Invazii nedeclarate

 

 

 

 

 

 

 

Operațiunile trupelor speciale au ca scop desfășurarea unor acțiuni tactice și promovarea unor activități clandestine pe teritoriul unor țări țintă .

Grupurile constituite în vederea efectuării unor operațiuni speciale activează în clandestinitate, existența lor este negată oficial și ca atare, membrii lor specializați în operațiuni paramilitare pe teritoriul altor state nu sunt în mod obișnuit dotați cu echipamente, inclusiv uniforme militare, care le-ar asocia cu țara de origine, astfel încât, dacă sunt compromise în timpul unei misiuni, statul care organizează astfel de acțiuni contrare regulilor de conduită recunoscute pe plan internațional, poate nega orice implicare.  

Invazii nedeclarate

Într-unul dintre bancurile cu Radio Erevan, un ascultător  întreabă: „Tovarăşi, eu chiar nu mai înţeleg, cu cine se învecinează Uniunea Sovietică?”. Răspunsul: „Cu cine vrea ea!”.

De la apariţia URSS în 1922, expansionismul a fost ridicat la nivelul unui principiu politic fundamental în această țară, iar metodele utilizate au fost dintre cele mai diverse.

Una dintre acestea a fost ceea ce astăzi se numeşte „războiul hibrid”, un amestec de agresiune militară directă, dezinformare, infiltrare, sabotaj şi subversiune.

Conducătorii sovietici au operat întotdeauna cu o imagine distorsionată a „adversarului” occidental. Probabil obişnuiţi cu minciunile sfruntate din presa de la Moscova, ei credeau că orice gogoaşă poate fi înghiţită de oricine, odată ce este aplicată suficientă „putere de convingere”.

Conducătorul local era o marionetă a Moscovei, pe al cărei sprijin se bazase pentru a reprima o rebeliune. Autorităţile moscovite au trimis circa 7.000 de trupe, dotate cu tancuri, avioane şi artilerie.

Pentru a se şterge urmele implicării lor, au ordonat ca semnele distinctive să fie scoase de pe uniforme, iar soldaţii să fie numiţi „voluntari”.

Mă refer la invazia sovietică din 1934, din Xinjiang. Dar despre ce credeaţi că este vorba?

În 1934, sovieticii au intervenit în sprijinul lui Sheng Shicai, un general chinez. Acesta a ajuns, în secret, membru al Partidului Comunist, în 1938, primindu-şi carnetul direct din mâna lui Molotov. Executa ordinele transmise de consulul sovietic din Urumqi şi era ajutat activ de NKVD.

Metoda utilizării tancurilor nemarcate a fost încercată şi în 1961, în timpul crizei Berlinului. La un moment, pe străzile capitalei germane s-au aflat tancuri americane şi sovietice, în timpul unei confruntări precipitate de acţiunile sovietice, printre care şi ridicarea Zidului.

Hruşciov a ordonat ca simbolurile de pe tancurile sovietice să fie şterse, iar echipajele să poarte salopete fără însemne. Scopul era, evident, acela de a putea nega implicarea URSS. Era însă la fel de evident, pentru o minte raţională, că aceasta nu era decât o tactică stupidă. În fond, ale cui puteau fi tancurile acelea din mijlocul Berlinului? Ale extratereştrilor?

Jocul „la intimidare” din Berlinul anului 1961 a fost atent pregătit la Moscova.

În Iulie 1961, şeful KGB-ului, Alexander Shelepin, a pregătit un plan de subminare a influenţei americanilor şi a aliaţilor lor. Un element-cheie al acestui plan era activarea unor „mişcări de eliberare naţională” din Africa, Asia şi America Latină.

O altă componentă a planului era răspândirea de informaţii cu privire la acordurile dintre URSS, RP Chineză, Vietnamul de Nord şi Coreea de Nord, cu privire la atacuri concentrate asupra unor guverne prooccidentale, precum cele din Coreea de Sud sau Vietnamul de Sud. Ideea era ca americanii să fie convinşi că vor fi confruntaţi cu mai multe teatre de război, care le vor drena forţele.

În fine, altă componentă a planului KGB era aceea a agitării spectrului confruntării atomice. În Octombrie 1961, URSS a testat cea mai mare bombă termonucleară din istorie.

Explozia, de peste 50 de megatone, a spart geamuri la sute de kilometri distanţă de punctul zero. Mass-media de pe ambele părţi ale Cortinei de Fier era plină de articole cu privire la super-armele sovietice şi la extraordinarul nivel de pregătire al Armatei Roşii.

În 1956, sovieticii invadaseră deja Ungaria, pentru a reprima o revoluţie populară anticomunistă. Pe 1 Noiembrie a acelui an, Imre Nagy primise asigurări de la ambasadorul sovietic Iuri Andropov că URSS nu va invada niciodată Ungaria. Nici nu era nevoie. Trupele sovietice deja aveau baze în ţară. Sub protecţia acestora a fost proclamat „Guvernul muncitoresc-ţărănesc”.

Imediat după aceea, Pravda relata că este vorba despre un „sprijin frăţesc” acordat comuniştilor maghiari, care se luptau cu „huliganii” plătiţi de imperialişti.

O operaţiune puţin cunoscută astăzi este invazia anglo-sovietică, fără o declaraţie de război, a Iranului, în august-septembrie 1941. În regiunea aflată sub control sovietic au fost sprijinite mişcări separatiste.

În 1945, când trupele iraniene au încercat să intervină, au fost blocate de trupele sovietice. URSS s-a retras, totuşi, în 1946, după ce Iranul s-a plâns la Consiliul de Securitate al ONU.

Comuniştii de la Moscova aveau o experienţă considerabilă în astfel de operaţiuni. În 1921, ei au anexat Georgia, după o schemă asemănătoare. Simpatizanţi locali au creat conflicte, după care trupele bolşevicilor au invadat. Desigur, în acest timp, trimisul la Tbilisi al regimului de la Moscova nega vehement orice implicare a stăpânilor săi.

În 1979, în Afganistan, sovieticii au atacat prin surprindere, într-o manieră sofisticată. Ostilităţile au fost deschise de sute de trupe sovietice de comando, în uniforme afgane. Comunicaţiile au fost tăiate şi mass-media neutralizată.

În fine, să amintim şi învazia din Ucraina. Aceea din 1918-1919. Desfăşurată după aceeaşi schemă. Protestele oficiale, cererile de retragere a trupelor şi chiar semnăturile pe un acord de armistiţiu nu au dus nicăieri.

Comisarul pentru Afaceri Externe al bolşevicilor, Cicerin, afirma fără să clipească: „Nu există nici o armată a Republicii Socialiste Sovietice Ruse în Ucraina!”.

Aceasta era altă minciună. Operaţiunea era coordonată de la Kursk, de pe teritoriul rus, de un aşa-zis „guvern”, care proclamase o republică sovietică în Ucraina.

Cel care a fost în fruntea acestei grupări era un anume Iuri Piatakov, un tovarăş de luptă al lui Leon Troţki. În 1921, omul a ajuns şef peste regiunea minieră Donbas, după care a ocupat funcţii în aparatul de planificare economică de la Moscova.

Era un radical de stânga. A fost executat în 1937, în timpul Terorii staliniste.

Un astfel de cadru de nădejde nu putea fi însă uitat de generaţiile următoare. Aşa încât a fost reabilitat în 1988. Pe timpul reformatorului Gorbaciov.

 

 

 

Ziarul BURSA 

 

Cătălin Avramescu

 

 

 

 

 

Notă:

Cătălin Avramescu (n. 12 iulie 1967, Mizil, județul Prahova) este un filosof și un publicist român.

Este doctor în filozofie al Universității din București, specialist în filozofie politică și morală. A susținut cursuri la București și la Helsinki și conferințe în Ungaria, Scoția, Canada și Austria.

A publicat eseuri și studii de teorie politică și istoria ideilor, în special asupra intervalului secolelor XVII–XIX.

Începând cu 17 ianuarie 2008, a fost numit consilier de stat în cadrul Cancelariei președintelui Traian Băsescu. 

Domnul Cătălin Avramescu a  fost ambasador al României în Finlanda şi Estonia până în 2016, când a fost rechemat de la post.

 

 

 

 

 

Publicitate