CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O ISTORIE A ZILEI DE 2 FEBRUARIE. VIDEO

 

 

 

 

 

 

 

 

2 februarie, istoricul zilei

506 – Alaric al II-lea, al optulea rege a vizigotilor, promulgă colectia de legi  Breviarul lui Alaric (Breviarium Alaricianum sau Lex Romana Visigothorum).

 

 

 

 

962 – Papa Ioan al XII-lea l-a încoronat pe Othon I imparat al  Sfântului Imperiu Romano-Geman.

Otto I cel Mare (n.  23  noiembrie 912 – d.7 mai 973), fiul lui Henric I  regele germanilor și a Matildei von Ringelheim, a fost duce al saxonilor, rege al germanilor și  împărat al Sfantului Imperiu Romano-German.

Cu toate că  Charlemagne  a fost încoronat împărat în 800, imperiul său a fost împărțit între nepoți și ulterior, în 924, titlul imperial a rămas vacant pentru aproape 40 de ani.

Numele  de Sfantul Imperiu Romano-German a fost adoptat in realitate cateva secole mai tarziu.

Otto I si-a afirmat  suprematia in fata papalitatii. Sfantul Imperiu Romano- German a dispărut  in 1806 fiind desfiintat la ordinul imparatului francez  Napoleon Buonaparte.

1119 – Calixt al II-lea devine papă.

Numele sau laic a fost Guido de Vienne sau Guido Conte de Bourgogne (n. în jur de 1060- d. 13 decembrie 1124) si  a ales după decesul lui Ghelasie al II-lea.

Înainte de ajunge papă a fost arhiepiscop de  Vienne (in Franța).

 

 

Fişier: Calixtus II.jpg

 

 

În timpul pontificatului său a avut  loc concordatul de la Worms încheiat cu impăratulHenric al IV-lea pe data de 23 septembrie 1122).

Prin acest concordat împăratul Imperiului Romano-German accepta  dreptul bisericii la investitură.

În schimb, papa era de acord să aibă loc alegerea episcopilor și stareților germani în prezența unor trimiși imperiali, cei aleși urmand să primească regaliile legate de funcțiile lor bisericești de către monarh, prin sceptrul lui.

În 1220 Calixt al II-lea l-a sanctificat pe Sf. David.

 

 

1207 – Este fondată Terra Mariana (Țara Mariei ). A fost numele oficial  al  Livoniei medievale pentru  teritoriile care cuprind în ziua de azi Estonia si Letonia.

La data de 2 februarie 1207, Terra Mariana a fost declarată  principat al Sfântului Imperiu Romano-German, dar a pierdut acest statut în 1215, când a fost proclamata de către papa Inocentiu al II-lea , direct supusă Sfantului Scaun. 

1536 – Conchistadorul spaniol Pedro de Mendoza a fondat orașul « Nuestra Señora Santa Maria del Buen Ayre », astazi Buenos Aires (Argentina).

 

 

 

 

1594 – A decedat compozitorul italian Giovanni Pierluigi Palestrina;(n.1525).

 

 

1600 – Mihai Viteazul s-a adresat, din Alba Iulia, Papei Clement al VII-lea, cerându-i ajutor împotriva otomanilor.

 

1744 – Papa Benedict al XIV-lea a publicat Scrisoarea Enciclică „Inter omnigenas”, cu privirea la responsabilitatea morală a creștinilor care se rușinează să mărturisească propria credință.

 

 

1754 – S-a născut Charles Maurice de Talleyrand, om politic şi diplomat francez; (d. 17.05.1838).

 

 

 

 

 

1808 –  Papa Pius al VII-lea a refuzat sa adere la blocada continentala  impusa  de Napoleon tuturor statelor europene, ca să izoleze Anglia. Drept represalii, Napoleon a ocupat Roma si  a înglobat-o în Regatul Italic împreună cu Ancona, Macerata, Urbino și Camerino.

 

 

 1812 – Rusia a fondat o colonie pentru comerţul cu piei în Fort Ross (California).

 

 

 

 1813 – Este instituit prin lege organul executiv al Basarabiei ţariste, alcatuit  din două departamente (ministere).

 

 

 

 

 Fișier:Bessarabia Gubernia CoA 2.png

Stemă Basarabiei ţariste autonome, 1826-1878

 Legea din 2 februarie 1813, intitulată „Pravilele guvernării vremelnice a Basarabiei”, se încadra în șirul de măsuri de organizare administrativă a noii provincii achiziționate de Imperiul Rus în urma războiului ruso-turc 1806-1812, destinate conservării caracterului ei naţional românesc.

Anterior, la 2 august 1812, ţarul Alexandru I acorda Basarabiei (de facto a Moldovei Transprutiene) un regim autonom. Provincia avea în frunte un guvernator român, limba română era folosită în instituţiile de stat şi vechile legi moldoveneşti erau respectate pe teritoriul Basarabiei țariste.

Trebuie menționat că prin ukazul (decretul) din 23 iulie 1812, ţarul crea guvernămîntul provizoriu al provinciei, iar prin ukazul din 2 februarie 1813 venea ca o completare la primul și atribuia acestui guvernămînt două departamente (ministere).

 Primul decret decidea „a lăsa locuitorilor Basarabiei organizarea lor legislativă”; al doilea repeta acest lucru şi adăuga: „Chestiunile judiciare trebuiesc judecate după legile şi obiceiurile ţării.” Iar un decret ulterior (13 mai 1813) ordona „de a nu se face nicio schimbare în administrarea Basarabiei.” T

endinţa de păstrare a statu-quo-ului era afirmată şi în decretul din 21 august 1813, intitulat „Despre organizarea arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului”, prin care se prevedea „aplicarea obiceiurilor locale, care nu se opun legislaţiilor fundamentale ruseşti, civile şi ecleziastice…, de aceea a lăsat poporului Basarabiei vechile drepturi moldoveneşti.

 Scopul acestui regim era lămurit în instrucţiunile ţarului, adresate chiar în 1812 autorităţilor provinciei: „Administrînd Basarabia, trebuie să ne gîndim că se aşează fundamentele unui edificiu mai întins. Poporul acestei provincii trebuie să primească binefacerile unei administraţii părinteşti şi liberale, ca astfel să fie atrasă cu dibăcie atenţia popoarelor limitrofe asupra fericirii ei. Bulgarii, moldovenii, muntenii, sîrbii caută o patrie.

Să le uşurăm calea ca să o afle. Trebuie să exaltăm prin toate mijloacele aceste populaţii spre a le aduce la ţelul ce ne propunem. Să le promitem independenţă, întemeierea unui regat slav, recompense pecuniare bărbaţilor celor mai influenţi, decoraţii şi titluri convenabile pentru şefi şi pentru ceilalţi.” Acesta era în realitate scopul politicii ruseşti. De aceea, pentru autorităţile ţariste ocuparea Basarabiei reprezenta un veritabil succes, în vederea continuării ofensivei spre Constantinopol.

Prin aceste legi, şi inclusiv cea din 2 februarie 1813, țarul Alexandru I încredinţa conducerea regiunii unor funcţionari ţarişti: comandantul armatei şi guvernatorul civil, ajutaţi de boierii autohtoni. Toate treburile administraţiei interne a Basarabiei (de facto a Moldovei Transprutiene) se aflau în grija guvernatorului civil.

Acesta era totodată şi preşedintele guvernămîntului regional. El conducea pe baza vechilor „obiceiuri nescrise ale pămîntului” şi a unor articole de drept penal care erau valabile din timpul Principatului al Moldovei.

 

1816 – S-a născut Anastasie Fătu, medic şi naturalist român, fondatorul Grădinii Botanice din Iaşi ; (d.03.03.1886).

 

 

1836 – A decedat Letizia Ramolino, mama imparatului Napoleon I al Frantei; (n.1750).

1848 –  Războiul Mexicano-American: A fost semnat Tratatul de pace de la Guadalupe Hidalgo, tratat prin care pune capăt războiului dintre cele două ţări.

Rio Grande şi Gila River, un afluent al acestuia delimiteaza noua graniţă dintre Mexic şi Statele Unite ale Americii.

Mexicul infrânt a pierdut aproximativ 1/3 din teritoriul său, printre teritoriile cedate fiind  California de Nord si New Mexico.

Texasul se declarase independent de Mexic incă din  1836.

 

1848 –  Goana după aur în California: prima navă de emigranți chinezi debarcă pe țărmul californian (San Francisco) în căutarea norocului.

 

1853 – Se inaugureaza prima linie de telegraf electric din spaţiul românesc, care făcea legătura între Iaşi şi Cernăuţi şi de aici cu Viena.

1870 – Guvernul român, prezidat de Dimitrie Ghica demisionează. Se formeaza un nou cabinet condus de Alexandru G.Golescu.

 

1871 – Oraşul Roma devine capitala Italiei unite.

1871 – S-a nascut Constantin Isopescu-Grecul, jurist şi om politic român, implicat activ în lupta pentru făurirea statului naţional unitar român; (d. 29.03.1938).

 

 

1882 – S-a născut scriitorul irlandez James Joyce, autorul celebrelor romane “Ulise”, “Oameni din Dublin” şi “Veghea lui Finnegan”; (d.13.01.1941).

 

1889 – Sunt instalate primele două lămpi electrice pentru iluminatul public în faţa Teatrului Naţional din Bucureşti, România

 

1889 – S-a născut la Râmnicu Sărat Traian Săvulescu, biolog român, fondator al Şcolii româneşti de fitopatologie.

 

A fost primul care a făcut cunoscută în ţara noastră flora Arabiei şi Palestinei, membru şi preşedinte al Academiei Române ; (d.29 martie 1963).

1901-  Au loc funeraliile reginei Victoria a Regatului Unit.

Victoria Alexandrina (n. 24 mai 1819, Londra – d.22 ianuarie 1901, Isle of Wight), a fost regina Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei din 1837 până în 1901, împărăteasă a Indiilor, din 1877 până în 1901, și stăpână a celor 28 de colonii britanice.

Victoria a fost fiica Prințului Eduard, Duce de Kent și Strathearn, al patrulea fiu al regelui George al III-lea si al Victoriei  de Saxa-Coburg-Saalfeld

Queen Victoria in her coronation robes

Domnia ei de 63 de ani și 7 luni, care reprezintă cea mai lungă domnie a unui monarh britanic, este cunoscută sub numele de Era Victoriană. A fost o perioadă de schimbări industriale, culturale, politice, științifice și militare în cadrul Regatului Unit, și a fost marcată de o mare expansiune a Imperiului Britanic.

Ea a fost ultimul monarh britanic din Casa de Hanovra.

Fiul sau cel mai mic, Leopold și două de cei cinci fiice, Alice și Beatrice, au fost bolnavi de  hemofilie, boala avuta de nepotul sau, tareviciul Alexei al Rusiei si Alfonso, Prințul de Asturias,  din Spania. Prezența bolii în randul descendențiilor reginei Victoria , dar nu si printre  strămoșii ei, a dus la speculații  că adevăratul ei tată nu a fost Ducele de Kent.

In fapt,nu există nici o dovadă documentară a unei hemofilic în legătură cu mama Victoriei.

Este mult mai probabil ca mutatia a apărut spontan la tatal sau,mutațiile  spontane reprezentand  aproximativ 30% din cazuri.

După decesul ei, coroana britanică a trecut Casei de Saxa-Coburg și Gotha (numele britanic al Casei de Wettin) reprezentată de fiul ei cel mare, Eduard al VII-lea, și nepotului ei, George al V-lea.

Ultimul, sub presiunea opiniei publice, a schimbat numele Casei (care suna prea germanic în timpul Primului Război Modial) în Casa de Windsor (1917).

Această Casă a fost reprezentată de strănepoții reginei Victoria, Eduard al VIII-lea și George al VI-lea și de stră-strănepoata ei, actuala regină, Elisabeta a II-a.

VIDEO: FUNERALIILE REGINEI VICTORIA

 

 

1904 – La Bucureşti apare ziarul “Adevărul de dimineaţă”. Ziarul va fi editat cu intreruperi pana in anul  1938 (de la 8 decembrie isi schimba numele in “Dimineaţa”).

 

1915 –  S-a nascut Abba Eban, diplomatic şi om politic israelian. Si o interesanta cugetare a acestuia: “Consensul este ceea ce mai mulţi oameni spun în cor, dar nu cred fiecare în parte”;(d. 17.11.2002).

 

1926 – S-a născut Valéry Giscard D’Estaing, politician francez, preşedinte al Republicii Franceze în perioada 1974–1981.

 

 1928 – Apare la Bucureşti, revista “Bilete de papagal”, sub conducerea poetului Tudor Arghezi.

Revista va aparea pana in 1945, în mai multe serii.

 

1929 – Se semnează la Paris, în Franţa, un contract de împrumut pentru Guvernul României în valoare de 100.740.750 de dolari, cu o dobânda de 8,9% anual.

 

 1932 – Are loc Conferinţa internaţională pentru dezarmare la Geneva, Elveţia, la care participă 63 de state, între care şi România.

 

1935 – Prima utilizare practica a detectorului de minciuni  de către o  instanţa de judecată în Portage, Wisconsin, Statele Unite ale Americii.

Detectivul american  Leonard Keeler  a testat cu detectorul de minciuni doi criminali : Cecil Loniello si  Grignano Tony, care vor fi condamnaţi.

 

 

 

 

1940 – A avut loc, la Belgrad, Conferinţa Înţelegerii Balcanice, în cadrul căreia pactul celor patru ţări aderente (România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia) s-a prelungit cu încă şapte ani. 

 

 

 1942 – Ca  urmare a  inceperii razboiului cu Japonia, guvernul canadian decide sa deporteze în alte provincii sau in lagăre cetăţenii de etnie japoneza stabiliţiţi pe coasta Pacificului .

Ei au fost internaţi în lagăre sau trimisi  în alte provincii, trataţi ca duşmani şi deposedaţi de proprietăţile lor.

 

1943 – Se încheie Bătălia de la Stalingrad (21 august 1942 – 2 februarie 1943) .

Bătălia de la Stalingrad a fost un punct de cotitură, una dintre cele mai importante ale celui de-Al Doilea Război Mondial, şi este considerată cea mai sîngeroasă şi mai mare bătălie din istoria omenirii. Bătălia a fost marcată de brutalitate şi de lipsă de grija pentru populaţia civilă, manifestate de ambele părţi angrenate în conflict.

Bătălia include campania de bombardamente a oraşului Stalingrad (azi redenumit Volgograd) din sudul U.R.S.S., atacul terestru german asupra oraşului, luptele din interiorul oraşului însuşi şi contraofensiva sovietică care, în cele din urmă, a încercuit şi distrus forţele germane şi ale celorlalţi aliaţi din cadrul Axei din oraş şi din perifieriile acestuia.

Numărul total al pierderilor este estimat la aproximativ 3 milioane. Lipsa datelor exacte este datorată refuzului guvernului sovietic de atunci de a calcula pierderile din cauza temerilor ca sacrificiile ar fi parut prea mari şi ar fi demobilizat eforturile de război.

Forţele Axei au pierdut aproximativ un sfert din efectivul total de militari de pe frontul de răsărit şi nu şi-au mai revenit niciodată în urma acestei înfrîngeri.

Pentru sovietici, victoria de la Stalingrad a marcat o cotitura majoră în desfăşurarea celui de-al doilea razboi mondial şi sfârsitul superiorităţii militare a Germaniei şi a aliaţilor acesteia.

 

 

VIDEO: PREDAREA MARESALULUI VON PAULUS

 

 

1947 – S-a nascut Farrah Fawcett, actriţă americană. A devenit cunoscută prin filmul serial Îngerii lui Charlie (1976). A fost şi un sex-simbol, coafura ei fiind copiată de milioane de femei; (d. 25.06.2009).

1947 – S-a născut actorul român de teatru şi film, Vladimir Găitan,

1948 –  A decedat Smaranda Brăescu, aviatoare şi paraşutistă română de renume mondial; (n. 21.05.1897).

Supranumită „Regina înălțimilor”, Smaranda Brăescu mai are în palmaresul aeronautic: recordul mondial absolut de altitudine, la saltul cu parașuta, realizat în 1932 în Statele Unite ale Americii, o serie de raiduri aeriene europene, participarea la numeroase mitinguri aeronautice interne și internaționale și nu în ultimul rând participarea ca voluntar în cel de-al doilea razboi mondial, atât pe frontul de est, cât și pe frontul de vest.

În timpul războiului a  activat ca voluntar în „Escadrila Albă” de aviație sanitară, pe frontul de est, iar pe frontul de vest în Escadrila nr. 13 de recunoaștere, observație și legătură și apoi în Escadrila nr. 113 Legătură, până la sfârșitul războiului. Pentru activitatea pe front este decorată, primind Crucea „Regina Maria”, clasa a III-a.

După război, indignată de ceea ce se petrecea în România, protestează împotriva falsificării alegerilor din noiembrie 1946, semnând, alături de alte personalități, un memoriu care a fost trimis Comisiei Aliate de Control.

Din păcate, acest document ajunge în posesia delegației sovietice, Smaranda și ceilalți semnatari fiind supuși opresoinii comuniste. Smaranda a fost condamnată, în lipsă, la 2 ani de închisoare și este nevoită să se ascundă, să-și schimbe numele, să pribegească, pentru a nu fi trimisă la inchisoare.

S-a ascuns un timp în via fratelui său geamăn, în casa preotului greco-catolic Anton Pet, din Răchiteni, județul Iași și la Butea.

Fiind grav bolnavă a fost operată, sub numele de Maria Matei, iar la sfârșitul anului 1947 se afla la ferma Congregației Maicii Domnului din Cluj, purtând numele de Maria Popescu.
A murit în Clinica Universitară a dr. Iuliu Hațieganu pe 2 februarie 1948, fiind înmormântată sub  un nume fals  la Cimitirul din Cluj, parcela II B, numarul 1550.

In anul 1978, in memoria eroinei, a fost infiintat Aeroclubul „Smaranda Braescu” la Tecuci – judetul Galati. Activitatea de parasutism s-a desfasurat pe fostul aerodrom militar din NV orasului.

În anul 1990 a fost înființat Batalionul de parașutiști 498 – Bacău, care din 1996 poartă denumirea onorifică de Batalionul “Smaranda Brăescu”, acesta fiind prezent în numeroase teatre de operațiuni din Afganistan, Irak, Bosnia-Herțegovina, Kosovo…

Cu numele „Smaranda Brăescu” au mai fost botezate: o stradă din București, o aeronavă a companiei Tarom, iar la Muzeul Aviației îi este dedicat un stand de prezentare.

Aeroclubul României, de asemenea, a numit Aeroclubul teritorial din Oradea cu numele „Smaranda Brăescu”, numeroase competiții fiind dedicate eroinei parașutiste.

Pentru cinstirea memoriei ilustrei campioane, Compania Red Bull a înființat „Ordinul Smaranda Brăescu”, dedicat tinerelor parașutiste din România.

1950 – S-a nascut Serafim Urechean, om politic din Republica Moldova.

1954-  A murit Theodor Rogalski, compozitor, dirijor şi profesor român; (n.11.04.1901).

1964 – A murit Ion Marin Sadoveanu, romancier, eseist şi traducător, autor al romanului “Sfîrşit de veac în Bucureşti”;(n.15.06.1893).

1970 – A murit lordul Bertrand Russel, filosof, matematician, scriitor şi om politic englez, laureat al Premiului Nobel; (n.18.05.1872).

https://i0.wp.com/www.superhappiness.com/bertrand-russell.jpg

1971 – Idi Amin a devenit dictator al Ugandei.

Idi Amin Dada Oumee, nascut  Idi Awo-Ongo Angoo la 17 mai 1928 –  a murit in exil la Djeddah in Arabia Saudita, la 16 august 2003.

A fost un dictator  violent, acuzat de  canibalism.

1977 – S-a născut populara cantareaţă  columbiană Shakira.

Shakira Isabel Mebarak Ripoll, s-a născut la 02 februarie 1977 in Barranquilla, Columbia, intr-o familie mixta columbiano-araba. La vârsta de 8 ani, ea a compus primul ei cântec intitulat  ”Tus Gafas Oscuras”,dedicat tatălui său.

1990 – Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti pronunţă sentinţa în procesul a patru dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Nicolae Ceauşescu: Manea Mănescu, Tudor Postelnicu, Emil Bobu, Ion Dincă – detenţie pe viaţă şi confiscarea totală a averii personale.

e

1996 – A murit Gene Kelly, actor, cântăreţ, coreograf, dansator, producător de film şi regizor american, cunoscut pentru rolul său din musicalul “Cântând în ploaie”(Singin’ in the Rain); (n.23.08.1912).

1998 – In Romania se lansează postul de televiziune – Acasă TV.

1999 – Îşi preia funcţia noul preşedinte al Venezuelei, Hugo Chavez (ales în decembrie 1998).

2009 – Guvernul din Zimbabwe a anunţat tăierea a 12 zerouri la dolarul zimbabwean. Astfel, un trilion de dolari zimbabweni vechi, au fost reevaluaţi la un dolar zimbabwean nou.

Calendar crestin ortodox

Intampinarea Domnului

 

 

 

 

Întâmpinarea Domnului, celebrată în 2 februarie. Tradiţii şi superstiţii de Stretenia sau Ziua Ursului

Intâmpinarea Domnului numita in popor si Stretenia (dupa numele vechi slavon) este sarbatoarea anuala a zilei in care Sfanta Fecioara Maria, conformandu-se legii (Lev. 12, 8), s-a suit la templul din Ierusalim, la 40 de zile dupa Nasterea Domnului, pentru curatirea ei, cand dumnezeiescul Prunc a fost intampinat si tinut in brate de batranul si Dreptul Simeon (Luca 2, 22 s.u.). Ea se serbeaza deci la 40 de zile dupa Nastere, adica la 2 februarie.

 La ortodocsi, accentul sarbatorii se pune pe persoana dumnezeiescului Prunc si de aceea e numita Intampinarea Domnului (de catre Simeon), fiind trecuta intre sarbatorile Mantuitorului, pe cand la catolici, pe primul plan sta persoana Preacuratei Fecioare, care a venit la templu pentru curatirea ei, dupa lege.

De aceea, la ei sarbatoarea se numeste Curatirea Sfintei Marii (Festum Purificationis Beatae Mariae Virginis) si e trecuta intre sarbatorile Maicii Domnului.

Vechimea acestei sarbatori nu e asa de mare ca a celorlalte praznice imparatesti. Nu o gasim intre sarbatorile enumerate in Constitutiile Apostolice si in Testamentum Domini. Prima mentiune documentara despre existenta acestei sarbatori este cea din memorialul de calatorie al pelerinei Egeria, care ia parte la ea, la Ierusalim, in anii 382-384 si o numeste Quadragesimae de Epiphania.

Intrucat pe atunci la Ierusalim Nasterea Domnului se serba inca la 6 ianuarie, odata cu Epifania, Intampinarea era sarbatorita la 40 de zile dupa Epifanie, adica la 14 februarie. Se atribuie, de asemenea, Sfantului Chiril al Ierusalimului (+386) un panegiric la aceasta sarbatoare, scris, probabil, in ultimii ani ai vietii sale.

Marturiile despre existenta sarbatorii se inmulțesc spre sfârsitul secolului V. Pe la inceputul sec. VI, Sever al Antiohiei (512-518) pretindea ca sarbatoarea Intampinarii ar fi fost de curand introdusa la Ierusalim si ca era necunoscuta la Antiohia. Dar, intre timp, s-a descoperit o omilie inedita a Sf. Ioan Gura de Aur, la Antiohia (deci, intre 386-398), la sarbatoarea “Curatirii Mariei”, omilie care s-a dovedit autentica.

 

 

 

 

 

 

La Roma, ea a fost introdusă de papa Gelasiu la anul 494, pentru a inlocui stravechea sarbatoare pagana a Lupercaliilor, de la inceputul lui februarie, cand aveau loc lustratiuni si procesiuni in jurul orasului, cu faclii aprinse, in onoarea zeului Pan, supranumit si Lupercus, adica ucigatorul lupilor sau ocrotitorul turmelor impotriva lupilor; era totdata si sarbatoarea fecunditatii si a lui Februus, alt nume dat de romani zeului Saturn.

Se inlocuiau astfel conceptia si practica lustratiunilor pagane cu aceea a curatirii Sfintei Fecioare (Purificatio Beatae Mariae Virginis, sau Praesentatio Domini), pastrandu-se si facliile traditionale. De aceea, in Apus, aceasta sarbatoare se mai numeste si Sarbatoarea luminilor.

La Antiohia, dupa marturia istoricului Cedren, sarbatoarea Intampinarii s-ar fi introdus in penultimul an al domniei imparatului Justin 1 (526), iar generalizarea ei in Rasarit s-a facut in cursul secolului VI, incepand din anul 534, cand imparatul Justinian a schimbat data sarbatorii de la 14 februarie la 2 februarie (40 de zile socotite de la 25 decembrie, noua data a sarbatorii Nasterii Domnului).

Dupa unele izvoare, acesta ar fi decretat pentru prima oara sarbatorirea, cu multa solemnitate, a Intampinarii Domnului in ziua de 2 februarie, pentru a scapa Constantinopolul si imprejurimile de calamitatea unei epidemii si a cutremurelor care bantuiau de mai multi ani prin acele parti.

Dintre crestinii rasariteni, numai armenii sarbatoresc pana astazi Intampinarea Domnului tot la vechea data, adica la 14 februarie. Avand o baza biblica, sarbatoarea Intampinarii e respectata si la protestanti, indeosebi la evanghelici (luterani).

A doua zi dupa sarbatoarea Intampinarii Domnului (3 febr.), Biserica Ortodoxa cinsteste amintirea Dreptului Simeon batranul si a Sfintei Proorocite Ana, cele doua personaje biblice principale, care au luat parte la evenimentul istoric comemorat prin marele praznic al Intampinarii (vezi Luca 2,25-38).

VIDEO: ASTAZI IN ISTORIE – TODAY IN HISTORY

http://www.youtube.com/watch?v=qdNSVFaFd7A

Bibliografie (surse):

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008

  2. Crestin Ortodox.ro

  3. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

  4. Mircea Rusnac, Basarabia țaristă, set de articole.

  5. Istoria md.

  6. Lessignets.com

  7. Wikipedia.ro

  8. Rador.ro

 

 

 

02/02/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , | Un comentariu

Un fenomen bizar și periculos în același timp – antiromânismul românilor

 

Imagini pentru antiromanism photos"

 

 

Antiromânismul autohton, un fenomen îngrijorător

 

Mai ales în deceniile din urmă un curent contestatar şi demolator pare a se fi ridicat împotriva valorilor tradiţionale româneşti. Simţindu-i duhoarea, mai că-ţi vine să crezi că-i adevărată teoria conform căreia am fi nefericiţii posesori ai unei gene care ne îndeamnă să murdărim, să pătăm, să facem de ocară, să diastrugem chiar, tot ce avem valoros. Zicala cu capra vecinului, profund românească, ilustrează cum nu se poate mai bine această neonorantă trăsătură de caracter.

Prin urmare nu este de mirare că azi, beneficiind şi de un substanţial „ajutor exterior dezinteresat”, ne supra-specializăm în a pângări ce-i românesc. Şi, ca într-o absurdă lume a ilogicului, noi românii am ajuns principalul promotor al antiromânismului, al dezagregării spirituale a neamului.

Semnele alterării spiritului naţional? Nu contează trecutul, nu ne interesează prezentul, nu ne preocupă viitorul.

Nu ştiu dacă pe undeva prin lume se mai întâmplă ceva similar. Popoare cu o istorie mult mai scurtă şi mult mai săracă decât a noastră ridică monumente care să le jaloneze realizările, poleiesc cu aur faptele de eroism ale conaţionalilor, îşi onorează plini de respect înaintaşii, le păstrează cu pioşenie amintirea şi îşi educă generaţiile ce vin în spiritul măreţiei naţionale.

La noi aproape nu mai contează trecutul, nu ne interesează prezentul şi nu ne preocupă sub nicio formă viitorul. Aproape nimic din ceea ce merită respectat, din ceea ce ne reprezintă şi ne individualizează în lume, din ceea ce ar trebui să constituie un semn al mândriei naţionale, nu a scăpat furiei întinării.

Eroii istoriei devenirii noastre, oamenii de cultură români pretutindeni respectaţi, poetul naţional, ortodoxia, armata ţării, marile edificii economice sau culturale, şcoala românească, muzica românească, primul şi singurul nostru cosmonaut, marii noştri sportivi, toate şi toţi au cunoscut batjocura unor minţi ieşite din matca normalului. Creiere lovite de boala profanării, manevrate de forţe dedicate distrugerii rădăcinilor neamului trăitor pe aceste meleaguri, contribuie nobosit la pângărire.

Atent ascunse ori acţionând deschis, forţe milităreşte organizate răspund unor strategii gândite pe termen lung de echipe special instruite, finanţate îndestulător.

Rezultatele? Sunt vizibile şi perfect previzibile. Metodele folosite, paşii de urmat, reacţiile la eventualele împotriviri, variantele de acţiune, au fost experimentate în multe alte „democraţii” de genul celei exportate în România.

Nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Mai tot ce nouă, novici în arta manipulării, ni se pare iraţional şi absurd este de fapt perfect normal. Este, cu exactitate matematică, specificat în programele special elaborate pentru România.

Un exemplu? Pare complet în afara normalităţii, dar la noi, fapt cert, demonstrabil oricând, antiromânismul este susţinut public, în mod cât se poate de oficial, de un aparat de mistificare românesc, organizat din timp şi uimitor de eficace…

În acest context, nu pot decât să fiu de acord cu cele scrise de publicistul şi scriitorul Ion Coja într-un articol mai vechi, republicat în iulie 2018 sub titlul „Combaterea anti-românismului – menirea clasei politice din România…”: “Anti-românismul a devenit un fenomen care produce politici şi strategii de stat.

Grija cea mai mare trebuie arătată faţă de anti-românismul instituţionalizat, care generează strategii complexe, bine susţinute financiar şi logistic, menite să submineze interesele de orice fel ale românilor, ale statului român.

În spatele acestor strategii se află grupuri de interese atât din interiorul Ţării, cât şi din afara României”

Antiromânismul drapat în drapelul naţional

Între valorile româneşti pângărite nu lipseşte, desigur, drapelul de stat, simbolul românismului. Poate sunt eu un ciudat, dar ori de câte ori văd câte un protestatar profesionist, român neaoş de altfel, care urlă lozinci stupide antiromâneşti în timp ce flutură ostentativ drapelul naţional, mă trec fiorii. Mi se pare că sunt martor la o blasfemie. Nu reuşesc să descopăr legătură între steag – icoana românismului – şi pornirea evident antinaţională a individului.

Am văzut, ca şi dumneavoastră, haidamaci înfăşuraţi în tricolor porniţi să distrugă tot ce le iese în cale, aruncând în forţele de ordine cu pietre smulse din caldarâm sau cu sticle incendiare. Cu ce scop, dacă nu pentru a-l discredita, este adus drapelul naţional în vâltoarea unor astfel de vandalisme? Tot cu drapelul în frunte, sub ochii noştri şi ai întregii lumi prin intermediul televiziunilor, hoarde sălbatice în care explodase adrenalina (sau prea acuta sete de bani) se chinuiau să spargă uşile Palatului Victoria ca să dea de pământ cu guvernul şi să incendieze clădirea simbol a executivului românesc. De ce , aici, steagul în numele căruia s-au jertfit eroii neamului?

Sub faldurile aceluiaşi steag agitat cu disperare, mii de cetăţeni români s-au adunat în stradă şi au cerut guvernului să se lase înduplecat de pretenţiile absurde ale vreunui oarecare trimis de la Bruxelles sau Washington sosit aici să ne demonstreze cât de mici suntem noi şi cât de mare este el. Ce legătură are tricolorul fluturat obsesiv cu ţâfna olandezului, neamţului, franţuzului ori a americanului care se crede aterizat într-o ţară de idioţi, derapată, o ţară pe care trebuie s-o readucă el pe calea mulgerii mai lesnicioase?

Scăldat într-o mare de steaguri tricolore, într-o seară infamă, aflat în mijocul mulţimilor întărâtate, preşedintele ţării îndemna la răsturnarea ordinii de drept din România. De ce tu, alesul preşedinte al statului, simţi nevoia să stai la umbra steagului României când ataci ordinea de drept din ţară? În cele din urmă, flancat de drapeluri agitate cu disperare, preşedintele antioricenu-iserveşteinteresele, profitând şi de o imensă tragedie, a reuşit înlocuirea guvernului legitim cu „guvernul meu”.

Un experiment nefericit ce s-a dovedit a fi un exemplu tipic de executiv antinaţional. Cum să califici antiromânismul evident al celui care ar trebui, alături de drapelul naţional, să fie însuşi simbolulul românismului? Cum ai putea să-i înţelegi pe românii aflaţi în foruri internaţionale, trimişi acolo pe banii românilor, care cer pedepsirea exemplară a propriei ţări şi votează ostentativ pentru aplicare de sancţiuni ţării care le este patrie?

Este un alt fel de antiromânism drapat, inclusiv simbolic, în faldurile steagului naţional. Pare absurd. Pare ilogic într-o lume normală. Şi, totuşi, toate acestea se întâmplă!

Cum a fost posibil să se ajungă până aici?

Iată o întrebare pe care aproape nimeni nu şi-o mai pune. Ne-am învăţat să luăm lucrurile aşa cum sunt. E suficient ca de undeva, în surdină, să se audă cuvântul magic „europeism”, expresia mobilizatoare „aliatul strategic american” sau denumirile sfinte „Comisia Europeană” ori „Comisia de la Veneţia”, pentru ca orice urmă de neîncredere să dispară şi, ca hipnotizaţi, să fim convinşi că aşa trebuie să fie, că ceea ce se întâmplă este gândit de alţii spre binele nostru.

Degeaba oameni lucizi atrag atenţia. În zadar minţi luminate încearcă a ne deschide ochii. Inutil se străduiesc să ne convingă că în relaţiile interstatale nu există prietenie ci numai interese. Fără folos ne tot spun că cei care au distrus naţiuni pentru a-şi construi imperii nu îşi vor schimba obiceiurile.

În van ne atenţionează că alianţele, de orice natură ar fi ele, sunt făcute de cei puternici pentru a le conduce ei şi nu pentru beneficiul celor mici şi slabi. Fără vreun rezultat concret se străduiesc să ne arate că de fapt suntem cuceriţi pas cu pas, treptat şi în totalitate, nu cu bombe şi mitraliere ci cu vorbe meşteşugite, promisiuni mincinoase şi că ne lăsăm amăgiţi ca triburile naive ale lumii noi cu mărgeluşe din sticlă colorată.

Suntem de neclintit din starea nostră de apatie! „Etapele cuceririi au rămas aceleaşi de la strategii elenistici şi romani. În prima etapă se obţin complici cu ajutorul fascinaţiei ideologice.

În a doua etapă sunt plătiţi să treacă la autodistrugere.

În a treia etapă a haosului şi degradării agresorii se prezintă drept salvatori. În momentul de faţă, România e adusă la trecerea de la etapa a II-a a distrugerii din interior la etapa a III-a a salvării din exterior […] Se contează pe lipsa de energie a vârstnicilor, pe lipsa de moralitate a guvernanţilor şi pe lipsa de vigilenţă a tinerilor.

Tinerii n-au vigilenţă pentru că la lipsa de informaţie s-a adăugat invitaţia la superficialitate şi juisare. Prăpăstiile au fund, dar iadul n-are terminare” scria în februarie 2011 Adrian Majuru în articolul “Absolutismul de clasă şi distrugerea României”

Ce trebuie făcut, o întrebare fără răspuns?

Ar fi atâtea de făcut! În primul rând ar trebui să avem curajul de a pune în discuţie publică situaţia în care ne aflăm. Apoi, să identificăm cauzele , să scoatem la vedere vinovaţii risipiţi prin instituţii, ONG-uri sau societăţile de acoperire (interne sau externe) de unde lucrează cu sârg şi să sistăm imediat orice finanţare a proiectelor cu caracter antinational… Dl Ion Coja, în articolul nominalizat mai sus, propune trei direcţii de acţiune:

a) Informarea opiniei publice cu privire la activităţile anti-româneşti, subliniind deosebirea dintre atitudine anti-românească şi politică anti-românească;

b) Identificarea şi punerea în discuţie publică a cauzelor reale care determină politica antiromânească; c) “Combaterea sistematică a anti-românismului, prin proiecte și programe ad hoc concepute, prin participarea clasei politice și a societații civile, va fi etapa finală, cu o durată greu de apreciat acum, dar a cărei demarare nu mai poate fi întârziată, măcar din partea noastră, a oamenilor „de bine”, din afara clase politice.”

În opinia mea, problema nu este aceea că nu am şti ce este de făcut. Problema este că la nivel statal nu vrem să percepem adevărata dimensiune a fenomenului şi nu dorim să înţelegem gravitatea consecinţelor sale pe termen scurt şi în perspectivă.

Adică ne aflăm exact în situaţia excelent ilustrată de cugetarea adânc filozofică a distinsului nostru preşedinte:”Nu ştiu şi nici nu mă interesează!”

De-ar ar fi să enunţ caracteristica esenţială a timpului acesta, aş spune că este lipsa de curaj politic. Din prea mult servilism sau pur şi simplu din laşitate, în politica românească nu există cineva care asumându-şi riscurile (pentru că nu suntem atât de naivi încât să credem că artizanii antiromânismului nu vor reacţiona) să ia taurul de coarne.

Din nefericire, ca de cele mai multe ori în istoria noastră, clasa politică românească se dovedeşte mult prea superficială, mânată de interese obscure şi avidă de avantaje strict personale, lipsită complet de simţul răspunderii faţă de alegător şi aservită până în pânzele albe unor forte externe influente.

Pentru politicianul român, antiromânismul nu contează fiindcă nu-i reduce din beneficiile personale imediate. Prin urmare, pentru politicianul de oricare nuanţă politică, combaterea antiromânismului autohton nu reprezintă o preocupare de primă necesitate. Pentru el, antiromânismul este doar o lozincă abstractă, operă a oponenţilor politici care, prin populism ieftin, încearcă să-i fure şansa păstrării sau câştigării puterii.

Prin urmare, sunt de acord cu dumneavoastră că titlul acestui capitol ar trebui schimbat. Întrebarea care rămâne fără răspuns este CINE S-O FACĂ? Şi nu CE TREBUIE FĂCUT?

Sursa: 

teopal.ro/ antiromanismul-autohton

02/02/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , | 5 comentarii

Reprezentanții Partidului Popular Maghiar din Transilvania şi Partidului Civic Maghiar a hotărât fuziunea celor două partide

Miercurea Ciuc, sâmbătă, 18 ianuarie 2020 (MTI) – Adunarea delegaţilor Partidului Popular Maghiar din Transilvania (PPMT) şi Partidului Civic Maghiar (PCM) au hotărât sâmbătă la Miercurea Ciuc fuziunea celor două partide. Partidul nou va purta denumirea Alianţa Maghiară din Transilvania (AMT).

Partidele au decis ca procedura de înregistrare a partidului unificat să fie lansată după alegerile locale şi să participe la aceste alegeri sub egida alianţei politice denumite Alianţa Maghiară din Transilvania.

István Csomortányi, preşedintele PPMT a declarat la conferinţa de presă după congresul reunit al celor două partide: acestea au considerat că ar risca participarea la alegeri în cazul în care s-ar pregăti deja pentru alegerile locale ca partid fuzionat, deoarece nu este sigur că înregistrarea la tribunal al fuziunii ar fi finalizată în timp util.

Din această cauză au decis încheierea unei alianţe politice, care poate fi înregistrată printr-o procedură legală mult mai simplă.

Preşedintele PCM, János Mezei a spus: cele două partide au încheiat un protocol cu privire la alianţa politică, care stipulează o luare de decizii în sistem paritar. Preşedinţii celor două partide vor deveni co-preşedinţi ai alianţei politice.

Adunarea deputaţilor PPMT şi cea a PCM, cu aproximativ o sută de participanţi de fiecare parte, s-au reunit la început în şedinţe separate.

În cadrul acestor şedinţe desfăşurate cu uşile închise –
conform relatării preşedinţilor – hotărârile privind fuziunea şi alianţa politică au fost adoptate cu câte 1-2 voturi contra şi 1-2 abţineri.

Hotărârile au fost supuse votului şi la reuniunea comunăa celor două adunări ale deputaţilor, în faţa reprezentanţilor presei. De această dată, ambele hotărâri au fost adoptate cu o singură abţinere.

La conferinţa de presă, preşedintele PCM, János Mezei a apreciat: cele două partide au dovedit că acordă o importanţă mai mare interesului comun, decât intereselor individuale, politice. El a adăugat: partidele speră că alianţa lor va da un nou avânt “aripii naţionale” şi pot dovedi că 1+1 poate fi uneori 3.

Preşedintele PCM a mai adăugat: nu se doreşte slăbirea, ci consolidarea reprezentanţei maghiarilor din Transilvania, şi că se încearcă stimularea UDMR la noi rezultate.

Despre colaborarea politică a PCM şi a UDMR, care există din anul 2013, Mezei a declarat: dacă UDMR va accepta, noul aliat “va fi inclus şi el în această convenţie”.

István Csomortányi, preşedintele PPMT a precizat: reţelele organizaţiilor celor două partide sunt complementare. Unde unul din ele este puternic, celălalt de obicei nu reprezintă o forţă semnificativă.În localităţile unde până acum se aflau în concurenţă, se va începe un proces de conciliere.

El a adăugat: este probabil ca această conciliere să nu fie un demers uşor în anumite locuri.La întrebarea referitoare la situaţia din Odorheiu Secuiesc, János Mezei a precizat: protocolul alianţei stipulează că politicienii excluşi din unul din partide nu pot fi acceptaţi de partidul celălalt.

Cu patru ani în urmă, la Odorheiu Secuiesc a fost ales primar candidatul comun al celor două partide, Árpád Gálfi, acesta însă a fost exclus din PCM în vara anului trecut.

Csomortányi a mai adăugat că se urmăreşte încheierea unui acord cu UDMR în localităţile unde succesul depinde de unificarea forţelor maghiare.

Dintre aceste localităţi a nominalizat Târgu-Mureşul şi Satu Mare. El a ţinut însă să precizeze că, asemenea Alianţei Maghiare din Transilvania, în care niciuna din părţi nu este subordonată celeilalte, se doreşte ca negocierile cu UDMR să se desfăşoare şi ele de la egal la egal.

La adunarea comună a delegaţilor celor două partide s-a citit un mesaj din partea lui Zsolt Németh, preşedintele comisiei pentru afaceri externe a  parlamentului ungar.

Politicianul a apreciat că declararea fuziunii este un pas important în crearea unei noi unităţi a maghiarilor din Transilvania.

El acordă o valoare simbolică faptului că organizaţiile politice maghiare autonomiste din Transilvania îşi unifică forţele.

Şi-a exprimat totodată bucuria cu privire la dorinţa Alianţei Maghiare din Transilvania de a cădea de acord cu UDMR, forţa politică reprezentată în parlament.

 

Sursa: hirado.hu 

02/02/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: