De ce nu iubim Rusia? Un documentar terifiant, despre modul în care Rusia a interferat permanent cu istoria românilor și o face în continuare. VIDEO

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De ce nu iubim Rusia 

 

Rusia este o ţară care nu poate trăi decât prin prisma războiului. De câteva sute de ani conflictul a reprezentat starea sa de normalitate. Acest lucru se întâmplă şi astăzi, când prin forţa armelor Rusia încearcă destabilizarea zonelor limitrofe, cum ar fi cazul Georgiei sau al Republicii Moldova, scrie activistul unionist Lulea Marius Dorin, în cartea sa  ”De ce nu iubim Rusia”în care descrie documentat modul în care acest  imperiu a interferat permanent cu istoria românilor și o face în continuare.  

 Intimidarea şi forţa au reprezentat instrumentele de lucru ale Rusiei timp de o sută de ani, iar în ce privește arta diplomaţiei a rămas cu mult în urma Europei.

Sentimentul este unul care vine din experienţa relaţiilor permanente cu acest stat, relaţii care au demonstrat că singura intenţia a acestuia este anihilarea statului român, un stat creat în mod intenţionat pentru a deveni o stavilă în faţa expansiunii ruseşti.

Forţa brută reprezintă instrumentul cel mai utilizat în politica externă rusă, însă fără succese prea mari în păstrarea zonelor de influenţă. Rusia este un imperiu care se zbate aşa cum a făcut şi Turcia înainte de a renunţa la statutul de mare putere mondială, şi care iroseşte resurse imense de dragul unei amintiri.

Rusia este o ţară bolnavă, care nu poate trăi decât prin război, şi asta pentru că se încearcă astfel deplasarea atenţiei publice interne spre alte probleme decât cele reale ale ţării.

Cu un teritoriu imens şi o populaţie în continuă scădere, Rusia are mari probleme.

Cea mai scurtă cale de soluţionare este mascarea lor în faţa unor inventate pericole externe.

Inclusiv enclavele separatiste din Federaţia Rusă sunt invenţii ale serviciilor ruse de securitate, dornice de a-şi justifica bugetele mari şi resursele imense consumate.

Situaţia din aceste teritorii ar fi putut fi rezolvată pe plan economic cu uşurinţă, prin plasarea de investiţii masive, prin acordarea de drepturi, prin instalarea unei stări de normalitate.

Dar generalii ruşi au nevoie de putere, şi pentru a o avea este nevoie să existe războaie. Un general pe timp de pace nu are puterea unui general pe timp de război.

Încercând să fure un model cultural european, conducătorii de la Kremlin nu reuşesc să îl ducă până la capăt. O struţo-cămilă cu gândire primitivă, care se află acum cu aproape 100 de ani în spatele occidentului capitalist.

Rusia nu mai este o mare forţă dar tânjeşte după ea. Se pare că abia acum înţelege că puterea nu mai este una fizică, armată, ci una economică, doctrinară, culturală.

Iată cum America a reuşit să cucerească cea mai mare parte a lumii prin impunerea pe cale paşnică a propriilor valori, prezentând avantajele acestora. Forţa armelor reprezintă o modalitate primitivă care generează o reacţie puternică.

O impunere forţată se aseamănă cu o răceală puternică. Cu cât virusul este mai făţiş, cu atât organismul reacţionează mai dur iar sistemul imunitar manifestă opoziţie faţă de intrus.

Există câteva evenimente majore care aveau să ducă inevitabil la formarea statului român şi a conceptului de naţiune română. Unitatea de secole a populaţiei din cele trei principate româneşti avea la un moment dat să răbufnească.

Românii aveau nevoie de un spaţiu care să le ofere securitatea unei dezvoltări normale. Timp de câteva secole evoluţia a fost frânată de tendinţele expansioniste ale marilor imperii.

Porniţi doar pe spolierea teritoriului locuit de români, luptele continue au dus la un blocaj temporal. De aici şi diferenţele vizuale de manifestare culturală. Spun vizuale, deoarece în realitate românii se dezvoltau spiritual pe o cale diferită de cea occidentală.

Ce rost avea să construieşti biserici pe care cotropitorii să ţi le doboare? Bisericile erau în sufletele oamenilor locurilor, atât de sinceri, blajini şi primitori.

Ce rost avea să acumulezi lucruri pe care alţii ţi le puteau lua? Iată că românii au găsit o valoare de mai mare preţ decât cea materială: spiritualitatea. Acesta era un bun pe care nu puteau să ni-l confişte.

Ea a fost atât de adânc înfiptă în mentalul social al poporului român, încât oricare ar fi fost tipul de propagandă utilizat, nu am putut fi forţaţi să renunţăm la cultura noastră.

Rusia a încercat mai bine de 200 de ani să anihileze, să extermine identitatea românească din Basarabia şi iată că nu a reuşit. Acest lucru s-a întâmplat pentru că spiritul românesc este atât de bine înfipt genetic, încât el nu poate fi decât adormit, dar nu şi distrus.

Românitatea basarabenilor este cea mai bună dovadă. Mulţi din ei nu au putut să se manifeste ca români mult timp, dar când au avut ocazia, au făcut-o.

Războiul ruso-turc 1768-1774. Ruperea Moldovei prin anexarea zonei de Nord de către Imperiul Habsburgic

Pe fondul unei profunde crize a Imperiului Otoman, Imperiul Ţarist şi-a manifestat tendinţele expansioniste. Acestea au fost ascunse sub propaganda protecţionismului creştinilor ortodocși din Imperiul Otoman, în plasa acestui discurs căzând şi românii care vedeau în Imperiul Rus un adevărat salvator.

Pe fondul domniilor fanariote care anihilau puterea boierilor locali, dar care şi secătuiau cele două ţări, românii îşi îndreptau din ce în ce mai mult ochii spre Rusia.

Ulterior, istoria va dovedi că întotdeauna intenţiile acesteia au fost acelea de anexare şi asimilare şi nu de eliberare.

 

 

 

 

 

Cea mai bună dovadă, care provine chiar din acea perioadă, este obţinerea Independenţei (1774) faţă de Imperiul Otoman a  Hanatului Crimeii. În realitate acesta a intrat sub influenţa Rusiei pentru ca în 1783 să fie anexat făţiş în Imperiul Ţarist.

Aceasta a fost politica dusă în mod continu de către Rusia, care s-a înfăţişat ca un mare eliberator, dar doar pentru a-şi masca tendinţele expansioniste.

Cu un teritoriu întins peste două continente şi mult peste capacitatea demografică a Imperiului Rus, ea a manifestat o continuă atracţie faţă de Europa.

 Interesul Rusiei era acela de a îngloba în propriul teritoriu cât mai mult din lumea aflată sub influenţa Imperiului Otoman.

Dominaţia asupra celor două principate române, Ţara Românească şi Moldova, a fost una din mizele principale. De altfel, mare parte din ostilităţi s-au purtat pe teritoriul românesc şi cu resurse româneşti. Acest lucru a dus la înrăutăţirea puternică a situaţiei celor două provincii.

Războiul a fost încheiat prin Tratatul din data de 21 iulie 1774 de la Kuciuk-Kainargi. Dincolo de prevederile ce priveau alte provincii, Rusia se retrăgea din ţările române şi le lăsa la îndemâna turcilor, dar cu dreptul de a interveni pentru a „apăra” pe creştinii ortodocși din Imperiu.

Era vorba de fapt de o primă etapă, astfel încât Rusia să poată interveni în treburile interne ale celor două principate.

În urma acestui tratat Rusia obţinea ieşirea la Marea Neagră, o parte din Caucaz, suveranitatea nelimitată asupra portului Azov şi porturile Kerci si Enikale, ca şi teritoriul cuprins între râurile Bug şi Nipru.

În 1774 trupele austriece profită de situaţia îndelungată de război şi ocupă o parte a Moldovei. Această ocupaţie este reglementată juridic în 1775 în urma Convenţiei turco-austriece din 7 mai.

Deci, în 1775 partea de Nord-Vest a Moldovei este anexată de către Imperiul Habsurgic. Aceasta avea să fie denumită ulterior Bucovina. Rusia, deşi ar fi trebuit să fie garantul integrităţii, a acceptat această cedare.

Scopul era de a face concesii pentru a-şi aduce mai aproape pe austrieci în lupta antiotomană. De asemenea, după anii de război purtaţi cu Turcia, imperiul rus avea nevoie de o perioadă de refacere.

Se va dovedi că atunci când e vorba de reciprocitate, conceptul nu există în diplomaţia marilor imperii.

Ulterior austriecii îşi vor urmări doar propriul interes făcând excepţie de la mâna pe care ruşii le-o întinseseră.

Ulterior chiar Rusia avea să anexeze o altă parte din Moldova.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Iată că fragmentarea moştenirii lui Ştefan cel Mare a început încă de la sfârşitul secolului al- XVIII-lea. Vecinul de la răsărit nu a putut lipsi nici de la această etapă. Părţi din viitoarea Românie erau folosite ca bunuri de schimb, fără a exista un drept juridic asupra acestora.

Nici Rusia şi nici Imperiul Otoman nu erau proprietari peste Moldova, iar acestea nu aveau nici un drept legal pentru a semna tratatul care a dus la pierderea Bucovinei.

A urmat un şir întreg de acţiuni, care a dus la slăbirea principatului Moldovei, pentru ca în final ceea ce a rămas să se unească cu Ţara Românească în vederea formării statului român.

   

Este binecunoscut că formarea statului român în 1859 a avut loc cu sprijinul direct al puterilor occidentale, cu precădere a Franţei lui Napoleon, care au dorit să formeze o cetate demografică şi culturală care să împiedice accesul Rusiei spre Europa Occidentală.   

Din acel moment Rusia a dus în mod constant o politică continuă de subminarea a statului român şi de încercare de distrugere a identităţii comune române a cetăţenilor acestuia.

Pentru acest lucru ea nu s-a dat niciodată în lături în a cuceri teritorii româneşti și de la a se implica şi dicta politica internă a statului și  a distruge identitar populaţia românească din teritoriile locuite de români şi cucerite de către Rusia.  

Aceasta nu a văzut niciodată România ca un partener şi i-a tratat pe români ca pe nişte slugi.

Iată câteva exemple succinte care demonstrează cum Rusia, în mod constant, s-a implicat astfel încât să submineze proiectul românesc.  

 

 

 

 

 

 

 

 

Războiul ruso-turc: 1768-1774 – scopul Rusiei a fost acela de a pune mâna pe Ţările Române. Acest lucru nu a reuşit însă, în 1774, Austria, cu sprijinul nemijlocit al Rusiei, rupe o parte din moştenirea lui Ştefan cel Mare şi face ca partea de Nord-Vest a Moldovei să fie ocupată de către Imperiul Austriac.

Rusia venea cu propaganda de mare eliberator al popoarelor creştine, însă istoria a dovedit că aceste cuvinte erau doar vorbe în vânt. Românii au crezut în ele până pe la 1812 când Rusia a dat lovitura fatală Moldovei. Cedarea Bucovinei către austrieci era un compromis pe care Rusia îl făcea cu gândul că îşi va găsi în aceştia un aliat în lupta antiotomană.  

Războiul ruso-turc: 1806-1812 – scopul Rusiei a fost similar- dominaţia asupra Ţărilor Române. Acest război s-a purtat cu resurse româneşti şi pe teritoriul românesc, lucru care a dus la sărăcirea populaţiei.

Deşi iniţial a câştigat războiul, la presiunea Franţei care se pregătea de război, Rusia a trebuit să renunţe la poziţia sa iniţială de a ocupa ambele ţări româneşti şi s-a mulţumit cu ruperea Moldovei în două, linia de demarcaţie fiind reprezentată de către râul Prut.

Lovitura a fost una fatală după ce mai înainte Rusia cedase Austriei Bucovina. La doar câţiva ani după ocuparea Basarabiei s-a început un proces dur şi lung de desnaţionalizare care s-a dus prin crime, arestări, deportări, interzicerea limbii române etc. Acest proces a fost unul continuu şi reprezintă o crimă a Rusiei împotriva poporului român.  

Asasinarea lui Tudor Vladimirescu: 1821- câţi dintre voi ştiu că asasinarea lui Tudor Vladimirescu de către Eterie s-a făcut la comanda ţarului? Scopul lui Tudor nu era să înlocuiască o ocupaţie turcească cu una mai dură rusească, ci să obţină drepturi pentru români. Acest lucru l-a costat viaţă după ce la un moment dat şi el a crezut în cuvântul de mare eliberator al Rusiei şi a participat la războiul din 1806-1812, când a fost de altfel şi decorat de către ţar.  

Cum a stopat Rusia elanul revoluţionar al Paşoptiştilor:

1848- Revoluţiile române nu au fost înfrânte de către otomani, ci de către ruşii care vedeau în acestea un preambul în consolidarea unui viitor stat român. În Moldova implicarea a fost una directă, domnul Moldovei acţionând împotriva paşoptiştilor la presiunea Rusiei şi a agenţilor pe care aceasta îi avea la Iaşi.

Acelaşi lucru s-a întâmplat inclusiv în Muntenia unde iniţial Turcia se înţelesese cu nemulţumiţii pentru ca ulterior Rusia şă ameninţe că va ocupa Ţara Românească dacă Turcia nu o va face. Pentru a evita acest lucru Turcia a fost nevoită a interveni în forţă dar numai pentru ca Rusia să nu o facă.  

Războiul Crimeii: 1853- Rusia a încercat să profite de revoluţiile europene care au slăbit marile puteri, pentru a da o lovitură decisivă Turciei. Planurile ei au fost zădărnicite de faptul că Europa întreagă s-a aliat împotriva sa considerând expansiunea rusească principalul pericol pentru civilizaţia europeană. În 1853 aceasta ocupă principatele române, dar este forţată până în final să le părăsească datorită faptului că a pierdut războiul împotriva puterilor europene.  

Formarea statului român 1859 – Încercarea Rusiei de stopare – după războiul Crimeii marile puteri europene au ajuns la concluzia că singura modalitate de a stopa Rusia este aceea de creare a unui puternic stat românesc în această parte a Europei.

Dubla alegere a lui Cuza nu a fost deloc una întâmplătoare, ci o strategie pe care marile puteri au acceptat-o mai ales sub presiunea Franţei.

Iniţial în Moldova, sub directa coordonare a consului rus de la Iaşi, Rusia a încercat blocarea votării unui candidat unionist prin falsificarea listelor pe care a pus în marea majoritate anti-unionişti. Franţa a intervenit pe lângă Poarta Otomană, iar Noul Divan Ad-Hoc avea să fie unul unionist.

În 1857 cele două adunări votează pentru Unirea Principatelor lucru care avea să se facă în 1859. Dubla alegere a lui Cuza a determinat proteste ale Rusiei care a comasat forţe militare pe graniţă şi a ameninţat cu intervenţia armată. Aceeaşi Franţă a fost cea care a dictat salvator păstrarea dublei alegeri.  

Domnia lui Cuza: 1859-1866- la toate reformele propuse de Cuza pentru a consolida statul român Rusia a vrut să intervină militar şi s-a opus vehement. Interesul Rusiei nu era acela de a consolida un stat românesc care să îi stea ghimpe. Franţa a urmărit permanent ca toate doleanţele românilor să fie acceptate la nivel mondial, iar fără de aceasta, cu siguranţă statul român nu ar fi existat astăzi.

În opoziţie cu Rusia care a încercat să distrugă, Franţa a construit la fiecare pas alături de români lucru de care diplomaţia română ţine şi astăzi cont, tot aşa cum ţine cont şi de experienţa istorică cu Rusia.  

Plecarea lui Cuza şi venirea lui Carol: 1866- Rusia nu este departe nici de implicarea în căderea lui Cuza. Aceasta a susţinut permanent pe perioada domniei orice forţă care s-a opus acestuia numai cu scopul de a destabiliza noul stat.

Imediat după demisia lui Cuza Rusia a cerut energic desfacerea Unirii pe motiv că aceasta este recunoscută doar pe timpul lui Cuza. Ea chiar a încercat la Iaşi o lovitură de stat însă Unioniştii au dejucat-o iar ulterior Rusia s-a dezis de tulburări şi de încercarea de lovitură.

Aducerea lui Carol a stârnit iar nemulţumirea Rusiei care vedea în acesta o consolidare a protecţiei pe care România o primea din partea puterilor europene, lucru care s-a dovedit real.   Războiul de Independenţă 1877-1878 – României i s-a promis că Rusia  îşi va retrage trupele de pe teritoriul românesc şi nu vor exista amputări teritoriale.

Acest lucru nu s-a întâmplat deoarece Rusia a anexat partea de sud a Basarabiei, teritoriu care revenise Moldovei în 1856. Iată că şi atunci când am întins o mână de ajutor fără de care războiul ar fi fost pierdut, Rusia ne-a tratat aşa cum permanent a făcut-o.

Cum poţi să te încrezi într-o putere care permanent a dovedit reavoinţă? Este evident că politica Rusiei reprezintă o constantă şi atunci să nu ne mire dacă şi în viitor va încerca acelaşi lucru.  

Primul război mondial – 1914-1919- Scopul participării României l-a război l-a reprezentat Transilvania. Rusia s-a opus intrării ţării noastre considerând că poate obţine singură o victorie împotriva aliaţilor Germaniei.

În 1916 la presiunea puterilor occidentale Rusia cedează şi recunoaşte dreptul României asupra Transilvaniei. A urmat însă revoluţia bolşevică când armata rusă a devenit din aliat duşman iar noi am fost nevoiţi să luăm măsuri pentru  a neutraliza aceste efective lucru care a dus la ruperea relaţiilor diplomatice.

Ulterior prin voinţa comună, Basarabia avea să se alipească la România lucru care avea să constituie piatră de moară a relaţiilor bilaterale dintre cele două state până astăzi.

Pe toată perioada interbelică relaţiile au fost foarte reci, Rusia acuzând permanent România că a anexat Basarabia.   Pactul Ribbetrop-Molotov: 23 august 1939- Acest Pact a stat la baza declanşării celui de al doilea război mondial. Cei doi tirani ai Europei s-au înţeles ca să împartă Europa, iar într-o anexă secretă Stalin îşi manifesta interesul special faţă de Basarabia.

Un an mai târziu, pe 28 iunie 1940 Rusia avea să ocupe Basarabia în urma unui ultimatum transmis cu câteva zile înainte. Un an mai târziu, atunci când contextul i-a permis, România a intrat în războiul sfânt de eliberare a Basarabiei, dar care, în final, nu va avea sorţi de izbândă, Basarabia rămânând la URSS.

În perioada de după 1940, ocupaţia rusă a adus un număr de peste 300 000 de victime în Basarabia, lucru fără de precedent reprezentând un adevărat genocid asupra poporului român.

  Revoluţia română: 1989 Regimul comunist instalat în România s-a distanţat repede de linia impusă de la Moscova ceea ce a determinat nemulţumirea Rusiei.

Ceauşeascu a fost cel care a dus independenţa României la cel mai mare grad de libertate din tot spaţiul sovietic.

Acest lucru avea să  îl coste viaţa în 1989, atunci când a fost condamnat la moarte şi asasinat fără o judecată corectă.  

După 1989 soarta României trebuia să fie tot sub mâna Rusiei, însă voinţa de libertate şi democraţie a românilor au făcut ca jocurile de la Moscova să nu mai fie valabile.

Intrarea în NATO şi EU reprezintă garanţia pe care românii o pot avea în faţa unui monstru din Est, care permanent a dat să ne înghită.

Fără acest scut , România nu se va putea dezvolta şi ar fi fost nevoită să stea iar permanent pe baricade.

În această lume a globalizării România nu putea alege decât între Est şi Vest şi a ales libertatea.

 

 

 

 

 

Surse:

 

http://www.centrul-cultural-roman.ro/

adev.ro/pbgnx9