Noi și relațiile cu vecinii sârbi la sfârșitul primului război mondial

 

 

 

 

 

Harta: Frontierele Ungariei și ale vecinilor ei înaintea prăbușirii Imperiului Austro- Ungar

 

„Relațiile româno-iugoslave”

 

 

Cadrul real al legăturilor româno-iugoslave, mascate timp îndelungat prin acte formale, de alianţă şi declaraţii de „amiciţie”
Sub ochii noştri se desfăşoară o nouă dramă la care asistăm cu cutremurare în suflet, fiindcă am fost şi noi, deşi nu în împrejurări identice, atât de greu încercaţi.
Nu prejudecăm asupra desfăşurării evenimentelor, dar întrucât această desfăşurare implică fără nicio îndoială posibilitatea unor revizuiri totale de situaţii şi raporturi, este bine, cred, să câştigăm o vedere cât mai clară şi obiectivă asupra situaţiei şi să ne apărăm fără resentimente, dar şi fără slăbiciune, propriile noastre interese.
Iugoslavia este unul din statele care a beneficiat de cele mai întinse câştiguri teritoriale ca stat succesor al dezmembratei monarhii austro-ungare.

Proporţia dezvoltării sale teritoriale de la 1913 încoace este într-adevăr interesantă. Vechiul stat sârbesc întins în regiunea Moravei, cuprindea la 1817 numai 43600 km², iar după Congresul de la Berlin a ajuns la 48300 km².

În urma războaielor balcanice, încheiate cu concursul României prin Pacea de la Bucureşti, teritoriul Serbiei a sporit la 87300 km², iar prin participarea la războiul mondial s-a constituit statul iugoslav deci cu un teritoriu aproape de trei ori mai mare.

Conflictul de la conferinţa păcii

Este bine să cunoaştem această evoluţie, pentru a putea aprecia just conflictul ce s-a ivit la conferinţa păcii între noi şi sârbi la chestiunea Banatului.
Articolul III din tratatul nostru de alianţă din 14 august 1916 prevedea că „Franţa, Anglia, Italia şi Rusia recunosc României dreptul de a anexa de la Austro-Ungaria toate teritoriile specificate la articolul IV”.

Iar prin articolul IV graniţele revendicărilor teritoriale româneşti sunt fixate astfel încât cuprind Banatul întreg. Cu toate acestea drepturile noastre asupra Banatului au fost contestate la conferinţa păcii de către sârbi şi conferinţa a adoptat o soluţie transacţională, acordând acestora zona bogată a Torontalului şi parte din judeţul Timiş.

Soluţia aceasta nu se întemeia nici pe argumente istorice, deoarece sîrbii sunt populaţie de colonizare şi n-au stăpânit niciodată în trecut acest teritoriu; nici pe realităţile etnice, fiindcă cei 600000 de români şi 400000 de şvabi reprezentau mai mult decât cei 300000 de sârbi.

S-au invocat însă motive strategice – necesitatea unei zone de apărare a Belgradului – deşi această zonă nu poate constitui o apărare reală şi Ion I. C. Brătianu, primul delegat al României atrăsese atenţiunea, că „Dunărea era singura graniţă capabilă să evite în viitor procese între noi şi sârbi, aşa cum ele există din nenorocire în Dobrogea, între bulgari şi ţara noastră.

Ar fi nenorocit să tranşem sub înrâurirea unor factori vremelnici, o chestiune care poate uşura, sau compromite pentru totdeauna, dezvoltarea relaţiilor între cele două popoare”.

 

 

 

 

 

 

…”Vine ora răsplatei”

 

Au biruit totuşi factorii vremelnici. Imperialismul şi orgoliul sârbesc s-a impus. Apărând cu intransigenţă drepturile românilor asupra Banatului, Ion I. C. Brătianu a fost înfrânt de formidabila coaliţie de ambiţii şi interese pe care o înfruntase, a părăsit conferinţa păcii şi la 12 septembrie 1919 a prezentat demisia întregului cabinet pe motivul nerespectării tratatului nostru de alianţă de către Marile Puteri.

Căci, el avea convingerea, exprimată mai târziu într-o conferinţă la Ateneu că în „chestiunile cele mari, în acele de ordin moral care stăpânesc viitorul unui neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare şi de naţionalitate, nu pot fi preţuri de tocmeală, nu pot fi motive de oportunitate ca să te hotărască a le compromite, coborându-te de pe terenul înalt şi sigur al principiilor.

Oricare ar fi vicisitudinile zilelor şi anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora răsplatei” (Gh. Brătianu – Acţiunea politică şi militară a României în 1919, pag 38).

 

 

 

                                                                                                               

 Foto: Ion.I.C.Brătianu

 

 

Atitudinea Iugoslaviei faţă de minoritatea românească

 

 

 

 

Raporturile româno-iugoslave de după război, încep deci sub semnul acestui conflict rezolvat printr-o soluţie transacţională susţinută şi de unii bărbaţi politici români şi acceptată de România sub presiunea aliaţilor, în vederea viitoarelor legături politice dintre statele beneficiare ale tratatelor de pace.

Aceste legături se vor concretiza între altele, prin constituirea Micii Antante, organism politic menit a cimenta apropierea dintre statele succesoare şi a le asigura hotarele faţă de tendinţele de revizuire.

Ar fi fost de aşteptat, ca în vederea intereselor superioare ce erau de apărat în comun, intereselor superioare ce erau de apărat în comun, interese pentru care cele două state au semnat ulterior şi Pactul Înţelegerii Balcanice din 9 februarie 1934, o reală prietenie şi înţelegere să dea şi un conţinut sufletesc legăturilor dintre cele două popoare.

Aceasta ar fi fost posibil în primul rând prin asigurarea reciprocă a drepturilor la viaţă naţională pentru minorităţile respective. În timp ce însă România a asigurat prin dispoziţiuni constituţionale, legislative şi administrative drepturile la viaţă proprie naţională, pentru toate minorităţile, fără deosebire, Iugoslavia a făcut discriminări revoltătoare în tratamentul diferitelor minorităţi şi chiar între cetăţenii de acelaşi neam, cum sunt cele trei grupe etnice româneşti, cărora în general li s-a aplicat un regim de opresiune şi abuzuri, în dispreţul tuturor legăturilor noastre de amiciţie şi alianţă.

Iată câteva fapte:
După intervenţia României în războiul balcanic şi ca urmare a tratatului de pace de la Bucureşti, s-a stabilit un regim special cu privire la românii din Macedonia sârbească şi grecească, în baza căruia se asigura statului român dreptul de a înfiinţa şi susţine şcoli şi biserici pe seama românilor din Macedonia, pe baza principiului de autonomie şcolară şi bisericească.

Astfel, până în 1918, au funcţionat în sudul Iugoslaviei mai multe şcoli primare, un liceu complet şi o şcoală normală-profesională de fete (în Bitolia).

Toate aceste şcoli au fost închise imediat după 1918 de către guvernul iugoslav, iar localurile confiscate.

Parohiile române ortodoxe existente în sudul Iugoslaviei înainte de 1918 au fost dizolvate, iar bisericile, construite şi înzestrate cu cheltuiala românilor şi a Statului Român, au fost confiscate pe seama cultului ortodox sârbesc.

Citez cazul recent al bisericii, cimitirului şi paraclisului românesc din Bitolia, precum şi al localului liceului românesc din aceeaşi localitate.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În districtele Craina, Morava, Pojarevăţ şi Timoc, unde cifra minimă a românilor se poate evalua după statistica oficială la 175000 (în realitate sunt mai mulţi), bisericile, mânăstirile şi şcolile româneşti au fost complet suprimate încă din epoca Sârbiei vechi. Nici dispoziţiile tratatelor pentru protecţia minorităţilor, nici mai ales raporturile noastre de alianţă şi amiciţie, nu au adus vreo schimbare în bine în situaţia culturală a acestor români. Dimpotrivă. Un ziar românesc dacă pătrunde acolo, este considerat corp delict şi posesorul pedepsit.

Tinerii sunt opriţi să frecventeze şcolile din România. În lipsă de biserici şi şcoli naţionale, analfebetismul şi sectele religioase s-au răspândit în mod îngrijorător.

Preoţii sîrbi refuză să boteze pe nou născuţi cu nume româneşti. Toate presiunile posibile s-au făcut, din fericire fără rezultate depline, pentru deznaţionalizarea acestor români.
Conştiinţa naţională a acestor fraţi a fost încă atât de puternică încât pe timpul războiului balcanic au cerut o ocupaţie românească şi alipirea la România, iar la conferinţa de pace de la Paris au manifestat aceeaşi dorinţă.
Numai grupul românesc din Banatul iugoslav se bucură de o ocrotire oarecare a intereselor sale naţionale în baza tratatului pentru minorităţi şi a convenţiilor speciale.

Nu se poate trece însă cu vederea că discuţiunile pentru reglementarea chestiunilor şcolare, începe la Belgrad în 1922, s-au terminat abia în 1933 prin încheierea convenţiei şcolare respective, ele fiind de repetate ori zădărnicite de Iugoslavia. Iar în chestiunea bisericească s-au dus 12 ani tratative fără rezultat, sârbii nevoind să recunoască tradiţia istorică şi caracterul naţional al bisericii româneşti din Banatul iugoslav.

S-a ajuns totuşi la un compromis şi s-a semnat la 2 iulie 1934 la Belgrad o „Convenţie relativă la regimul Bisericilor ortodoxe din Banatul iugoslav şi sârbe din Banatul românesc”. Această convenţie a fost ratificată de către parlamentul român prin legea din 20 iunie 1935.

Nu a fost ratificată nici până azi de Iugoslavia şi ratificarea nici n-ar mai fi fost posibilă, deoarece conform uzanţelor parlamentare sârbeşti ea urma să se facă în cel mult doi ani de la semnare. Situaţia celor două biserici şi-a urmat deci starea de fapt, în dauna prestigiului bisericii şi statului român.

Sârbii şi permanenţa revendicărilor teritoriale

Toate aceste atitudini caracterizează îndeajuns tendinţa contantă a politicii iugoslave faţă de elementul românesc.

Această tendinţă este concretizată astfel de către profesorul universitar Duşan Popovici – „Politica noastră naţională de stat cu privire la Voivodina trebuie să aibă în vedere trei probleme fundamentale :

1. Schimbarea rapoartelor etnice în favoarea noastră
2. Reîmprospătarea maselor largi ale noastre
3. Încopcierea intelectualilor noştri la adevărata cultură, care desigur este numai cultura sârbească (P Nemoianu Sârbii şi Banatul, pg 77).

Nu trebuie să uităm apoi, că sârbii nu au renunţat niciodată la revendicări teritoriale faţă de România. Recruţii sârbi învaţă că duşmanii cei dintâi sunt românii. „Poporul şi armata noastră nu vor uita niciodată amara lor soartă, deoarece este adânc şi cu sânge întipărită în inimile şi mintea noastră, iar gândul nostru va fi îndreptat spre acele ţinuturi (Timişoara şi Banatul Românesc!) până când istoria nu va repara nedreptatea”- scria ziarul „Politika” prin pana generalului activ N. Tolovici, la împlinirea celor 10 ani de la unire.
Dacă vă mai amintiţi, că în zilele tragice pentru noi din 26 şi 27 iunie trecut, amicii şi aliaţii noştri nu ne-au acordat niciun sprijin, sfătuindu-ne să ne jertfim în interesul păcii; că o parte din presa iugoslavă făcea în acea vreme cor cu duşmanii noştri pe tema revizionismului, susţinând că Bucovina este o regiune de origine pur slavă, că moldovenii din Basarabia sunt un trib deosebit de români, care întrebuinţează în toate împrejurările limba rusească, că „România a primit prea mult pământ şi deci o revizuire a frontierelor este necesară, pentru că ea este justă”, socotesc că am schiţat destul de complet cadrul real al legăturilor româno-iugoslave, mascate timp atât de îndelungat prin acte formale de alianţă şi declaraţii tot atât de formale de „amiciţie”.

Ziarul Ardealul, 20 aprilie 1941
Gheorghe Gh. Popa