şi moşii în sudul ţării. Ulterior, după ce tătarii cuceresc pământurile respective, Teodor primeşte trei moşii în ţinutul Fălciu şi administrarea ţinutului Codru. 

P.P. Panaitescu arăta că “în împrejurările specifice în care a scris Dimitrie Cantemir viaţa tatălui său, el nu putea face operă de cronicar obiectiv, chiar sentimentele fireşti ale unui fiu faţă de părintele său îl sileau să înfrumuseţeze, să înnobileze figura morală a lui Constantin Vodă” , iar  C. C. Giurescu, probabil în baza informaţiei preluată din I. Neculce, consideră că domnul “Constantin Cantemir era dintr-un neam modest de răzeşi, din satul Silişteni, în judeţul Fălciului” 

Viitorul domn al Ţării Moldovei s-a născut la 8 noiembrie 1612 în localitatea Silişteni. Rămânând fără părinţi şi cu moşiile pustiite de tătari, tânărul Cantemir se înrolează ca mercenar în armata polonă unde s-a aflat în serviciu la doi regi – Vladislav şi Jan Cazimir “…

A servit timp de şaptesprezece ani în armata polonă, ajungând “rotmistru”, sau căpitan de cavalerie” [7]. S-a evidenţiat în bătăliile cu suedezii. În Polonia a făcut cunoştinţă cu Langlois Franзois (gravor francez), care l-a găzduit pe Cantemir la Paris în perioada 1643 – ianuarie 16478.

Cariera militară i-a adus recunoaşterea şi respectul duşmanilor, boierilor locali, dar şi al suzeranului. A deţinut cu precădere mai multe dregătorii: “mai întâi vornic de Bârlad (1664-1668), apoi armaş (1668-1672), serdar (1672-1681) şi mare clucer (1681-1684)” [10]. Cu toate că era fidel Porţii, în domeniul politicii interne s-a manifestat contra domniilor fanariote.

Faptul a fost unul din principalele argumente pentru Şerban Cantacuzino, domnul Ţării Româneşti, de a-l susţine pe Cantemir la domnie. 

Având relaţii bune cu Suleyman-paşa, Şerban Cantacuzino a organizat la Obluciţa o întâlnire a acestuia cu boieri moldoveni refugiaţi. Eforturile lui Dumitraşcu Cantacuzino, care a trimis şi el o delegaţie la Obluciţa au fost zadarnice.

La 15/25 iunie 1685, după unele surse – la Babadag , după altele – la Constantinopol, Cantemir este proclamat domn al Ţării Moldovei.

Din cei doi feciori ai sai, Dimitrie a fost lăsat ostatic la Constatinopol.

 A fost printre puţinii domni ai epocii sale  care şi-au păstrat tronul până la moarte. În pofida unei domnii plină de ameninţări, de situaţii duplicitare, de schimbarea vectorilor politicii externe, de răsturnări dramatice de situaţie, Constantin Cantemir a reuşit să asigure ţării o relativă stabilitate.

Neştiinţa de carte, originea răzeşească i-au fost compensate pe deplin de experienţa vieţii şi de abilităţi înnăscute de diplomat şi administrator.

 În timpul domniei lui Antioh Cantemir, osemintele părintelui său, Constantin Cantemir, sunt aduse la mănăstirea Mira, una din ctitoriile sale.

 

 

 

1713 – De ziua prăznuirii Sfintei Agata, în urma unei descoperiri dumnezeieşti, mitropolitul Antim Ivireanul al Ţării Româneşti s-a hotărât să clădească Mănăstirea Tuturor Sfinţilor (cunoscută astăzi ca Mănăstirea Antim), punând toată averea sa pentru ridicarea din temelie a acestui sfânt locaş, pe locul unde era o veche biserică de lemn cu hramul Sfântul Nicolae, în care se păstra Sfântul şi Marele Mir.

 

 

 

 

 

1818 – Jean Baptiste Bernadotte, fost general al lui Napoleon, este ales rege al Suediei si Norvegiei.

 

 

 

 

Imagini pentru general bernadotte photos"

 

 

 

 

 

 

1840 – S-a născut în Statele Unite, inventatorul Hiram Steven Maxim; (d.24 noiembrie 1916).

 

 

 

Sir Hiram Stevens Maxim

 

 

 

Printre inventiile sale se numără mitraliera.

 

1840: S-a născut John Boyd Dunlop, medic veterinar scoţian, care a inventat, din dorinţa de a perfecţiona tricicleta fiului său, prima anvelopă pneumatică (1888); doi ani mai târziu, în 1890, transformă invenţia într-o adevărată afacere şi înfiinţează, la Dublin, prima fabrică de anvelope; (m. 1921).

 

1851 –  S-a născut la Brăila, Ştefan Hepites, fizician si meteorolog, membru al Academiei Române; a înfiintat, în 1878, prima statie meteorologica româneasca, iar în 1884 a creat prima statiune meteorologica la Bucuresti, la Scoala de Agricultura de la Herastrau, mutata în 1888 la Filaret.

 

 

 

 

 

 

A  realizat, împreună cu I.St.Mutar, prima hartă magnetică a României, de numele lui legându-se si înființarea primelor stațiuni seismologice din țară; (d.15 septembrie 1922).

 

 

 

 

1859 – A murit Alecu Russo, ideolog al generaţiei de la 1848. Este autorul volumului “Cîntarea României”, tipărit anonim; fără a revendica vreodată explicit această operă, a furnizat unul dintre cele mai cunoscute litigii de paternitate literară din istoria literaturii române; (n.17.03.1819).

 

 

 

 

 

 

 „Cântarea României” a fost publicata pentru prima data in anul 1850  în România Viitoare, revistă politică a românilor exilați la Paris, in versiune franceză. In limba romana va aparea în România literară a lui Alecsandri in 1855.

 „Dar ceea ce ar ajunge a face din Russo unul dintre numele mari ale literaturii noastre e tânguirea intitulată „Cântarea României” …

E o scurtă ochire asupra trecutului țării, în toată vitejia și durerea ce cuprinde, cu blesteme de profet fanatic împotriva ticăloșilor timpului de față și cu perspective limpezi deschise asupra viitorului. O simțire tot atât de aleasă pe cât de puternică, o mare putere de a concretiza în icoane gândurile de păreri de rău sau de speranțe dau acestei scurte bucăți o valoare pe care unii n-au atins-o și n-o ating, și nimeni, în curgerea vremurilor, n-a mai găsit astfel de accente pentru a mângâia și îmbărbăta maica în suferință, «țara cea dragă», și în același timp, pentru întâia oară se caută în desfășurarea venimentelor ce alcătuiesc istoria noastră un rost filosofic“ (Nicolae Iorga).

 

 

 

 

 

 

1861 – La Sighet s–a înfiinţat “Asociaţia pentru cultura poporului român din Maramureş”, cu o contribuţie însemnată în emanciparea culturală şi naţională a românilor, în păstrarea, conservarea şi transmiterea elementelor de identitate cultural-naţională locală.

La 3 septembrie 1860, s-a constituit o comisie de iniţiativă care hotărăşte întocmirea statutelor viitoarei asociaţii, căreia-i revenea misiunea înfiinţării Preparandiei Române.

La 5 februarie 1861 era ales comitetul de conducere alcătuit din comitele suprem Iosif Man – preşedinte, Mihail Pavel – vicepreşedinte, Petru Mihalyi – secretar, având printre membrii personalităţi de marcă ale vieţii politice şi spirituale maramureşene, dintre care în timp s-a evidenţiat şi dr. Ioan Mihalyi de Apşa

 

 

 

 

 

1867 – S-a încheiat acordul austro-ungar privind crearea statului dualist Austro-Ungaria, în cadrul căruia Transilvania si Banatul rămâneau încorporate Ungariei, pierzandu-si autonomia.

 Proclamarea dualismului austro-ungar are urmări negative pentru românii transilvăneni, prin politica de discriminare şi deznaţionalizare promovată de autorităţile ungare (5/17)

Perioada 1859-1866 a fost una deosebit de dificilă pentru statul austriac. Înfrînt în mai multe bătălii, în fața armatelor piemonteze, franceze și prusace, exista posibilitatea dispariției acestui stat, care stăpînea numeroase popoare și teritorii străine.

În aceste condiții, împăratul austriac Franz Joseph I a găsit soluția intaririi statului său, prin acordarea unor importante concesii maghiarilor.

 Astfel s-a încheiat Acordul austro-ungar privind constituirea monarhiei dualiste Austro-Ungaria. Îngrijorat de intensificarea luptei popoarelor aflate sub stăpînirea sa, împăratul a preferat realizarea acestui compromis cu nobilimea maghiară, care deținea cele mai importante poziții politice și economice, în cadrul statului, după cele ale austriecilor.

Austro-Ungaria, cunoscută și ca Monarhia Dunăreană (în germ. Donaumonarchie),  nu s-a numit niciodată oficial Imperiul Austro-Ungar, ci Kaiserreich und Königreich Österreich-Ungarn în germană și Osztrák Birodalom és Magyar Királyság în maghiară, adică – Imperiul austriac și regatul maghiar.

Austro-Ungaria a fost un stat dualist alcătuit, pe de o parte, din Cisleithania, adică statele (regate, ducate etc.) din administrarea austriacă, aflate dincolo de rîul Leitha, din partea vestică și nordică a statului austro-ungar și, pe de altă parte, din Transleithania.

Din punct de vedere constituțional, monarhia Austro-Ungară reprezenta o uniune a două state: Austria și Ungaria, care aveau același suveran, aceeași armată (deși Ungaria a dobîndit dreptul de a avea o forță teritorială de apărare) și aceeași monedă. Fiecare din cele două state dispunea de un Parlament și un guvern propriu.

 De asemenea, existau trei ministere comune ale celor două părți ale Imperiului: Apărarea, Afacerile Externe și Finanțele. La fel, cele două părți ale Monarhiei aveau un guvern comun (Consiliul Ministerial Comun), compus din monarh (Împărat-rege al Imperiului Austro-Ungar), primii miniștri ai Austriei și Ungariei, cei trei miniștri care conduceau ministerele comune, anumiți membri ai familiei imperiale.

Fiecare parlament, cel de la Viena și cel de la Budapesta, avea o delegație parlamentară care aproba cheltuielile Consiliului Ministerial Comun. Exista, de asemenea, o delegație parlamentară comună a celor două parlamente.

Cisleitania, avea capitala la Viena și cuprindea inclusiv teritorii locuite de sloveni, cehi, polonezi, ruteni și de românii din Bucovina (fosta parte a principatului Moldovei).

Teritoriile formațiuni feudale (ex: Regatul Boemiei, ducatele Carniola și Carinthia, Galiția) beneficiau de o anumită indulgență culturală, ceea ce a permis, într-o mică măsură, afirmarea identității naționale a cehilor, slovenilor, italienilor, polonezilor, românilor din Bucovina și croaților din Dalmația.

 Partea ungară a Imperiului, denumită Transleitania, avea capitala la Budapesta și cuprindea inclusiv teritoriile locuite de croați, sîrbi, sloveni și de românii din Transilvania și Banat. Spre deosebire de partea austriacă, Ungaria era administrată în mod centralizat, iar politica față de minorități a fost dominată de intenția autorităților de la Budapesta de a maghiariza populațiile nemaghiare care alcătuiau majoritatea procentuală în cadrul Regatului.

 Īn anul 1867, data inaugurării acestei politici ultranaṭionaliste în partea ungară a austro-ungariei, Ungaria număra 13.579.000 locuitori. Dintre aceṣtia erau maghiari numai 5.665.000 faṭă de 7.939.00 locuitori nemaghiari.

Austriecii și ungurii aveau aceleași drepturi. La data de 8 iunie 1867, împăratul Franz Joseph I (1848-1916) a fost încoronat inclusiv rege al Ungariei. Statul austriac a fost salvat, prin acest compromis făcut nobilimii maghiare, pentru încă o perioadă de 51 de ani.

Numeroase popoare se aflau, în continuare, sub dominație străină, dualistă, și erau supuse unui amplu proces de deznaționalizare. Deosebit de dificilă a fost situația popoarelor din teritoriile dominate de unguri, așa cum a fost și cazul românilor din Transilvania și Banat, care erau lipsiți de numeroase drepturi și supusi, după anul 1867, unui amplu proces de maghiarizare forțată. 

1876 – Apare prima revistă română de medicină din Transilvania “Higiena şi şcoala”, editată de Paul Vasici–Ungureanu.

 1885 – Regele Leopold al II-lea al Belgiei  a înființat Statul Independent Congo din Africa, stat pe care apoi l-a condus ca pe o posesiune personală.

 

1889 – La 24 ianuarie/5 februarie, Ministrul de externe al României P.P. Carp cere Direcţiunii Generale a Telegrafelor şi Poştelor, din subordinea Ministerului de Interne, să ofere Agenţiei Telegrafice Române, care era în curs de organizare la Bucureşti, o “odae mare în casele ce ocupă”.

În aceeaşi zi, directorul general al telegrafului şi poştelor răspunde că a luat măsurile cuvenite pentru ca de la 1/13 aprilie “să se pună la dispoziţiunea noii agenţii telegrafice române ce este în ajun a se înfiinţa” spaţiul solicitat.

 

1896 – S-a născut  Nicolae Bagdasar, filosof, academician român; (n. Roșiesti, Vaslui; d.21.04.1971).

1906 – S-a născut actorul american John Carradine; (d.27.11.1988).

 

 

 

1916: S-a născut  la Cabaret Voltaire din Zürich (Elveţia) mişcarea literară  Dada.

Dadaismul a fost fondat de scriitorul german Hugo Ball (1886 – 1927), împreună cu Emmy Hennings (1885 – 1948), pictorul, arhitectul şi eseistul evreu originar din România, Marcel Janco (Iancu) (1895 – 1984), scriitorul german Richard Huelsenbeck (1892 – 1974), poetul român Tristan Tzara (1896 – 1963) şi soţii Sophie Taeuber-Arp (1889 – 1943) şi Hans (Jean) Arp (1886 – 1966), ca un spaţiu pentru scopuri artistice şi politice

1919 – Charlie Chaplin (1889 – 1977), Mary Pickford (1892 – 1979), Douglas Fairbanks (1883 – 1939) şi D.W. Griffith (1875 – 1948) înfiinţau compania United Artists (UA), unul dintre cele mai mari studiouri cinematografice americane ale secolului trecut.

 

 

În prezent este filială a casei de producţie Metro-Goldwyn-Mayer şi aparţine de Sony Pictures Entertainment

 

 

1919 – S-a născut  omul politic grec Andreas Ghiorghios Papandreu; (d. 1996).

 

 

 

 

1919 – Partidul Muncii, format de un grup de oameni de cultură la Iaşi, România, în frunte cu Paul Bujor şi Constantin I.Parhon, fuzionează cu Partidul Ţărănesc din Romania.

 

 

 

 

 

 

1935 – Moare  Constantin C. Bacalbaşa, publicist (“Bucureştii de altădată”); (n.21.08.1856).

 A fondat ziarele cotidiene: Țara, Patriotul, Românimea și revista umoristică   Ghiță Berbecul.

A fost membru fondator al Societății Presei și al Sindicatului Ziariștilor, președinte al Sindicatelor Ziariștilor (din 1919) și a scris volume despre Bucureștiul din anii 1800.

 

1939 – A decedat  matematicianul Gheorghe Ţiţeica, deschizător de drumuri în geometria diferenţială, membru, vicepreşedinte (1924-1925) şi secretar general (1929-1939) al Academiei Române; (n.17.10.1873).

 

1940 – S-a născut Hans Ruedi Giger, pictor, sculptor si arhitect elveţian, autorul stilului biomecanic și realizatorul efectelor speciale și al personajelor din filmul „Alien”.

 

 

 

1945 – Are loc în București o demonstraţie violentă împotriva guvernului Rădescu, organizata şi plătită de comuniștii aflați la remorca ocupanților sovietici.

 

1945 – S-a născut Charlotte Rampling, actriţa britanică de film.

 

1946 – Anglia şi Statele Unite ale Americii recunosc guvernul condus de dr. Petru Groza şi reiau legăturile diplomatice cu România.

1953 – Moare in inchisoarea de la Sighet, Iuliu Maniu, om politic  român, presedinte al Partiului Național Tărănesc Român,  fost deputat în Parlamentul de la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru al României, arestat de regimul comunist  după 1947, decedat în închisoarea Sighet (n.08.01.1873, Badacin, Simleul Silvaniei).

Maniu a luptat împotriva acaparării conducerii țării de către comuniști, încrezător în sprijinul marilor puteri occidentale. La 1 noiembrie 1944, Iuliu Maniu îl întreba printr-o telegramă pe vicemareșalului Donald Stevenson dacă guvernul britanic are de gând să predea România Uniunii Sovietice, răspunsul fiind negativ.

Pe 8 noiembrie însă ministerul de externe al Marii Britanii (Foreign Office) îi scria reprezentantului său la București (John Le Rougetel),  într-o telegramă strict confidențială, că înțelegerea dintre Churchill și Stalin privind Grecia și România orientează politica britanică.

S-a opus instalării guvernului Groza la 6 martie 1945, protestând mereu împotriva încălcării democrației, inclusiv prin memorii adresate puterilor occidentale.

A obținut, alături de PNȚ, o victorie zdrobitoare în alegerile din 19 noiembrie 1946, rezultate anulate însă prin falsificarea alegerilor de comuniști.

În urma înscenării de la Tămădău a fost arestat la 14 iulie 1947 de autoritățile comuniste și judecat pentru „înaltă trădare” în procesul început la 29 octombrie 1947.

Prin sentința dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la închisoare pe viață. Este trimis la penitenciarul din Galați, pe baza ordinului de arestare 105.515/27 noiembrie 1947.

În august 1951 este transferat împreună cu Ion Mihalache și alți național-țărăniști la Sighet. Iuliu Maniu s-a stins din viață la 5 februarie 1953 la Sighet, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea orașului Sighet.

Iuliu Maniu a fost unul din cei mai importanți oameni politici dintre cele două războaie mondiale.

Victimă a regimului comunist din România, Iuliu Maniu a întruchipat pentru mulți români, în timpul anilor grei ai dictaturii comuniste, simbolul speranței și al dorinței de libertate.

1956 – Au luat sfârșit Jocurile Olimpice de iarna de la Cortina d’Ampezzo, Italia.

Winter Olympics: 1956 Games in Cortina d’Ampezzo

 

 

 

Au participat reprezentanții a 32 de națiuni. 821 atleți (134 femei si 687 barbați), care, între 26 ianuarie si 5 februarie, s-au întrecut în 24 de probe olimpice.

 

 

 

 

 

1958 – O bombă cu hidrogen americană de 3500 kg s-a  pierdut  in Oceanul Atlantic în apropierea coastelor statului american Georgia, după ce avionul care transporta bomba s-a ciocnit în aer cu un avion de vânătoare. Bomba nu a mai fost gasită niciodată…

 

 

 

 

1965 – S-a născut la  Săcele, jud. Constanța, Gheorghe Hagi, considerat cel mai bun fotbalist român al tuturor timpurilor.

 

 

 

 

 Este de origine aromână, familia sa provenind din Balcani  și a fost  supranumit ”Regele fotbalului românesc” și ”Maradona din Carpați”.

A fost, cu 35 de goluri înscrise, cel mai bun marcator din istoria naționalei României.

 

 

 

 

1963 – A murit (în penitenciarul din Râmnicu Sărat) omul politic român  Ion Mihalache, unul dintre conducătorii Partidului Ţărănesc (fondat în 1918), care a fuzionat cu Partidul Naţional Român (1926), și a creat Partidul Naţional Ţărănesc.

A fost preşedinte al PNŢ (1933-1937), ministru al agriculturii şi domeniului public şi ministru de interne în mai multe rânduri.

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru ion mihalache photos"

 

 

 

 

 

 

În noiembrie 1947 a fost condamnat la închisoare pe viaţă, după procesul înscenat de regimul comunist conducătorilor PNŢ; (n. 1882).

 

 

 

 

 

 

 

A fost unul dintre filmele cu cea mai mare audiență din istoria cinematografului romanesc.

 1986: A murit (la Milano, în Italia) J. N. Manzatti (I. A. Mânzatu), un compozitor, interpret, critic muzical  și memorialist român  considerat în anii ’30-’40 ai secolului XX „prinţul romanţei româneşti”.

A fost director al Radiodifuziunii Române în timpul guvernării antonesciene și a părăsit România clandestin, în anul 1947 luând calea exilului, din care nu se va mai putea întoarce niciodată într-o ţară în care era condamnat în contumacie şi în care ar fi fost imediat aruncat în închisorile de exterminare ale regimului comunist.; (n. 1905).

 

 

 

 

Imagini pentru I. N. Manzatti photos"

 

 

 

 

 

   Ion Mânzatu, compozitorul, cântăreţul, gazetarul şi scriitorul român cunoscut mai ales sub numele de scenă italienizat Nello Manzatti a fost una dintre figurile cele mai pregnante ale exilului anticomunist de după 1945. 

„De ce nu vii cu mine”, „De dragul tău”, „Femeia, eterna poveste”, „Frumoase mâini”,„Numai pe tine”, „Nu vă jucaţi, doamne şi domni”, „O noapte doar”, „Sus paharul” şi mai ales „Frumoasa mea cu ochii verzi”, pe versuri de Cincinat Pavelescu, sunt doar câteva dintre celebrele sale piesele de muzică uşoară – tangouri, valsuri şi romanţe – care l-au făcut celebru pe Ion Mânzatu, artistul născut în Bucureştiul boem şi cosmopolit al anului 1902.

E de ajuns să ne gândim doar la celebra romanţă “Frumoasa mea cu ochii verzi”, care a încântat atâtea generaţii de îndrăgostiţi, pentru a înţelege faima pe care acest trubadur o avea într-o societate românească care nu se gândea la furtuna Istoriei ce avea s-o spulbere după 1940.

 A găsit mereu forţa de a fi unul dintre cei mai activi corifei ai exilului românesc anticomunist. 

Melodiile lui au fost zeci de ani interzise, au fost aspru prigonite, simpla fredonare a uneia dntre celebrele sale romanţe se putea sfârşi în puşcărie.

Siguranţa carlistă și mai t ârziu Securitatea comunistă prin agenţii lor, ajunseseră să urmărească acest cântec,  ”Vânt de seară”, prin birturi şi bodegi. Doar în perioada de deschidere iniţiată de Ceauşescu după venirea sa la conducerea PCR, strălucita cântăreaţă Doina Badea a reuşit să imprime şi să difuzeze radiofonic romanţa ”Vânt de seară”.

Desigur, modificând câteva versuri. Dar după un timp, aceasta nu a mai fost difuzată. Comuniştii nu puteau uita că Nello Manzatti fusese compozitorul Gărzii de Fier…

 

 

 

 

 

 

 

 

După cum nu puteau uita că romanţa ”Vânt de  seară”  avusese o variantă conspirativă în perioada 1938-1939, al cărei refren spunea: ”căpitane, căpitane,  Ţara plânge cu  amar”… .

 

Nello Manzatti s-a stins la 6 februarie 1986  la Milano, cu dorul ţării pe care nu o mai putuse vedea.

 

 

 

1985 –  S-a născut fotbalistul portughez Cristiano Ronaldo.

 

 

 

1990 – S-a reînfiinţat Muzeul Ţăranului Român, director fiind numit pictorul Horia Bernea.

Ideea  datează încă din 1875 când, la propunerea lui Titu Maiorescu, se constituia, pe lângă Muzeul de Antichităţi, cea dintâi secţiune de artă textilă; la 1 octombrie 1906 a fost înfiinţat un muzeu autonom al artei ţărăneşti, “Muzeul de etnografie, artă naţională, artă decorativă şi industrială”.

 

1991 – Franţa, Spania şi Italia au semnat protocolul cu privire la elaborarea unui sistem comun de rachete antiaeriene.

2000- Forțele armate ruse masacrează cel puțin 60 de civili în Novâie Aldi, suburbie a capitalei Groznâi din Cecenia .

 

2003 – Guvernatorul Băncii Naţionale a României, Mugur Isărescu, a anunţat decizia Consiliului de Administraţie al Băncii Centrale ca România să folosească drept monedă de referinţă euro, cu începere de la 01 martie 2003, în locul dolarului SUA.

2003 –  A intrat în vigoare Charta Constituțională a statului Serbia și Muntenegru, după adoptarea ei de către Parlamentul Federal de la Belgrad.

2004 – A murit John Hench, desenatorul oficial al celebrului personaj animat Mickey Mouse; (n.29.06.1908).

 

 

Apropiat colaborator si asociat al lui Walt Disney, Hench a fost unul dintre artistii care au avut o contributie însemnata la realizarea unor filme de desene animate devenite clasice, dar si la crearea parcurilor de distractii care poarta numele celebrelor studiouri cinematografice.

 

 

 

 2004 – România a devenit membră de factoa NATO, toate cele 19 state membre ale NATO ratificând protocolul de aderare.

2015: A murit fizicianul american Val Logsdon Fitch; Premiul Nobel pentru fizică pe 1980; (n. 1923).

2016: A încetat din viață Ray Colcord, compozitor american de muzică de film; (n. 1949).

 2019: A  decedat cineastul ceh Vaclav Vorlicek, realizator a numeroase comedii şi filme pentru copii, care s-a remarcat ca regizor al serialelor de televiziune pentru copii „Arabela” (1979-1981) şi „Arabela se întoarce” (1990); (n. 1930).

 

 

 

 

 

 

 

 

 CALENDAR CRESTIN ORTODOX

SFÂNTA MUCENIȚĂ AGATA

CALENDAR ORTODOX, 5 FEBRUARIE. Ce sfânt mare este pomenit în această zi

 

 

 

 

Sfânta Muceniță Agata s-a născut în cetatea Panormos, din Sicilia. Potrivit izvoarelor istorice, Sfanta Agata era foarte frumoasa si foarte bogată și a fost cerută în căsătorie de dregătorul Cvintian, însa, a refuzat pentru ca alesese să trăiască pentru Hristos.

Este incredințată unei femei necredincioase, Afrodisia, cu scopul ca aceasta sa o facă sa-și lepede credința în Hristos. După ce nu a dat curs cererii în căsătorie și nici nu a renunțat la credinta in Hristos, a fost supusă la mai multe chinuri.

Din acestea amintim ca i-a fost taiat pieptul, cu un cleste de fier.

Despre vindecarea sa în chip minunat, aflam din Sinaxarul zilei din 5 februarie:

“La miezul noptii i s-a arătat Sfantul Apostol Petru, cu chipul batran si cinstit, purtand in mainile sale multe doctorii.

Iată, eu stăteam și priveam la tine in ceasul acela, cand ai rabdat chinurile si am cunoscut ca este cu putinta sa se tamaduiasca pieptul tau; pentru aceea am si venit aici”.

Sfânta mucenita Agata a raspuns: “Eu niciodata n-am obisnuit trupul meu cu nici un fel de doctorie, si acum mi se pare ca nu se cade a strica obiceiul cel bun, pazit din tinerete”. Batranul i-a zis: “Si eu sunt crestin si nadajduiesc sa te tamaduiesc; am venit la tine, deci nu te rusina de mine”.

Sfanta i-a raspuns, zicand: Tu esti barbat, iar eu fecioara, deci cum voi putea ca fara de rusine sa-mi descopar pieptul inaintea ta? Voiesc mai bine sa rabd inainte durerea ranilor mele, decat sa ma golesc inaintea ochilor barbatesti.

Multumescu-ti, cinstite parinte, caci pentru mine ai venit aici, vrand sa tamaduiesti ranile mele, insa sa stii ca doctoriile cele facute de oameni nu se vor apropia de trupul meu niciodata”.

Iar batranul i-a zis: “De ce nu voiesti sa te tamaduiesc?” Sfânta a raspuns: “Am pe Domnul meu Iisus Hristos, Care le tamaduieste pe toate si care, cu voia si cu cuvantul Sau, ridica pe cei cazuti. Acela, de va voi, poate sa ma mântuiasca si pe mine, roaba Sa cea nevrednica”.

Apostolul a zambit putin si i-a zis: “Acela m-a trimis la tine, fecioara, pentru ca eu sunt Apostolul Său; deci, fii acum tamaduita”.

Zicându-i acestea, s-a facut nevăzut. Sfânta Agata privind apoi la trupul sau, a vazut ca toate ranile erau tamaduite.

Sfanta Mucenita Agata a trecut la cele vesnice în temniță. Datorita vindecarii sale, este considerata a fi ocrotitoarea femeilor bolnave de cancer la sân.

 

 

 

 VIDEO: ASTĂZI ÎN ISTORIE –  TODAY IN HISTORY

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse) :

  1. Istoricul zilei blogspot.com

  2. lessignets.com

  3. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

  4. Istoria md.

  5.  Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  6. http://ro.wikipedia.org

  7. Rador.ro

05/02/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

O LECȚIE de ISTORIE pentru toți neisprăviții care își scuipă rădăcinile

 

 

 

 

Imagini pentru imperiul roman map"

 

 

 

 

LECȚIE se ISTORIE pentru MANKURȚII de la CHIȘINĂU ȘI NU NUMAI: De unde vine numele de ROMANIA. Cine a folosit pentru prima dată această denumire în izvoarele literare apusene și bizantine (secolele IV-XV)

 

Rezumat: Studiul nostru are ca obiect analiza definițiilor și semnificațiilor istorice ale conceptului de Romania.

Termenul de Romania apare pentru prima oară la scriitorii latini din secolul al IV-lea.

El desemnează ansamblul format din Imperiul Roman și civilizația sa prin opoziție cu teritoriul ocupat de barbari (Barbaricum). În ultimul sfert al secolului al IV-lea unitatea politică a Imperiului Roman (Romania) este dublată de o unitate de credință a acestui Imperiu, devenit în mod oficial creștin.

Limitele Bisericii creștine se confundă cu cele ale Imperiului însuși. Acest unitarism între Biserică și Imperiu este indicat în textele latine prin același termen de Romania, care dobândește astfel și o conotație religioasă.

Începând din secolul al VI-lea, scriitorii răsăriteni de limbă greacă desemnează prin termenul de Romania Imperiul roman de Răsărit cu capitala la Constantinopol. Titulatura oficială a statului bizantin (Basileia ton Rhomaion) și numele locuitorilor Noii Rome (rhomaioi) reflectă ideea continuității între Vechea Romă și Noua Romă (Constantinopol) precum și conștiința bizantinilor că ei sunt urmașii romanilor.

După 1080, apusenii desemnează Imperiul bizantin prin termenul de Romania în conformitate cu tradiția bizantină. Începând din 1204, Romania va desemna Imperiul latin de Constantinopol. De-a lungul timpului conceptul de Romania și derivații săi au căpătat conotații politice, etnice și religioase.

Termenul de Romania este utilizat în toate limbile romanice pentru a desemna spațiul în care acestea sunt vorbite începând din Antichitatea târzie. De-a lungul timpului, acest concept a cunoscut diverse definiții istorice, lingvistice și culturale. Cercetarea noastră are ca obiect analiza definițiilor și semnificațiilor conceptului de Romania în izvoarele literare apusene și bizantine, începând din secolul al IV-lea și până la cucerirea Constantinopolului de către turci (1453), moment care marchează prăbușirea Imperiului Bizantin.
1. Originea conceptului de Romania
Cuvântul Romania a fost utilizat pentru prima oară de către scriitorii păgâni și
creștini din secolele IV-V; la aceștia, Romania semnifica exclusiv teritoriul Imperiului

roman și autoritatea politică romană, desemnate până atunci prin două expresii diferite orbis romana și respectiv imperium romanum (Zeiller 1929, 194). Potrivit scriitorului latin Orosius, Romania ar fi la origine un termen de factură populară1; această părere a fost unanim acceptată și de către cercetătorii moderni (Zeiller 1929, 194).

2. Sensurile termenului Romania la scriitorii latini și greci din secolele IV-V.
Înainte de a pătrunde în limba latină literară, cuvântul Romania fusese utilizat o lungă perioadă de timp în latina vulgară. În intervalul de timp care precedase pătrunderea cuvântului Romania în latina scrisă, acesta intrase și în limba greacă, fiind folosit de către Sfântul Atanasie cel Mare în 358, de Epifanie de Salamina în 365 și de către Sfântul Nil la începutul secolului al V-lea (Zeiller 1929, 194). Însă cele mai vechi utilizări ale termenului Romania sunt documentate în textele latine.

Prima parte a cronicii latine – Consularia Constantinopolitana – redactată la Roma în jurul anului 330, ne furnizează cea mai veche atestare documentară a termenului Romania2. Același termen apare în biografia lui Ulfila (Epistula de fide, vita et obitu Ulfilae)3 redactată în 383 de către episcopul Auxentius din Durostorum4. O altă atestare documentară a termenului Romania ne este furnizată de către a doua parte a cronicii Consularia Constantinopolitana redactată către 395, la Constantinopol5.

Același termen este folosit de către Orosius în lucrarea sa Historiae adversum paganos, redactată prin 417/4186.
În continuare vom prezenta sensurile termenului Romania în textele grecești din secolele IV-V. În lucrarea sa, Historia arianorum ad monachos redactată prin 358, Sfântul Atanasie cel Mare numește orașul Roma metropola Romaniei (ἡ τῆς ῾Ρωμανίας μητροπόλις)7.

În cunoscutul său tratat Împotriva ereziilor, compus în 365, Epifanie din Salamina menționează de cel puțin două ori termenul Romania; vorbind despre răspândirea rapidă a ereziei lui Arius, Epifanie scrie că „arianismul a câștigat aproape toată Romania” („ὃ κατείληφε πᾶσαν τὴν ῾Ρωμανίαν σχεδὸν, μάλιστα τῆς ἀνατολῆς τὰ μέρη”)8. Într-un alt fragment în care se referă la țările răsăritene, Epifanie precizează că Marea Roșie oferă un bun

________________________________________________________________________

1 Orosius, Historiae adversum paganos VII, 43, 5, p. 128 : „… essetque, ut vulgariter loquar, Gothia quod
Romania fuisset” („Gothia, pentru a vorbi în limbajul popular, să fie ceea ce Romania fusese odinioară”).
2 Theodor Mommsen (ed.), Chronica minora I, p. 228, apud, Zeiller 1929, 196, nota 1: « ad annum 261: Hostes multi irruerunt in Romania ; ad annum 295 : Carporum gens universa in Romania se tradidit ».
3 FHDR II, 112-113: „Sanctissimus vir beatus Ulfila cum grandi populo confessorum de varbarico pulsus in solo
Romaniae, athuc beate memorie Constantio principe honorifice est susceptus. (…) Degens cum suo populo in solo Romanies”.
4 Auxentius din Durostorum a fost discipolul episcopului got arian Ulfila care l-a crescut încă din fragedă copilărie.
În 383, el a redactat biografia fostului său dascăl (Epistula de fide, vita et obitu Ulfilae). Auxentius era originar din teritoriile de la nordul Dunării de Jos, locuite de populația romanizată. În 348-349, el s-a refugiat împreună cu Ulfila la sudul Dunării, pe teritoriul Imperiului roman, datorită prigoanei declanșate împotriva goților creștini. Către 380, Auxentius a ajuns episcop arian de Durostorum, (Preda 1994, 144).
5 Theodor Mommsen (ed.) Chronica minora, (Monum. Germ. Auct. Antiq.), IX, pp. 242-244: „ad annum 376: His consulibus victi et expulsi sunt Gothi gente Unorum et suscepti sunt in Romania pro misericordia iussionne Augusti
Valentis; ad annum 382: Ipso anno universa gens Gothorum cum rege suo in Romaniam se tradiderunt die V non. Octobr.; ad annum 386: His consulibus victi atque expugnati et in Romania captivi adducti gens Geothyngiorum a nostris Theodosio et Arcadio” apud Zeiller 1929, 196 et notele 6, 7 și 8.
6 Orosius, Historiae adversum paganos, III, 20, 11, p. 174: „Sed, dicat quisquam: «isti hostes Romaniae sunt»”; vezi și Orosius, Historiae adversum paganos, VII, 43, 5, p. 128.
7 Athanasius Alexandrinus, Historia arianorum ad monachos, 35 in PG XXV, col. 733 C.
8 Epiphanius, Adversus haereses, II, 2, 69 in PG XLII, col. 204 B.

__________________________________________________________________

acces spre teritoriul Romaniei („ὅρμοι γὰρ τῆς ’Ερυθρᾶς θαλάσσης διάφοροι, ἐπὶ τὰ στόμια τῆς ῾Ρωμανίας διακεκριμένοι”)9. La începutul secolului al V-lea, Sfântul Nil menționează cuvântul Romania într-o scrisoare pe care i-o adresase retorului Apollodor; acesta scrie:
„Εἰρήκας διά τοῦτο πολλάκις πλήθη βαρβάρων ἐμβάλλειν τῇ ῾Ρωμανίᾳ, διότι μὴ βούλονται πάντες μήτε μὴν προθυμοῦνται θεραπεύειν θυσίαις τοὺς θεοὺς τῶν ῾Ελλήνων”10.
La primii doi scriitori greci menționați mai sus (Atanasie cel Mare și Epifanie din Salamina), termenul Romania desemnează teritoriul Imperiului roman, fiind echivalent cu expresia latină orbis romanus (Zeiller 1929, 195).
În comparație cu textele grecești, cele latine înregistrează noi sensuri ale termenului de Romania. În prima parte a cronicii Consularia Constantinopolitana se citește: „Hostes multi irruerunt in Romania” („Mulți dușmani s-au năpustit asupra Romaniei”); în dreptul anului 295, cronica consemnează: „Carporum gens universa in Romania se tradidit” („Întregul neam al carpilor s-a așezat în Romania”) (Zeiller, 1929, 196).
Referindu-se la emigrația goților nord-dunăreni creștini în frunte cu episcopul Ulfila în sudul Dunării, pe teritoriul Imperiului roman (348), Auxentius consemnează:
„Sanctissimus vir beatus Ulfila cum grandi populo confessorum de varbarico pulsus in solo Romaniae, athuc beate memorie Constantio principe honorifice est susceptus” („Prea sfântul și fericitul Ulfila, fiind izgonit cu o mare mulțime de credincioși din ținutul barbar pe pământul romanilor, a fost primit cu cinste de împăratul Constanțiu, de fericită pomenire până acum”); câteva rânduri mai jos, Auxentius adaugă că, după stabilirea sa pe teritoriul Imperiului („in solo Romaniae”), Ulfila a propovăduit încă treizeci și trei de ani dreapta credință („Degens cum suo populo in solo Romaniae absque illis septem annis triginta et tribus annis veritatem praedicavit…”) (FHDR II, 112-113).
Termenul Romania este menționat de mai multe ori în cea de-a doua parte a cronicii Consularia Constantinopolitana redactată către 395. În dreptul anului 334, cronica consemnează: „His consulibus Sarmatae servi universa gens dominos suos in Romaniam expulerunt” („În anul când aceștia erau consuli, întregul neam al sarmaților «supuși» i-au alungat pe «stăpânii» lor pe pământul romanilor11 [n.n. in Romaniam]”)12 (Zeiller, 1929, 196).
Consularia Constantinopolitana consemnează migrația hunilor din anul 376:

„His consulibus victi et expulsi sunt Gothi gente Unorum (sic!) [Hunnorum] et suscepti sunt in Romania pro misericordia iussione Augusti Valentis” („În anul când aceștia erau consuli, goții au fost învinși și alungați de către neamul hunilor și au fost primiți pe pământul romanilor [n.n. in Romania] din mila și porunca împăratului Valens”) (Zeiller, 1929, 196);

_______________________________________________________________________

9 Ibidem, II, 2, 66, in PG XLII, 11, col. 29 D.
10 S. Nilus Abbas, Epistolae I, 75 (Apollodoro rhetori) in PG 79, col. 116 A.
11 În acest fragment se face aluzie la revolta așa-numiților sarmați limigantes (supușii) împotriva sarmaților argaragantes (stăpânii). Este posibil ca argaragantes să reprezinte ramura sarmaților roxolani. Sub presiunea goților, aceștia au pătruns în Moldova și Muntenia la sfârșitul secolului al II-lea și în prima jumătate a secolului al III-lea. De aici, o parte a roxolanilor s-a deplasat spre câmpia Tisei și în zona Banatului, unde, încă din anul 50, se stabiliseră deja triburilor sarmaților iazigi. Aceștia din urmă sunt denumiți și limigantes datorită instalării lor pe limes, la frontiera Imperiului roman. Cele două neamuri sarmate au conviețuit împreună, însă cu timpul, roxolanii și-au impus autoritatea asupra iazigilor (Ammianus Marcellinus, Istorie romană, XVII, 12, 1-20, pp. 163-166; Hieronymus, Chronicon, pp. 80-81, 334, f.). În 334, sarmații iazigi (limigantes) s-au răsculat împotriva roxolanilor (argaragantes) care au fost nevoiți să părăsească zona Banatului, o parte dintre aceștia refugiindu-se în Imperiu (Tudor 1982, 695-696).
12 Cf. Hieronymus, Chronicon, pp. 80-81, 334, f.: „Sarmatae Limigantes dominos suos, qui nunc Argaragantes vocantur, facta manu, in Romanum solum expulerunt”.

_____________________________________________________________________

sub presiunea hunilor, triburile goților au fost silite să-și părăsească teritoriile din nordul Mării Negre și de la miazănoapte de gurile Dunării și să treacă la sud de fluviu, în provinciile răsăritene ale Imperiului (Romania) Cu acordul împăratului Valens, goții s-au așezat pe teritoriul roman în calitate de foederati (Ammianus Marcellinus, Istorie romană XXXI, 4, 1-12, pp. 565-567).
Consularia Constantinopolitana menționează în dreptul anului 382 colonizarea vizigoților pe teritoriul roman: „ad annum 382: Ipso anno universa gens Gothorum cum rege suo in Romaniam se tradiderunt die V non. Octobr.” („în anul 382: În acest an, întregul neam al goților împreună cu regele lor s-a așezat pe pământul romanilor [n. n. in Romaniam], în 5 octombrie”).

Potrivit tratatului de pace încheiat de către împăratul Teodosie cel Mare cu vizigoții, aceștia din urmă erau colonizați în Moesia Secunda; ei dispuneau de autonomie deplină, având obligația, în calitate de foederati, să apere frontiera dunăreană de atacurile declanșate de la nordul fluviului (Brezeanu 2007, 44; Morrisson 2004, 13-14; 320-321).
Orosius utilizează de două ori cuvântul Romania în lucrarea sa Historiae adversum paganos, redactată prin 417/418. El afirmă că barbarii sunt dușmanii Romaniei („hostes Romaniae”)13.

În alt fragment, Orosius ne relatează ceea ce aflase de la un apropiat al regelui vizigot Athaulf (410-415); acesta din urmă „aspirase înainte de toate, odată șters numele de roman, să facă din întregul teritoriu roman un imperiu al goților” („…se inprimis ardenter inhiasse, ut, oblitterato Romano nomine, Romanum omne solum Gothorum imperium et faceret…”)14 și, adaugă Athaulf, „Gothia, pentru a vorbi în limbajul popular, să fie ceea ce Romania fusese odinioară” („essetque, ut vulgariter loquar, Gothia quod Romania fuisset”)15. De asemenea, visul regelui vizigot era „să devină ceea ce fusese odinioară Octavianus Augustus” („… fieret nunc Athaulfus quod quondam Caesar Augustus”)16, adică conducătorul unui Imperiu universal.
O altă mențiune a termenului Romania apare în lucrarea Vita Augustini a lui Possidius unde se vorbește despre „cei care distrug Romania” („Romaniae eversores”)17.

Possidius face aici aluzie la vandalii care invadaseră Africa de Nord.
În textele latine prezentate mai sus, Romania apare doar în contextul menționării barbarilor și în opoziție cu aceștia. În Consularia Constantinopolitana, cuvântul Romania este menționat fie în legătură cu o invazie a barbarilor, fie cu o stabilire pașnică a acestora pe teritoriul roman.

În biografia episcopului got Ulfila redactată de către Auxentius este foarte bine evidențiată opoziția între ținutul barbar (de varvarico pulsus) – pe care sunt obligați să-l părăsească goții creștini persecutați în frunte cu Ulfila – și pământul romanilor (solo Romaniae) unde emigranții se așează și găsesc protecție și pace (Zeiller 1929, 197).
Textele lui Possidius și Orosius sunt puțin mai expresive. În timp ce Possidius face aluzie la năvălitorii barbari care au distrus pământul Romaniei, Orosius pune în opoziție cele două lumi rivale și inamice, Gothia și Romania. Orosius evocă ambițiile nemăsurate ale regelui Athaulf care urmărea să substituie o lume cu cealaltă; dorința regelui vandal era „să

___________________________________________________________________

13 Orosius, Historiae adversum paganos III, 20, 11, p. 174.
14 Ibidem, VII, 43, 5, p. 128.
15 Ibidem.
16 Ibidem.
17 Possidius, Vita Sancti Augustini XXX, (1919), p. 118. r. 14-15: „Eique rescriptis insinuasse quid magis ab illis
Romaniae eversoribus esset metuendum”.

__________________________________________________________________

facă din întregul teritoriu roman un imperiu al goților” („Romanum omne solum Gothorum imperium et faceret…”) (Zeiller 1929, 197).
Așadar, la Auxentius din Durostorum și la Orosius, cuvântul Romania are două semnificații; pe de o parte, termenul în discuție desemnează teritoriul Imperiului roman; pe de altă parte, Romania capătă o nouă conotație, desemnând autoritatea supremă a Romei și civilizația sa superioară în opoziție cu lumea barbară necivilizată și sălbatică (Barbaricum).

Această ultimă semnificație a cuvântului Romania – foarte bine definită mai ales în textul lui Orosius – constituie un indiciu al existenței unui sentiment patriotic roman pus în practică prin efortul colectiv de a apăra valorile „naționale” și religioase care au adus măreție Romei în fața amenințării barbarilor. (Zeiller 1929, 197; Meslin 1964, 5).
Prin termenul de Romania, Orosius înțelege unitatea dintre Biserică și stat a cărei fundamentare teoretică a fost trasată de către Eusebiu de Cezareea încă din secolul al IV-lea18.

Chiar și după cucerirea și devastarea Romei de către vizigoții lui Alaric în 410, Orosius recunoștea explicit siguranța și protecția pe care Imperiul le oferea creștinilor. El afirmă:
„Oriunde merg în Imperiu, chiar dacă nu cunosc pe nimeni, sunt liniștit: « sunt un roman printre romani, un creștin printre alți creștini, un om printre oameni; aceleași legi, aceeași credință, același sânge mă protejează, sunt pretutindeni acasă »”19.
Ba chiar, potrivit planului divin, Orosius preconizează integrarea în Romania a barbarilor deveniți creștini20. Convertirea la creștinism a fost aproape întotdeauna concepută și înțeleasă ca o cale de acces a barbarilor la romanizare.

Cu alte cuvinte, adoptarea creștinismului de către barbarii din Apus a coincis cu romanizarea acestora și implicit cu intrarea lor în sfera de influență a Imperiului. În 396, Fritigil, regina marcomanilor, dorește să se convertească la creștinism; în acest sens, ea se adresează episcopului Ambrozie de Mediolanum care îi trimite un rezumat al doctrinei creștine.

Totodată, Ambrozie o sfătuiește pe Fritigil să-l convingă pe soțul ei să îmbrățișeze pacea romană prin convertirea la dreapta credință 21; în realitate, convertirea reginei avea drept consecință intrarea poporului său în sfera de influență a Romei (Meslin 1964, 5). În scrisoarea adresată lui Victrix de Rouen în 398, episcopul Paulin de Nola îl felicită pe confratele său pentru activitatea misionară desfășurată la triburile barbare ale morinilor și nervilor, așezate în imediata vecinătate a graniței Imperiului roman. Prin încreștinarea barbarilor, episcopul Victrix a reușit să transforme ținutul pustiu și sălbatic locuit de către aceștia într-o regiune civilizată, plină de orașe, cetăți și mănăstiri; pretutindeni erau celebrate binefacerile păcii romane22. Așadar,

________________________________________________________________________

18 Potrivit lui Eusebiu de Cezareea, puterea Imperiului roman se întemeiază pe unitatea indisolubilă dintre Biserică și stat a cărei realizare constituie unicul scop al întregii istorii omenești. Imperiul constituie proiecția terestră a împărăției cerești și el nu poate fi decât unic și universal. Astfel, cele două regate, „cel ceresc” și cel pământesc se confundă și limitele Bisericii creștine coincid cu cele ale Imperiului. De acum înainte, orice neajuns pricinuit Bisericii apărea în mod inevitabil ca o trădare față de Imperiu. Împăratul roman nu mai putea să se îngrijească de Imperiu, fără să se preocupe de buna rânduială în Biserică și de unitatea acesteia, Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare II, 55, pp. 113-114.
19 Orosius, Historiae adversum paganos, V, 1, 14.
20 Ibidem, VII, 41, 7-9.
21 Paulinus Mediolanensis, Vita Sancti Ambrosii, 36 în PL XIV, col. 42: „Ad quam ille epistolam fecit praeclaram in modum catechismi in qua etiam admonuit ut suaderet viro Romanis pacem servare: qua accepta epistola, mulier suasit viro, ut cum populo suo se romanis traderet”.
22 Paulinus Nolanus, Epistola XVIII, în PL LXI, col. 239: „Ubi quondam deserta silvarum ac littorum pariter intuta
advenae barbari aut latrones incolae frequentabant, nunc venerabiles et angelici sanctorum chori urbes oppida,
insulas, silvas, ecclesiis et monasteriis plebe numerosis, pace consonis celebrant”.

_____________________________________________________________________

episcopul Victrix de Rouen a reușit să sedentarizeze triburile morinilor și nervilor și să-i integreze în lumea romană prin convertirea lor la creștinism (Meslin 1964, 6). În 403, același Paulin de Nola îl felicită pe prietenul său Niceta, episcop de Remesiana în Dacia, pentru apostolatul său printre bessii din jurul orașului Naissus. Episcopul de Remesiana a reușit să-i convertească pe acești barbari la creștinism și să le aducă pacea romană23; astfel, ei au învățat „să cânte, cu inimă romană, pe Hristos și să trăiască puri în pacea blândă”24. Cu alte cuvinte, Niceta a reușit să-i integreze pe barbari în Romania. Imperiul este structura prin care creștinismul este adus neamurilor barbare. Textele prezentate mai sus ilustrează ideea că extinderea creștinătății coincide cu extinderea Imperiului; cu alte cuvinte definiția romanității și a Romaniei corespund cu cea a creștinătății. Așadar, Romania constituie o structură a creștinătății, în afara căreia credincioșii creștini nu pot să trăiască.
3. De la Romania latină la Romania bizantină
În răsărit, termenul Romania apare pentru prima oară în cronica lui Ioannes Malalas (490-578)25 (Kazhdan Talbot, 1991, vol. III, 1805). Începând din secolul al VI-lea, scriitorii răsăriteni de limbă greacă vor desemna prin termenul Romania teritoriul Imperiului roman de Răsărit și, mai târziu pe cel al Bizanțului cu capitala la Constantinopol.

Către sfârșitul secolului al VI-lea, un cetățean din Sirmium asediat de către avari gravează cu stângăcie pe o țiglă o rugăminte disperată: Κ(ύριε) Βοήτι τῆς πόλεος κὲ ῥύξον τὸν Ἄβαριν κὲ πύλαξον τὴν Ῥωμανίαν κὲ τὸν γράψαντα ἀμήν („Doamne Hristoase, vino în ajutorul orașului, alungă-i pe avari și apără Romania și pe cel care scrie! Amin”) (Dagron 1984, 19, n. 88). Hristos este chemat în ajutor pentru salvarea Romaniei și alungarea invadatorilor avari.
În secolul al VII-lea, Romania desemnează Imperiul bizantin creștin în opoziție cu Persia și Islamul. Teofan Mărturisitorul folosește termenul Romania în lucrarea sa Chronographia redactată la începutul secolului al IX-lea. Vorbind despre luptele purtate cu perșii în Asia Mică de către împăratul Heraclie (610-641), Teofan relatează: „Sarbaros, strategul perșilor, și-a luat armata și a venit în Cilicia pentru ca, mergând împotriva Romaniei, să îl întoarcă pe împărat [din drum]”26. Într-un alt fragment, Teofan menționează o serie de expediții militare întreprinse de către arabi împotriva Romaniei după 662: „În acest an, arabii au întreprins o expediție militară împotriva Romaniei…”27.

_____________________________________________________________________

23 Paulinus Nolanus, Carmen XVII. Ad Nicetam redeuntem in Daciam, în PL LXI, col. 487, vv. 205-208: „Nam simul terris animisque duri, / Et sua Bessi nive duriores, / Nunc oves facti duce te gregantur / Pacis in aulam” („Căci totodată bessii cei duri prin țarini / Și prin suflete mai năprasnici ca viforul, / Acum oi păstorite de tine, se adună / În lăcașul păcii”); vv. 212- 216: „Nunc magis dives pretio laboris / Bessus exsultat: quod humi manuque / Ante quaerebat, modo mente coelo / Colligit aurum” („Acum mai bogat prin prețul trudei sale, / Bessul exultă: aurul pe care înainte / Îl căuta în pământ cu mâna, îl culege / Din ceruri cu mintea”); vv. 218-220: „Invii montes prius, et cruenti, / Nunc tegunt versos monachis latrones / Pacis alumnos” („Munți neumblați înainte și sălbatici / Ocrotesc acum tâlhari schimbați în monahi”).
24 Ibidem, col. 488-489, vv. 261-264: „Orbis in muta regione per te / Barbari discunt resonare Christum / Corde Romano, placidamque casti / Vivere pacem” („Prin tine într-un ținut tăcut al lumii, / Barbarii învață să cânte, / cu
inimă / Romană, pe Hristos și să trăiască puri / În pacea blândă”).
25 Ioannes Malalas este autorul celei mai vechi cronici bizantine – Cronographia – scrisă în greaca populară.
26 Teofan Mărturisitorul, Cronografia, 12.33.13.13.3, p. 303 = Theophanes, Chronographia, a. m. 6113, p. 469, r. 3-5:
„ ὁ δὲ Σάρβαρος, ὁ τῶν Περσῶν στρατηγὸς λαβὼν τὴν ἑαυτοῦ δύναμιν ἦλθεν ἐν Κιλικίᾳ ὅπως εἰς Ῥωμανίαν
ἐξελθὼν τοῦτον περιτρέψῃ”.
27 Teofan Mărturisitorul, Cronografia, 21.7.10., p. 338 = Theophanes, Chronographia, a. m. 6154, p. 532: „Τούτῳ τῷ ἔτει ἐπεστράτευσαν οἱ Ἄραβες κατὰ Ῥωμανίας…”; vezi și Teofan Mărturisitorul, Cronografia, 23.9.12, p. 338; 24.10.1., p. 339; 25.11.2., p. 339; 26.12.3., p. 339.

____________________________________________________________________

Lucrarea Doctrina Jacobi nuper baptizati (Învățătura lui Iacob noul botezat), scrisă către anul 640 de către un creștin anonim din Palestina (Dagron, Déroche, 2010, 247; Dagron, Riché, Vauchez 1993, 74), vorbește, printre altele, despre destinul Romaniei. Este important să menționăm că Doctrina Jacobi se încadrează în genul literar al polemicii antiiudaice, care cunoaște o nouă etapă de înflorire în secolele VII-VIII (Dagron, Déroche, 2010, 230). Iacob, personajul principal al lucrării, este un iudeu convertit cu forța la creștinism ca urmare a punerii în aplicare la Cartagina a decretului lui Heraclie de convertire a iudeilor din Imperiu (31 mai 632)28. De aceea, el se erijează într-un dușman declarat al creștinilor și al Romaniei. Politica de convertire forțată la creștinism a evreilor a contribuit la sporirea urii acestora față de bizantini; deopotrivă, ea i-a determinat pe iudei să susțină și să faciliteze expansiunea arabilor.

Autorul anonim al Învățăturii lui Iacob descrie bucuria evreilor din Cartagina la aflarea veștii înfrângerii suferite de către guvernatorul Palestinei, Sergius în lupta cu arabii din apropiere de Cezareea Palestinei (633)29. Această victorie a deschis cucerirea Palestinei de către arabi. Evreii îi percep pe arabi ca pe eliberatorii lor de sub jugul bizantin (Dagron, Déroche, 2010, 264-265).
Pentru autorul anonim al Învățăturii lui Iacob, înfrângerea bizantinilor este un semn de netăgăduit al sfârșitului istoriei; ea vestește începutul declinului Romaniei și a doua venire a lui Hristos (parousia). Iacob evocă puterea Romaniei de odinioară care a fost umilită în cele din urmă de arabi: „Căci teritoriul romanilor se întinde până astăzi de la ocean, și anume din Scoția, Bretania, Spania, Francia, Italia, Grecia și Tracia ‹…› până la Antiohia, Siria, Persia și întregul Orient, Egipt, Africa și interiorul Africii și încă se văd aici statuile de marmură și de bronz ale împăraților. Căci toate neamurile au fost supuse de către romani prin porunca lui Dumnezeu.

Însă acum vedem Romania umilită”30. Această enumerare a ținuturilor supuse Imperiului roman este cea tradițională, cu excepția Persiei care n-a făcut niciodată parte propriu-zis din Imperiu; însă se pare că autorul se referă la teritoriile care aparținuseră Persiei și care fuseseră reintegrate în Imperiul bizantin în urma victoriilor lui Heraclius asupra perșilor.
În Doctrina Jacobi, Romania capătă o conotație inedită; ea este numele celei de-a
„patra fiare” din viziunea proorocului Daniel (7-8): „Chiar dacă ea [n.a. Romania] a slăbit puțin, nădăjduim să se ridice din nou atâta timp cât se ține în picioare a patra fiară, adică Romania”31. Decăderea Romaniei anunță sfârșitul veacurilor și venirea succesivă a lui Antihrist și a lui Hristos (Apocalipsa 11, 3, 6-7).

_____________________________________________________________________

28 Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost martorul politicii antiiudaice promovată de către împăratul Heraclius. În 31 mai 632 – pe când se afla la Cartagina – Maxim a asistat la botezul forțat al iudeilor decretat de către Heraclius. Într-o scrisoare adresată egumenului Ioan de Cizic, Maxim ne relatează acest grav eveniment care l-a indignat profund (Devreesse 1937, 34-35).
29 Teofan, Cronografia, (anii lumii 6124), p. 327.
30 Doctrina Jacobi nuper baptizati III, 10, p. 169: „ἀπὸ γὰρ τοῦ ὠκεανοῦ τουτέστι τῆς Σκοτίας καὶ Βρεττανίας καὶ
Σπανίας καὶ Φραγγίας καὶ Ἰταλίας καὶ Ἑλλάδος καὶ Θρᾴκης ‹…› καὶ ἕως Ἀντιοχείας καὶ Συρίας καὶ Περσίδος καὶ πάσης ἀνατολῆς ‹…› καὶ Αἰγύπτου καὶ Ἀφρικῆς καὶ ἄνωθεν Ἀφρικῆς ‹…› τὰ ὅρια τῶν Ῥωμαίων ἕως σήμερον καὶ αἱ στῆλαι τῶν βασιλέων αὐτῶν διὰ χαλκῶν καὶ μαρμάρων φαίνονται. Πάντα γὰρ τὰ ἔθνη ὑπετάγησαν τοῖς Ῥωμαίοις κελεύσει Θεοῦ• σήμερον δὲ θεωροῦμεν τὴν Ῥωμανίαν ταπεινωθεῖσαν”.
31 Ibidem, III, 8, p. 167: „Καὶ ἐὰν ἠλαττώθη μικρόν, ἐλπίζομεν ὅτι πάλιν ἀνίσταται• ὅτι δεῖ πρῶτον ἐλθεῖν τόν Χριστόν ἕως στήκει τὸ τέταρτον θηρίον τουτέστιν ἡ Ῥωμανία”; ibidem, III, 12, p. 171: „… τὸ τέταρτον βασίλειον τουτέστιν ἡ Ῥωμανία…”.

_______________________________________________________________________

Sensul de Imperiu universal, atributul fundamental al Bizanțului s-a estompat în apus, odată cu formarea exarhatului Ravennei; teritoriul acestuia a fost denumit Romagna, toponim derivat din Romania. Toponimul Romagna urcă în secolul al VI-lea, epocă în care peninsula italică era împărțită între regatul longobard și exarhatul Ravennei (care făcea parte din teritoriul Bizanțului).

Exarhatul Ravennei a fost creat de împăratul Mauriciu, având capitala la Ravenna. Datorită reducerii progresive a teritoriului controlat de către exarhatul Ravennei, termenul de Romania a ajuns să coincidă cu o zonă geografică bine determinată a peninsulei italice rămasă sub controlul Imperiului roman de răsărit care îngloba mai ales regiunea Romagnei actuale.

Așadar, în opoziție cu teritoriul peninsulei italice ocupat de către longobarzi denumit Longobardia și apoi Lombardia, exarhatul Ravennei era numit Romandiola și apoi Romagna, nume care s-a păstrat pentru teritoriul din jurul capitalei Ravenna.
Occidentalii și, în special italienii numesc statul bizantin Romania. Același termen a fost folosit începând din 1204 pentru a desemna Imperiul latin de Constantinopol.

Începând din timpul dinastiei Comnenilor, termenul Romania va desemna statul bizantin în documentele oficiale emise de cancelaria bizantină (Page 2008, 51-52; Brezeanu 2007, 420; Kazhdan Talbot, 1991, vol. III, 1805).

Arabii și mai târziu turcii numeau Bizanțul prin termenul Rum care trimite la ideea originii romane a bizantinilor. Bizanțul este Rum de unde numele sultanatului de Rum creat de către selgiucizi în Asia Mică bizantină în secolul XI, în timp ce otomanii denumesc Rumelia teritoriul Balcanilor, fost teritoriu bizantin. De asemenea, Romania apare în titulatura regelui sârb Stefan Uros IV Dusan (1331-1355) care se autointitula împărat și autokrator al Serbiei și Romaniei.

Prin această titulatură, regele sârb nu urmărea altceva decât legitimarea propriei sale puteri regale. Astfel el se erija în continuatorul împăraților bizantini și a statului bizantin (Kazhdan Talbot, 1991, vol. III, 1805).
Termenul de Romania este la bază un termen cu aplicare geografică. El are cel mai lung istoric fiind cu regularitate întrebuințat pentru a denumi statul roman guvernat de la Constantinopol de la începuturile sale. Totodată, prin conceptul de Romania este desemnată atât o entitate geografică, cât și una politică și religioasă.

______________________________________________________________________

Bibliografie

Izvoare

Ammianus Marcellinus, Istorie romană, studiu introductiv, traducere, note și indice Prof. David
Popescu, București: Editura Științifică și Enciclopedică [f.a.].
Athanasius Alexandrinus, Historia arianorum ad monachos, in Jacques-Paul Migne (éd.), Patrologia Graeca. Patrologiae cursus completus, series graeca, XXV, Paris, 1857.
Doctrina Jacobi nuper baptizati, édition et traduction par V. Déroche, in Gilbert Dagron, Vincent Déroche (coord.), Juifs et Chrétiens en Orient byzantin, ouvrage publié avec le concours de la Fondation Ebersolt du Collège de France, Association des amis du Centre d’histoire et civilisation de Byzance, Paris, 2010, pp. 47-229.
Epiphanius Constantiensis, Adversus haereses, in Jacques-Paul Migne (éd.), Patrologia Graeca.
Patrologiae cursus completus, series graeca, XLII, Paris, 1858.
Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare, în „Scrieri, Partea a doua”, colecția Părinţi şi Scriitori Bisericeşti (PSB), vol. 14, studiu introductiv de Prof. dr. Emilian Popescu, traducere şi note de Radu Alexandrescu, Bucureşti, 1991.

FHDR II, Fontes Historiae Dacoromanae (Izvoarele istoriei României), vol. II, publicate de Haralambie Mihăescu, Gheorghe Ştefan, Radu Hîncu, Vladimir Iliescu, Virgil, C. Popescu, București: Editura Academiei, 1970.
Hieronymus, Chronicon (Chronique. Continuation de la «Chronique» d᾽Eusèbe, années 326-378), texte latin de l᾽édition de R. Helm, traduction française inédite, notes et commentaires par Benoît Jeanjean et Bertrand Lançon, (collection « Histoire »), Rennes: Presses Universitaires de Rennes, 2004.
Nilus Abbas, Epistolarum libri quatuor, in Jacques-Paul Migne (éd.), Patrologia Graeca. Patrologiae cursus completus, series graeca, LXXIX, Paris, 1865.
Orosius, Historiae adversum paganos – Histoires contre les Païens, texte établi et traduit par Marie- Pierre Arnaud-Lindet, Paris: Les Belles Lettres, 1990-1991.
Paulinus Mediolanensis, Vita Sancti Ambrosii in Jacques-Paul Migne (éd.), Patrologia Latina.
Patrologiae cursus completus, series latina, XIV, Paris, 1882.
Paulinus Nolanus, Epistolae, in Jacques-Paul Migne (éd.), Patrologia Latina. Patrologiae cursus completus, series latina, LXI, Paris, 1861.
Possidius, Vita Sancti Augustini, edited with revised text, introduction, notes, and an english version by Herbert T. Weiskotten, Princeton University Press, Princeton, 1919.
Sfântul Teofan Mărturisitorul, Cronografia, traducere din limba greacă, studiu introductiv și note de
Mihai Țipău, București: Editura Basilica a Patriarhiei Române, 2012.
Theophanes, Chronographia, vol. I-II, ed. Ioannis Classenus, in Corpus Scriptorum Historiae Byzantinae 43-44, Bonn, 1839.

Volume, studii și articole
Brezeanu, Stelian. 2007. Istoria Imperiului Bizantin, București: Editura Meronia.
Dagron, Gilbert. 1984. Les villes dans l᾽Illyricum protobyzantin, în Villes et peuplement dans l᾽Illyricum protobyzantin, Actes du colloque organisé par l᾽École française de Rome (Rome, 12-14 mai 1982), École française de Rome, Rome, pp. 1-19.
Dagron, Gilbert, Riché, Pierre, Vauchez, André (coord.). 1993. Évêques, moines et empereurs (610- 1054), in Jean-Marie Mayeur (coord.), Histoire du christianisme des origines à nos jours, tome IV, Paris: Éds. Desclée.
Dagron, Gilbert, Déroche, Vincent (coord.). 2010. Juifs et Chrétiens en Orient byzantin, ouvrage publié avec le concours de la Fondation Ebersolt du Collège de France, Paris: Association des amis du Centre d’histoire et civilisation de Byzance.
Devreesse, Robert. 1937. La fin inédite d’une lettre de saint Maxime : une baptême forcé de Juifs et de Samaritains à Carthage, en 632, in „Revue des Sciences Religieuse”, 17/1, pp. 25-35.
Kazhdan, Alexander P., Talbot, Alice-Mary. 1991. The Oxford Dictionary of Byzantium, vol. III, New York, Oxford: Oxford University Press.
Meslin, Michel. 1964. Nationalisme, État et religions à la fin du IVe siècle, in „Archives des sciences
sociales des religions”, 18, pp. 3-20.
Meyendorff, Jean. 1993. Unité de l᾽Empire et divisions des Chrétiens, traduction de l᾽anglais par Françoise Lhoest, Paris: Les Éditions du Cerf.
Morrisson, Cecile. 2004. Le Monde Byzantin, vol. I: LʼEmpire romain dʼOrient (330-641), Paris: Presses Universitaires de France.
Page, Gill. 2008. Being Byzantine. Greek Identity before the Ottomans, Cambridge University Press.
Preda, Constantin (coord. științific). 1994. Enciclopedia arheologiei și istoriei vechi a României, vol. I (A-C), București: Editura Enciclopedică.
Tudor, Dumitru (coord. științ.). 1982. Enciclopedia civilizației romane, București: Editura științifică și
enciclopedică.
Zeiller, Jacques. 1929. L᾽apparition du mot „Romania” chez les écrivains latins, in „Revue des études latines”, 1, pp. 194-198.

Sursa:  Basarabia literară md.

Remus Mihai FERARU
(Universitatea de Vest,
Timișoara)

05/02/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Guvernul Iohannis- Orban a emis o ordonanţă de urgenţă prin care Raiffeisen Bank a fost iertată de obligaţia de a achita statului român o sumă enormă

 

 

  

  „Guwernerul” Orban a ținut ieri o ședință maraton până aproape de miezul nopții, fiind adoptate la foc automat 25 […]

Guvernul lui Iohannis radiază prin ordonanță de urgență datoria către stat a băncii prietene Raiffeisen

Asta în timp ce același guvern se lamentează că nu sunt bani pentru alocațiile pentru copii ! Bine că au soluții pentru pomeni făcute băncilor …

Guwernerul” Orban a ținut ieri o ședință maraton până aproape de miezul nopții, fiind adoptate la foc automat 25 de ordonanțe de urgență. Astfel, s-a stabilit  un record national al numărului de ordonanțe de urgență adoptate într-o singură ședință de un guvern din România!

Într-o postare pe pagina sa de Facebook, doamna Lia Olguța Vasilescu – singura din PSD care mai luptă cu hidra statului subteran și cu guvernul antiromânesc condus de Ludovic Orban și Klaus Iohannis! –  face referire la una din multele ordonanțe scoase pe bandă rulantă de „guwerner” ieri, 4 februarie, o ordonanţă de urgenţă prin care Raiffeisen Bank a fost iertată de obligaţia de a achita statului român o sumă enormă pe care o încasase ilegal.

Se pare că una dintre ordonanțe șterge obligația unei bănci de a plăti statului 250.000.000 de euro, bani încasați ilegal. Era o decizie definitivă a Înaltei Curți în sensul acesta.”, conform lui Răzvan Dumitrescu de la Antena 3. Jurnalistul nu divulgă numele băncii, dar din postarea Liei Olguța Vasilescu, pe care o reproducem mai jos, este evident că banca respectivă se numește Raiffeisen. Bingo!

 

 

 

 

 

https://i0.wp.com/www.justitiarul.ro/wp-content/uploads/2020/02/raiffeisen.jpg

 

Directorul Raiffeisen Bank România, cel care sărea ca mingea prin Piața Victoriei la protestele împotriva guvernului PSD, este Steven van Groningen. Acesta a ieșit în piață în februarie 2017, imediat după apariția prietenului său Iohannis, îmbrăcat în celebra lui canadiană roșie, în fruntea protestatarilor, conducându-i spre sediul guvernului, ca o veritabilă Ana Ipătescu germană.

Sigur că oriunde în lume, prezenţa unui director al unei bănci străine la un miting politic ar fi fost un lucru care s-ar lăsa cu o demisie imediată, căci un asemenea fapt poate trezi suspiciuni şi ar duce la grava afectare a imaginii băncii, scrie

 

Lia Olguta Vasilescu: „Circul de stat s-a mutat la Palatul Victoria! Se da o ordonanta pe sfertul de ora, fara sa fie avizele necesare, lucrata pe genunchi de angajatii ministerelor adusi de acasa ca sa lucreze noaptea ca hotii!
Au aprobat si scutirea bancilor de 1,3 mld lei, bani datorati statului ca urmare a unor hotarari judecatoresti. Nu mergeti dupa fenta! Nu clientii trebuiau sa plateasca, aceea e alta poveste, ci bancile!
Printre cele scutite e si una al carei director sarea in piata ca mingea, alaturi de angajatii sai, la protestele contra guvernelor PSD. Acum iși primeste plata, ca doar nu ingheta ca fraierul pentru principii! Vedeti? Daca nu au venit si copiii sa tipe sa plece PSD, nu merita alocatii!

Cica nu au bani pentru alocatii si pensii si autostrazi! Bine ca au pentru banci!

 

În România normală a lui Iohannis, lui Steven van Groningen i se pare totul în regulă, deşi mai toată presa a scris despre faptul că una dintre casele lui Klaus Iohannis, cea situată în Sibiu, pe strada Nicolae Bălcescu nr. 29 (v. foto mai sus), dobîndită prin fals în acte publice (cum spune sentinţa judecătorilor), a fost închiriată chiar de către Raiffeisen Bank România printr-un contract în baza căruia Klaus Iohannis a încasat în perioada 2002 – 2015 inclusiv, până la anularea actelor de dobândire în mod irevocabil de către Tribunalul Brașov și Curtea de Apel Brașov următoarele sume: 100.000 dolari pe primii 5 ani și 540.000 euro pe ultimii 9 ani. (Sursa: Lumea Justiției)

https://www.luju.ro/foamea-saseasca-320-000-euro-dintr-o-lovitura-iata-contractele-de-inchiriere-ale-lui-klaus-iohannis-cu-raiffeisen-bank-pentru-imobilul-din-sibiu-declarat-de-justitie-ca-fiind-dobandit-cu-rea-credinta-prin-acte-false-cand-va-da-presedintele-klaus-iohannis-

Deci chiriașul și proprietarul impostor al imobilului obținut fraudulos prin fals în acte publice și uz de fals au țopăit pe aceleași „baricade” ale ipocriziei, chipurile ca să apere „justițea” – cum spune Iohannis pe limba lui –, taman el, cel care a fentat-o prin procese începute în mileniul trecut (1999) și neîncheiate nici în ziua de azi, tocmai pentru a nu înapoia statului chiria încasată necuvenit.

Mai este puțin până la împlinirea celor cinci ani de la declanșarea procedurii de executare împotriva lui Iohannis și datoria către ANAF a celor 640.000 de euro încasați necuvenit pe chiria de la banca Raiffeisen se va prescrie…

 

 

Citiți articolul integral accesând:

 Marius Albin MARINESCU –

 

 De  asemenea, merită citit întreg articolul fiindcă găsiți explicații privind derularea completă a escrocheriei cu casele „moștenite” de soția lui Iohannis și mumă-sa: Klaus Iohannis nu a fost cumpărător de bună credință, ci complice la o fraudă de amploare!

 

05/02/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

%d blogeri au apreciat: