CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ZIUA DE 5 DECEMBRIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

 

Ziua de 5  decembrie în istoria noastră

1857: A apărut sub conducerea lui Vasile Boerescu, la Bucureşti, în  Muntenia, săptămânalul politic-comercial “Naţionalul”.

Aceasța publicație va fi editată  până pe 7 mai 1861.

1859: S-a născut Nicolae Petraşcu, diplomat, scriitor, memorialist, publicist, istoric de artă și critic literar român; (m. 24 mai 1944). A fost fratele pictorului Gheorghe Petraşcu.

1864 (5/17) : Domnitorul Alexandru Ioan Cuza  promulgă legea asupra instrucţiunii în România, prin care învăţămîntul devenea unitar în întreaga ţară, stabilindu-se anii de studiu (primar de patru ani, obligatoriu şi gratuit, secundar de şapte ani şi universitar de trei ani).

Legea privind obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar pentru ambele sexe a intrat în vigoare în septembrie 1865).

1870: S-a născut în localitatea Ulmu, jud. Brăila,  generalul erou român Stan Poetaș.

A plătit cu viaţa lupta sa pentru România Mare, fiind ucis într-o luptă cu bandele bolșevice din Basarabia în data de  8 ianuarie 1919, la Călărașeuca (acum în Republica Moldova).

Istoricul Constantin Kiriţescu a scris astfel despre moartea generalului Stan Poetaş: „I-a fost dat să moară, lovit de un glonţ mişel, tras din spate, acestui erou legendar al armatei române, care la Topraisar. Neajlov şi la Mărăşeşti, înfruntase de atâtea ori moartea în faţă, în cele mai dramatice momente ale războiului nostru”. 

 

Imagini pentru stan poetas photos

 I se datorează multe dintre victoriile obținute pe câmpul de luptă de Armata Română în timpul Primului Război Mondial.

1887 (5/17): A intrat în vigoare, în România, Convenţia pentru protecţia operelor literare şi artistice (adoptată la Berna, la 9/21.IX.1886).

1893, 5/17: S-a născut matematicianul Petre Sergescu, stabilit, din 1946, în Franţa autorul unor importante  lucrări de algebră şi teoria numerelor,membru corespondent al Academiei Române din 1937.

A acordat o atenție deosebită istoriografiei matematicii, fiind primul din România care a iniţiat cercetări de istoria şi filosofia matematicii;  (m. 1954, la Paris)

1905: A apărut la Craiova, revista literară “Ramuri“. Revista a fost înființată din inițiativa a doi adolescenți entuziaști, Constantin Șaban Făgețel și Dumitru Tomescu, la acea data încă elevi ai liceului “Traian” din Turnu Severin , primul număr apărând la 5 decembrie 1905, în Craiova, ca “revistă literară lunară”.

Din 1908 apariția a devenit bilunară, iar din 1910 săptămânală. Revista va apărea pînă la 10 decembrie 1914, data la care s-a  unit cu revista “Drum drept“.

1912, 5/18: A murit Eugen Brote, agronom, publicist şi om politic (vicepreşedinte al Partidului Naţional Român între anii 1890 şi 1912). A avut un rol important în stabilirea activismului ca tactică politică ; (n. 1850).

Istoriografia l-a reţinut pentru lucrarea consacrată situaţiei românilor din monarhia austro-ungară („Chestiunea română în Transilvania şi Ungaria. Un memoriu politic cu 67 anexe şi o chartă”).

NOTĂ: Unele surse dau ca dată a morţii doar stilul nou – 18 decembrie 1912, iar altele, 20 decembrie 1912.

1915: A murit  prozatorul  şi filologul Emanuil Grigorovitza.

A publicat studii filologice privind sintaxa şi etimologia limbii germane sau prezenţa elementului românesc în graiurile săseşti din Ardeal, şi un important dicţionar german-român.

Impresionante sunt şi datele adunate sub titlul „Românii din monumentele literare germane medievale” (1901);  (n. 1857).

1918: La Târgu Lăpuș, în Transilvania, soldați unguri  din detaşamentul 39 Debreţin, au deschis foc de mitralieră asupra miilor de români  adunați pentru a afla hotărârea de la Alba Iulia de unire cu patria mamă.  Au fost ucişi 65 de lăpuşeni, iar alţi 140 au fost răniţi.

1919: S-a format guvernul român de coaliţie, prezidat de Alexandru Vaida-Voevod, din a cărui componenţă au făcut parte şi trei basarabeni: Ion Pelivan – ministru al justiţiei, Ion Inculeţ şi Pantelimon Halippa – miniştri secretari de stat.

Guvernul Alexandru Vaida-Voevod a demisionat la 13 martie 1920.

1920: A avut loc adunarea membrilor Partidului Naţional-Liberal din Chişinău,in  România unita, care a ales un Comitet al cărui preşedinte devine Daniel Ciugureanu.

1929: S-a născut arhidiaconul Constantin Voicu, unul dintre cei mai mari profesori de patrologie din țară; fost rector al vechiului Institut Teologic de Grad Universitar din Sibiu, actuala Facultate de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Şaguna” (m. 2015).

 1938: S-a născut Grigore Constantinescu, muzicolog şi profesor; realizator de emisiuni radiofonice; preşedinte al Uniunii Criticilor, Redactorilor şi Realizatorilor Muzicali din România „Mihail Jora” (din 1990).

  

1940: Într–o scrisoare adresată lui Ion Antonescu, conducatorul statului, liderul liberal C I C Bratianu îi cerea generalului să pună capăt dezordinii create de legionari, dezordine ce ar putea amenința chiar independența țării.

1941: Al Doilea Război Mondial: Marea Britanie declară război Finlandei, Ungariei şi României.

1943: S-a născut  în localitatea basarabeană Cetatea Albă, din România Mare, azi în Ucraina, politicianul român Nicolae Văcăroiu.

 

A fost  preşedintele Curţii de Conturi (2008-2017), preşedinte al Senatului (2000-2008), preşedinte interimar al României (aprilie-mai 2007), prim-ministru al României în perioada 19.XI.1992-11.XII.1996

1949: S-a născut Mircea Florian, muzician, compozitor, solist vocal, instrumentist şi artist multimedia; stabilit în Germania.

1965: S-a născut în localitatea Borlești, Neamț, poetul, prozatorul şi eseistul Vasile Baghiu.

  Aparține așa-numitei generații nouăzeciste și este cunoscut în mediile literare ca inventator al Himerismului , concept și manifest care propune o direcție nouă în poezie și despărțirea de paradigma postmodernistă.

Imagini pentru photo Vasile Baghiu

Scrie și în limba engleză. A publicat poeme în revistele și antologiile americane. Între 2005 și 2009 a fost redactor al website-ului american de poezie Poetry CircleEste co-autor, împreună cu poeții americani D.M. Timney și Michael Cotner, al volumului de poezie Transatlantic Crossings. The Constant Language of Poetry (TJMF Publishing, USA, 2006) .

A lucrat ca asistent medical în mai multe locuri de muncă,  experiențe care i-au influențat scrisul. 

În 2008 obține licența în psihologie în cadrul Facultății de Sociologie-Psihologie a Universității „Spiru Haret” din București, iar în 2010 master-ul în consiliere psihologică în cadrul Facultății de Psihologie și Pedagogie a Universității „Spiru Haret” din Brașov.

Este membru al Colegiului Psihologilor din România în specialitatea psihologie clinică și lucrează începând din 2008 în calitate de psiholog în același serviciu de promovarea sănătății al Direcției de Sănătate Publică Neamț în care fusese angajat până atunci, timp de mai mulți ani, ca asistent medical.

Aici a fondat în 1997 prima revistă de educație pentru sănătate din România, Modus Vivendi (din care au apărut, până în 2002, optsprezece numere) și a inițiat proiectul de cultivare a lecturii în școală Sănătatea lecturii.

Este, de asemenea, profesor titular la Școala Postliceală Sanitară din Piatra-Neamț, autor de manuale de specialitate, între care Teoria și practica nursing (trei volume, Editura Cartea Medicală, 2017, 2018, 2019).

A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1996 până în 2017, an în care și-a dat public demisia din organizație în semn de protest față de ceea ce a numit „lipsa de transparență și autoritarismul conducerii”. Este membru al PEN-Club din 1998.

A fost vicepreședinte al Alianței Civice (2000), președinte al Filialei Neamț a Fundației Memoria (1994-2000), redactor-șef al revistei Antiteze (2010).

A fost distins cu mai multe premii între care  menționăm:

  • Premiul pentru poezie “Aurel Dumitrașcu” (1994)

  • Premii ale revistei Poesis: pentru poezie (1995) și pentru critică literară (1998)

  • Premiul pentru proză (pentru romanul „Ospiciul”) al Uniunii Scriitorilor, filiala Iași (2007)

  • Premiul „Liviu Rebreanu” (pentru romanul „Planuri de viață”), în cadrul „Colocviilor Liviu Rebreanu”, Bistrița, 2012

  • Premiul pentru poezie „Mihai Ursachi” (pentru volumul „Depresie”) al Uniunii Scriitorilor, filiala Iași (2013).

1967: S-a născut fotbalistul şi antrenorul român, Bogdan Stelea, fost portar al echipei naţionale de fotbal a României.

 

 

 

 

 1972: A murit baritonul Alexandru Enăceanu; (n. 1912).

 

 1973: S-a născut Sorin Mihai Grindeanu, informatician și politician, ministru al comunicațiilor și societății informaționale (dec. 2014 – nov. 2015).

A ocupat funcția de prim-ministru al României (4 ian. – 29 iun. 2017), iar din 2017 a fost numit preşedinte al Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii .

 

1974: A încetat din viaţă omul de cultură român Zaharia Stancu, romancier, poet, publicist, distins cu Premiul Herder în anul 1971; (n. 5 octombrie 1902)

 

 

A fost membru al Academiei Române și autor al romanelor de succes “Desculţ”, “Ce mult te–am iubit”, “Şatra”, “Poeme cu lună”, ”Pădurea nebună”).

1987: A decedat Leonid Dimov, poet și traducător român originar din Basarabia, unul dintre precursorii Postmodernismului românesc (reprezentant de frunte al onirismului lansat în anii ’70, pe care l-a şi teoretizat) ; (n.11.01.1926, Ismail, Basarabia, azi în Ucraina).

 

 

 1990: A apărut primul număr din cotidianul “Curierul Naţional”. Director – jurnalistul Horia Alexandrescu.

 

 

 

 

 

 

Ziarul s-a poziționat ca un cotidian de business..

 1994:  În zilele de 5 şi 6 decembrie, la reuniunea la nivel înalt a CSCE – Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, de la Budapesta, a fost adoptată Declaraţia finală “Spre un parteneriat autentic într–o nouă eră” şi s-a hotărât schimbarea denumirii în OSCE – Organizaţia pentru Cooperare şi Securitate în Europa.

 

 1997: A murit pianistul de jazz Eugen Ciceu (nume de scenă: Eugen Cicero); (n. 1940).

2001:  A avut loc ceremonia de inaugurare a noului edificiu al Bibliotecii Academiei Române, a carui  suprafaţă este de aproximativ 16.000 mp.

2007: A murit intr-o clinică din Novosibirsk (Rusia), în urma unui cancer pulmonar, politicianul  roman  Dan Iosif , participant la revoluția  anticeaușistă din 1989; (n. 14 octombrie 1950).

2008:  A încetat din viaţă cântăreaţa şi profesoara de jazz din România, Anca Parghel; (n. 16 septembrie 1957, la Campulung Moldovenesc).

2008 : Preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, Constantin Ticu Dumitrescu, a încetat din viaţă; (n. 27 mai 1928).

Om politic creştin-democrat, fost preşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România (1990-1998), Constantin Ticu Dumitrescu  a fost deţinut politic din 1949 până în 1964, anul graţierii deţinuţilor politici din România).

După victoria revoluției anticomuniste din România  a fost ales senator în două legislaturi (1992-2000).

A fost autor al Legii 187/1999, referitoare la liberul acces la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii ca poliţie politică (Legea Ticu Dumitrescu) și membru în Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (2006-2008); (n. 1928).

2008: A murit la București, Paul Niculescu-Mizil, fost înalt demnitar comunist, ministrul educației și învățământului din Republica Socialistă România și

ministru de finanțe, 1978- 1981 ; (n. 25 noiembrie 1923, București).

A fost secretar al C.C. însărcinat cu ideologia și problemele mișcării comuniste. La Congresul al IX-lea al PCR din 19-24 iulie 1965 este ales membru al Comitetului Politic Executiv al P.C.R., funcție în care va rămâne până în 1989. La scurt timp este promovat membru al Prezidiului Permanent al C.P.Ex., devenind o persoană foarte influentă a aparatului de partid pe care s-a bizuit Nicolae Ceaușescu pentru acapararea totală a puterii[6]. Paul Niculescu-Mizil în 1971 penultimul din dreapta, în primul rând de la prezidiu.

Ca urmare a politicii de rotație a cadrelor promovată de Ceaușescu, Paul Niculescu-Mizil a fost transferat din aparatul politic de partid în sfera executivă, fiind numit viceprim-ministru al guvernului (1972-1981), ministru al Educației și Învățământului (1972-1976), ministru al Finanțelor (1978-1981), președinte al Centrocoop (1981-1989).

A murit Paul Niculescu-Mizil /

Ca demnitar și membru deplin al C.P.Ex., Niculescu-Mizil și-a pus semnătura pe toate actele de represiune săvârșite de regimul Ceaușescu după 1965.

Printre ele, reprimarea grevei minerilor din Valea Jiului din 1977, a Mișcării Goma, a revoltei anticomuniste de la Brașov din 1987.

 2013: Curtea Constitutionala a Republicii Moldova a decis că textul Declaratiei de Independenta, în care limba româna  este calificată   limbă oficială a Republicii Moldova, prevalează asupra textului  Constitutiei , care folosește denumirea de „limba moldoveneasca”, deschizând calea pentru uzul oficial al denumirii de ”limba română” în actele oficiale și în administrația de stat.

2017: A încetat din viață MS Mihai I de Hohenzollern-Sigmaringen, rege al României în perioadele 1927-1930 (sub regenţă) şi 1940-1947, fiul regelui Carol al II-lea al României (1930-1940) şi al reginei Elena, principesă de Grecia; (n. 25  octombrie 1921).

 

Imagini pentru regele mihai I photos

 

La începutul celei de-a doua domnii, regele Mihai I a sprijinit campania militară din Est pentru eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei ocupate de sovietici.

În anii 1943 şi 1944, în condiţiile previzibilei victorii a Aliaţilor, regele Mihai I şi apropiaţii săi (liderii unor partide politice democratice, cercuri din Armată etc.) au întreprins demersuri politico-diplomatice pentru ieşirea din război, ruperea alianţei cu Germania şi alăturarea României la coaliţia Naţiunilor Unite.

Actul de la 23 august 1944 îl are pe regele Mihai I printre principalii artizani. La 30 decembrie 1947 va fi obligat de comunişti, marionetele ocupanților sovietici, să semneze actul de abdicare (pentru el şi urmaşii săi) de la prerogativele regale şi să părăsească ţara.

A revenit  pentru prima dată oficial în România, cu familia, în 1992, pentru o scurtă vizită, iar  cu prilejul vizitei sale din 1997 i s-a redat cetăţenia română, care îi fusese retrasă în 1948, de autorităţile comuniste.

În luna mai 2001, fostul suveran al României a primit drept reşedinţă Palatul Elisabeta din Bucureşti (în baza legii privind acordarea unor drepturi foştilor şefi de stat ai României).

A fost  membru de onoare al Academiei Române din 2007.

 

 

 

 

 

 

 

CITIȚI ȘI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/12/05/o-istorie-a-zilei-de-5-decembrie-video/

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;

  3. e.maramures.ro ;

  4. Wikipedia.ro.;

  5. mediafax.ro ;

  6. Enciclopedia Romaniei.ro ;

  7.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;

  8.  Istoria md.;

  9. istoriculzilei.blogspot.ro.

 

05/12/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

În Franța a fost descoperită o bază pentru spionii ruși specializați în asasinate

 

 

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru bază de spioni rusi in europa

 

 

 

 

 

O vânătoare de spioni a serviciilor secrete occidentale a făcut posibilă localizarea a cincisprezece ofițeri ai informațiilor militare rusești specializați în asasinate.  

Răzbunarea este o mâncare care se consumă întotdeauna rece, mai ales în lumea spionajului… Potrivit informațiilor publicate de prestigiosul ziar parizian

Le Monde, serviciile de informații britanice, franceze și elvețiene, împreună cu partenerii lor din  Statele Unite, au lansat  în primăvara anului 2018 o vânătoare fără precedent în urma căreia a fost posibilă întocmirea unei liste cu cincisprezece ofițeri de ai informațiilor militare ruse (GRU), membrii unei unități ultrasecrete  specializate în asasinate, care au acționat în Europa din 2014,  până la sfârșitul anului 2018.

Acești asasini  făceau parte din unitatea 29155 a celui de-al 16-lea centru de formare specială al GRU. „Această unitate se ocupă acum de asasinate, sabotaje sau sarcinile cele mai obscure” precum recuperarea mesajelor din cutiile de scrisori folosite de spioni pentru a comunica între ei.

Toate aceste servicii secrete s-au mobilizat  după atacul executat de către doi ofițeri ai GRU,  împotriva lui Serghei Skripal, un defector al serviciilor de spionaj ruse Occident, în ziua de  4 martie 2018,  la Salisbury, în sudul Angliei, cu un agent nervos neurotoxic cunoscut sub numele  ”Novichok” – pus la punct în laboratoarele  sovietice.

Unul dintre cei 15 agenți ai GRU ar fi fost identificat de Londra ca unul dintre cei trei autori ai otrăvirii cu neurotoxicul Noviciok a unui fost spion rus, Serghei Skripal, și a fiicei sale Iulia, la Salisbury, în Anglia, în martie 2018.

Cei doi au supraviețuit, dar o femeie care locuia în zonă a murit, după ce a găsit un flacon care fusese folosit pentru transportarea produsului toxic. Operațiunea a provocat un incident major între Moscova și Uniunea Europeană și a determinat serviciile secrete occidentale să caute vinovații.

Această vastă vânătoare de asasini ruși, la care a a avut o importantă contribuție Direcția Generală de Securitate Internă (DGSI) a Franței, a arătat că cei cincisprezece ofițeri ai GRU au tranzitat și au locuit în Franța în acea perioadă. Unii în mai multe ocazii, alții o dată sau de două ori, au venit  din Londra, Moscova, Spania sau Elveția. 

Hexagonul a putut servi drept o așa-numită etapă de „securitate” înainte ca acești agenți, antrenați în tehnici clandestine, să ajungă la destinația finală.

 Agenții ruși rămâneau în mod regulat o perioadă de timp  în aceeași zonă, în Haute-Savoie, în orașe precum Annemasse, Evian sau Chamonix și în orașe mai izolate.

Debarcau deseori în Roissy  sau Lyon , înainte de a petrece noaptea într-un hotel din Cannes (Alpes-Maritimes) și de mai multe ori la Geneva. Pentru a se deplasa în Haute-Savoie, agenții ruși  închiriau mașini, pentru a putea fi mai greu depistați.

Ultima prezență în Franța a acestor asasini ar data în septembrie 2018.

Mai rămân multe întrebări, întrucât această regiune de frontieră a Franței cu Elveția, a servit potrivit serviciilor de contrainformații  franceze, ca bază de rezervă și logistică pentru acest grup de acțiune al  GRU, creat ca bază pentru „ansamblul operațiunilor clandestine ale unității 29155 în Europa”, potrivit unui înalt oficial al informațiilor franceze, citat de Le Monde.

Până în prezent, nicio urmă de operațiuni a acestei unități a GRU nu a fost detectată în Franța, alegerea  acestei  „tabere de bază” a spionajului rus în într-o   regiune izolată putând fi explicată de necesitatea de a nu  atrage atenția autorităților.

Nu s-a reușit confiscarea de arme sau de materiale. Nu a fost identificat niciun complice. Cei 15 ofițeri nu par să fi avut contacte cu agenții ambasadei Rusiei din Paris.

Aceștia ar fi operat, în schimb nu numi în  Marea Britanie, dar și  în Bulgaria, Crimeea, Moldova sau Muntenegru.

Dezvăluirile din Le Monde vin  în același timp cu acuzațiile Berlinului la adresa Moscovei conform cărora Rusia  s-a aflat în spatele asasinării unui georgian în capitala germană, în luna august a.c..

Doi membri ai ambasadei ruse, cărora guvernul german le reproșează că nu au cooperat în această anchetă, trebuie să părăsească imediat țara.

 

 

 

 

   

https://www.lemonde.fr/international/article/2019/12/04/la-haute-savoie-camp-de-base-d-espions-russes_ 

05/12/2019 Posted by | PRESA INTERNATIONALA | , , , , , , , | 2 comentarii

Originea clasei boierești și a cuvântului boier

 

„La boiarie”

Dintre toate ţările, starea şi denumirea de boier, se întâlneşte numai în Rusia, România şi Bulgaria. În lucrarea sa ”Histoire des Etats Balcaniques”,(La Roche-sur-Yon, Imprimerie Centrale de l’Ouest), publicată în limba franceză, pentru o mai largă circulaţie,eminentul istoric român Nicolae Iorga, emite la pagina 63 părerea că titlul de boier s-a născut în Bulgaria în peninsula Balcanică:

„La boiarie, qui fut ajoutée a la ‘droujina’ scandinave, a été un article d’importation, pris aux Bulgares, et un people qui a besoin de l’étranger pour lui donner l’impulsion a la vie pour le mettre en movement, et d’autres étrangers pour lui fournir ses institutions fondamentales, ce people n’est pas un chercheur hatif de chemins dangereux.”

Nicolaie Iorga, când a scris acest paragraf, a uitat faptul că în afară de Ruşi, şi Românii au împrumutat – probabil – instituţia ‘La boiarie’, şi implicit ‘rumânia’ tot de la Bulgari.

Spun implicit ‘rumânia’, pentru că una fără alta nu puteau exista, ele fiind complementare, aceste două instituţii sociale: ‘boieria’ şi ‘rumânia’, fiind cele două feţe ale aceleaşi monede.

În această problemă, diferenţa dintre Ruşi şi Români, a fost că Ruşii din Kiev, au trecut de la o formă de nomadism, ‘pe ape’, la o formă de organizare statală în secolul IX, în timp ce Românii ating o formă de organizare statală similară, de la un nomadism pastoral ‘transhumanţă’, abia cinci secole mai târziu în secolul XIV.

Îmi pare rău, că în cursul evoluţiei poporului românesc, nu totul, întotdeauna, a putut să poarte amprenta originalităţii româneşti, şi că multe îmbunătăţiri în situaţia ţărilor româneşti, au trebuit să fie adoptate şi împământenite, din afara hotarelor ţărilor locuite de români.

Întrebarea pe care orice popor ar trebui să şi-o pună – desigur că ar trebui să fie – dacă a contribuit la tezaurul cultural al omenirii, mai mult decât a primit de la tezaurul cultural al omenirii, şi mândria naţională să fie o rezultantă a acestei constatări.

Dar ceea ce este şi mai surprinzător, la acest mare istoric român, Nicolae Iorga, este completa ignorare a fenomenului evoluţionist, atunci când consideră că preluarea instituţiei sociale boier/mujic, de către Ruşi, de la Bulgari, a fost posibil să fie efectuată mecanic, şi că nu ar fi fost, rezultatul fenomenului, sau procesului evoluţionar rusesc.

Într-adevăr, feudalitatea răsăritului Europei, întruchipată de instituţia boieri/rumâni la Vlachii munteni şi boieri/vicini la Moldoveni, s-a născut pe malurile Dunării, ca urmare a stărilor din peninsula balcanică sub dominaţia alternativă a imperiul bizantin şi a ţaratului bulgăresc.

Bulgarii, a căror invazie s-a produs in anul 681, erau cantonaţi la nord de Dunăre, în Transilvania, Muntenia, Moldova şi Basarabia, încă din anul 502, au găsit mai întâi în ceea ce este astăzi România, şi apoi in ceea ce este astăzi Bulgaria, o organizare militară – boier/rumân, vicin, iobag – care fusese concepută de împărăţia bizantină tocmai pentru a-i opri pe eventualii invadatori, la linia Dunării.

Nu pot lăsa pe cititori sub impresia că stăpânirea Bulgarilor, la nord de Dunăre, ar fi fost altceva decât un condominium, adică o convieţuire cu Vlahiile şi Slaviniile Transilvănene, Muntene şi Moldovene.

Activitatea economică a acestor populaţii clientelare, nu era concurenţială, ci complimentară cu economia călăreţilor din stepă Bulgari. Vlahii păstori de oi, erau în cea mai mare parte semi-nomazi (transhumanţi); Slavi agricultori şi pescari, semi-nomazi ei însăşi, Bulgarii puţin numeroşi, călăreţi stăpânind herghelii de cai şi cirezi de taurine, pe care le păşunau în regiunea de câmpie şi care recurgeau şi la raiduri de jaf, în afara teritoriului pe care-l controlau.

Este posibil ca relaţia de bază, dintre aceste seminţii omeneşti să fi fost: Bulgarii ofereau protecţie în contra altor călăreţi nomazi şi ofereau pentru schimb obiecte provenite din activitatea de comerţ sau jaf, în contra produselor agricole si animaliere, produse de comunităţile de Români şi Slavi.

Doresc să subliniez că, principalul interes al nomazilor călăreţi din stepă, era comerţul, jaful fiind complimentar şi în funcţie de factori nu întotdeauna controlaţi de nomazii călăreţi din stepă. Coexistenta celor trei grupe mari de populaţie, din teritoriul actualei Românii, din secolele VI-VII: Vlahii, Slavii şi Bulgarii, se poate explica numai recurgând la teoria darwinistă, care arată că, atâta vreme cât nu există concurenţă pentru aceleaşi resurse naturale, coabitarea este regula.

Charles Diehl, în lucrarea sa Figuri Bizantine, vol.I, ediţie ingrijită de Dan Zamfirescu, apărută în 1969, la pag. 70 citează din Tratatul despre Edificii al lui Procopius:

„Voind să apere frontiera Dunării, Justinian <a domnit 527-565> a zidit dealungul fluviului numeroase fortăreţe, a instalat posturi, pentru a împiedica pe barbari să încerce trecerea. Dar, după construirea acestor lucrări, cunoscând fragilitatea speranţelor omeneşti, el se gândi ca dacă duşmanii reuşeau să treacă acest obstacol, ar găsi populaţii absolut fără apărare şi ar putea uşor să le ia în sclavie şi să le jefuiască proprietăţile. El nu se multumi deci să le asigure apărarea generală prin fortăreţele de pe fluviu, ci înmulţi fortificaţiile în toate regiunile de câmpie, în aşa fel încât fiecare proprietate agricolă se găsea transformată într-o cetăţuie sau vecină cu un post fortificat.”

Organizarea de mai sus, demonstrează că în faţa pericolului micilor bande năvălitoare, deşi răspunsul nu putea fi, ca şi în Europa de Vest, decât localităţi fortificate, care să se apere singure, totuşi, imperiul bizantin stăruie şi în ideia apărării centralizate.

Chiar şi în cazul marilor năvăliri, aşa cum a fost năvălirea Bulgarilor din 559, şi năvălirea Avarilor din 602 , ambele ajungând să asedieze Constantinopolul, totuşi jefuirea teritoriilor invadate se făcea de către bande mici, răspândite în toate direcţiile.

Dar, cum bine se ştie că orice împrejmuire şi orice încuietoare, pentru a fi în siguranţă, trebuieşte a fi păzită, şi aceste localităţi fortificate au trebuit să fie încadrate cu ostaşi care să le asigure apărarea.

Din cauza lipsei de coeziune, a slăbirii disciplinei, şi a cheltuielilor exagerate cu întreţinerea unei armate centrale, în aceste mici avanposturi, în timpul domniei lui Heraclius (610-641), a apărut prima formulă de împroprietărire individuală cu scop militar, din imperiul bizantin, denumit în limba greacă ‘stratioti kai keteseis’.

Tipul de împroprietărire cu scop militar, avea următoarele caracteristici:

a) concesiunea lotului de pământ era în perpetuitate;
b) concesionarul era obligat să poarte propriile sale arme şi dacă era călăreţ, să călărească propriul său cal;
c) în caz de indisponibilitate putea să-şi trimeată înlocuitor;
d) în caz de indisponibilitate permanentă sau moarte exista dreptul de moştenire;
e) lotul împroprietăritului, nu putea servi ca colateral pentru obţinerea de împrumuturi;
f) şi nu putea fi urmărit pentru datoriile contractate de posesorul lui;
g) nu putea fi vândut.

Soldaţii recrutaţi în acest mod pot fi consideraţi antemergătorii, cazacilor din imperiul rusesc, şi ai grănicerilor români din Transilvania. Formula împroprietăririlor militare, a durat până la căderea imperiului bizantin, fiind desfiinţată de Turci.

Fenomenul creşterii marii proprietăţii agrare, prin achizitionarea micii proprietăţi, a fost una din cele mai grave probleme sociale a imperiului bizantin. Aşa cum se exprimă Charles Diehl, redresarea abuzurilor, a fost „marele eveniment intern al secolului X, în imperiul bizantin”.

Metodele utilizate de feudali, în scopul acaparării micilor proprietăţi, erau: cumpărarea la preţuri mizerabile, impuse prin intimidări sau forţă, sau achiziţia în schimbul unei bune arende, care natural, nu venea niciodată.

Cea mai gravă situaţie a fost înregistrată în secolul al X-lea, şi de aceia în acest secol au fost promulgate novele restrictive în anii 922, 934 şi 947. Au urmat revolte în Asia Mică, a intregii clase feudale, în 971 şi în 987, când au ajuns până acolo încât au proclamat un nou împărat, care urma să-l înlocuiască pe Vasile al II-lea (Bulgaroctonul).

Pentru stingerea frondei, cumnatul lui Vasile al II-lea, Vladimir I al Kievului, i-a trimes în ajutor o forţă expeditionară în număr de 6.000 de Ruşi şi datorită acestui ajutor, Vasile al II-lea, a reuşit să înăbuşe revolta.
Prin novela din 986, Vasile al II-lea, interzice feudalilor orice cumpărătură de pământ; în continuare ordonă confiscarea tuturor achiziţiilor făcute, după prima novela cea din anul 922, şi retrocedarea lor, celor care le înstrăinaseră; mai promulgă anularea clauzei prin care toate proprietăţile care nu fuseseră răscumpărate în termen de 40 de ani, rămâneau în proprietatea definitivă a celui care le achiziţionase. În acest edict, prezentat împăratului spre semnare, Vasile al II-lea, face adnotări, dintre care reproduc cazul ţăranului-moşier Filokales.

Acest ţăran a început prin a munci cu braţele, dar datorită inteligenţei sale, reuşise să ajungă la mari demnităţi în stat şi să acumuleze mari domenii; împăratul a ordonat ca averile sale să fie confiscate şi împărţite la ţărani, iar construcţiile ridicate de acesta să fie demolate.
Contradicţia principală pe care novelele împărăteşti, doreau s-o combată prin forţa legilor, era ideia, că situaţia creată prin împroprietăriri, putea fi îngheţată în timp: toţi împroprietăriţii, fiind în acelaş timp pricepuţi agricultori şi soldaţi gata să-şi sacrifice viaţa în schimbul uzufructului, unui lot militar, uzufruct pe care-l putea obţine numai dacă se spetea muncind.

Din cauza marii variabilităţi a situaţiei în care se aflau împroprietăriţii, unii având mulţi copii mici de hrănit, alţii nu aveau suficient ajutor din partea familiei, din cauză de boală sau alte motive, şi alţii, înfine, deşi erau în stare să lupte sub comandă, totuşi nu erau în stare să-şi conducă mica întreprindere agricolă, aşa că mulţi dintre ei recurgeau la arendaşi.

Dacă în plus ar fi avut parte de ani secetoși, sau prea ploiosi, sau alte accidente climatice, împroprietăriţii, erau de multe ori fericiţi dacă găseau pe cineva care să le preia lotul, şi care le oferea o arendă.

Momentul cel mai critic era întotdeauna, când soldatul trebuia să plece, fiind chemat la oaste, şi atunci soţia care rămânea cu grija copiilor, trebuia neapărat să găsească un arendaş.
Soluţia găsită de administraţia imperială, de a avea soldaţi, în baza împroprietăririlor, era de câteva ori mai ieftină decât, angajarea de mercenari – acesta fiind motivul pentru care se străduia să menţină sistemul împroprietăririlor.

Din păcate, nu numai că soldatul împroprietărit, care îşi dădea seama că este exploatat, nu era motivat să plece la luptă cu cel mai bun cal pe care-l avea, şi care nu era antrenat în mânuirea armelor, ci în mânuirea hârleţului, şi care dacă era transportat să lupte în Asia atunci când era originar din Balcani şi viceversa, nu astepta decât să scape sănătos şi să se întoarcă cât mai repede acasă.

Această soluţie a soldatului împroprietărit, chiar dacă a fost îmbunătăţită prin acordarea proprietăţii depline, nu numai a uzufructului, se pare că a ieşit complet din uz în timpurile moderne, fiind preferată soluţia soldatului profesionist, din două motive principale: primul, uşor de sesizat de oricine – armamentul trebuieşte mânuit de un profesionist – şi nu de un plugar necalificat; iar al doilea, încă insuficient sesizat, că împroprietărirea cu un mic lot pe care nu se poate aplica mecanizarea modernă, reprezintă doar o modalitate demagogică de a rezolva problema suprapopulării, printr-o activitate part-time, pentru o parte a populaţiei, în locul unei folosinţe full-time, a forţei de muncă disponibile.

Aceleaşi cauze care în prezent, demonstrează că împroprietărirea individuală a membrilor societăţii, ca formulă de rezolvare a problemelor de apărare şi sociale este lipsită de orice valoare, împroprietărirea fiind de fapt pură demagogie politică au fost valabile şi acum 1.000 de ani în urmă, ba mai mult decat atât, ele reprezintă un adevăr general valabil din toate timpurile.

Din aceasta cauză s-a căutat o nouă formulă, care să nu mai fie o soluţie, aşa cum este împroprietărirea, care pretinde că găseşte oameni care să fie buni soldaţi – acesta fiind scopul principal – care să se mulţumească cu o rasplată modică – reprezentată de un lot militar – din care să-şi scoată răsplata, sacrificiului vieţii pe câmpul de luptă, prin muncă grea în agricultură.

Ca atare în secolul al XI-lea, după moartea împăratului Vasile al II-lea Bulgaroctonul (1025), care, prin forţă, ţinuse în loc procesul evoluţionar, sistemul loturilor militare individuale, s-a extins, la concesionarea de moşii şi silişti, exact după regulile care reglementau concesionarea, loturilor militare individuale, dar de data aceasta,ele se acordau în special ofiţerilor din armata bizantină, nu soldaţilor.

Este de fapt acelaş sistem care se aplică în cele circa 20 de principate ruseşti, fiecare dintre ele, mai mari decat Transilvania, Muntenia şi Moldova, şi de fapt exact acelaş sistem care se practică în Ungaria.
Atât în principatele ruseşti, cât şi în Ungaria, beneficiarii concesionărilor, erau ofiţerii din ‘drujine’ în Rusia, şi membrii ‘naţiunii’ Maghiare în Ungaria.

Atât în Rusia cât şi în Ungaria concesionările începuseră cu un secol înainte ca ele să fi început în imperiul bizantin, adică din secolul al X-lea. Acest sistem, care creia o castă militară ereditară, şi deci feudală, era responsabilă, atat pentru sedentarizarea popoarelor nomade, din Rusia, în perioada kievana (882-1132), cât şi din Ungaria, în perioada regilor din dinastia Arpadiană (Taksony 955- Andrei al II-lea 1222).

Ca atare sistemul feudal răsăritean: relaţia boier/şerb, apare selectiv-simultan pe o arie largă: Rusia, Ungaria şi Imperiul Bizantin.

Imagine similară

Boierii, clasă socială la ruşi, români şi bulgari.

Separat de clasa prinţilor, a apărut la Ruşi o clasă denumită boieri. Clasa boierească la Ruşi, a apărut, ca un împrumut cultural din stările sociale găsite în Bulgaria din Peninsula Balcanică, unde această clasă feudală a boierilor care aveau îndatoriri militare decurgând din acordarea de feude, sau moşii din dominium eminens.

Prinţii se luptau între ei, pentru tot ceea ce constituia „dominium eminens”, şi ca atare şi pentru dreptul de a acorda moşii, membrilor drujinelor proprii.

Acordarea de moşii boierilor, de către prinţi, era legată desigur de ideia că, loialitatea pe termen lung, a boierilor faţă de prinţ, este mai bine asigurată în acest fel, pentru că moşia, putea fi retrasă oricând, în caz de ‘hăinire’ (trădare), nu putea fi vândută, ci doar moştenită, moştenindu-se în acelaş timp şi obligaţiile militare care se aflau la baza acordării donaţiei.

Dacă prinţul pierdea principatul, ca rezultat al luptei perpetue dintre pretendenţi, boierul trebuia să se hotărască, dacă rămânea loial prinţului care pierduse lupta şi deci principatul, atunci trebuia să pribegească în alte principate, însoţindu-l pe printul său, urmând eventual să se reîntoarcă, dacă prinţul căruia îi rămăsese loial se întorcea vreodată, sau să se închine (să-l recunoască) pe noul prinţ şi să fie întărit de acesta, în posesiunile sale.

De aceia Bernard Pares, în cartea sa A history of Russia, la pag 46 scrie:

„…boieri, o denumire care la început probabil că i-a desemnat pe membrii drujinelor, care posedau pământ.”

Consider că această definiţie, a clasei sociale a boierilor, corespunde cel mai bine cu realitatea, întrucât principala funcţie a boierilor, era de ordin militar.

Boierii primeau moşii din ‘dominium eminens’, de la un prinţ, cu scopul ca aceştia să presteze serviciu militar, el personal, sau împreună cu o ceată.

Desigur că la început, deoarece toate populaţiile sedentare, provin din popoare nomade, legătura dintre ceată şi boier era cea mai importantă legătură socială, ea fiind de fapt rezultatul unei democraţii militare, făurită pe câmpul de luptă şi în condiţiile nomadismului.

Se poate afirma, fără a greşi, că clasa boierească s-a născut, odată cu iobăgia, în momentul în care, nomazii, au devenit sedentari. Atâta vreme cât un popor sau un individ, este în continuă mişcare, toată averea sa, se poate transporta, pe spinare, pe cai, pe măgari, pe cămile, în automobile, în bărci, sau averea sa este constituită din turme de oi, vite cornute, herghelii de cai, reni sau orice alte animale ierbivore care se pot misca pe propriile lor picioare, cetele de oameni nu pot deveni prea numeroase, deoarece cu cât o familie posedă mai multe animale, cu atât îi trebuie mai multă păşune şi în consecinţă devine asociabil.

Fenomenul sedentarizării este o consecinţă directă, şi în acelaş timp soluţia pentru rezolvarea suprapopularii create de înmulţirea nomazilor.

Prinţii apreciau cel mai mult, pe boierii care datorită calităţilor lor personale, puteau aduna o ceată cât mai numeroasă, mai valoroasă şi mai bine înarmată. Acordarea întinderii feudei (moşiei) era funcţie de contribuţia boerului la armata prinţului.

Pe măsură ce clasa boierească se desvolta, drujina se transforma într-o armată de soldaţi profesionişti mercenari, cu o compoziţie etnică variată şi care se mărea sau se micşora în funcţie de necesităţile momentului.

Mărimea cetelor boiereşti erau apreciate de prinţi, până la un punct, şi anume până la punctul în care, mărimea şi valoarea lor, nu altera balanţa de putere în principat.

Pe măsură ce poporul, trecea de la forma de vieţuire nomadă la forma de vieţuire sedentară, relaţia socială, dintre boier şi ceata sa, se transforma dintr-o democraţie pastorală, într-o relaţie de boier/şerb.

Ca atare, starea de egalitate si camaraderia făurită în perioada nomadismului, când erau obligaţi să rezolve în comun, conflictele cu alte cete, şi înfruntând pericolele, în mod egal, cu alte cuvinte, legătura personală dintre membrii comunităţii s-a slăbit, relaţia principală din cadrul comunităţii, care înlocuieşte acum, democraţia militară iniţială, devenind şi derivând din stăpânirea pământului.

Tentativă de a stabili originea cuvântului boier

 

Domeniile concesionate purtau numele, în limba greacă scrisă „pronoia”, pronunţată în limba greacă „pronia”; în slavonă scrisă „pronija” şi pronunţată „pronia”; în limba română scrisă şi vorbită „pronia”, ca în „pronia cerească”. În limba slavonă, beneficiarul sistemului de concesionare se numea „pronijar”., căpătând sensul de proprietar rural.

Este posibil ca „pronijar”, pe căi care ţin de geniul limbilor omeneşti,să stea la origina cuvântului „boier”. Sensul primordial al cuvantului „pronoia”, din ziua de astăzi, conform cu dicţionarul, sens preluat şi de limba română este „providenţă”. Intr-adevăr, concesionarea unei moşii, pentru boier (pronijar), era o providenţă … pământească.

Iată un citat din lucrarea, celebrului bizantinolog Charles Diehl, Figuri Bizantine, vol. I, pag.105 , tradusă în anul 1969 în Editura pentru literatură:

„… concesiunea făcută unui mare senior, cu titlul de ‘pronoia’, a veniturilor unuia sau altuia dintre sate, are ca urmare faptul că tezaurul, este lipsit de veniturile care ar trebui să-i revină.”

Prin această nouă formulă politică, se concesionează din ‘dominium eminens’, o ‘pronija'(moşie), pe care se află întotdeauna un sat, deobicei unui ofiţer al armatei bizantine.

‘Siliştile'( moşii fără sate), se concesionau unui şef de ceată: autohtonă, slavă, sau dintre călăreţii nomazi, Bulgari, Pecenegi, Cumani. Marea inovaţie a acestei noi organizări, era că concesionarii, primeau aceste moşii şi silişti cu titlu ereditar.

Nici nu ar fi putut să fie altfel, pentrucă nu ar fi fost posibil ca cetelor de călăreţi din stepă (Bulgari, Pecenegi şi Cumani) şi Slavilor, să li se ofere sedentarizarea, decât în condiţii de stăpânire ereditară, a locurilor unde erau colonizaţi, la fel ca în Rusia şi Ungaria.
‘Pronoia’ bizantină este sorgintea instituţiei boieriei din Ţările Româneşti şi Bulgaria.

Cu alte cuvinte, atâta vreme cât nu se ‘hăineau’ (nu trădau), boierii se bucurau de toate drepturile, de care se bucurau şi împroprietăriţii individuali de pe loturile militare.

Obligaţia concesionarului „pronijei” era militară, adică trebuia să se prezinte, la locul convenit, la timpul convenit, cu numărul prestabilit de soldaţi şi să se pună sub comanda ofiţerilor bizantini, denumiti ‘conţi’ sau ‘tribuni’, care comandau „bandas” sau „poteresiai”. Aceşti ofiţeri, se subordonau altor ofiţeri superiori lor, care se numeau „turmarc” şi care comandau formaţiunile denumite „turme”.

Turmarcii erau subordonaţi „strategului”, comandantul „themei”. Turcii, după cucerirea Balcanilor, au preluat organizarea imperiului bizantin, instituţiile fiind lăsate intacte, dar înlocuind în poziţiile de comandă, pe creştini cu turci.

Boierii, creştini ortodoxi şi ereditari au fost înlocuiţi cu spahii, islamici şi neereditari. Excepţia au constituit-o Muntenia şi Moldova, unde clasa boierilor pământeni în cap cu domnitorul, din cauze pe care le-am analizat în altă parte, au căpătat statutul de vasali şi nu de paşalâc, aşa că nu au fost înlocuiţi. În Transilvania, Ungurii, au înlocuit pe cnezii români, creştini ortodoxi şi ereditari, cu nobili unguri, sau imigranţi din Europa şi nobili români maghiarizaţi, catolicizaţi şi ereditari.

Regimul themelor, reformă iniţiată încă din secolul al VII-lea din timpul împăratului Heraclius, consfinţise descentralizarea militară a imperiului, şi creiase de sus în jos, adică prin ordonanţă imperială, vice-regi, – strategii – comandanţii themelor.

Ei erau în toate privinţele egalii regilor, din regatele care înlocuiau împărăţia romană de apus, deoarece posedau centralizată în mâna lor, toată puterea militară şi civilă, de pe cuprinsul themei.

Dar puterile pe care strategul le avea, erau puteri delegate de împărat unui funcţionar temporar (strategul), numit de împărat, în timp ce regele din Europa de apus, provenit din cuceritorul german, ajunsese la demnitatea de rege prin cucerire, adică de jos în sus, era „unsul lui Dumnezeu” şi puterile sale erau ereditare.

Până în secolul al XI-lea când a început organizarea vieţii rurale, pe bază de, moşii ereditare, adică feude, pe teritoriul imperiului bizantin, putem spune că ne aflam în evul mediu, dar nu putem spune că, existau instituţii politice de tip feudal, întrucât esenţa feudalismului era moştenirea ereditară.

În partea de apus a peninsulei balcanice, Slavii aşezaţi acolo, divizaţi prin trei religii: catolică, ortodoxă şi islamică, şi supuşi la patru influienţe culturale: bizantină, ungurească, germană şi veneţiană, au urmat şi ei tendinţa generală de sedentarizare şi concomitent feudalizare, însă sub influienţa atât a bizanţului cât şi a apusului. Aceste influenţe nu diferă atât de mult în conţinut, cât mai cu seamă în terminologie. Teritoriul era divizat în provincii, numite jupanate, având în frunte un jupan (Zupan).

Ungurii au imprumutat de la slavi, denumirea de ju…pan, care maghiarizat a devenit „fiş…pan”(castelan), după ce a trecut prin „iş…-pan” şi „foiş-pan”.

La slavi, jupanul, concentra în mâinile sale, toate puterile militare şi civile, din jupanat, cu excepţia, finanţelor unde funcţionari specializaţi denumiti knezi, se ocupau cu strângerea dărilor.

În timpurile vechi, knezi se numeau toţi cei care aveau o funcţie, de la primar la miniştri. Kneaz a derivat din „comes”, care în latineşte înseamnă tovarăş sau companion, şi este echivalentul drujinei ruseşti (Scandinave), adică tovarăş sau companion al prinţului, cei care călăresc împreună cu prinţul.

În lumea latino-germană, din comes au derivat titlul de conte şi unitatea administrativă comitat. Casta militară, ca şi în Bulgaria era formată din nobilimea de gradul al doilea – la sârbi s-au numit „voinici”, iar comandanţii militari se numeau „voevozi”.

Voinicii, erau corespondentul sârbesc al cavalerilor apuseni si al stratioţilor greceşti.

Nobilimea a luat forma definitivă la sfârşitul secolului XII, şi ca şi în Bulgaria s-a bazat pe posesiunea unui domeniu ereditar, numit „baştină”, corespondentul domeniului ereditar „pronoia”, din Bulgaria.

Ţaratul Româno-Bulgar

Voi reda sumar evenimentele de la sfârşitul secolului al XII-lea, şi începutul secolului al XIII-lea, descrise atât de documentat de Iosif Constantin Drăgan în a sa, Istorie a Românilor, Editura Europa Nova, Bucureşti 1999. Iată un pasaj de la pag. 81:
„Pentru nunta cu o principesă unguroaică, Isaac <II Anghelos> a solicitat noi impozite, care loveau mai ales în stăpânii turmelor de oi şi de vite, aceştia fiind, de obicei românii.

Nemulţumiţi, ei trimit la Constantinopol pe fraţii Petru şi Asan ca să-i ceară împăratului reducerea sau desfiinţarea acestor impozite, dar misiunea lor eşuează.[…] Întorşi acasă, Asăneştii îi cheamă la răscoală pe Români şi pe Bulgari în anul 1186″.

Iată un alt citat, din lucrarea lui Francis Dvornik, Slavii în Istoria şi Civilizaţia Europei, care face pentru prima dată menţiune despre puterea ‘boierilor’ Români:
„În anul 1186, a izbucnit o revoluţie în Bulgaria, atunci când boierii din regiunea Dunării, s-au ridicat împotriva Bizanţului.” […] „În ceea ce priveşte origina lui Petru şi Asan, se pare că s-a stabilit, că ei erau Români […] Cu toate acestea statul întemeiat de ei, era în toate privinţele, în primul rând, bulgăresc.”
Petru se proclamă ţar şi reuşeşte să respingă toate încercările imperiului bizantin, de a-l aduce la supunere şi domneşte până în 1196, când este asasasinat de o facţiune de boieri. Asan îi urmează la tron, dar şi el este asasinat, de boieri, numai după un an de zile în anul 1197. Ajunge ţar cel de al treilea frate Ioniţă, în timpul căruia, Ţaratul Bulgaro-Român atinge apogeul puterii.

Cumanii, cu un secol mai înainte, se aşezaseră în Bărăgan, sudul Moldovei şi sudul Basarabiei, unde sub denumirea de Cumania Neagră, reprezenta cel mai vestic avanpost al Cumanilor care dominau un teritoriu imens, toată stepa de la nordul lacului Aral, a Mării Caspice şi a Mării Negre.

Cea mai documentată lucrare, pentru studierea perioadei migratiilor, a fost scrisă de Victor Spinei, Editura Institutul European Iaşi 1999, cu titlul Marile Migraţii din Estul şi Sud-Estul Europei în secolele IX-XIII.

Autorul arată că Cumanii, la sfârşitul secolului al XI-lea, s-ar fi „alăturat poporului creştin”, Românii, care locuia în preajma graniţei imperiului bizantin. Coabitarea celor două etnii a cimentat, colaborarea militară dintre Cumani şi al doilea Ţarat Bulgar al Asăneştilor şi deşi, cronicele timpului scoteau în evidenţă valoarea militară a Cumanilor totuşi în mod constant, Asăneştii au fost partenerul senior al alianţei.

În toată perioada de coabitare, o însemnată parte a Cumanilor au devenit sedentari, prin acordarea de pronijii, atât în Bulgaria de astăzi, cât şi în Transilvania, Muntenia, Moldova şi Basarabia.

Înainte ca România să fi procedat la schimbarea numelor localităţilor, înainte de cel de al doilea război mondial, se găseau în întreaga ţară circa 1000 de nume de sate, păduri, dealuri, râuri, lacuri şi munţi, Comana sau Peceneaga, sau derivate din aceste tulpini lexice, care atestau intensitatea sedentarizării acestor popoare în teritoriile, care astăzi aparţin României.

Un secol şi un sfert, mai târziu, după consumarea marei năvăliri a Tătarilor din 1241 ultimii Cumani nomazi s-au fixat în Panonia, unde numărul Cumanilor aproape că a egalat numărul Ungurilor.
În 1195, împăratul Isaac II Anghelos, este detronat de fratele său Alexe III Anghelos. Mai mult decât atât, acesta îl orbeşte şi-l închide într-o temniţă, în Constantinopol.

Se declară mai mulţi pretendenţi la tronul lui Isaac Anghelos. Printre aceşti pretendenţi declaraţi, la tronul imperial, era şi Ioniţă, Ţarul Bulgarilor şi al Vlahilor. În acest scop el poartă o corespondenţă cu Papa Inocentiu al III-lea, în vederea recunoaşterii legitimităţii pretenţiei sale, în care susţine că era de origină nobilă romană.

S-a păstrat scrisoarea de răspuns a papei, din 27 martie 1202, prin care papa recunoaşte origina nobiliară romană a lui Ioniţă, dar tergiversează, probabil, până se va găsi un pretendent catolic care va putea asigura reunificarea celor două biserici, întrucât Ioniţă era ‘schismatic’, adică creştin de rit greco-ortodox.
În 1202, Papa încredinţează comanda celei de a IV-a cruciate, contelui de Montferrat, care obţine de la Dogele Veneţiei Enrico Dandolo, în vârstă de 94 de ani, să transporte armata cruciată în Egipt, pentru 85.000 de mărci, plus jumătate din prada de război.

Pentru că cruciaţii nu reuşesc să strângă 85.000 mărci, Dogele Veneţiei se lasă înduplecat să-i transporte, cu condiţia ca să jefuiască oraşul Zara.

Fiul lui Isaak Anghelos, se raliază la cruciată şi reuşeşte să-i convingă pe şefii cruciatei, făcându-le multe promisiuni, să cucerească Constantinopolul si să-l depună pe uzurpatorul Alexe III Anghelos.

În iulie 1203, cruciaţii ajung la Constantinopole, depun pe Alexe III Anghelos restaurează pe Isaak Anghelos, dar după 6 luni, un general bizantin îl detronează a doua oară pe Isaak Anghelos, şi-i ucide pe amândoi, tatăl şi fiul Anghelos, şi se proclamă împărat sub numele de Alexe al V-lea Dukas. Cruciaţii după un asediu de trei zile, pe 12 aprilie 1204, cuceresc Constantinopolul, şi-l jefuiesc fără milă. Baldwin I de Flandra este proclamat împărat al imperiului latin de răsărit.

În 1205, cruciaţii îl atacă pe Regele Ioniţă Kaloian (cel frumos), lângă Adrianopole, dar sunt înfrânţi de alianţa bulgaro-româno-cumană, împăratul Baldwin de Flandra este făcut prizonier şi moare în captivitate, iar Dandolo moare la vârsta de 97 de ani. Cine ştie ce ar mai fi realizat Ioniţă, poate că ar fi ajuns împărat la Constantinopol, dacă n-ar fi murit la asediul Salonicului, de pleurezie, aşa cum raportează un cronicar.

Ţaratul Bulgar durează până în 1393, când ultimul Ţar, Ion Şişman predă de bună voie, Turcilor, cetatea Silistra, iar aceştia la moartea lui Şişman transformă Ţaratul Bulgar în paşalâc.

Toată cheia succesului celui de al doilea ţarat bulgar (1186-1393), se datorează complexului de factori politico- economici, care au constituit feudalizarea societăţii bulgaro-romane.

Feudalizarea societăţii bulgaro-române, face parte dintr-un proces care a cuprins întreg răsăritul şi sud-estul European.

Feudalizarea a constituit pentru societăţile omeneşti, un progres, faţă de epoca capitalistă romană în care singura formă de energie era forţa muşchiulară omenească: armatele fiind formate din oameni pedeştri; navele fluviale sau maritime erau puse în mişcare de vâsle mânuite de oameni; iar economia se baza pe munca prestată de sclavi.

Invenţia, chineză sau koreană, a ansamblului: pantaloni în loc de togă şi scăriţe pe care călăreţul să se poată sprijini, a permis adăogarea energiei muşchiulare a cailor pe câmpul de luptă, mărind de 3-4 ori investiţia de energie, din dotarea călăreţului, în comparaţie cu posibilităţile ostaşilor pedeştri. Invenţia a fost introdusă în Europa de călăreţii Huni, şi după aceştia în continuare de toţi călăreţii turci sau mongoli care au invadat Europa.

Răspunsul, a constat în construirea de cetăţi, în dosul zidurilor cărora, energia superioară a călăreţilor, din luptele din câmp deschis, era anulată. Pentru a lua ofensiva însă, a ieşi din cetăţi şi a elibera câmpiile din mâna călăreţilor stepelor, a fost nevoie, urgent, de transformarea armatelor europene formate din infanterişti, în armate de călăreţi.

Această transformare, a necesitat în primul rând transformarea societăţii, adică într-un sens, copierea organizării sociale a călăreţilor din stepă, care nu posedau sclavi. Relaţia dominant/dominat, din cadrul comunităţilor omeneşti nomade, excludea sclavagismul în primul rând din cauza mobilităţii permanente a călăreţilor din stepă în căutare de păşuni pentru animalele lor.

Dar nu numai împiedicarea mobilităţii, era cauza pentru care nomazii din stepă nu puteau baza societatea lor pe sclavagism, ci şi faptul că un călăreţ, care trăieşte numai din proteine, grăsimi animale, lactate şi produse lactate – hrana de origina vegetală, fiind exclusă din alimentaţie – şi care deci trebuie să planifice toate mişcările, pe care le face, pentru ca mica sa întreprindere pastorală să existe.

În consecinţă acest om nu poate fi un sclav care nu are grija zilei de mâine, stăpânul său îngrijindu-se de toate, ci este în primul rând un mic întreprinzător, adică un om liber.

Pe aceşti călăreţi, oameni liberi, îi unea o democraţie pastorală-militară liber consimţită, fără de care simţeau că vor pieri.

 

Răspunsul Europei, la atacul călăreţilor din stepă, a fost reformarea ordinei sclavagiste, prin adoptarea unei noi diviziuni a muncii, în care în esenţă, o parte din noua comunitate se specializa în lupta călare, iar altă parte lucrând câmpiile pentru producerea alimentelor de origină vegetală şi animală, pentru toată comunitatea.

Cavalerul era un mercenar specializat, care trebuia să-şi aibă grijă de el însuşi, de scutierul său, de caii lor, şi ca atare lupta în baza unui contract.

Transformarea cea mai completă a suferit-o, lucrătorul din agricultură, şerbul – versiunea sedentară a nomadului călăreţ din stepă pentru că devenea ca şi acesta un mic întreprinzător – primea o suprafaţă de teren, pe care o putea lucra împreună cu familia sa, recolta ceea ce a semănat, plătea în bani sau în natură: dijma nobilului, impozitul către stat şi zeciuiala bisericii catolice, şi primea în schimb protecţie de la cealalaltă parte a comunităţii, cavaleria feudală.

Observăm deci că, atacului, plin de succes al călăreţilor din stepă – început de Hunii conduşi de Atila în secolul IV-V – asupra imperiului roman, i s-a opus o nouă diviziune a muncii, o investiţie de energie superioară, şi o tehnologie superioară.

O copiere, stil oglindă, a societăţii călăreţilor din stepă nu era posibilă, din cauza diferentelor din alimentaţie şi de treaptă de civilizaţie, deoarece – europenii – nu puteau trăi numai din consumarea alimentelor de origine animală, aşa cum trăiau călăreţii nomazi din stepă; nu puteau hrăni populaţia lor numeroasă prin practicarea nomadismului pastoral; nu puteau să locuiască în corturi, deoarece locuiau în case, în sate şi oraşe, înzestrate cu universităţi, teatre, biserici, facilităţi la care nomazii nici nu visau.

Conform cu ştiinta darwinista, feudalismul european, a învins în confruntarea cu democraţia pastoral-militară a călăreţilor nomazi, datorită organizării sale superioare. Iată un citat din Darwin, Sir Gavin de Beer, „Caietele de note ale lui Darwin cu privire la transmutarea speciilor.” Partea a IV-a, al patrulea caiet de note (octombrie 1838- 10 iulie 1839).

„Când două rase de oameni se întâlnesc, ei acţionează exact ca, două specii de animale: se luptă, se mănâncă unii pe alţii, îşi transmit boli unii altora, şi la urmă este lupta mortală, în care cei care au cea mai bună organizare sau instruire spre exemplu intelectul la om) câştigă bătălia”.(Charles Darwin, aprilie 1839).

În feudalism, a crescut imens coeziunea comunităţilor omeneşti, în comparaţie cu epoca imperiului roman. Desigur că în comparaţie cu societatea capitalistă burgheză născândă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea , perioada târzie a feudalismului abuziv şi decadent, a părut filozofilor o societate de exploatare nemiloasă a şerbilor, dar care în realitate, atunci cand a apărut în lume, era o formă progresistă de diviziune a muncii.

Europenii spre deosebire de călăreţii din stepă, posedau un cal care cântărea de trei ori cât calul, călărit de călăreţii din stepă, dar care era în stare să poarte călăreţii raselor omeneşti europene, mai înalţi şi mai grei, şi care purtând armuri, prin care nu străbăteau săgeţile nomazilor, erau capabili pe câmpul de luptă să distrugă coeziunea oricăror trupe, pedestre şi călări, mai uşor echipate.

Un astfel de cal mănâncă opt kilograme de ovăz zilnic, zi de zi, iar călăreţul raselor omeneşti europene, nu posedă sobrietatea nomazilor asiatici, dar împreună, cal şi călăreţ, aduc un plus de energie pe câmpul de luptă, care până la urmă s-a impus. Diviziunea muncii superioară în feudalism, a fost unul dintre motivele pentru care, nomazii au fost învinşi şi au dispărut din istorie.

Dar motivul real, care a condus la dispariţia nomazilor călări asiatici, a fost de ordin evoluţionist: dispariţia păşunilor disponibile pentru păşunatul hergheliilor lor, şi imposibilitatea nomazilor de a se adapta la un mediu nou, cu rapiditatea cu care mediul lor tradiţional dispărea.

Singurii dintre nomazi care au înţeles, superioritatea prezentată de sedentarizarea feudală, şi pentru acest motiv au supravieţuit, au fost Ungurii.

Feudalismul, a apărut timpuriu (secolul al V-lea ), şi s-a desăvârşit, în apusul Europei, datorită faptului că împăraţii romani, atacaţi în permanenţă de barbarii, în special de neam germanic, au abandonat partea de vest a europei şi s-au refugiat în partea răsăriteană a împărăţiei.

Imperiul roman de răsărit, a fost mai puţin atacat în prima parte a existenţei sale, şi pentru că a introdus unele reforme, dintre care cea mai importantă a fost, descentralizarea imperiului prin regimul ‘themelor’, aşa că a putut să reziste mult mai mult timp, feudalizarea apărând, faţă de apusul Europei cu o întârziere de cinci secole, adică începând din secolul X, ca şi în regiunile limitrofe imperiului: Panonia ungurească şi principatele ruseşti kievane. == Marea invazie tătărască 1236 – 1242 ==

Regiunile menţionate mai sus, au fost obiectivul celui mai masiv atac, care a existat vreodată, din anii 1236-1242, al călăreţilor mongoli. Marea invazie tătărască (mongolă) – a pus Muntenia si Moldova pe hartă – deoarece, înainte de această invazie, pentru Unguri, ţările locuite de românii, din arcul – extra-carpatic erau cunoscute doar ca Terra Transalpina (ţara de dincolo de munţi), apartinând la acelaş mod de gândire, prin care părţi din Canada de astăzi au fost numite Terra Nova, ca şi când nu ar fi fost, locuite.

Raidul lui Subotai în Rusia, nu a avut efecte prelungite, cu toată victoria zdrobitoare de la Kalka din 1222. Teritoriul peste care Batu urma să domnească – dat tatălui său de către marele Gingis-Han – trebuia mai întâi cucerit.

În acest scop, în 1235, hanul Mongolilor, Ogodai convoacă un Kuriltai (convenţie a mongolilor), unde se hotărăşte ca întregul imperiu Mongol, din China până la hotarele Europei, să contribuie ca Batu să-şi croiască un hanat. Comanda operativă, a fost încredinţată lui Subotai. Armata număra 150.000 de oameni şi a pornit spre vest în 1236.

Expresia armată pentru hoarda mongolă este numai un eufemism, deoarece era vorba în realitate de o colecţie de popoare, de origini etnice mongole şi turcice, unite între ele de un sistem de viaţă, a cărei primă coordonată era găsirea de noi păşuni pentru numeroasele lor turme, aşa că această hoardă, fără o diviziune a muncii care să meargă dincolo de diviziunea muncii dintre sexe, era extrem de vulnerabilă, din foarte multe puncte de vedere.

În primul rând, stătea faptul că un luptător mongol, aducea cu el în înaintarea hoardei în medie un număr de 18 cai, pe care în timpul luptei îi schimba des, deoarece aceşti cai dintr-o rasă mică, nu vedeau în tot lungul vieţii lor, nici-un fel de grăunţe şi ca atare fiind hraniţi numai cu iarbă, nu erau capabili de efort prelungit.

Laptele iepelor era muls, pentru hrănirea familiei numeroase, din cauza naşterilor dese, şi care prin creştere formau alţi luptători-herghelegii, care formau noi familii care la rândul lor aveau nevoie de câte 18 cai, şi aşa mai departe, până când sistemul de viaţă al călăreţilor din stepe, din cauză că era adaptat la un singur mod de viaţă care dispărea, pentru că păşunile se împuţinau, au trebuit să dispară şi ei.

În lucrarea redactată de Sir Gavin de Beer: Caietul de Note, al lui Darwin, cu privire la Transmutarea Speciilor, Partea a III-a, Caietul al treilea(15 iulie 1838-2 octombrie 1838), publicat in Bulletin of the British Museum(Natural History) Historical Series, Vol. 2, No. 4, 1960, Charles Darwin citează din Malthus următoarele:

„În acord cu cea mai liberală! gândire filozofică credem că nici-o piatră nu poate să cadă şi nici-o plantă nu poate să crească fără imediata intervenţie divină. Dar noi ştim din experienţă că aceste operaţiuni pe care noi le numim natură s-au produs aproape invariabil după legi fixe: şi de la începutul lumii cauzele populării & depopulării au fost probabil la fel de constante ca orice lege a naturii pe care o cunoaştem”. – „Aş aplica-o” <n.n. scrie Darwin> „nu numai la populare şi depopulare, ci şi chiar şi la exterminarea şi producerea de noi forme…”.
Hoarde atât de numeroase, trăind din resursele locurilor pe care le parcurgeau, nu puteau exista, şi ca atare Subotai le despărţi în mai multe corpuri de armată.

Unul dintre aceste corpuri de armată îi zdrobi pe Bulgarii de la Volga de jos şi apoi pe Kipchaki, o confederaţie de triburi turceşti pe care Ungurii îi numeau Cumani, şi Ruşii îi numeau Polovţiani.

Tribul de Kipchaki, denumiţi Cumani, numărând 40 000 de corturi, ca să scape de urgia Mongolilor, au fugit spre vest şi nu s-au oprit decât în câmpia Panonică, unde li s-a acordat azil, un act politic, care le-a fost fatal Ungurilor. Azilul le fusese acordat în credinţa că Cumanii îi vor ajuta să reziste atacului iminent al Mongolilor.
Hoardele Mongole, timp de patru ani, din 1236 până în 1240, când au ajuns la Kiev, au supus întreaga Rusie, cu excepţia Republicii Novgorod; Kievul a fost distrus de aşa manieră încât nu s-a mai refăcut decât în timpurile moderne.

Cei câţiva fugari care au reuşit să scape şi să ajungă în Ungaria şi Polonia, au fost pretextul pentru invazia acestor regate. O scrisoare adusă de un renegat Englez în slujba Mongolilor, Regelui Bela al IV-lea al Ungariei, glăsuia:

„Am auzit că ai primit pe Cumani supuşii nostrii, sub protectia ta. Te somez să încetezi să le dai adăpost şi să eviţi de a le face favoruri, ca să nu-ţi faci un duşman din mine. Va fi mult mai uşor pentru ei, care nu au case şi locuiesc în corturi, să scape, decât voi care locuiţi în case şi sunteţi aşezaţi în orase. Cum vei putea fugi de mine?”

Toţi locuitorii Ungariei şi Transilvaniei, s-au răsculat în contra prezenţei Cumanilor, l-au ucis pe regele Cumanilor, Kuthen, pe care îi invinovăţeau că i-au adus pe Mongoli pe capul lor, ceea ce era o dovadă de naivitate populară, pentru că Mongolii aveau drept obiectiv principal al campaniei, cucerirea Panoniei, unde doreau să se instaleze temeinic.

La timpul lor, Hunii, Avarii, şi chiar insuşi Ungurii, se aşezaseră în Panonia, pentru că se afla în centrul Europei, şi ca atare se puteau organiza expediţii în toate direcţiile, la alegere, obtinându-se efectul de maximă surpriză.

Din cauza avantajului strategic menţionat, în zilele noastre, sub pretextul ieftinătăţii întreţinerii bazelor militare în comparaţie cu Germania, din ce în ce mai mult, Americanii organizează transferul, bazelor militare, în special de tancuri şi alte mijloace motorizate, din Germania în Panonia ungară.

Pentru armatele călăreţilor din stepă, mai există încă un argument major în favoarea capturării Panoniei ungureşti, fiind că era un teren ideal pentru păşunarea marilor lor herghelii de cai şi turme de bovine.

Pentru a anihila posibilitatea unirii forţelor poloneze cu cele ungureşti, o parte a hoardelor mongole a intrat în Polonia, şi pe locul unde astăzi este satul Wahlstatt (locul bătăliei), lângă Leignitz, zdrobeşte cavaleriile templierilor, ai ducelui Sileziei şi a Polonezilor reunite, şi deşi nu reuşeşte să cucerească Leignitzul şi Breslaul, totuşi satisfăcuţi de rezultat se repliază n Ungaria.

Mongolii au pătruns în Panonia ungurească, din cel putin patru direcţii: din Polonia din spre nord, din principatul Galicia din spre nord-est, din Moldova din spre est, şi din Valachia prin pasul Mehadia, în Banat şi apoi Ungaria. Hoardele mongole s-au adunat la locul unde armata ungureasca, le aştepta, lângă mlaştinile Mohi – lângă Tokai – şi forţele principale sub comanda lui Batu, atrăseseră deja forţele ungureşti la un pod de trecere, peste un afluient al Tisei.

Armata ungurească nu avea însă habar că o parte a hoardelor mongole, sub comanda lui Subotai, trecuse râul, în aval de locul unde se desfăşura bătălia, capturase tabăra armatei ungureşti, şi atacă armata ungurească din flanc şi spate.

O legendă a străbătut veacurile, precum că atunci când, bătălia încă nu fusese decisă, şi Mongolii sufereau pierderi grele, Batu i-a propus veteranului Subotai să se retragă.

Subotai i-ar fi răspuns: „Prinţe tu te vei putea retrage dacă aşa doreşti, dar eu sunt hotărât să nu mă retrag, până nu ating Dunărea.” Magnaţii unguri nu aveau încredere în capacitatea regelui Bela al IV-lea, de a conduce apărarea Ungariei, dovadă uciderea regelui Kuthen şi alungarea Cumanilor, care după moartea regelui lor se refugiaseră în Bulgaria, unde fuseseră primiţi cu braţele deschise de Asăneşti, şi unde li se acordaseră terenuri, sub forma descrisă anterior ‘pronoia’.

Cucerirea taberei armatei ungureşti, de către forţele mongole de sub comanda lui Subotai s-a dovedit hotărâtoare, armata ungurească intrând în panică, fiecare încercând să fugă de pe câmpul de luptă, dar puţini au reuşit, şi cei care au reuşit, au fost urmăriţi şi omorâţi, fiind măcelăriţi circa 65.000 de Unguri, 2 arhiepiscopi, 4 episcopi şi toţi nobilii unguri, aflători pe câmpul de luptă.

Acest masacru dovedeşte că Mongolii, n-au intenţionat să ia prizonieri în vederea răscumpărării ci intenţionau să se aşeze în mod definitiv în Ungaria.
Regele Bela al IV-lea, respins de ducele Austriei, a scăpat cu fuga în insulele Mării Adriatice.

Magnaţii Unguri aveau dreptate să nu se încreadă în Cumani, din cauza comportării acestora pe câmpul de bătaie de lângă râul Kalka din anul 1223.

Cumanii fiind ameninţaţi de două armate mari de Mongoli, au trimes mesaje prinţilor Ruşi, pentru a la cere ajutor. Şase prinţi Ruşi, au răspuns la apelul Cumanilor, pentru că se temeau că dacă nu-i ajută, aceştia vor îngroşa numărul Hoardei Mongole.

Prinţii Ruşi au înaintat în contra Mongolilor, care începuseră să se retragă, când Cumanii au început să fugă panicaţi de pe câmpul de luptă, aruncând ariergarda ruşilor într-o mare dezordine. Prinţii Ruşi au rezistat trei zile, dar până la urmă au trebuit să se predea.

Au pierit toţi şase prinţii, şaptezeci dintre boierii de frontieră, şi zeci de mii de soldaţi ruşi. Cumanii nu s-au oprit din fugă până în Panonia.
După retragerea Mongolilor, Cumanii au părăsit Bulgaria şi au fost colonizaţi de Bela al IV-lea, compact în Panonia la sud de Buda, în inima regatului maghiar care pierduse jumătate din populaţie, prin boli şi înfometare, adică un milion de locuitori, din două milioane cât numărau, în conformitate cu relatările istoricilor Maghiari, înainte de invazia Mongolă.

Românii au avut pierderi incomparabil mai mici decât Ungurii, aşa că au reuşit, fără a întâmpina opoziţie din partea Ungurilor, să repopuleze unele ţinuturi din Transilvania care le aparţinuseră anterior.

În Muntenia şi Moldova, casta militară – boierii – au reuşit să câştige încrederea a mai multora dintre români, care trăiau răzleţiţi, şi în vacuumul de putere, creiat de invazia mongolă, a fost posibilă afirmarea Românilor, care se îndreptau cu paşi repezi spre o formă de stat Valahă şi Moldovenească, alternativ independente, dar şi uneori vasale regatului Ungariei.

Autorul tratatului Marile Migraţii din Estul şi Sud-Estul Europei în secolele IX-XIII, Victor Spinei, se face ecoul unor păreri, ale mai multora dintre istoricii noştri, atunci când la pag. 311 şi 312, afirmă următoarele:

„Grupuri mici de turanici <Cumani, Pecenegi, Uzi, Iazigi, şi Brodnici>, s-au sedentarizat şi s-au asimilat treptat în masa autohtonilor. Antroponimia românească medievală şi modernă conţine mai multe nume de origină turanică: Balaban, Basarab<ă>, Coman, Talabă, Toxabă etc.

Pornindu-se de la rezonanţa turcică a numelui Basarab<ă> şi de la o presupusă analogie cu propulsarea pe tronul Ţaratului bulgar al Terterilor de neam cuman, unii istorici au susţinut că şi întemeietorul statului independent al Ţării Româneşti ar fi de aceiaş obârşie.

Desigur că această aserţiune nu este cu totul exclusă[…] Utilizarea de către reprezentanţi ai boierimii din Ţara Românească şi Moldova a unor antroponime de origină turanică arhaică, atestate încă în cele mai vechi acte de cancelarie, de la sfârşitul secolului al XIV-lea, şi din prima jumătate a veacului următor, sugerează aportul turanic la solidificarea clasei suprapuse.

Nu este mai puţin adevărat că astfel de antroponime se întâlnesc şi la membrii păturilor de jos ale societăţii.”

 

 

Imagini pentru boieri români photos

Imagine similară

Cu alte cuvinte, clasa boierească românească, este o emanaţie a poporului românesc, fiind constituită din aceleaşi elemente etnice din care a fost constituită naţiunea română.

Concluzia generală  ar trebui să fie, că datorită faptului că boierii români au reuşit să întemeieze ţările româneşti: Muntenia şi Moldova, să lupte pentru a le face independente, şi chiar dacă uneori nu au reuşit decât să le menţină autonomia, în cadrul unor vasalităţi schimbătoare, totuşi niciodată aceste două Ţări Româneşti, nu au putut fi încorporate la niciuna din marile împărăţii învecinate, aşa cum s-a întâmplat cu toţi vecinii nostri: Polonezi, Slovaci, Cehi, Unguri, Croaţi, Sârbi, şi Bulgari.

Mai mult de cât atât, chiar şi Transilvania românească, a fost încorporată, atât regatului unguresc cât şi împărăţiei austriece.

În special în cazul Bulgariei, Serbiei şi Transilvaniei, datorită faptului că în aceste ţări, clasa nobiliară a fost distrusă, transformându-le în naţiuni de ţărani, eliberarea lor, în naţiuni independente, în cazul Bulgariei şi al Serbiei, a putut surveni numai ca o consecinţă a luptei României pentru propria ei independenţă.

Dobrogea, Transilvania, Maramureşul, Crişana, Banatul, şi Bucovina au fost încorporate României  în 1878 şi 1919, ca urmare a luptei armate – alături de aliaţii noştri: Ruşi (1878), şi Francezi, Englezi, Italieni şi Americani (1919) – în contra Turciei, Ungariei, Austriei şi Germaniei.

„Până şi Basarabia”, a fost alipită României prin luptă în contra Uniunii Sovietice.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Sursa:

FILOTTI ALEXANDRU GABRIEL – FRONTIERELE ROMÂNILOR 

http://www.enciclopedia-dacica.ro/?operatie=subiect&locatie=izvoare_romanesti&fisier=Filotti_Alexandru_Gabriel_-_Frontierele_romanilor-II5

05/12/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: