CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ZIUA DE 10 OCTOMBRIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

 

 

 

 

 

 

Ziua de 10 octombrie în istoria noastră

 

 

1394: Are loc Bătălia de la Rovine în urma căreia oastea munteană, condusă de Mircea cel Bătrân (domn al Munteniei 1386-1418), a înfrânt oştile turceşti invadatoare, conduse de sultanul Baiazid I.

 În privinţa datării, localizării şi deznodământului luptei de la Rovine, istoricii au păreri împărţite deoarece izvoarele existente (cronici turceşti, sârbeşti şi bizantine) menţionează două date la care ar fi putut avea loc bătălia – 10 octombrie 1394 (pe baza cronicilor sârbeşti), respectiv, 17 mai 1395 (izvoare bizantine) -, şi două locuri posibile: râul Argeş sau râul Jiu.

Imagine similară

Foto: Mircea cel Bătrân (1355- 1418)

Astfel, în 1876, istoricul ceh Konstantin Jireček propunea pentru bătălia de la Rovine data de 10 octombrie 1394,  după o mențiune găsită în cronicile sârbești publicate de Pavel Jozef Šafárik în 1851.

Cu un an mai târziu, marele istoric si filolog român B.P. Hasdeu, observa că data morții unuia dintre vasalii lui Baiazid căzuți la Rovine, Constantin Dragaș, este pomenită într-un document contemporan, un ustav de la mânastirea Hilandar, și astfel stabilea data bătăliei la 17 mai 1395.

Observația lui Hasdeu a fost susținută de bizantinologul român Constantin Litzica în 1901, care pe baza unui alt document contemporan emis de mânastirea Petra din Constantinopol confirma data morții lui Dragaș în primăvara lui 1395.

Pe de alta parte, unii istorici (Şerban Papacostea, Neagu Djuvara) nu exclud posibilitatea existenţei a două bătălii diferite una pe Argeş, la 10 octombrie 1394, alta pe Jiu, la 17 mai 1395.

Totuşi, istoricii Al. V. Diţă şi D. I. Mureşan, susţin ca dată a desfăşurării bătăliei ziua de 17 mai 1395, pe baza unor izvoare athonite care se referă la moartea unui vasal al sultanului, Konstantin Dragas. Izvoarele vorbesc despre o „rovină” (loc mlăştinos), toponim nelocalizat.

Istoricii care plasează evenimentul undeva aproape de râul Argeş se bazează pe menţionarea denumirii „Arkâş”, sau „Arkaş” în surse turceşti şi pe faptul că cel mai apropiat drum de la Dunăre spre capitala ţării trecea peste acest râu.

O localizare probabilă ar fi Ţuţuleşti (judeţul Argeş), pe Valea Gligănelului, unde există o pădure numită Rovina, un toponim „puţul lui Baiazid” şi tradiţii populare despre o bătălie cu turcii dată cu câteva zile înainte de sărbătoarea Sf. Parascheva (14 octombrie).

În privinţa deznodământului bătăliei, punctul de vedere tradiţional al istoriografiei româneşti, care susţinea că a fost o victorie categorică a românilor, pare contrazis de desfăşurarea ulterioară a evenimentelor (înlocuirea lui Mircea cu Vlad, pe tronul ţării).

Studii mai recente (D.I. Mureşan, 2003) nu exclud o victorie turcească sau un deznodământ indecis.

 

 

1636: Se desfăşoară Bătălia de la Salonta, dintre armata Otomană şi armata transilvăneană, condusa de Principele Gheorghe Rákóczi I.

 

 

Imagini pentru Principele Gheorghe Rákóczi I photos

 

Batalia de la Salonta, a fost o confruntare militara, parte a Campaniei militare Otomane, in Transilvania, prin care turcii doreau inalturarea principelui Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), de la conducerea Principatului Transilvaniei.

Dupa moartea lui Principelului Gabriel Bethelen (1613-1629), tronul Principatului Transilvaniei fusese  ocupat de catre Gheorghe Rákóczi I, dar fara consimtamantul Inaltei Porti si a Imperiului Habsburgic.

Gheorghe Rákóczi I,a dobandit pana la urma  sprijinul Imparatului Ferdinand de Habsburg (1619-1637), ceea ce l-a nemutltumit  pe Sultan, care a decis in consecinta inlocuirea lui cu Stefan Bethlen si trimite o oaste in Transilvania, spre al inscauna pe acesta.

Gheorghe Rákóczi I infrange armata otomana la Salonta, dar recunoaste suzeranitatea otomana si este lasat sa domneasca in schimbul unui tribut anual de 40.000 de taleri.

 

1821: A murit Dionisie Fotino (n. 1777), istoric grec, originar din Patras, stabilit în Ţara Românească în 1804.

A fost secretar al domnitorului Ioan Gheorghe Caragea, profesor de muzică la Bucureşti şi dascălul lui Anton Pann.

Istoria Daciei, tomul II, Viena, 1818

Dionisie Fotino, Istoria Daciei, Tomul II, Viena, 1818

(Foto: Tipărituri românesti.ro)

Tot Dionisie Fotino este autorul unei „Istorii a vechii Dachii, a Transilvaniei, a Valahiei şi a Moldovei…”, în 3 volume, scrise în limba greacă.

1824: S-a născut la Sohodolul Branului, Transilvania, in Imperiul Austriac, învăţatul român Ioan Puşcariu, istoric şi scriitor participant la Revoluţia de la 1848 din Transilvania şi apoi din Ţara Românească, unul dintre animatorii vieţii culturale a românilor transilvăneni, membru de onoare al Societăţii Academice Române şi membru titular al Academiei Române din 1900; (d. 24 decembrie 1911, Bran, Comitatul Făgăraș, Austro-Ungaria, azi în județul Brașov, România).

Imagini pentru Ioan_Pușcariu photos

1841: S-a născut Ion I. Câmpineanu, primul Guvernator al Băncii Naționale a României în perioada 1880-1882.

 

A fost învestit pe 15 iulie 1880, fiind responsabil pentru organizarea imprimeriei şi imprimarea primelor bilete de bancă şi a regulamentului interior al instituţiei.

Va reveni în aceasta funcţie la începutul anului 1888 rămânând în acest post până la moartea sa, care a survenit la data de  15 noiembrie 1888. 

A îndeplinit si alte funcţii guvernamentale şi publice, printre care cele mai importante sunt:

–  ministru de justiţie (27 ianuarie – 23 septembrie 1877)
–  ministru de finanţe (23 septembrie 1877 – 25 noiembrie 1878; 25 februarie – 15 iulie 1880)
– ministru de externe (în 1878 – 1879 şi 1885)
– ministrul  domeniilor (1 aprilie 1883 – 2 februarie 1885)
– primar al Bucureştiului (1887).

1846: S-a născut  Dimitrie Brândza (10/22 octombrie), medic si naturalist român (1894-1895).

A contribuit la crearea terminologiei botanice românesti; (d.3 august 1895).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În 1884 a pus bazele Grădinii Botanice din Bucuresti, (a carei amenajare începe în 1884 şi se încheie în 1891, când sunt inaugurate serele) si în 1891 ale Institutului de Botanica din Bucuresti (“Flora Dobrogei”, “Despre vegetatia României si exploatatorii ei”).

 A fost  membru titular al Academiei Române din 1879, vicepreşedinte al acestui for între anii 1892 – 1895.

 

 

 

 

 

1857: Începe construcţia clădirii Universităţii din Bucureşti.

 

 

 

 

Foto: Universitatea Bucureşti, începutul secolului XX

 

 

 

 

Construcţia clădirii actualei Universităţi din Bucureşti, situată în Piaţa Universităţii, s-a facut conform planurilor arhitectului Alexandru Orăscu. În amintirea acestui eveniment important a fost emisa o medalie comemorativa.

Aceasta poate fi văzută astăzi în colecţia numismatică a Academiei Române. Clădirea a fost ridicată în urma unui concurs, în timpul căruia au fost analizate mai multe oferte.

Cîştigătorul acestei competiţii a adus 70 de constructori austrieci. Piatra şi marmura au fost aduse depeste Dunăre de la Pesta ( din capitala Ungariei de azi – Budapesta) la Giurgiu, iar apoi cu carutele la Bucureşti, deoarece calea ferată dinspre Bucureşti spre Giurgiu (port la Dunăre) a fost construită abia în 1869.

Din cauza lipsei de resurse financiare, clădirea a fost inaugurată după doisprezece ani, în anul 1869. Clădirea de atunci avea două etaje şi era constituită numai din aripa care se întinde spre Bulevardul Carol.Faţada are un peristil cu stîlpi în stil ionic şi reliefuri realizate de Karl Storck.

Din nefericire, în timpul bombardamentelor aeriene din 1944, lucrările lui Karl Storck au fost distruse. La început, edificiul găzduia şi alte instituţii, cum ar fi Senatul, Academia Română, Biblioteca Centrală, Muzeul Istoric, Şcoala de Arte etc.

Celelalte aripi ale Universităţii au fost cunstruite sub coordonarea lui Nicolae Ghica – Budeşti între anii 1912 – 1926. Între secolul al 17 -lea şi prima decadă a secolului al 19-lea, chiar pe locul unde esta astăzi Piaţa Universităţii, se aflau clădirile şi grădina mănăstirii Sfîntul Sava.

Acolo a funcţionat  “Şcoala înaltei Societăţi“, care a devenit în 1709 “Academia Domnească“, întemeiată de Constantin Brîncuşi. Aceasta era un centru cultural renumit în Sud-Estul Europei. La începutul secolului al 19-lea, după 1817, Mănăstirea Sfîntul Sava a găzduit Colegiul Sf. Sava, prima facultate cu predare în limba română.

Predarea în limba franceză a durat pentru un scurt timp în anul 1847, dar Revoluţia din 1848 a reintrodus limba română. Deoarece în vremea aceea nu exista o distincţie clară între şcoala secundară (liceu) şi facultate, acest colegiu reprezenta ambele niveluri.

Universitatea a fost întemeiată ca şcoală superioară în anul 1864, la patru ani după întemeierea Universităţii Iaşi, prima universitate română modernă.

În 1864 aceasta includea facultăţile de Drept, Ştiinţe, Litere şi Filozofie. Primul doctorat a fost acordat în 1873 de către Facultatea de Farmacie.

Universitatea a cunoscut  “epoca de aur” între cele două războaie mondiale. Atunci s-a dezvoltat datorită înaltei pregătiri a profesorilor şi numărului de studenţi (15.700), fiind una dintre cele mai mari universităţi, alături de Universitatea “Columbia” din New York, Universitatea din Paris, Universitatea din Londra şi Universitatea New York.

În anul 1945 această peroiadă remarcabilă a luat sfîrşit, deoarece unii dintre cei mai buni profesori au fost destituiţi iar alţii au fost închişi pentru că s-au opus, într-un fel sau altul, regimului comunist si chiar daca unii profesori s-au întors, atmosfera nu a mai fost aceea a libertăţii de a gîndi şi a competiţiei deschise.

După 1990, s-au făcut progrese semnificative în domeniul predării iar numărul studenţilor creşte.

Astăzi universitatea are aproximativ 20.000 de studenţi şi paisprezece facultăţi.

 

  

 

 

 

1859: S-a născut  la Vaida – Recea, în Comitatul Făgăraș din fosta Austro-Ungarie, Ioan Boeriu, baron şi feldmareșal în armata imperială austro-ungară (d. 1949 la Sibiu).

 A fost  ridicat la rangul de baron,  decorat pe 17 august 1918 cu Ordinul Maria Terezia în grad de cavaler și numit feldmareșal, pentru cucerirea satului Polichna in ziua de 23 august 1914  actiune care a creat premiza victoriei austriece în bătălia de la Krasnik.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La  înnobilare a  primit titlul Boeriu de Polichna, după numele amplasamentului inamic pe care l-a cucerit.

În 1915 a fost grav rănit, rămânând infirm, activand  în continuare ca expert militar în Ministerul Cezaro-Crăiesc de Război, fiind totodata  președintele Consiliului de Onoare din Ministerul Cezaro-Crăiesc de Război.

1866: S-a nascut la Bacău, pictorul  român, Nicolae Vermont (Grünberg); (d. 14 iunie  1932). Fratele său a fost traducătorul și astronomul Bernard Varvara Vermont, iar sora sa a fost actrița Lea Fanșeta Vermont, mama actriței franco-române Marioara-Aristița Ventura.

A studiat la Școala de arte frumoase din București, cu Theodor Aman, fiind primul student evreu al acestei instituții, apoi la München și la Paris.

S-a convertit mai târziu la religia creștină ortodoxă.

 

 

 

 

         Imagini pentru nicolae vermont autoportret         Imagini pentru nicolae vermont portrete

              Autoportret                    Nicolae Vermont –  

                                                          Bust de fată

A aderat la  mișcarea de înnoire initiata de grupul pictorilor independenți, numărandu-se  printre membrii fondatori ai societăților „Ileana” și „Tinerimea artistică”, în cadrul cărora a expus cu regularitate.

 

 

 

 

 

1872: După ce timp de 12 ani a activat ca dascăl şi diacon la diferite biserici din Iaşi, Ion Creanga a fost exclus definitiv din rândurile clerului, deoarece şi-a părăsit nevasta, a tras cu puşca în ciorile care murdăreau Biserica Golia şi s-a tuns ca un mirean, lucruri considerate incompatibile cu statutul de diacon.

 

 

 

 

 

Imagine similară

 

În 1993, Ion Creangă a fost reprimit post-mortem în rândurile clerului ortodox.

 

 

 

 

 

1876 (10/22) : A fost înfiinţat Partidul Popular Săsesc din Transilvania.

La 23-24 mai / 4-5 iunie 1872, reprezentanţii sasilor transivaneni  s-au întrunit într-o conferinţă pentru elaborarea unui nou program politic,  cunoscut sub numele de Programul de la Mediaş. Ei intenţionau să lupte pentru o îmbunătăţire a legislaţiei cu privire la naţionalităţi în cadrul statului dualist, în aşa fel ca ideea unităţii monarhiei habsburgice să nu poată fi folosită în avantajul exclusiv al unei naţiuni sau alteia.

Programul cerea deplina egalitate pe plan confesional şi acceptarea şi a altor limbi, alături de cea maghiară, în parlament şi în viaţa publică.

Programul de la Mediaş axa în general revendicările sale pe menţinerea autonomiei administrative a  „Universităţii Săseşti”, un organism politic de autoadministrare al sașilor transilvăneni (in germană Siebenbürger Sachsen), constituit la ordinul lui Matei Corvin în 1486, care a funcționat până la jumătatea secolului al XIX-lea (1486–1876) ca „administrație autonomă” iar de atunci până la desființarea sa definitivă, în 1937, ca fundație.

Universitatea săsească, îngloba cele șapte scaune ale Sibiului (Orăștie, Sebeș, Miercurea, Sighișoara, Nocrich, Cincu și Rupea), Scaunul Șeica și cel al Mediașului, formate mai târziu, precum și Districtul Brașov și Districtul Bistriței.

Ca urmare a constituirii sale, comunitatea săsească din Transilvania a devenit „națiune politică” alături de maghiari și secui, având drept de reprezentare în Dieta Transilvaniei.

Denumirea „Nationsuniversität” (Universitatea Națiunii) poate induce în eroare, dar prin analizarea cuvântului în componentele sale regăsim termenii latini „natio”(popor, etnie) și „universitas” (întreg, totalitate). Prin urmare, în această sintagmă, cuvântul „Universitate” nu are nici o legătură cu noțiunea de „învățământ superior”.

Prin „Națiune” se desemnează un anumit grup etnic sau o etnie. Prin urmare, termenul „Nationsuniversität”desemna  totalitatea unei națiuni sau a unui grup etnic.

Din punct de vedere semantic, este vorba despre „totalitatea sașilor transilvăneni”, de pe teritoriul pe care s-au stabilit.

După ce, cu toate protestele, această autonomie a fost desfiinţată în martie 1876, activitatea pe baza programului de mai sus nu mai era posibilă.

De aceea, în octombrie 1876, reprezentantii sasilor şi-au restructurat organizarea  politică, creând Partidul Popular Săsesc, organizaţie politică  cu secţii în fiecare comună şi având la bază programul adoptat, la Mediaş, de către Partidul „bătrânilor” (Altsachsen) şi cel al  „tinerilor” (Jungsachsen), pentru susţinerea, între altele, a luptei pentru menţinerea autonomiei politice a zonei locuite de saşi (autonomie desfiinţată de Parlamentul maghiar în martie acelaşi an).

 

 

 

 1896: La Bucureşti apare săptămânal revista literară “Povestea vorbei”, din 10 octombrie 1896 până  în 4 mai 1897.

Era continuatoarea revistei Vatra (1894-1896) scoasă de Caragiale, Slavici și Coșbuc, sub deviza întoarcerii la „obârșia culturală a noastră”. In Povestea Vorbei a debutat literar și  marele poet Ion Minulescu, sub pseudonimul Nirvan.

 

 

 

 

 

1906: S-a născut medicul Ilie Ardelean.

Sub conducerea sa a fost publicat primul manual unic de igienă generală şi comunală din România, membru corespondent al Academiei Române din 1948

Este considerat întemeietorul igienei experimentale din ţara noastră ; (m. 1972).

 

 

 

 

 

 

1914:  A încetat din viaţă regele Carol I de Hohenzollern – Sigmaringen, încoronat rege al României la data de 10 mai 1881, unul dintre principalii fauritori ai Statului Roman independent (n. 10 aprilie 1839 la Sigmaringen, in Germania).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1914: După decesul regelui Carol I, printul  Ferdinand I, succede la tronul României.

 

 

 

 

 

 

Ferdinand  I (1865-1927), Rege al României (1914-1927), Principe al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, născut Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen

La 10 octombrie 1914 stil nou (28 septembrie 1914, stil vechi),  printul Ferdinand I succede la  tron  regelui Carol I, al carui nepot de frate era.

Acesta  jura credinţă României şi promite că va fi “un bun român“.

Majestatea Sa Ferdinand al României a devenit protector şi preşedinte de onoare al Academiei Române.

S-a căsătorit  în decembrie 1892 cu  principesa Maria (1875-1938), nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, si a avut şase copii: Carol, Nicolae, Elisabeta, Mărioara, Ileana şi Mircea.

În timpul războiului mondial, regele Ferdinand s-a alăturat curentului favorabil Antantei, și, în 1916, pe 14 august, a prezidat Consiliul de Coroană în cadrul căruia s-a luat o hotărâre dramatică: intrarea României în război împotriva țării sale natale, Germania.

Cu tot entuziasmul românilor, situația de pe câmpul de luptă nu a fost favorabilă, o bună parte din teritoriul României fiind ocupat de către trupele Puterilor Centrale.

Ferdinand și întregul guvern român s-au refugiat, în noiembrie 1916, la Iasi.

Pentru rege și familia sa a fost o perioadă extrem de grea, perioadă în care toate planurile păreau să se năruie. În plus, în 1917, a murit de febra tifoida, la numai 4 ani, principele Mircea, cel de-al șaselea copil al cuplului regal.

Deși familia sa din Germania l-a renegat, la Castelul Hohenzollernilor arborându-se steagul de doliu, Ferdinand nu și-a pierdut speranțele. Astfel, el a refuzat să ratifice pacea separată între Puterile Centrale și România.

În cele din urmă, situația avea să se schimbe. În cursul anului 1918, anul de naștere al României Mari, Ferdinand s-a întors la București în fruntea armatei, trecând pe sub  Arcul de Triumf , întâmpinat fiind de populația entuziastă.

Ferdinand a fost încoronat rege al României Mari printr-o ceremonie grandioasă, în ziua de 15 octombrie 1922  la  Alba Iulia.

Domnia Majestăţii Sale s-a încheiat la 20 iulie 1927, data la care a decedat.

 

 

 

 

 

 1916: Începe prima bătălie de la Tîrgu Jiu între armata română şi trupele germano – austro-ungare (10-16 octombrie).

 

 

 

 

 

 

Trupele Armatei I române, comandate de generalul Ion Dragalina, resping o puternică ofensivă a armatei germano-austro-ungare, oprind temporar înaintarea inamicului spre Oltenia şi părţile vestice ale Munteniei.

În batalie se remarcă prin vitejia sa Ecaterina Teodoroiu, supranumita Eroina de la Jiu.

 

 

 

 

Imagini pentru Foto Ecaterina Teodoroiu

Foto: Ecaterina Teodoroiu

         

 

 

 

 

1918: Ştefan Ciobanu şi Ion Inculeţ, ctitori ai Unirii Basarabiei cu Romania,  sunt aleşi membri titulari ai Academiei Române.

 

 

 

 

 

Imagini pentru Ştefan CiobanuPoza 1, Ion C. Inculeţ (1884-1940), Preşedintele Sfatului Ţării a Republicii Democrate Moldoveneşti

       Ştefan Ciobanu                    Ion C. Inculeţ

 

1921: S-a născut marele istoric si heraldist româDan Cernovodeanu, stabilit la Paris în 1978; (d.25 noiembrie 1999).

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru istoric Dan Cernovodeanu photos

 

 

 

 

S-a stabilit la Paris în 1978 si a avut o însemnată contribuţie în cunoaşterea istoriei Tricolorului naţional, a studiului stemelor provinciilor româneşti si a diferitelor emisii monetare de pe teritoriul ţării noastre.

 

 

 

 

 

 

1926: A fost înfiinţat Partidul Naţional Ţărănesc (PNŢ)  din România, prin fuziunea Partidului Ţărănesc, condus de Ion Mihalache, cu Partidul Naţional Român din Transilvania, condus de Iuliu Maniu.

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru iuliu maniu photos

 Foto: Sigla PNŢ şi portretul lui Iuliu Maniu

 

 

 

Cu acest prilej s-a adoptat programul de guvernare al noului partid, care îmbină doctrinele celor două partide componente: “ţărănistă” şi “naţională”.

In fruntea Delegaţiei Permanente, ca prim for de conducere a noului partid, a fost ales Iuliu Maniu, secondat de Ion Mihalache.

 

 

 

 

 

1929: S-a născut fizicianul Mihai Gavrilă, stabilit, din 1975, în Olanda.

A adus contribuţii fundamentale la studiul teoretic al interacţiei sistemelor atomice cu radiaţia electromagnetică; este considerat un continuator al şcolii româneşti de fizică cuantică fondate de Şerban Ţiţeica; membru corespondent al Academiei Române din 1974

1930: Demisioneaza guvernul naţional-ţărănesc, prezidat de Iuliu Maniu are loc la 10 octombrie 1930.

Se formează un  nou guvern naţional-ţărănesc în frunte cu G.G.Mironescu.

 

 

 

 

 

1931: S-a constituit Federatia Româna de Handbal.

 

 

 

 

 

 

1931: A murit inginerul  român  Elie Radu, unul dintre întemeietorii ingineriei de construcţii din România, membru de onoare al Academiei Române; (n.20  aprilie 1835).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1932: S-a născut la Targu Ocna, actriţa Tatiana Iekel, prima soţie a actorului Florin Piersic şi mama actorului Florin Piersic jr.

 

 

 

 

 

Imagini pentru Tatiana Iekel,photos

 

 

 

 

 

1934: S-a născut economistul Ion Sergiu Chircă din R. Moldova, autor al unor importante studii privind tranziţia la economia de piaţă şi integrarea multilaterală a noului stat în Uniunea Europeană.

Este membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 1997.

 

 

 

 

 

1942: S-a nascut politicianul român Radu Vasile.

 

 

 

 

 

Imagini pentru politicianul român Radu Vasile photos

 

 

 

Radu Vasile (d.3 iulie 2013, Bucureşti), a fost profesor universitar, om politic şi istoric, prim ministru al României  între 1998 şi 1999, propus de PNŢ CD.

 

 

 

1943: A murit (la Orsk, în Rusia) istoricul Sever I. Zotta, membru corespondent al Academiei Române din 1919 ; (n. 14/27 aprilie 1874, satul Chisălău, județul Cernăuți, azi in  Ucraina).

 

 

 

 

 

Imagini pentru istoricul Sever I. Zotta,photos

 

 

 

 

 

A întemeiat cea dintâi publicație de specialitate „Arhiva genealogică” (apărută în 1912 – 1913).  A trăit în Iași până în 1934, fiind între anii 1912 – 1934 șeful Arhivelor Statului Iași. 

A înfiinţat (1921), împreună cu Gh. Ghibănescu, la Iaşi, Societatea de Istorie şi Filologie si a publicat studii de genealogie, studii referitoare la trecutul mănăstirii Golia ori la Arhivele Statului din Iaşi (unde a fost numit director în 1912).

În 1941 a fost deportat de ocupantii sovietici în Ural și a murit  2 ani mai târziu in urma conditiilor barbare de detentie.

Institutul Român de Genealogie și Heraldică îi poartă numele, onorând contribuția sa la dezvoltarea acestor ramuri ale științei istorice în România.

 

 

 

 

1964: A decedat la București, Jacques Byck, lingvist şi filolog român de origine evreiasca; (n. 19 octombrie 1897, București).
A fost profesor universitar la Catedra de limba română a Universității din București.

Împreună cu lingvistul Alexandru Graur, a coordonat culegerea “Studii de gramatică”.

1964: La cea de–a XVIII–a ediţie a Jocurilor Olimpice de Vară de la Tokio, Iolanda Balaş şi Mihaela Peneş cuceresc medaliile de aur.

În total România a obţinut 11 medalii (2 aur, 4 argint, 5 bronz).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1967: S-a născut la Targovişte, cântăreaţa de muzica pop-rock Laura Stoica.

În perioada 1987-1991 a participat la toate concursurile muzicale organizate în România pentru tinerele talente, reuşind foarte repede să intre în preferinţele publicului.

 

 

 

 

 

 

 

 

A decedatîn urma unui tragic accident de circulaţie în data de 9 martie 2006, pe când se întorcea alături de viitorul ei soţ, bateristul Cristi Mărgescu, de la un concert susţinut la Urziceni .

Discografie: “Un actor grăbit”, “Focul”, “Nici o stea”, “S-a schimbat”, “Dă, Doamne, cântec”, “Vino”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1967: A intrat în vigoare Tratatul privind „Principiile care guvernează activitatea statelor în explorarea şi folosirea spaţiului cosmic, a Lunii şi a altor corpuri cereşti”, semnat de U.R.S.S, S.U.A. şi Marea Britanie, la 27 ianuarie 1967 (ratificat de România la 31 ianuarie 1968).

 

 

 

 

 

1968: A apărut primul număr al revistei săptămânale de literatură şi artă „România literară” (prin transformarea săptămânalului „Gazeta literară”, apărut în 1958).

Primul său redactor şef  a fost poetul Geo Dumitrescu.

 

 

 

 

 

1986: A decedat  Mansi Barberis, compozitoare, soprană şi violonistă de origine română.

S-a născut în Iași, la 12 martie 1899, fiind fiica inginerului Giuseppe (Iosif) Barberis și a Margueritei Cazaban, descendenta unei vechi familii franco-italiene împământenite în Moldova, care a dat o seamă de personalități în lumea artistică română, precum actorul Jules Cazaban, scriitorul Alexandru Cazaban, sculptorul Ion Irimescu, compozitoarea Rodica Suțu, etc.

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru Mansi Barberis,

 

 

 

 

A absolvit Conservatorul din Iași în 1922. S-a specializat la Berlin, studiind armonia, contrapunctul, formele muzicale, orchestrație și canto.

A continuat la  Paris, urmând cursuri la Schola Cantorum  și la Conservatoire National . În perioada interbelică, Mansi Barberis avea să revină periodic la Paris, dar avea să se specializeze și la Viena, luând lecții cu Marck von Neusser (canto) și Joseph Marx (compoziție).

A instruit mai multe generatii de studenti ca  profesoară universitară de canto la Conservatoarele din Iași (1934-1950) și București (1951-1956) și la Institutul de Teatru “I. L. Caragiale” din București.

A  fost membră a Societății Compozitorilor Români (din 1935) și apoi a Uniunii Compozitorilor din România. Laureată a Premiului  George Enescu (1925, 1934, 1941) și distinsă cu Ordinul Meritul Cultural (1969). Lucrările sale au fost interpretate în Italia, Elveția, Olanda, Germania, Marea Britanie.

A publicat volumul de amintiri „Din zori până în amurg” (convorbiri cu Melania Munteanu), care a fost tradus, mai târziu și în limba italiană, prin grija strănepotului sau Vlad Coroamă.

 

 

 

 

 

 

1992: A fost constituită în România, Liga Profesională din Divizia Naţională de Fotbal.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2005: A murit la Bucureşti, renumitul compozitor  de muzică uşoară Alexandru Mandy (numele la naştere: Armand Abram Penchas);  (n. 9 august 1914, Craiova).

Între 1935 și 1940 a urmat Facultatea de Farmacie din București, după care şi-a început activitatea componistică cu revista în două acte Pour vous Madame, pe un libret de Alexandru Assan (Sandu Sanft), a cărei premieră a avut loc la Craiova, în octombrie 1940.

 

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru alexandru mandy photos

 

 

 

Între 1950 și 1952 a fost director de studii la Institutul de Teatru și Film „I.L.Caragiale” din București.

A debutat în muzica ușoară în 1956 cu malodia „Noapte albă”, pe versuri de Eugen Mirea, interpretată de Gigi Marga.

Adevărata sa lansare în creație a avut loc zece ani mai târziu, cu „Cântecul vântului”.

A scris versuri pe muzica altora, dar în majoritatea cântecelor sale a fost creatorul total.

L-au cântat Mihaela Mihai și Sergiu Cioiu precum și Margareta Pâslaru, Cornel Constantiniu, Doina Spătaru, Liana Lungu, Luminița Dobrescu, Mirabela Dauer, Corina Chiriac.

A încetat din viață la un Cămin de bătrâni din  Bucuresti şi a fost înmormântat la Cimitirul Evreiesc Sefard din București.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2010: A murit Mattei Dogan, politolog şi sociolog francez de origine română, stabilit în Franţa în 1953 şi membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 1992; (n. 1920).

 

 

 

 

Imagine similară

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2013: A decedat baritonul Emil Pinghireac, profesor universitar, doctor în muzica, artist liric pe scena Teatrului Muzical „Nae Leonard” din Galaţi în perioada 1980-1998.

 La data de 4 octombrie implinise 80 de ani ; (s-a născut în anul  1933, în comuna Adâncata, jud.Suceava ).

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru Emil+Pinghireac photos

 

 

 

 

A avut o stralucită carieră la Opera din Iaşi, după care, din 1980 a contribuit la faima Teatrului Muzical „Nae Leonard” din Galaţi.

 

 

 

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI: 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/10/10/o-istorie-a-zilei-de-10-octombrie-video/

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse) :

 

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;

  3. e.maramures.ro ;

  4. Wikipedia.ro.;

  5. mediafax.ro ;

  6. Enciclopedia Romaniei.ro ;

  7.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;

  8.  Istoria md.;

  9. istoriculzilei.blogspot.ro;

Publicitate

10/10/2019 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | Un comentariu

Rolul alfabetelor vechi, glagolitic, chirilic şi vlah, în cultura românilor

 

 

 

Sfinţii Chiril şi Metodiu, din icoană, doi fraţi din Tesalonic, au fost trimişi de către împăratul bizantin Mihail al III-lea să propovăduiască creştinismul la slavi. Sfântul Chiril a alcătuit pentru aceştia un alfabet, potrivit pentru limba lor, care s-a numit glagolitic.

Mai târziu, acest alfabet a suferit schimbări şi aşa s-a născut alfabetul chirilic, după numele creatorului său iniţial.

Alfabetele vechi: glagolitic şi chirilic

Foto: Alfabetul glagolitic, inventat de Sfântul Chiril special pentru slavi – sursa: aici şi aici

 

O formulă ulterioară prelucrată:

 

 

 

 

 

Alfabetul chirilic:

 

 

 

 

Alfabetul chirilic (slavon) folosit în  Ţările Române:

 

 

Rugăciunea Tatăl nostru scrisă cu litere chirilice:

 

 

 

Alfabetul glagolitic, cel chirilic și vlah – comunicare și evoluție civilizatoare

Foto: Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung

Alfabetul chirilic, cel pronunțat în limba românească ca și Chirilița, sau Cirilița, zis și Azbuche, după denumirea tradițională a primelor două litere (az și buche – de unde și „buchea cărții”), este un alfabet creat de frații Chiril și Metodiu pe baza unei variante a alfabetului grecesc de odinioară.

Alfabetul chirilic a fost folosit la scrierea textelor redactate în limba slavă veche (paleoslavă), începând din secolul al IX-lea, apoi în medioslavă, precum și în limba română, începând din secolul al XVI-lea până în secolul al XIX-lea.

Are 43 de semne slave, din care 27 au și valoare numerică (slavo-cifre).

Începuturile literaturii slavilor ortodocși sunt legate de numele a doi greci, frații Chiril (Chirilă) Constantin (827-869) și Metodiu (d. în 885).

Originea lor din Salonic (atunci Tesalonic, vechea Sărună a geților sudici, actualii vlahi, aromâni) a dat naștere la ipoteza că acești apostoli ai slavonismului „ar fi putut” să se tragă din românii macedoneni (sau vlahi, aromâni).

Ei și-au consacrat viața misionariatului de evanghelizare a popoarelor slave (convertirea la creștinism), fiind trimiși pentru aceasta de către împăratul bizantin Mihail al III-lea.

Chiril și Metodiu au conceput în acest scop alfabetul slavonesc, supranumit chiliric, pe care l-au folosit și românii până în secolul al XIX-lea.

După părerea mea, acest alfabet a fost creat ca un sistem propriu de comunicare al bisericii ortodoxe, contrar cumva alfabetului și limbii latine în care comunica biserica catolică.

Unii învățați consideră că de fapt Chiril și Metodiu au creat alt sistem, numit „alfabetul glagolitic” (de la „glagorie” = minte; urmele lui se găsesc și în cărțile „Psaltirea Scheiană și „Codicele Voronețean), și că abia continuatorii misionariatului lor au fost cei care au inventat în secolul al X-lea alfabetul chirilic. 

Slava veche (slavona sau paleoslava) a devenit limba de redactare a textelor bisericești (traducere a scrierilor religioase grecești) și s-a răspândit la popoarele slave ortodoxe, ca dialect slav cult, și la români, ca limbă (străină) liturgică și de cancelarie (în administrația de stat).

Inițial, bulgarii și slavii de sud aveau ca limbă oficială, limba greacă.

Dorința de a avea un mod propriu de comunicare, de a avea propriul stat cu toate cele necesare, a făcut ca aceștia să creeze propriul alfabet (slav, sau vlah?). Despre epoca și formele adoptării alfabetului chirilic în scrierea limbii române, au existat multe păreri contradictorii.

Potrivit unora, limba slavonă și caracterele chirilice au înlocuit limba latină și alfabetul latin în Biserica românească în secolul al X-lea și s-au consolidat în secolele următoare, ca urmare a impunerii acestora de către Imperiul Bulgar și ca reacție la propaganda catolică.

Dacă privim la expansiunea statului creat de frații vlahi Asan, sau la Valahia Neagră ce se dorea creată în întreaga zonă a peninsulei balcanice, poate vom înțelege de ce au adoptat și Țările Române alfabetul chirilic.

Dimitrie Cantemir, în a sa „Descriptio Moldaviae” (redactată în 1716 în latină), afirma că s-a scris totuși cu litere latine aici, până la Conciliul de la Florența (1432), adică timp de 400 de ani după schisma din 1054.

Domnitorul Alexandru cel Bun, sfătuit de mitropolitul său, ar fi poruncit arderea cărților și textelor cu caractere latine, și înlocuirea cu alfabetul chirilic și slavona, cu scopul de a împiedica răspândirea catolicismului în principatul Moldova. 

Mihail Kogălniceanu a susținut aceeași teză (în revista Alăuta românească, 1838).

Cărțile bisericești răspândite la români, începând cu secolele X-XV, au fost scrise în paleoslava în care au scris Chiril și Metodiu, iar grafia a rămas aproape neschimbată timp de mai multe secole. Redactarea a ținut cont de regulile stabilite prin reforma patriarhului de Târnovo, Eftimie, un cărturar de seamă din secolul al XIV-lea.

În 1860, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în scrierea limbii române a avut loc adoptarea oficială a alfabetului latin în locul celui chirilic (după o perioadă de tranziție care a durat câteva decenii).

Dovedindu-se un bun mijloc de comunicare care și-a dovedit valoarea de-a lungul secolelor, alfabetul glagolitic și cel chirilic ce a evoluat din primul, s-au dovedit a fi fost împreună o invenție valoroasă, ce iată, încă ajută popoare și populații să își transmită moștenirea istorică și culturală, fără de care nu se pot identifica și evolua.

Poate ar trebui ca specialiștii să caute asemănări cu scrierea geto-dacă veche din Tăblițele de la Sinaia, sau din alte scrieri atingătoare de Dacia.

În acestă temă oferită spre cercetare putem menționa studiul domnului Constatin Olariu, care spune că alfabetul chirilic românesc vine direct din cel folosit de geţi pe tăbliţele de plumb descoperite la Sinaia.

Pentru acesta subliniază cu litere negre 38 din semnele din alfabetul chirilic românesc (format din 44 grafeme) folosit de neamul mioritic până pe la anii 1870.

Cu litere roşii sunt subliniate 38 din semne de pe tăbliţele de plumb descoperite la Sinaia care au forme identice sau asemănătoare cu cele din alfabetul chirilic românesc.

Unii specialişti spun că tocmai aceasta este dovada falsurilor fiindcă ele vin din alfabetul glagolitic născocit de către Chiril şi Metodiu la anul 867, când bulgarii au trecut la iudeo-creştinism.

Vedem cu uimire că între alfabetul născocit de cei doi bulgari (vlahi) şi cel folosit de români nu există legături evidente.

Iar din cele 38 de semne comune celor două alfabete, 22 (cele roşii cu steluţe în partea dreaptă) au aceeaşi valoare fonetică, chiar după peste 2000 de ani.

Trebuie să avem în vedere că aceste tăbliţe zise „de la Sinaia” au fost turnate începând cu partea a doua a secolului VI î.Hr.., până în vara anului 106, în locuri diferite şi de persoane pricepute la muncă migăloasă, dar cu instruire diferită.

Urmează alfabetul născocit de Chiril şi Metodiu la anul 863, format din 41 semne din care numai șase sunt comune cu alfabetul folosit de geţi pe tăbliţele de plumb, iar dintre acestea numai patru apar şi în alfabetul chirilic românesc.

Legându-se de amintitele aparenţe ne-semnificative, tocmai pe acest considerent susţin unii că tăbliţele sunt false.

Este adevărat că literele de pe tăbliţe seamănă cu alfabetul chirilic, dar cel românesc şi nu cel glagolitic din care, după cum susţin unii, s-ar trage alfabet folosit astăzi de unele popoare slave.

În fapt alfabetele folosite de unele popoare slave îşi au originea în cel pe care îl utilizau românii prin secolele V-IX, iar slavii, inclusiv ruşii l-au preluat odată cu ,,religia lui Zamolxe” sau ,,nebunia scitică” cum „afurisea vârtos Ohrida”.

Se pare că totuși bulgarii s-au „lăsat” de alfabetul creat de Chiril şi Metodiu, după anul 900. Însă trebuie să lămurim contextul istoric când bulgarii au trecut la iudeo-creştinism.

Există două izvoare care vorbesc despre acest fapt istoric petrecut după mijlocul secolului IX.

Primul spune că împăratul Mihail al imperiului bizantin a pornit în anul 864 o campanie militară împotriva bulgarilor pentru a-i trece la ortodoxie, suspectându-i că ar vrea să fie cu Roma catolică, iar aceştia speriindu-se rău, hanul s-a botezat în luna septembrie a anului 865.

Pentru organizarea noii biserici, au tăbărât peste bulgari, slavi şi valahi, numai popime greacă, slujbele ţinându-se în elineşte.

Tot acest împărat a cerut în anul 863 pricepuţilor Chiril şi Metodie să născocească un alfabet pentru slavii din Moravia Mare şi să plece la ei să-i treacă la creștinism.

Cea de a doua poveste spune că Boris, fiind conştient că iudeo-creştinismul este în expansiune, a considerat că poate fi liantul care să unească neamurile ce le ţinea sub sabie în numele celui mai tare.

Bizantinii care au pierdut în faţa bulgarilor mari teritorii, au încercat prin trecerea la iudeo-creştinism a vecinilor asiatici să-i facă vasali şi ascultători numai de Constantinopol.

Hanul a fost de acord cu trecerea la noul cult, dar a cerut autonomie pentru biserica lui, dorinţă refuzată de greci.

Atunci el a trimis la Roma în anul 866 o delegaţie cu o scrisoare cu 115 întrebări la care aştepta un răspuns.

În anul 867 a venit de la Vatican o delegaţie să-l treacă pe han la catolicism, dar au găsit terenul ocupat de preoții greci şi astfel catolicii s-au retras.

În anul 870 Constantinopolul recunoaşte autonomia bisericii bulgarilor, dar toate slujbele şi scrierile canonice erau în limba greacă!

 În anul 893 bulgarii alungă pe preoţii greci, impun limba slavonă ca limbă de cult şi preiau alfabetul născocit de Chiril şi Metodiu, însă fiind foarte greu de a scrie cu el, după anii 900 „revin la alfabetul vlahilor pe care l-au folosit înainte de 865” de unde iau 31 semne (cele din desenul cu chenar albastru) la care adaugă două din cel glagolitic (cu chenar negru) şi 12 născocite de sârguincioşii bulgari.

Acest alfabet a fost realizat în oraşul Preslav, noua capitală a statului.

Actualul oraș Veliki Preslav (regiunea Șumen) a fost cea de a doua capitală a Țaratului Bulgar (893-972). Iată cum devine posibil ca alfabetul cunoscut în istorie ca greco – slav – bulgar, să fie la origine de fapt unul vlah, sau geto – dac, mult mai vechi decât credeam inițial (de dinainte de anul 865, din vremea când au fost turnate Tăblițele de la Sinaia).

Având în vedere întinderea geografică pe care s-a folosit acest alfabet vechi, sunt limbi care folosesc și astăzi literele chirilice.

Acestea sunt:

Limbi slave (Limba rusă, Limba ucraineană, Limba bielorusă, Limba bulgară, Limba sârbă, Limba macedoneană, Limba slavonă, Limba slavă veche, Limba interslavă, Slovio);

Limbi romanice (Limba română, acum scrisă cu alfabet latin („moldovenească” în Transnistria));

Limbi turcice (Limba kazahă, Limba bașchiră, Limba kîrgîză, Limba uigură, Limba tătară (în Rusia)); Limbi fino-ugrice (Limba mari (ceremisa), Limba komi, Limba mordvină (erzia și mokșa), Limba udmurtă)); Limbi caucaziene (Limba abhază, Limba cecenă, Limba ingușă, Limba avară, Limba adîgă, Limba cabardino-cerchesă); Limbi iraniene (Limba tadjică (varietate de limbă persană sau farsi), Limba osetă); Limbi mongole (Limba mongolă, Limba calmîcă, Limba buriată); Limbi sino-tibetane (Limba dungană); Limbi siberiene (Limba ciukcen (din Ciukotka)).

Utilizări în trecut ale alfabetului chirilic au fost în:

Limba română (în Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești (până în 1860)); în Republica Moldova (limba moldovenească ); în Transnistria (limba moldovenească, până azi);

Limbi slave: Limba slavă veche (până în secolul al XII-lea); Limba slavonă (slavona bisericească, până azi la Biserica Ortodoxă și biserici greco-catolice);

Limbi turcice; Limba azeră (până în 1991); Limba turkmenă (până în 1991); Limba uzbecă (până în 1992).

Iată cum vedem că aceste litere vlahe (geto-dacice; din Tăblițele de la Sinaia și „pornite” cumva din primele semne scrise de la Tărtăria) – numite acum chirilice – unește cumva pe masageții asiatici și caucazieni (marea masă a geților din Asia care se întindea până în China și până la Oceanul Înghețat), dacii nord europeni și scandinavici, dar și popoarele balcanice (la care adăugăm pe cele  iberice, italice și nordul Africii), ca urmașe de drept ale Geților de Aur primordiali, de acum peste 6500 – 7000 de ani.

 

 

 

 

 

Surse:

 

George V. Grigore http://www.ziarulnatiunea.ro/ alfabetul-glagolitic-cel-chirilic-si-vlah 

 

https://www.teologiepentruazi.ro/ alfabete-vechi-glagolitic-si-chirilic

 

wikipedia.org; limbaromana.org; muzeulmuresenilor.ro, dacoromania-alba.ro.

10/10/2019 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Se află continentul european în pragul unui iminent pericol ?

Imagini pentru imperialism rusesc photos

 

În urmă cu câţiva ani, postul Vocea Rusiei lansa, prin site-ul conex în limba română, o ipoteză  tulburătoare în privinţa aderării României la Spaţiul Schengen.

Într-un editorial intitulat “România nu va intra în Schengen niciodată”, autorul editorialului, Valentin Mândrăşescu, afirma un lucru care pune pe gânduri:

”Germania blochează intrarea României în Schengen, aplicând astfel o măsură asiguratorie, care va proteja spaţiul european de anumite consecinţe ale evenimentelor care se vor desfăşura în viitorul apropiat în spaţiul balcanic”.

Despre ce “evenimente care se vor desfăşura în viitorul apropiat în spaţiul balcanic” este vorba, nu ştim, dar pare a avea cunoştinţă autorul.

Căci continuă, întărind ideea:“Nimic “personal”, doar pragmatism care vizează securitatea proprie”. 

Deci în Balcani urmează să aibă loc evenimente care determină Germania să îşi ia măsuri pentru propria securitate? 

Fapt este că Europa devine  o tema geopolitică tot mai pasională, uneori chiar isterizanta, cu șansa – nedorită – de a intra în zona subiectelor arzătoare ale momentului: Trump, Brexit, Rusia, China, islamismul.

Dar astfel, funcția moderatoare a Europei postbelice riscă să se dilueze și să piardă poziția preeminentă care i-a asigurat strălucire în ultimele cinci secole (cu toate părțile sale întunecate, și ele mereu prezente).

Se vorbește, și pe un tot tot mai alarmist, despre declinul Europei, dar rememorând istoria, se poate vedea că o asemenea percepție nu este deloc nouă.  

Se caută până azi, de la Montesquieu până la Kissinger, cauzele prăbușirii Imperiului Roman, se readuc mereu în discuție previziunile istoricilor Spengler și Toynbee despre dispariția iminentă a civilizației europene.

Temeri, până acum, pripite și nejustificate, căci Europa și-a revenit și a renăscut mereu din catastrofele istorice care au încercat-o.

Dar iată că, din nou, Vechiul Continent pare să se afle în pragul unui iminent pericol existențial.

Se află oare continentul într-adevăr în față unei asemenea alternative?

„Continent”, pentru că nu este vorba doar de Uniunea Europeană, în fond un construct de instituții, ci de Europa în întregul ei, cu toate atuurile, valorile și resursele sale, cu toată zestrea sa culturală și de înțelepciune politică, cu toate aventurile și experiențele sale, fie ele victorioase sau nefaste.

Punctual, a vorbi astăzi despre Europa înseamnă de fapt a vorbi despre Europa Unită.

  Curios, în marea dezbatere pătimașă asupra destinului Europei nu s-au găsit termenii exacți, cei mai potriviți, care să definească forțele ce pun în mișcare sinergiile europene și trasează, prin ciocnirea lor (pașnică), în accepția dată de Huntington, traseul viitor al continentului.
Fapt este că Europa are de făcut față unei sumedenii de provocări interne la nivel de stat, şi de relații interstatale, grupări de state de ordin politic, economic, militar, financiar, tehnologic etc.

Provocările externe vizează însăși poziția și însuși rolul geopolitic al Europei în lume.

În 2019, scrie „The Economist”, India va depăși Marea Britanie și Franța pentru a deveni a cincea economie mondială.

Confruntarea între America și China, conjugată cu influența crescândă a Chinei în Europa ar putea determina continentul la compromisuri delicate cu Beijingul (dar și cu Moscova) și prezintă riscul distanțării de America. Iar Germania și-a anunțat public, la nivelul cel mai responsabil al Berlinului, o asemenea intenție.

Retragerea militară americană din Orientul Mijlociu ar putea obliga Europa la o implicare sporită în regiune.

Criză ucraineană ar putea și ea împinge Europa la o politică și o acțiune mai directă în acest spațiu postsovietic.

 

 

 

Imagini pentru imperialism rusesc photos

 

 

 

 

În sfârșit, în arealul continental, Europa Unită poate fi chemată să gestioneze într-un fel sau altul situația ambiguă și preocupanta din Balcanii de Vest și din Europa Centrală, unde – dincolo de spectrul migrației masive extraeuropene – devine tot mai clară accentuarea declinului demografic.

  

Se redeschide frontul din Balcani?

 
Un personaj al lui Bernard Shaw spunea că într-o Europă fără războaie, singurul loc în care europenii s-ar mai putea bate între ei ar fi regiunea Balcanilor.

I-au dat dreptate, la scurt timp după înțelegerile din Malta, războaiele din spațiul iugoslav (dar, e drept, și cele din spațiul post-sovietic – R. Moldova și Georgia).

După care, pace continentală, dar cu Balcanii de Vest ca o zonă în continuare problematică.

Aici deficitul de democrație rămâne, cu încăpățânare, o constantă, iar insecuritatea, neîncrederea și problemele litigioase între vecini riscuri – presante.

Păi cum altfel să înțelegi că UE și NATO n-au putut sau n-au vrut să includă zona în itinerariul marșului lor pașnic și triumfal către Est?

Mai grav este că, evitând să cuprindă sau să implice cumva în sinergia geopoliticii sale această părticică de Europa, Occidentul a început să se și dezintereseze tot mai mult de ea.

Și asta când? Când Balcanii de Vest involuau rapid spre starea de cea mai vulnerabilă, mai tensionată și mai riscantă zonă de pe continent.

Zilele trecute, UE (de fapt Comisia Europeană) a anunțat un proiect despre care nu se prea poate spune deocamdată dacă este temerar, prudent, precaut sau de tatonare.

E în orice caz unul deconcertant. Prin el, Bruxellesul își propune să apropie aceste state de Europa Unită și să le pregătească (și ajute) pentru integrarea lor europeană.

Iar în față fiecăruia dintre aceste (șase) state se află, pe lângă exigențele europene comune, propriile lor migrene și necazuri, la ele acasă sau cu vecinii.

Serbia nu recunoaște Kosovo ca stat independent, Macedonia e în conflict cu Grecia care-i contestă denumirea ca stat, căci este și cel al unei regiuni grecești, Bosnia-Herțegovina este un stat precar și în interior, și în relațiile cu Serbia, Kosovo e și nu e recunoscut ca stat pe plan internațional, Albania și Muntenegru, chiar membre ale NATO fiind admise, se află mult sub baremurile europene stabilite de UE.

Drept care, precizează acum Bruxellesul, fiecare dintre aceste state ar putea întra în UE atunci când își va fi rezolvat problemele din propria ogradă.

Strategia de integrare europeană a Balcanilor de Vest acum lansată indică traseu viitor al acestor țări și direcțiile lor de acțiune (stat de drept, democrație, reforme, bună guvernanță, anticorupție, reconciliere, bună vecinătate etc. etc).

Data orientativă pentru aderarea lor individuală la UE ar fi anul 2025, estimează președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, dar, adaugă el, nu e obligatorie.

Să fi învățat oare Bruxellesul din lecția amară a demersului sau nefericit (căci negândit și nepregătit) în Ucraina, unde, încercând să forțeze nota, a primit replica promptă și dură a Rusiei?

Este de înțeles așadar de ce lumea se întreabă acum ce stă în spatele noii inițiative a demnitarilor europeni de la Bruxelles.

În Marea Britanie, «Financial Times» crede că se dorește dezinflamarea și normalizarea situației încordate din zonă, dar și contracararea Rusiei și a Turciei care au, fiecare, interese pe aici.

În Statele Unite, «Foreign Affairs», după ce veștejește dezinteresul prelungit al UE și SUA pentru Balcanii de Vest, ceea ce a condus la deteriorarea tot mai periculoasă a situației în zonă, apreciază că Strategia UE în materie «n-are dinți», așadar nici eficientă.

Și nici viziune – căci admiterea individuală, la emulație, chiar dacă ar stârni o competiție benefică, ar accentua într-o și mai mare măsură tradiționalele ranchiuni și rivalități «balcanice», și așa la cote înalte.

Oricum, Occidentul trebuie să se implice serios și responsabil în zonă, căci altfel, avertizează publicația americană, «Rusia își va spori influența».

Protagoniștii mondiali au început așadar, organizarea de șantier pentru edificarea unui nou raport de forțe la scară regională.

Se vede că nici în Malta, nici după, n-au avut timp sau n-au crezut că ar fi necesar să cadă la învoială și asupra soartei post război rece a acestui petec de uscat european atât de zbuciumat în istorie.

Dar ați auzit pe cineva vorbind la București despre problemele Balcanilor?

 

 

În loc de concluzii

 

 

Până la urma, dincolo de aspectele poate prea concrete ale scenariilor, rămâne ideea ca Peninsula Balcanica este vazuta, din nou, ca butoiul cu pulbere al Europei, asa cum era vazuta inca din sec. XIX.

Calculele ruseşti, in aceasta privinţă, pot coincide cu cele germane.  

Germania, încă de la cancelarul Otto von Bismark, are o mefienţă bine definita fata de aceasta regiune.

 Rolul Germaniei in faramitarea Iugoslaviei a fost la fel de activ ca rolul SUA in sprijinirea mafiei islamiste albaneze din Kosovo.

Nici implicarea Rusiei nu este inocenta, de altfel, nici straina de tulburarile din Balcani. 

Prin urmare , ce se poate spune este ca, in realitate, marile puteri încep sa miroasa iarăşi praful de pusca. Germania, SUA, Rusia, Turcia, amuşina (iarăşi) Peninsula Balcanică şi, de fapt, întreaga Europa de Est si Sud-Est, şi cauta sa-si elaboreze cele mai potrivite strategii de repozitionare pentru a iesi in castig sau pentru a-si consolida hegemonia regionala.

De asemenea, isi reactiveaza mitologiile specifice, fie ca este vorba despre “valorile europene” sau “statul de drept”, fie ca e vorba despre“uniunea popoarelor ortodoxe” sau “Imperiul Otoman redivivus”

Scenariul “liberal”, integrationist, face loc scenariului “huntigtonian’, al ciocnirii civilizatiilor, al confruntarilor. Nu e prea clar insa motivul primordial al acestei schimbari de scenarii. E vorba de schimbarea agendelor marilor puteri sau de reflectarea in relatiile internationale a unor realitati locale?

Asistam, de fapt, la o partajare a prazii, si nu e clar inca unde se trag sferele de influenta.

Cert este ca, in cazul nostru, ne aflam, ca si pana acum in istorie, fix la intersectia acestor sfere. Nici prea la est, nici prea la vest, nici prea la sud, nici prea la nord.

Asa se face ca asistam la atitudini de acest gen, cum e a Germaniei, care nici nu ne include in randul tarilor de care are nevoie, dar nici nu ne exclude, ci ne foloseste atat cat sa tina Rusia departe de Europa.

Rusia, in ce o priveste, nu are oricum puterea sa ne integreze in vreo viziune unitara asupra Europei de Est, ci cauta sa (ne) destabilizeze, pe cat se poate, intreaga regiune, destabilizarea jucând in favoarea ei. SUA, probabil, are interese extrem de clar delimitate si nu-i pasa de ce se intampla din punctul de vedere al frontierelor sau crizelor atat timp cat garnizoanele, bazele militare si complexul industrial nu au a suferi.

Ideea ca în aceasta parte a Europei graniţele sunt volatile ne este în mod deosebit defavorabila, caci, în acest moment, nu se intrevede repetarea vreunui moment ca Trianon.

 

 

Imagini pentru agresivitatea rusiei în balcani photos

 

 

Mai degrabă vom face obiectul vreunei redesenări a graniţelor decât sa fim în vreun fel trecuţi cu vederea sau propulsaţi catre vreo re-întregire. 

Dar poate că metafora refolosită a butoiului cu pulbere înseamna altceva.

La urma urmei, de ce nu te-ai juca cu fitilul şi de ce nu ai arunca, la timpul potrivit, peninsula in aer?

Oare nu asa au procedat puterile vestice în privinţa Serbiei?

Nouă ni se pare, mai degraba, că în acest moment Germania, SUA, Rusia şi, poate, Turcia, stau roată în jurul fitilului cu băţul de chibrit in mână, căutând în ochii celuilalt mişcarea decisiva pentru a i-o lua înainte…

Câstigătorul… ia totul? 

 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2019/10/09/fratia-slava-serbia-face-pasi-spre-aderarea-la-uniunii-eurasiatica-a-lui-putin/

 

 

Surse:

 

Corneliu Vlad – http://www.ziarulnatiunea.ro; http://www.curentul.info/lumea-i-cum-este

http://www.cuvantul-ortodox.ro/ balcanii-butoiul-cu-pulbere-al-europei-razboi-scenariul-rusesc/

 

 

10/10/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: