CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Apreciata specialistă franceză în domeniul Europei Centrale, Catherine Horel : ”Sunt maghiari în România care s-au săturat să fie păpușile Budapestei ”

 

 

 

 

 

 

Istoricul francez Catherine Horel lansează la Bucureşti un volum despre Amiralul Horthy, o amplă frescă a Ungariei dintre cele două mari războaie

 

 

 

 Catherine   Horel este director de cercetări la Centrul Național Francez de Cercetări Științifice (CNRS), specialistă în domeniul Europei Centrale, predă la Paris I Panthéon-Sorbonne.

A obţinut doctoratul în istorie cu teza Les Juifs de Hongrie, 1825-1849, problèmes d’assimilation et d’émancipation. 

A publicat volumele Histoire de Budapest (1999), La restitution des biens juifs et le renouveau juif en Europe centrale (2002), Cette Europe qu’on dit centrale: des Habsbourg à l’intégration europé-enne, 1815-2004 (2009, Premiul Guizot al Academiei Franceze) și Amiralul Horthy, regentul Ungariei (L’amiral Horthy, régent de Hongrie, 2014).

La cinci ani distanță  de ediția originară, avem și în limba română o carte cu totul remarcabilă.  În orice caz, în mod evident și în chip foarte plăcut: suntem beneficiarii unei lucrări de mare anvergură, o biografie care își propune să arate regimul Horthy așa cum a funcționat acesta între 1920 și 1944: autoritar, retrograd, fără îndoială, sub multe aspecte, dar foarte îndepărtat de fascismul italian și nazismul german.

Catherine Horel a fost, foarte recent, în România. Domnia sa avut cu această ocazie o serie de prezențe publice – conferință, lansare de carte, interviuri (presă scrisă, audio, video).

Prezența în țara noastră a doamnei Horel a coincis și cu debutul său editorial în limba română (o limbă pe care, à propos, o cunoaște destul de bine): este vorba despre o extraordinară carte de istorie – o biografie, mai precis – dedicată unuia dintre liderii duri din secolul trecut, cu apucături și fapte (numeroase) dictatoriale: Amiralului Horthy.

Motto-ul pe care autoarea franceză l-a ales este: „Istoriografia are, prin urmare, sarcina de a pune capăt mitului total nejustificat al lui Horthy, așa cum le este prezentat maghiarilor“ (Ludwig Furst Windischgraetz). 

Recunoașterea greșelilor istorice ar putea deschide o cutie a Pandorei într-o regiune în care rivalitățile sunt istorice, crede Catherine Horel, care explică, într-un interviu pentru Europa Liberă, preluat de Romanian Global News, că, în Europa Centrală și de Est, predomină ideea că toată lumea este o victimă colaterală, iar „politica scuzelor nu face decât să întrețină victimizarea”.

Catherine Horel a publicat volumul „Amiralul Horthy. Regentul Ungariei”, tradus recent la editura Humanitas, în care autoarea explică și de ce premierul Viktor Orban face apel la figura amiralului Horthy ca „salvator al patriei”, și de ce „politica la marginea mormântului” nu face decât să sporească sentimentul de victimizare.

Cercetătoarea franceză vorbește, în interviul pentru Europa Liberă, despre o eventuală soluție de reconciliere româno-ungară și despre relațiile dintre comunitatea maghiară din Transilvania și guvernul condus de Viktor Orban.

Pe Horthy, istoria l-a lăsat ca pe un personaj controversat: de la imaginea de salvator al patriei, construită încă din 1920, trecând apoi la politica sa revizionistă, la diabolizarea făcută de regimul comunist și în cele din urmă ajungând, la glorificarea sa după 1990. Cine este Horthy de fapt?

„Nu este nici un sfânt, nici un monstru, deși la momentul bilanțului, punctele negative predomină fie pentru că a făcut, fie pentru că nu a făcut anumite lucruri care ar fi putut să fie mai înțelepte.

Este ușor să spunem «ar fi trebuit să facă acest lucru», «ar fi putut să facă acest lucru», dar avea el oare marja de manevră posibilă pentru a face acest lucru? Este o întrebarea la care nu putem răspunde. În momentul în care ne uităm la posibilitățile pe care le-ar fi avut la dispoziție chiar pentru a se salva pe el însuși, de a spune «nu», nu a făcut acest lucru.

Au fost mai multe astfel de momente: atunci când devine șeful armatei naționale, în 1919, iar odată ordinea restabilită, ar fi putut să spună că și-a făcut treaba și că se întoarce la domeniul său de la Kenderes (locul lui de naștere, n.r.) unde să se ocupe de agricultură și de cai. A ales în schimb să devină regent. Și aici ne putem întreba ce rol a jucat ambiția personală pentru că el se convinge singur că este salvatorul patriei. Este un soi de autointoxicare, fie că el se vede așa, fie că i se spune că este salvatorul patriei. Și din momentul în care îmbracă hainele acestui personaj, nu mai iese din el.

Apoi, ar fi putut să zică «nu» în momentul în care Guvernul adoptă legile antisemite. Avea drept de veto, putea să își asigure propriul guvern, ar fi putut să spună că nu vrea ca țara să intre într-o astfel de politică. Nu a făcut acest lucru. Apoi, în 1941, când ar fi putut să se opună intrării în război, nu a luat nici această decizie, cu toate că primul-ministru s-a sinucis tocmai pentru că țara intra în război.

Ar fi putut fie să se retragă și să plece în exil, așa cum guvernul polonez a plecat în exil în 1939. Dar el alege să rămână pentru că se autoconvinge că este ultima metereză, ultimul la care se poate apela înainte de instalarea haosului. Deci, și-a construit singur această imagine de salvator al patriei, ceea ce nu este de fapt.”

 Cum a ajuns Horthy sursa de inspiratie pentru regimul lui Viktor Orban? Care sunt elementele pe care le-a copiat Orban din politica lui Horthy?

Catherine Horel: „Orban nu este singurul care a recuperat imaginea amiralului Horthy. Dificultatea este reprezentată de faptul că este o perioadă negativă, pentru că țara a fost dezmembrată după Primul Război Mondial, dar sunt totuși 25 de ani de relativă prosperitate, calm, și, după 1989, s-a considerat că această perioadă ar fi fost ultima în care Ungariei i-a mers bine, înainte de instalarea comunismului.

Deja, în guvernarea lui Jozsef Antall, după 1990, a existat un soi de reîntoarcere la perioada dintre cele două Războaie Mondiale când au fost scoase la lumină personalitățile regimului de atunci. Dar Antall nu a îndrăznit să îl scoată în față pe Horthy și a preferat să vorbească despre alți politicieni. Viktor Orban, cum nu are nicio ideologie, după cum nici Horthy nu avea ideologie, caută semnificații în perioada precedentă și, o face, fără a avea cunoștințe de istorie. Pentru că această istorie s-a terminat foarte rău.

Să îl iei pe Horthy drept model este într-un fel complet absurd pentru că istoria lui s-a terminat în 1944, printr-un nou (regim, n.r.), o înfrângere, shoah, lucruri care sunt negative. Orban nu știe ce face când folosește lucrurile acestea. Dar are nevoie de un personaj în care crede că va face să se încarneze națiunea și alege un personaj rău. Dar nici nu există un alt personaj. Pe Kadar oamenii nu îl vor, pentru că este vorba despre perioada comunistă și au rămas doar câțiva nostalgici. Iar ceilalți sunt atât de îndepărtați în istorie, încât nu mai spun nimic contemporanilor. Orban joacă un joc foarte periculos.”

Europa Liberă: Deci îl ia pe Horthy drept salvatorul națiunii pentru că nu mai are alt personaj la care să facă referire?

Catherine Horel: „Da.”

Sunt multe persoane în Ungaria care cred că Horthy a fost un lider care a știut să aibă grijă de independența națională, că este un modelul de urmat?

Catherine Horel: „Este dificil de dat un răspuns. Sunt persoane care cred acest lucru, sunt altele care vor spune că a fost un groaznic dictator fascist. Părerile sunt încă foarte împărțite în ceea ce îl privește pe Horthy, iar propaganda Guvernului încearcă să îl readucă în atenție. Dacă oamenii cred cu adevărat? E greu de spus, unii oameni cred, drept dovadă succesul unor publicații de o calitate îndoilenică despre Horthy, despre soția sau fiul său. Sunt oameni care cumpără aceste lucruri, ceea ce înseamnă că au nevoie să se hrănească cu acest tip de discurs. Dar, putem găsi, în aceeași măsură, și oameni care să spună că este scandalos. Opiniile sunt foarte împărțite.”

Europa Liberă: Această antropologie a patriotismului, cultivată de Budapesta a început să aibă acțiuni concrete în statele unde există minorități maghiare. De pildă, în România, Ungaria face investiții foarte mari, în proiecte legate de educație sau în acțiuni sociale.

Cât de periculoase ar putea fi aceste intervenții, în lumina aniversării centenarului Trianonului?

Catherine Horel: „Se împlinesc 100 de ani de la Tratatul de la Trianon și ne temem de ceea ce Orban ar mai putea să inventeze cu această ocazie. Eu mă tem pentru ce este cel mai rău în ceea ce privește această comemorare, în calitate de istoric vorbesc. Pentru că va fi din nou o deturnare completă a adevărului istoric, acest lucru este sigur. Problematic este ceea ce se face în Transilvania sau în Voievodina.

În Slovacia nu funcționează atât de bine. Vedem că o parte dintre ungurii minoritari (din aceste zone, n.r.) cred în acest lucru, are un oarecare succes.

Dificultatea rezidă în modul în care un partid cum e UDMR în România ar putea să aibă un discurs politic local care să se adreseze ungurilor care trăiesc în România, dar, în același timp, să evite să devină prizonierul politicii guvernului ungar. Este foarte dificil.

Nu este de competența mea să răspund la această chestiune pentru că nu cunosc în detaliu politica UDMR, dar știu, din ceea ce am vorbit cu mulți maghiari din Oradea și Cluj, că multe persoane spun că s-au săturat să fie păpușile domnului Orban care este la Budapesta și care vine să le spună ce trebuie să facă, să simtă, în timp ce ei își trăiesc viața de zi cu zi alături de români. Poate că la alte persoane, pentru alți unguri din România funcționează acest discurs al lui Orban. Și aici, fiecare individ are propria interpretare.”

Europa Liberă: Vorbeați de falsificarea istoriei, de ce există tentația de a înfrumuseța trecutul, de a șterge atrocitățile regimului Horthy? Cu ce folos?

Catherine Horel: „Este o problemă legată de adevăr. E o problemă legată de modul de a privi în față lucrurile care au fost făcute prost de acest regim. Dar în multe țări este așa, nu prea vrem să privim lucrurile în față. În Franța, și Franța este o țară democratică care nu a cunoscut înghețul comunist timp de 40 de ani, a fost foarte greu să spui adevărul despre Vichy sau despre Pétain. Și mai sunt încă oameni în Franța care mai au acasă portretul mareșalului Pétain. Și cu toate acestea Franța dă lecții și este un stat democratic, deși aici s-a putut discuta despre acest lucru încă de la început.

Nu este bine ce se întâmplă în Ungaria sau în alte părți. Cred că ne este greu să privim în față ce este urât, murdar, ceea ce nu este glorios, dar dacă vrem să fim onești față istoria unei țări trebuie să privim și paginile negre și nu doar paginile glorioase ale epocii. Cred că și în România există probleme de interpretare pentru anumite momente ale istoriei care nu sunt foarte glorioase.”

Europa Liberă: Pentru România, amiralul Horthy rămâne figura dictatorului fascist de al cărui nume sunt legate deportările din 1940-1944 din nordul Transilvaniei, de crimele produse la Ip si Trăznea. De ce oare Ungaria nu și-a cerut încă scuze pentru aceste crime?

Catherine Horel: „Nu a prezentat scuze nici în Voievodina, pentru masacrarea evreilor la Novi Sad, și acest lucru a fost făcut tot de armata ungară. Trebuie ne ferim de aceste povești legate de a cere de scuze. Riscăm ca, la un moment dat, să ne scuzăm pentru tot și acest lucru devine o problemă.

Dacă Ungaria va prezenta scuze pentru acest lucru, atunci România va trebui să se scuze pentru altceva și sârbii, la rândul lor pentru ceva. Recunoașterea greșelilor se face la nivelul șefilor de stat, bineînțeles.

Un șef al statului va merge să se reculeagă la un monument și toată lumea va considera că este un lucru foarte bun, dar dacă acest gest nu duce la o recalificare a istoriei, atunci e doar un gest mediatic drăguț, dar care nu ajută la nimic.

Nu trebuie să confundăm istoria cu memoria și aici este treaba istoricilor. Trebuie cercetată istoria pentru a putea mai apoi să avem între țările învecinate, o memorie care să fie potolită, o memorie care să recunoască eventualele suprapuneri între ele și momente din istorie când au avut loc. Penitența este bună, dar dacă nu este susținută de o muncă a istoricilor, nu este foarte eficientă.”

Europa Liberă: Dar, la nivel superficial să spunem, lipsa unor scuze nu înseamnă că, de fapt, regimul este de acord cu ceea ce s-a întâmplat sau poate păstrează doar tăcerea?

Catherine Horel: „Tace, mai degrabă. Nu consideră că este util să facă un astfel de gest de recunoaștere, ar trebui să se scuze pentru o mulțime de alte lucruri. Apoi, am putea să le cerem turcilor să își ceară scuze pentru că au invadat Ungaria acum sute de ani. Ar putea fi împinsă la maximum această practică. Și, în cele din urmă, politica scuzelor nu face decât să întrețină victimizarea.”

Europa Liberă: Este o slăbiciune prin urmare?

Catherine Horel: „Nu este foarte sănătos, nici pentru cel care își cere scuze nicipentru cel care ar trebui să le primească, care se consideră victimă. Iar aici, în Europa Centrală și de Est avem o problemă cu statutul de victimă. Toată lumea e victimă. Și dacă vorbim mereu despre victimizare, nu putem să privim istoria și nu construim istoria. De exemplu, de ce nu facem un manual școlar maghiaro-român pentru Transilvania. Turcii și grecii au încercat să facă manuale comune, dar sunt citite doar de profesorii universitari și nu de elevi la școală. Este foarte bine, dar oare îi ajută așa ceva pe copiii din școala primară? Nu, pentru că profesorii greci nu cumpără manualele pentru școlile grecești.”

Europa Liberă: Și credeți că un astfel de model s-ar putea aplica și aici?

Catherine Horel: „S-ar putea încerca! Dacă s-ar face un manual școlar pentru școlile primare din Transilvania, care să fie distribuit atât în școlile maghiare, cât și în cele românești, oare ar funcționa? Oare profesorii români ar fi de acord să le ia și să le explice elevilor? Oare și profesorii maghiari ar vrea același lucru? Nu știm, dar putem încerca, de ce nu?”

Europa Liberă: „Politica furnerariilor” sau „democrația funerară” practicate de Orban amintesc mereu de nostalgia unei Ungarii eroice și glorioase. Vi se pare că aceste lucruri pregătesc o nouă politcă a Ungariei în regiune?

Catherine Horel: „Este o expresie, pe care de altfel și Orban a folosit-o, referitoare la „politica pe marginea mormântului”, care înseamnă folosirea ceremoniilor de reînhumare, căci de multe ori despre acest lucru este vorba – fie persoana este adusă într-un cimitir mai demn, fie este adusă pe teriroriul Ungariei, pentru că orice maghiar are dreptul la o bucată de pământ unguresc – este și acest lucru complet perfid. Este tot o poziționare în zona de victimizare, de martiriu, a dorinței de a demonstra că un anumit personaj este o victimă. Este o fantasmagorie, care poate face dezastre în politica actuală.”

Europa Liberă: Credeți că se va schimba de-a lungul timpului?

Catherine Horel: „Orban este capabil de orice. Și de bune și de rele. Deci, când vede că dacă ceva îi poate fi util, se va folosi de acel lucru, fără doar și poate. Dacă își dă seaman că nu funcționează, este capabil să își schimbe politica. Este dificil. Apoi, eu sunt istoric de meserie, nu profet și nu pot să prezic un astfel de lucru.”

Europa Liberă: Care este moștenirea regimul hortyst în ceea ce privește România și asupra relațiilor dintre România și Ungaria? În ce masură ar mai fi posibila o reparatie?

Catherine Horel: „Revenim la problema scuzelor pentru că din momentul în care vom face acest lucru, deschidem posibilitatea să reparăm. Și probabil tocmai din acest motiv nici nu o facem. Dacă facem acest lucru, atunci și Ungaria va cere reparații pentru Trianon și atunci deschidem un capitol pe care poate este mai bine să îl ținem închis.

Apoi, toate statele se vor certa, una spunând o țara vecină a făcut un masacru, celaltă zicând că i s-a furta un teritoriu. Este o situație fără ieșire, mai ales că în această regiune lucrurile sunt foarte încurcate, oamenii având poprietăți diverse în diverse regiuni, uneori chiar și în alte părți. Puteți avea una austriac, de pildă, care să vină să își revedince casa din Bucovina. Este foarte dificil să poți imagina o formulă de reparații care să nu deschidă cutia Pandorei și să justifice toate reparațiile posibile.”

Europa Liberă: Reîntoarcerea la astfel de personaje istorice, controversate, arată, de fapt, o slăbiciune a democrației astăzi?

Catherine Horel: „Bineînțeles. Fie că este vorba despre Ungaria, Slovacia sau altă țară, aceasta demonstrează, în primul rând, că este o problemă cu propria identitate. În al doilea rând, trebuie să fie depășită atitudinea de victimă pentru că nu duce la nimic, nu ajută decât la întreținerea unui discurs care face apel la trecut și la perioade bune ale istoriei, când oamenii erau mai fericiți, ceea ce nu e adevărat.

Acest lucru arată că este o problemă legată de gestionarea istoriei. Dar nu este un lucru specific pentru această regiune, sunt multe cazuri similare în regiune și în altă parte.”

 

Publicitate

04/11/2019 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ZIUA DE 4 NOIEMBRIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

 

 

 

 

 

 

 

Ziua de 4 noiembrie  în istoria noastră

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1465: A decedat Maria Oltea (c. 1405-1407 – d. 4 noiembrie 1465) cunoscută și sub numele de Doamna Oltea, mama lui Ștefan cel Mare.

Nu se știe cu certitudine dacă a fost sau nu soția legiuita a domnitorului Moldovei, Bogdan al II-lea.

A  fost considerată de Spiru Haret „femeia care a dat neamului românesc pe cel mai mare fiu al său”.

 Maria OlteaConform istoricilor, doamna Maria Oltea provenea dintr-o familie modestă. Documentele despre originile ei au ars într-un incendiu din 1472. Se speculează că provine din satul Olteni, atestat în sudul Moldovei, sau din Oltea (Oltenia).

Este posibil ca moldoveanul de viță nobilă Bogdan al II-lea, tatăl lui Ștefan cel Mare, să fi fost refugiat o perioada în Țara Românească, înainte de urcarea pe tron si aici sa o fi întâlnit pe frumoasa Maria Oltea.

Căsătoria lor nu a fost oficializată sau cel puțin nu a fost recunoscută.

Maria Oltea mai fusese căsătorită anterior și a avut înaintea lui Ștefan, alți cinci copii,Ioachim, Ion, Cârstea, Maria şi Sora, amintiţi în Pomelnicul de la Mănăstirea Bistriţa. Despre băieţi nu există date directe, fetele au fost căsătorite cu boieri moldoveni: Maria cu portarul Sucevei, Şendrea, iar Sora cu marele vornic Isaia. Este cunoscut şi un frate al ei, pârcălabul Vlaicu, dregător în slujba lui Bogdan II şi Ştefan cel Mare.

A rămas văduvă de tânără. După ce Bogdan al II-lea, soțul ei, a fost omorât pe neașteptate la Reuseni (15 octombrie 1451).

Doamna Oltea  a salvat viața lui Ștefan și a celorlați copii și s-a refugiat în Transilvania. Probabil, fără ajutorul și sfaturile mamei sale, Ștefan cel Mare s-ar fi pierdut în istorie. N-ar fi revenit după șase ani în Moldova, să ocupe tronul cuvenit.

Ion Neculce, în O samă de cuvinte și Dimitrie Cantemir, în Istoria Imperiului Otoman, au creionat pentru prima dată aportul ei la îmbărbătarea lui Ștefan după greaua înfrângere de la Valea Albă- Războieni (1476). Gheorghe Asachi în poezia Ștefan cel Mare înaintea cetății Neamțu și litografia Muma lui Ștefan cel Mare descrie cum Maria Oltea împiedică intrarea fiului său în Cetatea Neamț la 1484.

Același eveniment este descris și de Dimitrie Bolintineanu în celebra poezie Muma lui Ștefan cel Mare, pusă pe note de către Alexandru Flechtenmacher.

În lucrarea Princeps Omni Laude Maior – O istorie a lui Ștefan cel Mare istoricul Ștefan Gorovei scrie că „este foarte probabil că Oltea nu a fost soție legiuită a lui Bogdan al II-lea și, prin urmare, nici doamnă a Moldovei”.

Doamna Maria Oltea fost înmormântată la Mănăstirea Probota, ridicată de Ștefan cel Mare lângă Reuseni, locul unde părintele său a fost decapitat. Pe piatra tombală stă scris:

Acesta este mormântul roabei lui Dumnezeu Oltea, mama domnului Io Ştefan Voievod, care a murit la anul 6973 [1465], noiembrie 4”. Din cauza originilor modeste sau a căsătoriei anterioare, pe piatra de mormânt nu a fost onorată cu titlu voievodal.

 

 

 

 

 

1818: S-a născut preotul şi istoricul Gavriil Pop, autorul unor lucrări de istorie antică privind Transilvania şi Banatul, membru corespondent al Societăţii Academice Române din 1871; (m. 1883)

 

 

 

 

 

 

 

 

 1856: În Galați începe prima conferință a puterilor europene privind  problemele de navigație pe Dunăre și care înființează Comisia Statelor Riverane Dunării.

Comisia Europeană a Dunării (1856 – 1938) a fost un organism internațional înființat după încheierea Războiului Crimeii și semnarea Tratatului de pace de la Paris pe 18/30 martie 1856 și care stabilea neutralizarea Mării Negre, retrocedarea către Moldova a trei județe din sudul Basarabiei și libera circulație pe Dunăre, aflată sub supravegherea unei comisii internaționale.

Aceste decizii politice reflectau noile interese economice în zonă ale puterilor occidentale europene invingatoare in Razboiul Crimeei in urma careia Rusia a fost infranta.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Puterile reprezentate în acest organism internațional erau: Imperiul Austro-Ungar, Al Doilea Imperiu Francez, Regatul Unit, Prusia, Imperiul Rus, Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman.

Principatul Moldovei a avut, la început, doar un rol consultativ. După războiul de independență și încorporarea Dobrogei, Regatul României a devenit membru cu drepturi depline al Comisiei.
Pentru buna desfășurare a activității comisiei s-a hotărât, printr-un acord mutual, ca puterea executivă să fie deținută de reprezentantul englez, iar cea administrativă de reprezentantul francez.

În toată perioada ei de existență, CED a beneficiat de numeroase scutiri de taxe și impozite și de dreptul de a aborda propriul drapel (cinci benzi orizontale, două de culoare roșie, două de culoare albă și una albastră, cu inițialele C. E. D. în alb).

În cele opt decenii de existență, CED a contribuit la amenajarea cursului inferior al Dunării, dar și la dezvoltarea socio-economică a regiunii. În ciuda tuturor conflictelor regionale sau europene, (răboaiele balcanice, Primul Război Mondial), Comisia a reușit să-și păstreze poziția neutră stabilită prin actul constitutiv.

Astfel, între anii 1862 – 1902, au fost executate 10 tăieturi pe brațul Sulina, care au permis scurtarea drumului dintre Tulcea și Marea Neagră cu 249 km, suprimând 29 de cotituri și mărind adâncimea minimă de la 3,66 la 5,48 m. A fost asigurată dragarea continuă a Dunării, s-a construit un nou far la Sulina, în 1839, care să înlocuiască vechiul far turcesc din 1802 și s-a administrat traficul naval.

Sulina s-a transformat, prin instalarea aici a Comisiei Europene a Dunării, dintr-un sat cu aproximativ 1.000 de locuitori, terorizați de răufăcătorii adăpostiți în smârcurile Deltei, într-un oraș în adevăratul înțeles al cuvântului, cu o populație stabilă, internațională, cu venituri importante și cu necesități economice pe măsură. CED a asigurat asanarea platformei orașului, construcția de străzi, cheuri portuare și diguri de protecție.

S-au pus în funcțiune serviciul telegrafic și de telefonie, uzina de apă și rețeaua de distribuție de apă potabilă, uzina electrică care a asigurat iluminatul portului și străzilor orașului, Sulina fiind astfel printre primele orașe din România care a beneficiat de noul sistem de iluminare publică.
A fost înființat un spital, care acorda asistență medicală gratuită tuturor locuitorilor orașului. CED a participat la construirea mai multor lăcașuri de cult.

 

 

 

 

 

 

1860: Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a aprobat Legea de organizare a Poliţiei Române.

Primele atestări privind Poliţia Română datează din vremea lui Neagoe Basarab sau a lui Mihai Viteazu (crearea instituţiei agiei), continuă cu domnia lui Mihai Sutzu (organizarea pazei Capitalei, emiterea primelor acte de identitate şi reglementarea portului armelor) iar din 1806, organele de pază şi ordine din Capitală primesc denumirea generică de POLIŢIE.

In 1821, Tudor Vladimirescu acorda scutiri de taxe şi impozite celor însărcinaţi să menţină ordinea publică şi să apere proprietatea cetăţenilor, iar în 1831, prin Regulamentele organice, atribuţiile poliţiei sunt extinse.

În timpul Revoluţiei de la 1848 are loc reorganizarea poliţiei, prin apariţia instituţiei şefului poliţiei Capitalei căruia i se subordonează Guardia municipală.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Prin art. 50 din Legea nr. 218 din 23 aprilie 2002, data de 25 martie a fost desemnată Ziua Poliţiei Române. Alegerea acestei date este legată de simbolul creştin al Bunei Vestiri, aflat pe primul steag al Marii Agii, simbol ce a fost preluat şi pe actualul drapel al Poliţiei Române.

În anul 1822 domnitorul Grigore Dimitrie Ghica i-a înmânat Marelui Aga Mihăiţă Filipescu (şeful poliţiei din acele timpuri) drapelul pe care este cusută sigla Steagului Agiei.
Alături de sigla se afla o ghirlandă din aur în interiorul căreia era prezentată Maica Domnului, înaintea îngerului ce-i aduce vestea cea bună (Buna Vestire).

Prima uniformă de poliţie a fost reglementată de către domnitorul Ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu, la 31 decembrie 1844.

Se numea ,,uniforma mare” şi se purta la ceremonii şi zile solemne.

,,Uniforma va fi din postav albastru, scurtă ca fracul, cu gulerul drept, tăiat dinainte şi cu şnur împrejur”, se menţiona în Domnescul Ofis.

Pentru comisari, gulerul era de culoarea vopselei în care comandau: negru, roşu, verde, galben, albastru. Pantalonii erau croiţi tot din postav albastru. Brâul în culorile tricolorului (roşu, galben, albastru), se termina cu ciucuri.

Comisarul era încins cu o sabie şi purta pe cap o pălărie în trei colţuri, după un model, am spune, franţuzesc.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

   La 9 iunie 1850, domnitorul Ghica Vodă emitea “Cronica poliţienească” prin care, în cele 158 de articole, erau reglementate sarcinile “înaltei poliţii” şi „obişnuitei poliţii”, ceea ce a constituit momentul creării primei structuri centrale cu atribuţii în organizarea şi coordonarea activităţilor poliţieneşti.

  Începând cu Legea de organizare a poliţiei a lui Alexandru Ioan Cuza (4 noiembrie 1860), competenţele organelor de poliţie sunt extinse, iar raporturile cu celelalte structuri ale statului mult mai bine reglementate.

 Între sectoarele de activitate s-au numărat serviciile de siguranţă şi circulaţie.

 

 

 

 

 

Domnitorul  Al.Ioan Cuza Cuza

 

 

 

Prin Legea comunală din 1864 s-a creat poliţia comunală de pe lângă primării. 

După detronarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, activitatea poliţienească a stat în continuare în atenţia legiuitorilor.

 În anul 1868, Adunarea Deputaţilor a adoptat Legea privind poliţa rurală, iar in anul 1876 s-a înfiintat „pentru prima dată un serviciu fotografic pentru identificarea delicvenţilor”.

Tot în anul 1876 s-a elaborat Legea pentru instituirea Poliţiei Judiciare în Bucureşti, iar în anul 1879 s-a creat funcţia de Inspector de Poliţie.

În anul 1887, în legea comunală „s-a prevăzut că poliţia administrativă poate exercita măsuri de poliţie comunală la cererea primarilor şi ajutoarelor lor”, urmată de Legea lui Vasile Lascăr (1 aprilie 1903) şi de Legea pentru organizarea poliţiei generale a statului (8 iulie 1929.

 

 

 

 

 

 

 

 

1872: S-a născut Barbu Ştirbey, om politic român, preşedinte al Consiliului de Miniştri,  membru de onoare al Academiei Române din 1929; (d.24 martie 1946).

 

 

 

 

 

 

.

 

 

 

 

 

 

La 4 iunie 1927  a acceptat solicitarea regelui  Ferdinand de a forma un guvern de “uniune națională”, reușind să formeze un cabinet, în care intrau reprezentanții celor două mari partide aflate într-o acerbă dispută politică PNL si PNT .

Guvernul Știrbey s-a menținut numai două săptămâni, după care frâiele puterii au fost preluate de liberalul Ion. I.C. Bratianu.Atunci când  Carol al II- lea a fost proclamat rege, la 7 iunie 1930, Barbu a fost nevoit să plece în exil la Paris, unde a ramas  10 ani.

La Paris, prințul Știrbey a fost victima unei tentative de asasinat în urma căreia s-a refăcut cu greu.

Revenit din exil, după înlăturarea în 1940  a lui Carol al II-lea, Barbu Știrbeya fost desemnat, în 1944, să poarte tratative de armistiţiu, la Cairo, cu britanicii şi americanii, iar  în septembrie 1944 a făcut parte din delegaţia română trimisă la Moscova pentru încheierea armistiţiului.

În anul 1945, partidele  istorice și Regele  Mihai doreau alternativa formării unui guvern sub conducerea lui, în timp ce țara era în tranziția de la guvernul lui Rădescu, dar la 2 martie 1945, Petru Groza este impus de Moscova.

Prințul Știrbey a avut o moarte neașteptata si suspecta in 1946, fiind diagnosticat cu cancer hepatic, depistat imediat dupa ce a participat la un dineu la Ambasada Sovietica din Bucuresti .

“Prințul alb” al politicii românești a fost înmormântat, alături de bunicul său, domnitorul Barbu Stirbei, la Capela din parcul Palatului din Buftea.

 

 

 

 

 

 

1876: S-a născut Nicolae Lupu, medic şi om politic, iniţial liberal (1907), ulterior membru al PNŢ (1918) sau al disidenţelor din acesta (Partidul Ţărănesc Democrat, pe care l-a creat în 1946).

A fost de mai multe ori ministru; (m. 1947).

 

 

 

 

 

 

1900: S-a născut Lucreţiu Pătrăşcanu, unul dintre liderii Partidului Comunist Român, ministru al justiţiei în perioada 1944-1948, avocat, sociolog şi economist.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A fost un participant de seamă la înfăptuirea actului de la 23 august 1944, ministru al justiţiei între anii 1944 şi 1948.

A fost arestat în 1948 la ordinul lui Gheorghiu- Dej sub acuzaţia falsă de complot, împreună cu pictoriţa Lena Constante, soţia sa, Elena Pătrăşcanu, filosoful Bellu Zilber, folcloristul Harry Brauner ş.a.A murit la 17 aprilie  1954, executat în închisoarea Jilava, după simulacrul de proces din 6-13 aprilie acelaşi an)

 

 

 

 

 

 

1901: S-a născut sociologul, juristul şi istoricul Henri H. Stahl,  membru corespondent, din 1974 şi membru titular, din 1990, al Academiei Române.

 

 

 

 

 

 

Image result for Henri H. Stahl,photos

 

 

 

 

 

Provine dintr-o familie cu strămoși veniți din Alsacia și din Elveția francofonă, a fost fiul lui Henri Stahl (1877-1942) (inițiatorul stenografiei), fiind fratele mai mic al lui Șerban Voinea, activist al Partidului Social Democrat, și al scriitoarei Henriette Yvonne Stahl. A fost căsătorit cu o cunoscută pictoriță, Margareta Stahl.

Incepând cu anul 1925 s-a implicat activ în acţiunile de cercetări monografice iniţiate de Dimitrie Gusti, luând parte, până în 1955, la toate campaniile monografice de studiere a satelor româneşti, fiind unul dintre colaboratorii apropiaţi ai  acestuia (alături de Victor Ion Popa, Mihai Pop şi Gheorghe Focşa).

Stahl l-a sprijinit pe profesorul Gusti în eforturile sale de a înfiinţa Muzeul Satului din Bucureşti (1936); membru corespondent, din 1974, şi membru titular, din 1990, al Academiei Române; (n. 1901).

După al Doilea Război Mondial și instaurarea regimului comunist, Stahl a fost implicat în proiecte ce aveau intenția să reînvie sociologia. A reușit abia după 1960, când a început să lucreze împreună cu echipa lui Miron Constantinescu la Bibliotheca Historica Romaniae, inițiată de Academia Română.

Din anul 1974 a devenit membru corespondent al Academiei Române iar în anul 1990 a fost ales membru titular al Academiei Române.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1903 : S-a născut compozitorul roman Ion Vasilescu; (m. 1 decembrie 1960).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1918: Reprezentanţii Partidului Ţărănesc şi al Ligii Poporului Basarabean,  au decis unirea  partidelor lor.

 

 

 

 

 

 

 

 

1919 (2-4 noiembrie): Au avut loc alegeri parlamentare pentru Adunarea Deputaţilor pe baza votului universal, în care pentru prima oară cetăţenii din toate provinciile româneşti aleg un singur Parlament al României.

In zilele de 7-9 noiembrie au avut loc alegeri  pentru Senat, pe baza votului universal la care, pentru prima oară, cetăţenii din toate provinciile româneşti au putut alege un singur Parlament al României, un parlament reprezentativ.

În iulie 1917, Constituţia României a fost modificată, introducîndu-se votul universal, egal, direct, secret şi obligatoriu pentru toţi cetăţenii (bărbaţi) de la 21 de ani în sus.

Decretul-lege din noiembrie 1918 detalia prevederile constituţionale, aducînd precizări importante.

Pentru a fi ales în Adunarea Deputaţilor se cerea: a fi cetăţean român; a avea exerciţiul drepturilor civile şi politice; a avea vîrsta de 25 de ani împliniţi; a avea domiciliul real în România.

Pentru a fi ales în Senat se cerea: a fi cetăţean român; a avea exerciţiul drepturilor civile şi politice; a avea vîrsta de 40 ani împliniţi; a avea domiciliul real în România.

Cetăţenii primeau certificat de alegător, iar cei care nu-şi exercitau „fără temei legitim” dreptul de vot erau amendaţi cu sume variind între 20 şi 50 de lei. Modificările au însemnat, printre altele, renunţarea la censul de avere.

Introducerea votului universal a avut ca rezultat creşterea spectaculoasă a numărului de alegători, mutarea centrului de greutate a vieţii electorale de la oraş la sat şi schimbarea modului de desfăşurare a luptei politice. 

Dacă pînă la război, în regimul votului pe colegii, existau circa 100.000 de alegători cu vot direct, după adoptarea legii electorale numărul acestora a crescut la cîteva milioane (4,6 milioane în 1937).Evident, aceste cifre se referă la vechiul Regat care avea, în 1914, circa 7,7 milioane de locuitori şi la România Întregită, cu o populaţie de 19,5 milioane locuitori în 1937.

Pentru a evidenţia noua realitate electorală, menţionăm că în 1914, un deputat era ales de aproximativ 400 de cetăţeni; decretul-lege din 1918 stabilea ca un deputat era ales de 30.000 de cetăţeni, iar din 1920 – de 50.000 de cetăţeni, adică de 125 de ori mai mulţi, comparativ cu perioada antebelică. (Profesor Universitar Dr. Ioan Scurtu).

 

 

 

 

 

 

Image result for harta romaniei mari

 

Harta României Întregite în Perioada Interbelică, 1918-1940

 

 

 

 

Circa 80% din populaţia României trăia în sate, astfel că ţărănimea a devenit principala masă electorală, iar centrul de greutate al confruntărilor politice în timpul alegerilor s-a mutat de la oraş la ţară.

S-a schimbat modul de desfăşurare a campaniei electorale: dacă pînă în 1914 un candidat îi putea vizita la domiciliu pe toţi alegătorii din circumscripţia sa, în condiţiile votului universal el trebuia să se adreseze zecilor de mii de oameni, să participe la numeroase întruniri electorale, să ţină discursuri  în medii foarte variate (la cluburi, la cîrciumi, în pieţe publice etc.), să se adreseze unui public extrem de eterogen (mari proprietari, muncitori, ţărani, intelectuali, negustori, ş.a.).Liderii politici – şefii de partide, miniştrii, etc. – făceau adevărate turnee electorale în toate provinciile istorice, pentru a convinge alegătorii că reprezintă pe toţi românii şi nu doar pe cei din anumite zone geografice.

În timpul campaniei electorale oraşele şi satele României erau împînzite cu afişe, conţinînd programele si lozincile partidelor care se prezentau în alegeri, informaţii despre candidaţii care cereau voturile cetăţenilor.

Nu lipseau îndemnurile de a nu fi votaţi rivalii politici, care ar urmări obiective egoiste, ar fi fraudat statul în defavoarea cetatenilor (alegatorilor).Campaniile electorale au avut un rol important în creşterea gradului de implicare a cetăţenilor României în viaţa publică, aceasta fiind o expresie elocventă a caracterului democratic al regimului politic din perioada interbelică.

Cetăţenii au avut dese prilejuri de a participa la viaţa electorală şi la alegerile parlamentare; în intervalul 1919 – 1937 în România s-au desfăşurat zece alegeri pentru Adunarea Deputaţilor şi pentru Senat (în 1919, 1920, 1922, 1926, 1927, 1928, 1931, 1932, 1933, 1937).Este o realitate că evoluţia partidelor politice a depins în bună măsură de influenţa lor electorală.

Astfel, Partidul Conservator-Progresist şi Partidul Conservator-Democrat au dispărut din viaţa politică în 1922, cînd nu au obţinut niciun loc în parlament. Partidul Poporului a avut un rol politic major în anii în care s-a bucurat de o largă susţinere populară.După 1927, acest partid a intrat într-un con de umbră, obţinînd rezultate modeste în alegeri.

Pentru a se salva din punct de vedere politic, Octavian Goga s-a desprins în 1932 din Partidul Poporului şi a constituit o nouă organizaţie politică – Partidul Naţional-Agrar.

 

 

 

 

 

1924: Apare la Bucureşti cotidianul politic „Cuvîntul” (pană la 1 ianuarie 1934; 1 iunie 1937 – 24 ianuarie 1941).

Almanahul “Cuvantul” menționeaza despre ziarul omonim ca a fost fondat de Titus Enacovici in 4 noiembrie 1924, pentru ca apoi sa fie preluat de Nae Ionescu și Titu Devechi la 28 mai 1928 și trecut mișcarii legionare la 13 octombrie 1940.

In același loc este publicata informația ca in 1940 ziarul avea un “tirajiu” de 120.000 de foi și șapte ediții zilnic.
Cat privește conținutul editorial al “Cuvantului”, remarcam prezența unor editorialiști si autori de marca: Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Nichifor Crainic, Pamfil Șeicaru, Lucian Blaga, Adrian Maniu. Ion Cantacuzino, Barbu Slușanschi, Leon Țopa, C. Stoicanescu, Traian Herseni, Traian Christescu etc.

 

 

 

 

 

 

 

1928: La microfonul Radiodifuziunii Române era invitat primul actor, de fapt o actriţă, şi anume Victoria Mierlescu, care a susţinut un recital de poezie.

Emisia inaugurală a Radioului românesc avusese loc cu câteva zile mai înainte, la 1 noiembrie.

 

 

 

 

 

 

 

Victoria Mierlescu a fost actriță de teatru și film, care s-a născut la data de 08.09.1905 în Giurgiu, și care a decedat la data de 14.05.1992, la București. S-a făcut remarcată cu prestațiile sale din filme, precum: Muntele ascuns – 1974, Povestea dragostei – 1976, Tufă de Veneția – 1977, Prea cald pentru luna mai -1984, Domnișoara Aurica – 1986, Secretul lui Nemesis – 1987, Fără lumini de poziție – 1989.

Fiul ei este Andrei Cătălin Băleanu, regizor, soțul actriței Tamara Crețulescu. 

 

 

 

 

 

 

 

 

1924: Apare la Bucureşti, fondat de Titus Enacovici, cotidianul politic “Cuvântul” (pînă la 1 ianuarie 1934,  apoi de la  1 iunie 1937 – 7 aprilie 1938 si  14 octombrie 1940 – 24 ianuarie 1941).

 

 

 

 

 

 

1930: S-a născut Horia Aramă, prozator, eseist, scenarist, traducător, critic și poet; (m. 2007).

 

 

 

 

 

   1938: S-a născut traducătoarea Irina Mihaela Bădescu, membră a Filialei de Traduceri Literare a Uniunii Scriitorilor din România; (m. 2019).

 

1938: Compozitorul roman  George Enescu a terminat “Suita a III-a, “Săteasca”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 Foto: George Enescu  (n. 19 august 1881, Liveni-Vârnav, Botoșani, România – d. 4 mai 1955, Paris, Franța). Este considerat cel mai important muzician român.

 

 

 

 

1941: S-a născut Alice Mavrodin, muzicolog; redactor muzical (1965-1992) şi realizator (1992-1999) la Societatea Română de Radiodifuziune.

 

 

 

 

1944: In România este instalat  cel de–al doilea guvern condus de generalul Constantin Sănătescu, un militar de carieră (general de corp de armată adjutant al Armatei române) care a îndeplinit în anul 1944 funcția de președinte al Consiliului de Miniștri al României .

Cabinetul sau s-a confruntat cu provocările Partidului Comunist Român (susținut de Uniunea Sovietică), care a ridicat pretenția de a-i fi acordate două ministere strategice, Ministerul de interne și Ministerul de război.

 

 

 

 Image result for photos Constantin Sănătescu

 

 

 

 

 Constantin Sănătescu (n. 1885 – d. 8 noiembrie 1947, București)

 

 

 

 

Pierzând și încrederea liderilor partidelor liberal și țărănist, care îl percepeau prea moderat față de comuniști, Sănătescu și-a depus pe data de 2 decembrie 1944 mandatul.

Constantin Sănătescu a fost ultimul general al Armatei Române înmormântat, în 1947, cu onoruri integrale datorate gradului său.

 

 

 

 

 

1947: A murit Alexandru C. Cuza, publicist şi om politic de dreapta, creatorul doctrinei naţionaliste creştine, membru titular al Academiei Române din 1936; (n. 1857).

 

 

 

 

Image result for Alexandru C. Cuza,

 

 

 

 

 

 

In 1923 a înfiinţat, împreună cu Corneliu Zelea Codreanu, Liga Apărării Naţionale Creştine (din care, în 1927, Codreanu se desprinde, formând Legiunea Arhanghelului Mihail, devenită, ulterior, Garda de Fier, principala grupare de extrema dreapta din România).

In 1935 LANC fuzionează cu Partidul Naţional Agrar condus de Octavian Goga, formând Partidul Naţional Creştin; în intervalul decembrie 1937 – februarie 1938 O. Goga şi A. C. Cuza conduc ultimul guvern format de partide înaintea instaurării dictaturii personale a regelui Carol al II-lea; membru titular al Academiei Române din 1936.

 

 

 

1950: A  fost semnată, la Roma, Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, care a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. Convenţia a fost semnată de peste 30 de state; la 20 iunie 1994, România a ratificat, la Strasbourg, Convenţia şi zece protocoale adiţionale.

 

 

 

1951: S-a născut în comuna Basarabi, jud.Constanta, Traian Basescu, politician roman, fost  președinte al Romaniei din 2004 pana în 2014 .

Anterior, din iunie 2000 până în decembrie 2004, a fost primar general al municipiului București, ales din partea Partidului Democrat, după alegerile din iunie 2000 (reales în iunie 2004) până în decembrie 2004.

A fost preşedinte al Partidului Democrat (mai 2001-decembrie 2004),  fost ministru al transporturilor în mai multe rânduri după 1990.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

In 1976, a absolvit Institutul de Marina “Mircea cel Batran”, Facultatea de Navigatie, Sectia Comerciala, iar pana in 1981 a fost ofiter maritim pe nave de mare tonaj la NAVROM Constanta.

A devenit apoi capitan de cursa lunga, fiind comandant al navelor Arges, Crisana si Biruinta.Intre 1987-1989 a fost sef al Agentiei NAVROM din Anvers, iar dupa Revolutie a ocupat mai multe functii in structurile Ministerului Transporturilor, inclusiv cea de ministru intre 1991-1992 si in perioada 1996-2000.

A fost ales apoi primar general al Bucurestiului,din partea PD si a condus Partidul Democrat (PD) intre anii 2001-2004, demisionind dupa alegerea sa in functia de presedinte al Romaniei, datorita incompatibilitatii cu functia respectiva.

În aprilie 2007, Traian Băsescu a devenit primul preşedinte din istoria României care a fost suspendat din funcţie, dar a fost reinstalat o lună mai târziu după un referendum popular, care a avut loc la 19 mai, unde a fost susţinut de aproape 3/4 din electoratul prezent la vot.

În iulie 2012, Parlamentul României l-a suspendat pentru a doua oară. El a rămas în funcţie după referendumul din data de 29 iulie 2012, întrucât nu s-a întrunit rata de participare necesară validării votului – 50% + 1 (46,23 % din cetăţenii cu drept de vot s-au prezentat la urne, 87,52 % au votat pentru demitere şi 11,15 % au votat împotrivă), dar a rămas suspendat până pe data de 27 august 2012, atunci când Monitorul Oficial a publicat decizia Curţii Constituţionale cu privire la disputa dintre partidele politice pe tema numărului cetăţenilor cu drept de vot de pe listele electorale din România

 

 

 

1965: A murit Elena Vianu, critic, istoric literar şi eseist; soţia esteticianului Tudor Vianu ;(n. 1911).

 

 

 

 

 

1966: A murit Traian Chelariu, poet, prozator, eseist şi dramaturg.

Alături de Mircea Streinul, Iulian Vesper ş.a., a făcut parte din gruparea poeţilor bucovineni constituită la Cernăuţi în deceniul al patrulea al secolului XX.

A avut o bogată activitate publicistică, fiind redactor şef al revistei „Glasul Bucovinei” şi a făcut parte din colectivele de conducere ale publicaţiilor „Junimea literară”, „Orientări” şi „Universul literar”); (n. 1906)

 

 

 

 

 

 

1970: A încetat din viaţă poetul, prozatorul, dramaturgul şi umoristul român Tudor Mușatescu, autorul cunoscuteloir comedii “Titanic Vals”, și “…Escu”;  (n. 22 februarie 1903, Câmpulung-Muscel ).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A absolvit facultatea de litere și filozofie și facultatea de drept.

S-a  dedicat teatrului, în calitate de dramaturg, traducător, director de scenă, de conducător și proprietar de teatru. Criticii l-au considerat un fidel continuator, în perioada interbelică, al comediei caragialene de moravuri, prin tipologie, situații și dialoguri spirituale. Debutul scenic l-a avut la Paris, în 1923, în piesa Focurile de pe comori.

Piesele de teatru ale lui Mușatescu, cu deosebire comediile „Titanic-Vals”, „…escu” și melodrama „Visul unei nopți de iarnă”, au avut succes și în străinătate. Titanic-Vals și „…escu” au fost ecranizate.

Multe dintre ele au fost traduse în limbile franceză, engleză, germană, italiană, greacă, poloneză, cehă etc.

 

 

 

 

 

1975: A murit inginerul Plautius Andronescu, unul dintre primii specialişti români în domeniul aparaturii electrotehnice, creatorul şcolii româneşti de electrotehnică teoretică de la Timişoara; (n. 1893).

 

 

 

 

 

 

 

1978: S-a inaugurat nodul hidrotehic de la Stânca-Costeşti de pe râul Prut, construit împreună cu URSS (azi la graniţa cu R. Moldova).

Una dintre cele mai frumoase, dar şi mai utile construcţii hidrotehnice din România, Barajul de la Stânca-Costeşti, din judeţul Botoşani, ridicat pe râul Prut, se situează pe locul al doilea în ţară din punct de vedere al volumului de apă, după Porţile de Fier I.

 

 

 

 

 

Image result for baraj stanca costesti photos

 

 

 

 

 

Cu o capacitate de 1,4 miliarde de metri cubi de apă, lacul de acumulare de la Stânca-Costeşti atrage atenţia şi prin întinderea sa. El ocupă o suprafaţă de 6.000 de hectare, la nivel normal de retenţie, însă poate ajunge şi la 9.000 de hectare, în situaţia în care coeficientul de umplere este maxim, fiind şi la acest capitol între primele trei din ţară.

 

 

 

 

 

2006: A decedat fizicianul Vladimir Ţopa, membru corespondent al Academiei Române din 1993; (n. 1929).

 

 

 

 

 

2015: A murit compozitorul şi muzicianul român de origine maghiară Károly Horváth; (n. 1950).

 

 

 

 

2015: Premierul Victor Ponta a demisionat în urma unor proteste de stradă care au durat mai multe zile, demonstranții fiind nemulţumiţi de modul în care autorităţile au tratat tragedia din clubul bucureştean „Colectiv”, din data de 30 octombrie 2015.

În aceeaşi zi, primarul sectorului 4, Cristian Popescu Piedone, şi-a depus la rândul său demisia.

 

 

 

 

 

 

 

CITIȚI ȘI : 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/11/04/o-istorie-a-zilei-de-4-noiembrie-video-4/

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse) :

 

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;

  3. e.maramures.ro ;

  4. Wikipedia.ro.;

  5. mediafax.ro ;

  6. Enciclopedia Romaniei.ro ;

  7.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;

  8.  Istoria md.;

  9. istoriculzilei.blogspot.ro;

 

 

04/11/2019 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Este întemeiată acuzația Moscovei privind existenţa unei așa -zise politici de „românizare” promovată de Bucureşti în Republica Moldova ?

 

 

 

Imagini pentru harta romaniei si r moldova"

 

 

 

 

 

 

De când a început „românizarea” Republicii Moldova?

 

 

Nu este prima dată când un oficial de la Moscova acuză existenţa unei politici de „românizare” promovată de Bucureşti în Republica Moldova. 

Presupunând prin absurd că o astfel de politică ar exista trebuie neapărat să-i căutăm originile. Dacă este vorba de un fenomen negativ care în opinia diplomaţilor ruşi se află în plină desfăşurare, atunci acest fenomen cu siguranţă trebuie să aibă un punct de plecare şi după cum îşi doresc unii la Moscova ar trebui să aibă şi un sfârşit.

Dar să începem cu începutul…

În mod paradoxal, prima luptă împotriva „românizării” s-a dat în interiorul Uniunii Sovietice, în invenţia bolşevică numită Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească.

Apărută în 1924 RASS Moldovenească trebuia să fie un cap de pod împotriva României, aşa cum republica Belorusă era un cap ce pod împotriva Poloniei, iar cea Karelă împotriva Finlandei.

Iar pentru ca acest cap de pod să funcţioneze a fost inventată şi promovată o limbă moldovenească pe care nu o puteau înţelege nici măcar aceia cărora le era destinată.

După câţiva ani de experimente, sovieticii şi-au dat seama că materialele de propagandă clocite în RASSM nu prea aveau niciun efect, iar revoluţia proletară din Basarabia întârzia pentru simplul motiv că adresanţii nu înţelegeau chemările la luptă.

Aşa că în 1932 bolşevicii din RASSM au renunţat la deliranta limbă moldovenească inventată şi au trecut la alfabetul latin, în speranţa că se vor apropia mai mult de românii din Basarabia.

Promotorii acestei strategii au fost nişte ghinionişti: în 1937 au fost desemnaţi drept spioni români, trădători care au pus la cale un plan mârşav de „românizare”.

Mulţi au sfârşit împuşcaţi în ceafă şi folosirea alfabetului latin în RASSM a încetat.

În 1939 şeful comuniştilor din RASS Moldovenești, S. Zelenciuc, se putea lăuda că a „izgonit limba română a aşa-zisului Vechi Regat. Noi n-avem nevoie de limba lor, n-avem nevoie de cultura lor burgheză”.

Prima bătălie împotriva românizării fusese câştigată – doar că guvernul de la Bucureşti a avut prea puţin de-a face cu povestea asta. Unii bolşevicii au propus introducerea alfabetului latin, alţi bolşevici au scos acest alfabet din RASSM – România nu a avut nici o implicare.

În perioada sovietică s-a ajuns la un echilibru: s-a păstrat alfabetul chirilic, dar „limba moldovenească” a renunţat tacit la ambiţia de a se separa de limba română. Sovieticii şi-au dat seama că nu pot crea o limbă peste noapte, cu două ukazuri şi trei comitete, aşa că au permis un minim contact cu cultura română.

Explozia din 1989, „românizarea” şi alfabetul latin din acest an sunt fenomene care s-au produs în lipsa oricărei participări a României. Toate documentele ieşite din arhive până acum arată faptul că Nicolae Ceauşescu nu înţelegea ce se întâmpla la Chişinău în 1989 şi chiar îl speriau solicitările naţionale ale românilor din Basarabia.

În relaţia sa cu sovieticii, Ceauşescu a avut grijă să nu treacă peste anumite limite: i-a spus lui Brejnev în faţă că nu există limba moldovenească, însă nu a îndrăznit să meargă dincolo de cuvinte.

„Românizarea” a început la Chişinău în 1989 fără sprijinul României. Ridicarea românilor din Basarabia a luat România prin surprindere, iar politicile de la Bucureşti în acest sens au fost în acea perioadă improvizaţii lipsite de coerenţă.

Iar acest lucru demonstrează că „românizarea” de la Chişinău a fost o revenire naturală la matca normală a limbii române, nu o politică „expansionistă” a României conduse de Ion Iliescu care nu mai ştia ce să facă pentru a linişti Moscova. 

ARHIVA TIMPUL
31.05.2013

George Damian

 

04/11/2019 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: