CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Românii nord-maramureșeni din Transcarpatia anexată de Ucraina. VIDEO

 

 

 

Razboi in Ucraina: Minoritatea romaneasca sub presiunea nationalismului ucrainean

Minoritatea românească se află sub presiunea naționalismului extremist ucrainean

Transcarpatia – Nordul Maramureșului istoric

Majoritatea absolută din cei 32.152 de români maramureşeni din Transcarpatia locuiesc într-un masiv compact între Tisa şi Carpaţii ucraineni la frontieră cu România, fiind înconjuraţi de satele ucrainene (de ruteni sau huţani) şi maghiare, dar sunt înglobaţi în două raioane teritorial-administrative vecine diferite Teaciv (Teceu) şi Rahiv (Rahău).

Românii din Transcarpatia au devenit a treia etnie din regiune (în comparaţie cu 1989 i-au depăşit numeric pe ruşi – numărul cărora a scăzut de la 49 de mii în 1989 la 30.993 persoane în 2001), fiind depăşiţi doar de ucraineni (inclusiv ruteni şi huţani) – 1.010.127 persoane şi unguri – 151.516.

Cu toate că numeric populaţia localităţilor majoritare româneşti ar atinge cifra de peste 40 de mii de locuitori, cu toate acestea nu a fost organizat un raion naţional-teritorial majoritar romanesc.

 

Românii, constituie  12,4% (în 1989 – 11,7%) din populaţia raionului Teaciv (cel mai mare raion rural din Ucraina – 171,9 mii de locuitori) şi 11,6% (în 1989 – 11,2%) din populaţia raionului Rahiv (unul dintre cele mai mari raioane din Ucraina din punct de vedere teritorial şi cu o populaţie de peste 90,9 de mii de locuitori), locuiesc în cel mai compact areal românesc din Ucraina şi constituie majoritatea absolută în 13 localităţi – 9 din raionul Teaciv (Teceu): orăşelul Solotvino (Slatina), localităţile Dibrova (Apşa-de-Jos cu cotul Valea-Malului), Glubochii Potoc (Strâmtura), Topcino (Teteş), Podişor, Bescău, Cărbuneşti, Bouţul Mare şi Bouţul Mic) şi 4 din raionul Rahiv (Rahău): Belaia Ţercovi (Biserica Albă), Srednee Vodeanoe (Apşa-de-Mijloc), Plăiuţ şi Dobric. Mai locuiesc români (într-un număr neînsemnat) în oraşele Ujgorod, Mucacevo, Teaciv, Rahiv etc.

Mai vorbesc româneşte, deşi mulţi s-au declarat ucraineni, circa 40% din populaţia satului pe cale de ucrainizare Vodiţa (Apşiţa Veche), în satul Gruşevo (aici a funcţionat mănăstirea istorică românească din Peri), româna mai este vorbită în unele familii din satele raionului Vinogradovo, iar româna veche – de către circa 1-1,5 mii de „volohi-loşcarini”, declaraţi şi trecuţi ca ucraineni sau romi, din satele Mircea de pe graniţa cu Slovacia (raionul Velykyi Berezin) şi Poroşcovo de la poalele Munţilor Păduroşi (raionul Perecin) din „insuliţile valahe” (fără şcoală şi biserică românească) – la 35 km la nord (Mircea) şi la 45 km la nord-est (Poroşcovo) de Ujgorod, la 40 km între ele şi circa 200 km – de masivul românesc de pe Tisa.

Românii din Transcarpatia au 11 şcoli cu predarea în limba română şi 2 mixte, iar în şcoala Nr.2 din Slatina în anul 2000 au fost deschise primele clase de liceu.

În total în limba maternă română în anul şcolar 2002/2003 erau instruiţi 4.634 de elevi sau 2,3% din populaţia regiunii. În aceste instituţii lucrau 310 de cadre didactice, dintre care 173 aveau studii superioare complete, 10 – studii superioare incomplete şi 118 – medii de specialitate (au absolvit şcoli pedagogice).

Numai în anul de învăţământ 2002/2003 în Universitatea de stat din Ujgorod (Catedra de Limba şi Literatura Română), Institutul de Informatică, Economie şi Drept de Stat din Ujgorod, Institutul Tehnologic din Mucacevo şi Şcoala Muzicală din Ujgorod 30 de studenţi–absolvenţi ai şcolilor româneşti din regiune, studiau limba română, încă 35 de absolvenţi români îşi continuau studiile în instituţiile de învăţământ din România.

În regiunea Transcarpatică pentru deservirea necesităţilor culturale ale românilor în mod oficial funcţionează 7 cămine culturale cu 32 de colective 1.100 de artişti amatori, 2 şcoli muzicale – la Slatina şi Apşa-de-Jos, 8 biblioteci cu un fond de 12.500 de cărţi.

Festivalul tradiţional anual „Mărţişorul” se organizează şi, prin rotaţie, ajunge în fiecare localitate românească cu participarea artiştilor din toate satele din zonă.

Deşi insuficiente, în fiecare marţi şi joi apar emisiunile TV în limba română „Zi cu zi” şi „Telerevista Săptămânii” (în total – 4,8 ore pe lună), iar în fiecare zi – radioemisiunea „Plaiul meu natal” (8,6 ore pe lună).

Deşi neregulat, a început totuşi apariţia ziarelor „Apşa” şi „Maramureşenii”, iar o parte dintre românii din Transcarpatia  sunt abonaţi la ziarul republican „Concordia”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Sursa:

 

Gabriel Teodor Gherasim

https://glasul.info/transcarpatia-nordul-maramuresului-istoric/

21/11/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

GENEZA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN

 

 

 

Harta_expansiunii_1

 

 

 

 

Conflictul transnistrean s-a pliat perfect pe specificul istoric al acestei regiuni, cel al unei prezenţe aproape neîntrerupte a teritoriului din stânga Nistrului în componenţa Imperiului Rus şi a celui sovietic, ca urmare a anexării lui la Rusia, după războiul ruso-turc din anii 1787-1791 şi semnarea Tratatului de pace de la Iaşi de la 29 decembrie 1791/9 ianuarie 1792.

Procesele de deznaţionalizare şi asimilare a populaţiei din această regiune au înregistrat cote mai mari decât în Basarabia. În acest spaţiu, procesele demografice, ca urmare a unei politici de colonizare cu populaţie slavă – rusă şi ucraineană, mult mai ample şi de o durată mai mare, au condus la transformarea populaţiei româneşti din această regiune din una majoritară în una minoritară. Propaganda proimperială şi prosovietică s-a desfăşurat mai mult timp decât în dreapta Nistrului. Efectele cele mai nocive ale unor asemenea politici s-au remarcat în perioada interbelică, când Basarabia a făcut parte din componenţa Statului Român.

Relaţiile tensionate sovieto-române din acea perioadă, dar şi propaganda furibundă a Kominternului, care pregătea opinia publică pentru un export de revoluţie proletară în sud-estul Europei, România (căreia i s-a construit, cu multiple eforturi şi tenacitate, imaginea de duşman al muncitorilor şi ţăranilor din URSS şi RASSM) urmând a fi prima sa victimă, au condus la o demonizare a tot ce era românesc.

Aceste circumstanţe au fost exploatate abil de centrul imperial în perioada mişcărilor de emancipare naţională de la sfârşitul anilor 80 ai secolului al XX-lea. URSS, conform mai multor experţi, corespunde întru totul criteriilor definiţiei clasice a unui imperiu.

Vom invoca una dintre multiplele definiţii ale conceptului de imperiu care, în viziunea noastră, corespunde cel mai exact situaţiei din URSS: „imperiul întruchipează totalitatea întunecată a dominaţiei şi constrângerii nelimitate; în acelaşi timp, această noţiune se dovedeşte a fi un sinonim pentru neologismul incomod al «lumii-sistem» (worldsystem)… imperiul evocă şi un principiu unificator pentru un univers ordonat, înconjurat de elementele distructive ale haosului şi barbariei.

Imperiul este, în acelaşi timp, asociat fie cu splendoarea trecută a claselor superioare din metropole, fie cu exploatarea şi dominaţia exercitate de ele în colonii. Un imperiu este, simultan, un agresor şi un expansionist neobosit şi de neînvins, dar şi un colos care stă pe picioare de lut… Imperiul este o «închisoare a popoarelor», dar tot imperiul reprezintă garantul păstrării originalităţii şi diferenţelor locale în faţa proiectelor de standardizare (ale statelor naţionale)…”.

Ca şi toate imperiile, nici cel sovietic nu putea să dureze veşnic. O dată cu declanşarea proceselor de restructurare a acestuia, în baza unei politici numite perestroika, procesul de disoluţie a colosului „pe picioare de lut” a intrat într-o fază ireversibilă.

Eşecul lui M. Gorbaciov de a obţine efecte pozitive în domeniul reformei economice a accelerat procesul de descompunere a imperiului sovietic. Unul din exponenţii de vârf ai interesului conservării imperiului sovietic a fost A. Lukianov, ultimul preşedinte al Sovietului Suprem al URSS, care a avut un rol covârşitor în instigarea tendinţelor separatiste şi secesioniste ale liderilor autoproclamaţi de la Tiraspol şi Comrat, sprijinind înfiinţarea celor două republici anticonstituţionale – Găgăuză şi Transnistreană.

La 12 aprilie 1991, A. Lukianov a aprobat demersul autorităţilor regimului anticonstituţional de la Tiraspol privind „lichidarea organelor legale de menţinere a ordinii de drept în zona răsăriteană a Moldovei şi înfiinţarea altora noi”. Astfel, documentul semnat de preşedintele Sovietului Suprem al URSS a constituit temeiul juridic justificativ al tuturor pretenţiilor regimului separatist şi secesionist din raioanele din stânga Nistrului, dar şi al acţiunilor acestuia de confruntare deschisă cu autorităţile legitime ale Republicii Moldova, care au culminat cu declanşarea războiului moldo-rus.

O bună parte a nomenclaturii sovietice şi de partid din raioanele din stânga Nistrului, dar şi administraţia întreprinderilor de subordonare unională, ghidată din centrul imperial, au manifestat atitudini ostile chiar în debutul procesului de emancipare naţională a populaţiei titulare, în special, faţă de adoptarea legislaţiei privind limba de stat.

În acest sens s-a făcut remarcată administraţia întreprinderilor din cadrul complexului militar-industrial, care avea o subordonare foarte rigidă faţă de autorităţile ierarhic superioare de la Moscova şi care a reprezentat forţa de şoc în acţiunile ulterioare de nesubordonare faţă de autorităţile republicane, precum şi în cele de escaladare a conflictului transnistrean.

Anume la aceste întreprinderi au fost create primele detaşamente muncitoreşti înarmate, compuse din reprezentanţii etnicilor ruşi şi altor minorităţi rusificate. Aşa-numitul „conflict transnistrean” capătă un contur tot mai desluşit în vara lui 1989, în ajunul adoptării de către Chişinăul oficial a legislaţiei lingvistice şi ia amploare în toamna aceluiaşi an, culminând cu declanşarea grevelor împotriva politicii lingvistice promovate de autorităţile constituţionale ale Republicii Moldova.

Aceste greve tindeau spre menţinerea imperiului, fapt care asigura „superioritatea lingvistică a ruşilor în viaţa socială, economică şi culturală”. Replica acestor forţe secesioniste şi antimoldoveneşti, dirijate din exterior, la procesul obiectiv de recuperare a valorilor culturale şi identitare ale populaţiei titulare a fost: sabotarea făţişă a tuturor deciziilor adoptate de Chişinăul oficial şi refuzul de a le implementa în raioanele din stânga Nistrului; cultivarea unui curent de opinie ostil autorităţilor legitime ale Republicii Moldova, inocularea sentimentului de frică unei categorii importante a populaţiei din regiunea de est, mai ales celei rusolingve, prin intermediul unui arsenal propagandistic sofisticat, care, la un moment dat, a atins cotele unei adevărate psihoze antimoldoveneşti şi antiromâneşti.

Presa periodică, posturile de radio şi de televiziune din raioanele din stânga Nistrului au fost subordonate în totalitate aparatului propagandistic al regimului separatist şi secesionist de la Tiraspol, aducând o contribuţie substanţială la tensionarea relaţiilor cu autorităţile legitime ale Republicii Moldova.

Acest conflict alimentat în mod artificial de către forţele proimperiale de la centru, care avea la bază o serie de diferenţe culturale, s-a transformat dintr-un conflict intercultural, derivat din percepţia diferită asupra necesităţii obiective de recuperare a unor valori culturale de către populaţia titulară, într-un conflict politic.

Legislaţia cu privire la funcţionarea limbii de stat şi a limbilor grupurilor etnice din Republica Moldova este cea mai tolerantă în comparaţie cu alte republici ex-sovietice, mai ales, cu Ţările Baltice.

Cu toate acestea, în Republica Moldova conflictul intercultural a înregistrat o escaladare, care a condus la transformarea acestuia întrun conflict politic, teritorial, ajungându-se chiar la un război moldo-rus.

 

 

 

 

 

Razboi_Transnistria_41

 

Nesupunerea faţă de Chişinăul oficial a evoluat în acţiuni subversive, de anihilare a instituţiilor legale ale statului Republica Moldova în stânga Nistrului, inclusiv a organelor sale de drept. Forţele separatiste, ghidate din centrul imperial, proclamă la 19 august 1990, la Comrat, constituirea RSS Găgăuză, iar la 2 septembrie acelaşi an, la Tiraspol, crearea RSS Moldovenească Transnistreană.

Sovietul Suprem al RSS Moldoveneşti, sesizând o implicare directă în aceste evenimente a forţelor proimperiale de la Moscova, a solicitat autorităţilor centrale o atitudine clară şi univocă de susţinere „tranşantă, activă şi necondiţionată” a suveranităţii şi integrităţii teritoriale a RSSM, anunţând, în semn de protest faţă de politica duplicitară a conducerii URSS, suspendarea provizorie a participării RSSM la elaborarea proiectului Tratatului Unional.

Respectiva Hotărâre a Sovietului Suprem a RSS Moldoveneşti era însoţită de o Declaraţie, în care, pentru prima oară, autorităţile sovietice de la Moscova erau învinuite direct de uneltiri contra suveranităţii şi integrităţii teritoriale a RSSM:

„URSS nu-şi îndeplineşte obligaţiile directe privind apărarea suveranităţii RSS Moldovenești, obligaţii prevăzute de art. 81 din Constituţia (Legea Fundamentală) URSS.

Mai mult ca atât, după cum demonstrează evenimentele din sudul republicii, inclusiv cele din oraşul Comrat, Uniunea RSS acordă forţelor separatiste sprijin, în special, militar, lucru confirmat prin introducerea de trupe în oraşul Comrat.

Faptele expuse dovedesc că URSS, în persoana departamentului ei militar şi altor forţe conservatoare, mai rămâne în continuare pe poziţia de impunere prin dictat a voinţei sale republicilor suverane prin aplicarea forţei militare, a politicii de constrângere şi de neglijare a unui popor suveran”.

„Proceselor de democratizare şi, mai ales, de renaştere naţională le opun o rezistenţă aprigă forţele reacţionare şi distructive din republică şi cele din centru. Astăzi aceste forţe încalcă în mod brutal legislaţia în vigoare a RSS Moldova şi, realizându-şi ambiţiile lor separatiste şi izolaţioniste, pun în pericol suveranitatea, integritatea teritorială şi statală a RSSM, însăşi existenţa poporului Moldovei.

Ele au început deja crearea unor formaţiuni statale artificiale pe teritoriul statului nostru – Republica Sovietică Socialistă Găgăuză şi Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Nistreană în afara Moldovei. Aceste acţiuni dezlănţuite şi abil dirijate de forţele reacţionare, care sunt tolerate de Centru şi susţinute de Armata Sovietică, au adus Republica Moldova în pragul unei grave confruntări interetnice, ce poate avea consecinţe tragice”.

În Proclamaţia votată de cei circa 800.000 de participanţi la cea de-a doua Mare Adunare Naţională, convocată la Chişinău, în ziua de 16 decembrie 1990, care contesta tentativele „conducerii imperiului” de a menţine „naţiunile captive ca simple părţi componente ale unui stat eminamente unitar şi totalitar”, a provocat o atitudine irascibilă a centrului imperial.

Drept urmare, forţele separatiste din sudul republicii şi din raioanele din stânga Nistrului erau instigate la noi acţiuni anticonstituţionale şi antimoldoveneşti. Mai mult decât atât, centrul imperial, la un moment dat, a recunoscut, într-un fel, că cele două entităţi separatiste din Republica Moldova erau opera sa: „Voi semnaţi Tratatul asupra Uniunii, iar noi vom lua decizia de a dizolva celelalte formaţiuni statale (anticonstituţionale – n.a.), adică republicile formate la voi”.

Măsurile întreprinse de autorităţile legitime ale Republicii Moldova pentru a restabili ordinea constituţională şi integritatea teritorială a statului au determinat centrul imperial să recurgă la aplicarea unor scenarii care au condus la declanşarea unui veritabil război la Nistru. Escaladarea acestuia, prin intermediul unei ghidări rigide a forţelor secesioniste din centrul imperial, degenerează, în cele din urmă, într-un conflict de secesiune teritorială, cu intenţia dezmembrării unei republici unionale, pentru a o menţine în sfera de influenţă imperială, prin intermediul unei pârghii eficiente – regimul anticonstituţional autoproclamat din raioanele din stânga Nistrului.

Astfel, un conflict intercultural, adus la cote maxime de forţele proimperiale de la centru, a degenerat într-un conflict politic, cu valenţe teritoriale şi geopolitice. Interesele geopolitice şi geostrategice ale forţelor politice proimperiale au constituit cauzele primordiale ale acestui conflict.

Scopurile urmărite de centrul imperial erau multiple. În condiţiile proceselor de dezagregare a imperiului sovietic şi avansării Occidentului, pentru forţele proimperiale era important să se pună stavilă unei atare avansări, la o distanţă cât mai mare de frontierele Federaţiei Ruse. În felul acesta, în condiţiile disoluţiei URSS şi pierderii statutului de supraputere, conservarea, cel puţin, a unor puncte strategice, a unor bastioane avansate pe direcţia confruntării cu Occidentul constituia un obiectiv de maximă importanţă pentru centrul imperial.

Transnistria constituia, în viziunea strategilor geopoliticii sovietice şi ruseşti, un asemenea bastion. Raioanele din stânga Nistrului puteau servi drept cap de pod pentru relansarea unei politici active a Rusiei pe direcţia sud-vestică. Instituirea unui control economic, politic, militar asupra acestei regiuni permitea menţinerea Republicii Moldova în sfera de influenţă tradiţională imperială şi torpilarea unor eventuale procese de reîntregire a acestui teritoriu românesc cu România. Prezenţa militară rusă în acest spaţiu constituia, de asemenea, o pârghie eficientă de exercitare a anumitor presiuni de ordin geopolitic asupra Ucrainei.

Conflictul transnistrean diferă în mod radical de celelalte conflicte din spaţiul ex-sovietic (Karabahul de Munte, Abhazia, Osetia de Sud) prin faptul că el nu a avut nici pentru un moment conotaţia de conflict interetnic şi religios, fiind doar unul politic şi geopolitic.

Forţele proimperiale sovietice s-au implicat în escaladarea acestui conflict cu intenţia, inclusiv, de a anihila mişcările centrifuge de la periferia imperiului, care constituiau un real pericol pentru existenţa URSS.

După disoluţia Uniunii Sovietice, aceste interese au fost cultivate de noile autorităţi ale Federaţiei Ruse, care nu doreau să admită ieşirea Republicii Moldova din sfera imperială tradiţională de influenţă a Moscovei.

Centrul imperial a desemnat în fruntea acestor forţe secesioniste, deloc întâmplător, etnici ruşi, desantaţi în această regiune cu ceva timp în urmă.

Igor Smirnov şi Dmitri Kogut au fost transferaţi la Tiraspol cu numai câţiva ani înainte de declanşarea conflictului din raioanele din stânga Nistrului. Proclamarea independenţei Republicii Moldova şi recunoaşterea acesteia pe plan internaţional a avut drept consecinţă escaladarea conflictului transnistrean.

La 2 martie 1992, acesta, alimentat şi dirijat din centrul imperial, degenerează într-un veritabil război moldo-rus, deloc întâmplător, tocmai în momentul admiterii Republicii Moldova în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Efectivele Armatei a 14-a, dislocată în stânga Nistrului, cu întregul ei corp ofiţeresc, educat în spirit imperial sovietic, au rămas devotate centrului imperial de la Moscova, fiind antrenate în pregătirea şi declanşarea ostilităţilor din primăvara şi vara anului 1992.

Aceleaşi forţe imperiale au reuşit, prin intermediul unei acerbe propagande antimoldoveneşti şi antiromâneşti, să antreneze în acest conflict şi alte forţe străine din afara Republicii Moldova.

Este vorba, în primul rând, de grupuri de cazaci, cetăţeni ai Federaţiei Ruse, care erau convinşi că au venit la Nistru să apere interesele ruseşti şi pe etnicii ruşi, „discriminaţi” de autorităţile legitime ale Republicii Moldova.

În afară de aceste grupări străine, în conflictul transnistrean, de partea forţelor proimperiale au luptat şi grupuri de naţionalişti ucraineni, care au descins în regiune pentru a-i „apăra” pe etnicii ucraineni de politicile „discriminatorii”, promovate de autorităţile moldoveneşti.

Constituirea unor unităţi paramilitare compuse din locuitorii regiunii din stânga Nistrului, la baza cărora au stat foşti militari din cadrul Armatei a 14-a, trecuţi în rezervă, înarmarea acestor unităţi cu tehnică de război, muniţii din depozitele respectivei armate au adus Republica Moldova în pragul declanşării unor operaţiuni militare, care, de la 19 mai 1992, o dată cu intrarea în acţiune a unităţilor militare ale Armatei a 14-a, au degenerat într-un război moldo-rus.

La ora actuală, mai mulţi experţi califică diferendul transnistrean drept „un focar de conflict local cu posibilităţi de extindere” din cadrul Republicii Moldova. În viziunea acestor experţi, regimul separatist optează pentru recunoaşterea independenţei sale şi o eventuală unire cu Federaţia Rusă sau Ucraina.

În acelaşi timp, consideră cercetătorii, „elemente militare ruse din Armata a 14-a se menţin în Transnistria ca «forţe de pace», cu toate că angajamentele internaţionale (agreate de Rusia din 1999) prevăd retragerea trupelor ruse.

Moscova pledează pentru o soluţionare a crizei sub patronajul său (menţinerea integrităţii Republicii Moldova în cadrul CSI), în timp ce UE şi SUA consideră necesară o examinare cu adevărat internaţională a crizei”.

Autor: Ion VARTA

http://istoriamilitara.org/stiinta/istorie 

21/11/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ZIUA DE 21 NOIEMBRIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ziua de 21 noiembrie în istoria noastră

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1615:  Alexandru Movilă, al doilea fiu al lui Ieremia Movila, il înfrînge pe Ştefan Tomşa în lupta de la Tătăreni şi devine domn al Principatului Moldova.

A fost domnit între  22 noiembrie 1615 – 2 august  1616. A  fost ridicat pe tron cu ajutor polonez, cu sprijinul  nobililor  polonezi Mihai Wisniowiecki şi Samuel Koreki , de mama sa Elisabeta (Elisaveta), care făcuse același lucru și pentru celălalt fiu, Constantin Movilă.

Domnul Ștefan al IX-lea Tomșa a fugit  în Muntenia, de unde s-a intors cu ajutor de la domnul Radu Mihnea. Nu reușește să-și recâștige tronul, dar arde orașul Iași.

Stricându-se relațiile dintre turci și polonezi, turcii și tătarii hotărăsc să-l aducă domnitor pe Radu Mihnea. După înfrângerea suferită la Drăcșani în 3 august 1616, turcii îi prind pe Alexandru împreună cu mama sa Elisabeta și cu fratele său Bogdan, și-i duc la Constantinopol.

Aici, deși Elisabeta era o creștină foarte credincioasă, este silită ca împreună cu fiii ei să treacă la mahomedanism, ca să-și salveze atât viața cât și copiii. Este dusă apoi în haremul unui agă, unde moare după anul 1620.

Înainte de a pleca din țară, ea și-a tăiat părul și l-a trimis la Mănăstirea Sucevița, refăcută de soțul ei și care a fost pus într-o sferă de argint sub policandru.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1740: Începe construirea monumentului Sfânta Treime de la Timişoara; monumentul a fost ridicat în amintirea epidemiei de ciuma care a devastat întregul Banat în anii 1738-1739, ucigand 1/6 din populatie.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 1784: Impăratul Austriei Iosif al II-lea ordonă  armatei reprimarea  răscoalei ţărăneşti din Transilvania conduse  de Horea, Cloşca şi Crişan.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  1853: S-a născut zoologul Alexandru M. Vitzu, fondator al şcolii române de fiziologie experimentală. A desfăşurat, de asemenea, o activitate de pionierat în domeniul endocrinologiei.

A fost membru corespondent al Academiei Române din 1897; (m. 1902). NOTĂ: Unele surse dau ca dată a naşterii sale  23 noiembrie 1853.

 

 

 

 

 

 

 

 

1880: După decesul unicei sale fiice Maria, domnitorul Carol I al României semnează la Sigmaringen-Germania actul de familie prin care prinţul Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen, nepotul său de frate , devine moştenitor  al tronului României.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Principesa Maria (Itty), fiica Regelui Carol I  și a Elisabetei, s-a stins din viață la vârsta de aproape patru ani, ca urmare a îmbolnăvirii de scarlatină, în cursul unei epidemii care a bântuit capitala. Regele Carol I și Regina Elisabeta nu au mai avut alți urmași.

 

 

 

 

1887: A decedat Petre Ispirescu, scriitor şi folclorist român, unul dintre cei mai importanti culegători de folclor  din sec.al XIX-lea;  (n.ianuarie 1830, la Bucuresti).

 

 

 

 

 

 

Principala operă a vieții sale, culegerea Legende sau basmele românilor cu 37 de basme, și prefață de Vasile Alecsandri, a apărut în 1882.

Ulterior, la Sibiu i-a fost publicată colecția Jocuri și jucării de copii, care valorifica folclorul copiilor.

 

 

 

 

 

 

 

1895: S-a născut marele tenor român Traian Grozăvescu; (d. 19 februarie 1927).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1917: (21 noiembrie stil vechi /4 decembrie, stil nou) a avut loc şedinţa de deschidere a Sfatului Ţării – organ reprezentativ al populaţiei din fosta Basarabie ţaristă.

 

 

 

Ion C. Inculeţ (1884-1940), Preşedintele Sfatului Ţării a Republicii Democrate Moldoveneşti

 

 

Foto: Ion C. Inculeţ (1884-1940), Preşedintele Sfatului Ţării al Republicii Democrate Moldoveneşti.

 

 

 

 În timpul acestei prime ședințe  a fost ales preşedinte Ion Inculeț. În decursul existenţei sale, Sfatul Ţării s-a întrunit în două sesiuni (cu 83 de şedinţe plenare şi două şedinţe particulare).

Prima sesiune a fost pregătită de Biroul de organizare al Sfatului Ţării şi s-a desfăşurat în perioada 21 noiembrie 1917 – 28 mai 1918, iar cea de-a doua sesiune, a fost convocată prin Înalt Decret Regal, ţinându-şi lucrările între 25-27 noiembrie 1918.

 

 

 

1918: S-a născut  la Răcătău-Răzeși, jud. Bacău, părintele Constantin Galeriu; (d. 10. august 2003, București).

A fost unul dintre cei mai importanţi duhovnici ai Ortodoxiei române; vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor din 1990, preot paroh al bisericii Sfântul Silvestru din Bucuresti, în ultimii ani ai vieţii.

 

 

 

 

 

 

 

Din cauza convingerilor sale religioase şi umanitare, a fost întemniţat de mai multe ori de regimul comunist în 1950 şi 1952-1953.

Parintele Galeriu a fost preşedintele  de onoare al Ligii Culturale a Românilor de Pretutindeni si  membru în Comisia Naţională UNESCO.

 

 

 

 

 

  1918: S-a născut filologul, profesorul universitar şi istoricul literar Eugen Todora,  reputat eminescolog,membru al cercului  literar de la Sibiu ; (m. 1997).

 

 

 

 

 

1921: Are loc la Bucuresti (20-21 noiembrie), Congresul I General al Partidului Ţărănesc,  în timpul căruia s-a aprobat fuziunea cu ţărăniştii din fosta Basarabie ţaristă , uniune care a fost realizată la 18 iulie 1921, precum şi proiectul de program de revendicări social-politice şi economice.

 

 

 

 

 

 

1921: La Bucureşti, a avut loc un congres al Partidului Naţional Liberal la care s-au adoptat noul statut şi noul program ale partidului. Programul se baza, în ceea ce priveşte prevederile economice, pe principiul „prin noi înşine”, care urmărea consolidarea poziţiilor capitalului industrial şi financiar autohton.

 

 

 

 

 

1921: A murit la Sinaia, compozitorul, dirijorul şi muzicologul Ionel G. Brătianu, autorul binecunoscutelor cântece patriotice „Pui de lei” (pe versuri de Ioan Neniţescu) şi „Imnul eroilor” (cu un text de Iuliu Roşca Dormidont), dar și al unora dintre primele compoziții pe versurile poetului Mihai Eminescu; (n. 19 ianuarie 1885, la Craiova).

 

 

 

 

A fost fiul compozitorului Gheorghe Brătianu. A absolvit Conservatorul de Muzică din Bucureşti (1905). Profesor de muzică vocală la Seminarul Nifon Mitropolitul (1903-1921) şi la Liceul Gh. Şincai (1914-1921) și a dirijat spectacole de operetă la Compania lirică română C. Grigoriu din Bucureşti şi la Teatrul de operetă N. Leonard.

A compus muzică de teatru, simfonică, de cameră, vocală şi corală.

 

 

 

 

 

 

 

NOTĂ: Unele surse dau ca dată a morţii sale data de 11 noiembrie 1921.

 

 

 

 

 

1923: S-a nascut la Caransebes, Î.P.S. Nicolae Corneanu, arhiepiscop al Timișoarei și mitropolit al Banatului din 1962 până în 2014; (d. 28 septembrie 2014).

A fost printre primii ierarhi ortodocși români care și-au recunoscut colaborarea cu Securitatea regimului comunist.Rezoluția CNSAS, dată în 2007, susține că Nicolae Corneanu a fost colaborator al poliției politice comuniste[25] și că a furnizat, între 1950 și 1988, informații despre „dușmanii poporului”. În schimb, Securitatea l-ar fi ajutat să avanseze în ierarhia bisericească

La ceremonia de sfințire a bisericii greco-catolice „Sfânta Maria Regina Păcii și a Unității”, care a avut loc la 25 mai 2008, ÎPS Nicolae Corneanu a plecat din mijlocul enoriașilor prezenți și a urcat la altar, unde a cerut permisiunea de a se împărtăși. Ca răspuns, excelența sa, monseniorul Francisco-Javier Lozano, nunțiul apostolic în România, conform tradiției, i-a dat în mână ÎPS Nicolae Sfântul Trup, după care i-a fost înmânat potirul cu Sângele Domnului, din care Înalt Preasfinția Sa Nicolae s-a împărtășit singur.

Această împărtășire a determinat protestul Patriarhiei Ruse prin vocea mitropolitului Kirill, cerând Bisericii Ortodoxe Române „să exprime un punct de vedere în legătură cu acest eveniment”. Au protestat de asemeni mari duhovnici, precum și călugării de la Muntele Athos, care au solicitat caterisirea ÎPS Nicolae. În protestul lor[ , aceștia l-au acuzat pe ÎPS Nicolae că s-ar fi împărtășit cu ereticii, ceea ce a determinat proteste vehemente. ÎPS Bartolomeu Anania a luat de asemeni poziție împotriva ÎPS Nicolae.

Patriarhul Daniel nu a răspuns imediat, iar pe 6 iunie, cu ocazia reuniunii Sinodului permanent reunit la Mănăstirea Neamț s-a stabilit discutarea cazului la ședința următoare a Sfântului Sinod , programată pentru 8-9 iulie 2008. În plenul Sinodului, ÎPS Nicolae și-a recunoscut vina și „și-a cerut iertare și a fost iertat”.

 

 

 

 

 

 

 

Image result for IPS Nicolae Corneanu,

 

 

 

 

I-a fost acordat titlul de Doctor honoris causa de către Institutul teologic protestant din Cluj (1978), Universitatea “Aurel Vlaicu” din Arad (2003), Universitatea de Medicină şi Farmacie din Timişoara (2003), Universitatea de Ştiinţe Agricole ale Banatului (2003) şi Universitatea de Vest din Timişoara (2003).

A fost ales în anul 1992 membru de onoare al Academiei Române.

 În anul 1992 este ales membru al Uniunii Scriitorilor din România. I s-a conferit titlul de “cetăţean de onoare” al oraşelor Timişoara, Lugoj şi Caransebeş. În 1997 primeşte premiul conferit de Grupul pentru Dialog Social “pentru întreaga viaţă închinată adevărului, dreptăţii şi libertăţii”.

În anul 2000 i se conferă ordinul naţional “Pentru Merit” în grad de Mare Cruce conferit de Preşedinţia României. În decembrie 2007 i s-a conferit de către Consiliul Judeţean Timiş premiul “Pro cultura timisiensis”. În anul 2008 a primit din partea Majestății Sale Regele Mihai I ordinul ”Crucea Casei Regale a României”, de asemenea între anii 1975-2012 a fost membru în Asociația internațională de studii patristice.

De-a lungul timpului a colaborat la mai multe reviste şi publicaţii: “Învierea” – pe care a fondat-o în anul 1990, “Altarul Banatului“, “Studii teologice“, “Ortodoxia“, “Jurnalul literar”, “Orizont”, “Gândirea”, “Vatra” şi de asemenea la posturi locale şi naţionale de radio şi televiziune.

 

 

 

 

 

 

 

1927: In localul Liceului Nr.3 de băieţi din Chişinău, in Româna interbelică, şi-a ţinut lucrările Congresul Foştilor Deputaţi din Sfatul Ţării, în cadrul căruia s-a sărbătorit un deceniu de la deschiderea şedinţelor Sfatului Ţării.

 

 

 

 

1930: S-a născut Ion Gheţie, lingvist, filolog şi prozator; studii privind istoria limbii literare române, dialectologia istorică, filologia română; a iniţiat şi coordonat, împreună cu Alexandru Mareş, colecţia „Cele mai vechi cărţi populare în literatura română”; (m. 2004).

 

 

 

 

 

1933: Ion Mihalache devine preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc în urma demisiei lui Al. Vaida–Voievod.

A fost arestat în 1947 cu ocazia diversiunii cunoscute sub denumirea de „Înscenarea de la Tămădău”, punctul de plecare al unui proces intentat de comunisti împotriva unor personalități marcante ale PNȚ.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La 12 noiembrie 1947, în urma acestui proces, a fost condamnat la temniță grea pe viață, 10 ani degradare civică, confiscarea averii și 50.000 de lei cheltuieli de judecată va  muri la 6 martie  1963, in inchisoarea Ramnicu Sarat, ca urmare a regimului inuman la care a fost supus in detentie.

 

 

 

 

 

1944: Al doilea război mondial: Armatele române duc lupte grele în nordul Ungariei pentru cucerirea Munţilor Bukk.

 

 

 

 

 

 1987: Avea loc inaugurarea oficială a ansamblului feroviar şi rutier de poduri dunărene din zona Feteşti-Cernavodă (în lungime de 1.600 m, din care 270 m deasupra apei), a tronsonului de autostradă Feteşti-Cernavodă, precum şi a Canalului Poarta Albă-Midia-Năvodari (în lungime de 26,6 km).

 

 

 

 

 

1990 : In ultima zi a reuniunii la nivel înalt a Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (19-21.noiembrie 1990), avea loc semnarea Cartei de la Paris pentru o Nouă Europă, care a marcat un punct de cotitură în istoria CSCE, deschizând calea transformării sale într-un forum instituţionalizat de dialog şi negocieri, cu o structură operaţională (documentul a fost semnat şi de România).

 

 

 

 

 

1991: Parlamentul a decis (cu 414 voturi pentru şi 95 contra), adoptarea noii Constituţii postcomuniste a României. Dezbaterile pentru elaborarea ei au început, în Adunarea Constituantă, la 13 februarie 1991.

La data de 8 decembrie 1991 avea loc referendumul naţional în urma căruia intra în vigoare noua Constituţie. Legea fundamentală a fost revizuită în urma referendumului naţional din 18-19 octombrie 2003).

În data de 8 decembrie se marchează „Ziua Constituţiei României”, sărbătorită pentru prima dată în anul 1995.

 

 

 

 

 

 

 

1999: A decedat  Ioan Chirila, ziarist sportiv si scriitor („Nadia”, „Lucescu şi dragul său fotbal”); (n. 25.10.1925, la Cairaclia, in Basarabia, azi in Ucraina).

 

 

 

 

 

 

 

A fost desemnat de colegii săi, cu puţin timp înainte de moarte, drept cel mai mare ziarist sportiv român .

 

 

 

 

 

 

 

 

2001: A decedat Ion Cristinoiu, compozitor, orchestrator, dirijor şi instrumentist român.

 

 

 

 

 

 

Compozitorul Ion Cristinoiu a compus, în 35 de ani de carieră, peste 800 de piese de muzică uşoară, cele mai multe devenite şlagăre, dar si  muzică de film şi corală; (n. 26 ianuarie 1942).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2002: NATO invita Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia să devină membre ale acestei organizatii.

 

 

 

 

 

Ceremonia oficială de primire a ţării noastre (alături de celelalte şase state foste comuniste) ca membru cu drepturi depline al Alianţei Nord-Atlantice s-a desfăşurat la 29 martie 2003, la Washington (în prezenţa preşedintelui SUA, George W. Bush, a secretarului de stat american, Colin Powell, a secretarului general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer, şi a premierilor celor şapte state).

Evenimentul s-a petrecut după ce decizia de la Praga a fost ratificată de Parlamentele tuturor statelor aliate. Ceremonia din 29 martie, de la Washington, de semnare a documentelor de aderare, a fost continuată la data de 2 aprilie la Bruxelles şi a constat în arborarea la sediul NATO, a drapelelor celor noi şapte membri (astfel, în 2004, numărul ţărilor membre ale Alianţei, fondate în 1949, a ajuns la 26, în prezent el fiind 28 prin aderarea, la 1 aprilie 2009, a Albaniei şi Croaţiei).

 

 

 

 

 

2006: A plecat dintre noi, preotul si dizidentul  român anticomunist Gheorghe Calciu-Dumitreasa, fost detinut politic ; (n. 23.11.1925).

 

 

 

 

 

 

 

A îndurat peste 21 de ani de închisoare sub comuniști (1948-1964, 1979-1984), trecând și prin reeducarea din închisoarea pentru studenți de la Pitești (1949-1951), unde a făcut compromisuri, participând la reeducare ( torturi barbare la care erau supusi unuii detinutipolitici , la ordinul Securitatii comuniste, de catre alti detinuti).

 Ulterior a refuzat orice compromis cu sistemul comunist.

În timpul detenției din închisoarea pentru studenți de la Pitești (1949-1951) a colaborat cu Securitatea participând la așa-numita reeducare, care consta in torturarea deținuților, sub conducerea detinutului Eugen Țurcanu, fapte pentru care – ulterior – s-a căit și s-a pocăit.

Ca profesor la Seminarul Teologic Ortodox din București s-a opus ateismului. În Postul Sfintelor Paști, din anul 1978, ține un șir de 7 prelegeri, intitulate „Șapte cuvinte către tineri”, predici care s-au bucurat de o largă audiență în rândul studenților de la multe facultăți din București. Ia atitudine public față de dărâmarea Bisericii Enei din București, pe locul căreia se planificase construirea unei crâșme.

Pe tot parcursul acestei perioade primește zilnic telefoane de amenințare, menite să îl descumpănească și să-i terorizeze familia. Atât predicile ținute cât și protestul față de demolarea Bisericii Enei îl aduc din nou în vizorul Securității.

Este arestat în anul 1979, judecat și condamnat abuziv la mai mult de 10 ani închisoare. I se confiscă și averea, astfel încât soția și copilul rămân fără frigider, aragaz și alte bunuri de strictă folosință. Prin pedepsirea  sa regimul a urmărit o nouă „reeducare” a sa, dar acest fapt a determinat un val de proteste din partea exilului românesc.

În apararea sa s-au ridicat intelectualii din exil: Mircea Eliade, Virgil Ierunca, Eugen Ionescu, Monica Lovinescu, Paul Goma. A fost mai întâi internat la secția de psihiatrie a penitenciarului Jilava iar ulterior a fost transferat la penitenciarul Aiud, unde a avut colegi de celulă criminali condamnați pentru omor.

Cea mai mare perioadă a detenției a petrecut-o totuși în izolare.A fost bătut, umilit și ținut nemâncat.După 5 ani și jumătate, în 20 august 1984, este eliberat, ca urmare a presiunilor internaționale venite din partea unor liderilor occidentali , cum ar fi Margaret Thatcher, Ronald Reagan, Papa Ioan Paul al II-lea. Contrar voinței sale, în anul 1985 a fost obligat să părăsească țara împreună cu familia.

În anul 1985, s=a stabilit în Statele Unite,țara unde a primit cetățenia de onoare.

 

 

 

 

 

2008: A murit Luminiţa Stoianovici, actriţă de teatru şi film, regizoare, traducatoare şi profesoară; (n. 1959).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2010: A murit la Paris,  Jean Pârvulescu, scriitor, ziarist şi filosof,  emigrat  în 1950; (n. 1929). A fost un scriitor și jurnalist român cu cetățenie franceză,  cunoscut in Franța sub numele de  Jean Parvulesco.

 

 

 

 

 

 

Image result for photos Jean Pârvulescu

 

 

 

 

 

 

A hotărât să fugă de regimul comunist instalat în România după Al Doilea Război Mondial  traversând Dunărea înotând, în iulie 1948 si ajungând în Iugoslavia. Arestat, a fost expediat într-un lagăr politic de munci forțate situat în apropiere de orașul Tuzla.

De aici a reușit să scape și a trecut clandestin frontiera iugoslavo-austriacă, în august 1949. Sosit la Paris în 1950, unde a urmat cursuri de filosofie și de litere la Sorbona, fără să se consacre în mod serios acestor studii, preferând însă să frecventeze cercurile de avangardă literară, artistică și cinematografică.

Pârvulescu a frecventat seminariile lui Jean Wahl la Sorbonna, și s-a împrietenit cu Jean-Luc Godard (care îl va folosi ca personaj în filmul „A bout de souffle”), Raymond Abellio, Aurora Cornu, Louis Pauwels, Martin Heidegger, Ezra Pound, Julius Evola, Ava Gardner, Carole Bouquet. Joacă în filmul lui Éric Rohmer „L’ancien et le moderne” (1993).

 

 

 

 

 

2010: A murit la Bucuresti,  poetul, eseistul si  editorul Gabriel Stănescu; (n. 19 septembrie 1951, Bucuresti).

 

 

 

 

 

 

 2012: A murit actorul de teatru şi film Şerban Ionescu ; (n.23 septembrie 1950 la  Corabia).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

In 1980 regizorul Mircea Muresan ii incredinteaza rolul vietii sale: Ion in ecranizarea romanului Rascoala/Liviu Rebreanu in filmul care-i aduce notorietate, „Ion: Blestemul pamantului, blestemul iubirii”. Joaca in multe filme de la Horea/1984 pana la Sobolanii rosii/1991, in care ii sunt apreciate talentul, seriozitatea si modul aparte de interpretare.

A fost casatorit cu actrita Magda Catone.

 

 

 

 

 2015: A decedat chimistul Zeno Virgil Gheorghe Simon, cercetător în domeniul chimiei cuantice, care a a aplicat metoda orbitalelor moleculare la probleme chimice.

A fost membru corespondent al Academiei Române din anul 1997; (n. 1935).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CITIȚI ȘI : 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/11/21/o-istorie-a-zilei-de-21-noiembrie-video-2/

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse) :

 

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;

  3. e.maramures.ro ;

  4. Wikipedia.ro.;

  5. mediafax.ro ;

  6. Enciclopedia Romaniei.ro ;

  7.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;

  8.  Istoria md.;

  9. istoriculzilei.blogspot.ro.

 

21/11/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: