Noi și relațiile cu vecinii sârbi la sfârșitul primului război mondial
Harta: Frontierele Ungariei și ale vecinilor ei înaintea prăbușirii Imperiului Austro- Ungar
„Relațiile româno-iugoslave”
Cadrul real al legăturilor româno-iugoslave, mascate timp îndelungat prin acte formale, de alianţă şi declaraţii de „amiciţie”
Sub ochii noştri se desfăşoară o nouă dramă la care asistăm cu cutremurare în suflet, fiindcă am fost şi noi, deşi nu în împrejurări identice, atât de greu încercaţi.
Nu prejudecăm asupra desfăşurării evenimentelor, dar întrucât această desfăşurare implică fără nicio îndoială posibilitatea unor revizuiri totale de situaţii şi raporturi, este bine, cred, să câştigăm o vedere cât mai clară şi obiectivă asupra situaţiei şi să ne apărăm fără resentimente, dar şi fără slăbiciune, propriile noastre interese.
Iugoslavia este unul din statele care a beneficiat de cele mai întinse câştiguri teritoriale ca stat succesor al dezmembratei monarhii austro-ungare.
Proporţia dezvoltării sale teritoriale de la 1913 încoace este într-adevăr interesantă. Vechiul stat sârbesc întins în regiunea Moravei, cuprindea la 1817 numai 43600 km², iar după Congresul de la Berlin a ajuns la 48300 km².
În urma războaielor balcanice, încheiate cu concursul României prin Pacea de la Bucureşti, teritoriul Serbiei a sporit la 87300 km², iar prin participarea la războiul mondial s-a constituit statul iugoslav deci cu un teritoriu aproape de trei ori mai mare.
Conflictul de la conferinţa păcii
Este bine să cunoaştem această evoluţie, pentru a putea aprecia just conflictul ce s-a ivit la conferinţa păcii între noi şi sârbi la chestiunea Banatului.
Articolul III din tratatul nostru de alianţă din 14 august 1916 prevedea că „Franţa, Anglia, Italia şi Rusia recunosc României dreptul de a anexa de la Austro-Ungaria toate teritoriile specificate la articolul IV”.
Iar prin articolul IV graniţele revendicărilor teritoriale româneşti sunt fixate astfel încât cuprind Banatul întreg. Cu toate acestea drepturile noastre asupra Banatului au fost contestate la conferinţa păcii de către sârbi şi conferinţa a adoptat o soluţie transacţională, acordând acestora zona bogată a Torontalului şi parte din judeţul Timiş.
Soluţia aceasta nu se întemeia nici pe argumente istorice, deoarece sîrbii sunt populaţie de colonizare şi n-au stăpânit niciodată în trecut acest teritoriu; nici pe realităţile etnice, fiindcă cei 600000 de români şi 400000 de şvabi reprezentau mai mult decât cei 300000 de sârbi.
S-au invocat însă motive strategice – necesitatea unei zone de apărare a Belgradului – deşi această zonă nu poate constitui o apărare reală şi Ion I. C. Brătianu, primul delegat al României atrăsese atenţiunea, că „Dunărea era singura graniţă capabilă să evite în viitor procese între noi şi sârbi, aşa cum ele există din nenorocire în Dobrogea, între bulgari şi ţara noastră.
Ar fi nenorocit să tranşem sub înrâurirea unor factori vremelnici, o chestiune care poate uşura, sau compromite pentru totdeauna, dezvoltarea relaţiilor între cele două popoare”.
…”Vine ora răsplatei”
Au biruit totuşi factorii vremelnici. Imperialismul şi orgoliul sârbesc s-a impus. Apărând cu intransigenţă drepturile românilor asupra Banatului, Ion I. C. Brătianu a fost înfrânt de formidabila coaliţie de ambiţii şi interese pe care o înfruntase, a părăsit conferinţa păcii şi la 12 septembrie 1919 a prezentat demisia întregului cabinet pe motivul nerespectării tratatului nostru de alianţă de către Marile Puteri.
Căci, el avea convingerea, exprimată mai târziu într-o conferinţă la Ateneu că în „chestiunile cele mari, în acele de ordin moral care stăpânesc viitorul unui neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare şi de naţionalitate, nu pot fi preţuri de tocmeală, nu pot fi motive de oportunitate ca să te hotărască a le compromite, coborându-te de pe terenul înalt şi sigur al principiilor.
Oricare ar fi vicisitudinile zilelor şi anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora răsplatei” (Gh. Brătianu – Acţiunea politică şi militară a României în 1919, pag 38).
Foto: Ion.I.C.Brătianu
Atitudinea Iugoslaviei faţă de minoritatea românească
Raporturile româno-iugoslave de după război, încep deci sub semnul acestui conflict rezolvat printr-o soluţie transacţională susţinută şi de unii bărbaţi politici români şi acceptată de România sub presiunea aliaţilor, în vederea viitoarelor legături politice dintre statele beneficiare ale tratatelor de pace.
Aceste legături se vor concretiza între altele, prin constituirea Micii Antante, organism politic menit a cimenta apropierea dintre statele succesoare şi a le asigura hotarele faţă de tendinţele de revizuire.
Ar fi fost de aşteptat, ca în vederea intereselor superioare ce erau de apărat în comun, intereselor superioare ce erau de apărat în comun, interese pentru care cele două state au semnat ulterior şi Pactul Înţelegerii Balcanice din 9 februarie 1934, o reală prietenie şi înţelegere să dea şi un conţinut sufletesc legăturilor dintre cele două popoare.
Aceasta ar fi fost posibil în primul rând prin asigurarea reciprocă a drepturilor la viaţă naţională pentru minorităţile respective. În timp ce însă România a asigurat prin dispoziţiuni constituţionale, legislative şi administrative drepturile la viaţă proprie naţională, pentru toate minorităţile, fără deosebire, Iugoslavia a făcut discriminări revoltătoare în tratamentul diferitelor minorităţi şi chiar între cetăţenii de acelaşi neam, cum sunt cele trei grupe etnice româneşti, cărora în general li s-a aplicat un regim de opresiune şi abuzuri, în dispreţul tuturor legăturilor noastre de amiciţie şi alianţă.
Iată câteva fapte:
După intervenţia României în războiul balcanic şi ca urmare a tratatului de pace de la Bucureşti, s-a stabilit un regim special cu privire la românii din Macedonia sârbească şi grecească, în baza căruia se asigura statului român dreptul de a înfiinţa şi susţine şcoli şi biserici pe seama românilor din Macedonia, pe baza principiului de autonomie şcolară şi bisericească.
Astfel, până în 1918, au funcţionat în sudul Iugoslaviei mai multe şcoli primare, un liceu complet şi o şcoală normală-profesională de fete (în Bitolia).
Toate aceste şcoli au fost închise imediat după 1918 de către guvernul iugoslav, iar localurile confiscate.
Parohiile române ortodoxe existente în sudul Iugoslaviei înainte de 1918 au fost dizolvate, iar bisericile, construite şi înzestrate cu cheltuiala românilor şi a Statului Român, au fost confiscate pe seama cultului ortodox sârbesc.
Citez cazul recent al bisericii, cimitirului şi paraclisului românesc din Bitolia, precum şi al localului liceului românesc din aceeaşi localitate.
[…] via Noi și relațiile cu vecinii sârbi la sfârșitul primului război mondial […]
ApreciazăApreciază
Bun. Au primit bombe in cap si azi Yugoslavia nu mai exista.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Există Serbia, nu-i așa?
Poate ați aflat că Serbia nu se abate de la politica dusă anterior de Iugoslavia. Românii din Timoc au rămas în continuare fără dreptul elementar de a a vea școli și biserici în limba națională. Mai mult, li se newagă însăși apartenența la românitate, fiind considerați un alt popor decât cel român, anume ”poporul vlah”, care, ce să vezi are și o altă limbă, limba ”vlahă” !
În biserici pentru ” v lahi” este admisă doar slujba în limba sârbă…
În plus, românii(vlahii) nu au voie să boteze copii decât cu nume sârbești.
Chiar nu știați treburile astea?
ApreciazăApreciat de 1 persoană