CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ZIUA DE 7 OCTOMBRIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

 

 

Ziua de 7 octombrie în istoria noastră 

 

 

 

 

 

 

 

1698: Sinodul de la Alba Iulia decide  unirea Mitropoliei ortodoxe de Alba Iulia, cu Biserica Romei.

 

 

 

 

 

https://i1.wp.com/upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/0/0f/Atanasie_Anghel.jpg/220px-Atanasie_Anghel.jpg

 

Foto: mitropolitul Atanasie Anghel 

 

 

Convocat de mitropolitul ortodox Atanasie Anghel  la  Alba Iulia , pentru a discuta cu preoții și cu protopopii chestiunea integrării religioase a românilor ardeleni sub autoritatea papei de la Roma,  sinodul condus de  mitropolitul Anghel a adoptat formularea:

„Noi, Vlădica, Protopopii și Popii Băsericii Românești dăm știre tuturor că de bună voia noastră ne unim cu Băserica Romei și ne mărturisim mădulările cestei Băserici Sânte a Romei.”

 

 Prin acest act a luat ființă in Transilvania Biserica Româna Unita cu Roma, sau Biserica greco-catolica.

În acest document se menţiona că românii ale căror semnături se afla înscrise acolo se unesc cu Biserica Romei DAR CU ANUMITE CONDIŢII, a căror nerespectare, după cum scrie pe penultima foaie atragea  nulitatea sa.

Aceste condiţii erau: primirea aceloraşi privilegii de care se bucura preoţimea catolică şi respectarea rânduielii ortodoxe(Liturghia, posturile, alegerea ierarhului).

Aşadar era vorba de o unire de principiu, fondată pe dorinţa de a scăpa de sub jugul politic-economic-naţional la care erau supuşi.

În plus, cei 38 de protopopi subliniau că se unesc doar dacă după moartea Mitropolitului Atanasie Anghel succesorul său să fie ales de sobor, urmând a fi întărit de papă şi de împărat, dar hirotonit de „patriarhul de sub biruinţa Înălţiei Sale“ (probabil de către patriarhul sârb de la Carlovitz).

Manifestul de unire sau Cartea de mărturie din 7 octombrie 1698 este unul dintre cele trei documente care legitimizează unirea cu Biserica Romei a clerului român şi a credincioşilor ortodocşi din Transilvania.

Celelalte două documente sunt declaraţia din februarie 1697 a Mitropolitului Teofil şi a altor participanţi la un sinod ţinut în Alba Iulia şi aşa-numitul Act al Unirii semnat de Mitropolitul Atanasie şi de participanţii de la sinodul din 4 septembrie 1700, ţinut la Alba Iulia. Actul este format din trei file (şase pagini), primele două formate dintr-o coală unică îndoită în două iar a treia filă lipită ulterior.

Documentul original a fost  gasit ascuns in arhivele bibliotecii Universitatii din Budapesta.. Istoricul greco-catolic Nicolae A. Densusianu a descoperit acest document si a constatat ca e un fals. In traducerea iezuita, facuta ulterior in latina, nu apate textul intreg, avand si unele modificari fata de varianta in româna.

Dupa studierea documentului Densusianu a spus:

“Intentia frauduloasa este evidenta. Avem inaintea noastra o traducere din cele mai miselesti si criminale, falsificarea unui document public, a unui tratat politico-bisericesc pentru a supune poporul roman catolicilor si a desfiinta Biserica Romana (ortodoxa –n.n.) de Alba Iulia”.

La randul sau,despre acest act al lui Atanasie Anghel, istoricul Nicolae Iorga spunea:

“Va recunoaste oricine, dupa citirea acestui act authentic, in care se oglindeste sufletul josnic al unui om fara demintate si fara rusine, a unui arhiereu uitator de toate datoriile si juramintele sale, al unui Român fara simt de neamul sau, ca, intre deosebitele forme de Unire cu Biserica Romei pe care le-au intrebuintat neamurile ajunse in stapanirea Austriei, nici una n-a fost asa de rusinoasa si de brutala.”

 

 

 

 

 

 

1842: Este  înlocuit de către puterile suzerane şi protectoare, domnul Munteniei Alexandru Ghica, învinuit de a fi incălcat prevederile Regulamentului Organic.

 

 

 

 

 

 Alexandru Ghica a  domnit din aprilie 1834.

A instituit ca monedă a țării in 1836 Leul, unitate teoretică de cont, echivalentul a 60 de parale.

 

 

 

 

 

 

1857: Mihail Kogălniceanu prezintă în Adunarea ad-hoc a Moldovei proiectul de rezoluţie care cuprindea “dorinţele fundamentale” ale românilor moldoveni, arătînd că : 

“Dorinţa cea mai mare, cea mai generală, acea hotărîtă de toate generaţiile trecute, acea care este sufletul generaţiei actuale, acea care, împlinită, va fi fericirea generaţiilor viitoare, este UNIREA PRINCIPATELOR ÎNTR-UN SINGUR STAT, o unire care este firească, legiuită şi neapărată, pentru ca în Moldova şi Valahia suntem acelaşi popor, omogen, identic, ca nici unul altul, pentru că avem acelaşi început, acelaşi nume, aceeaşi limbă, aceeaşi religie, aceeaşi istorie, aceeaşi civilizaţie, aceeaşi instituţii, aceleaşi legi şi obiceiuri, acelaşi temeiuri şi aceleaşi speranţe, aceleaşi trebuinţe, aceeaşi hotare de păzit, aceleaşi dureri de trecut, acelaşi viitor asigurat şi în sfîrşit, aceeaşi misie de îndeplinit“. 

 

 

 

 

 

Mihail Kogalniceanu

 

 

 

 

 

 

 

 

1866: A apărut la București, primul numar al periodicului politic și literar “Dacia Română”.

 

 

 

 

 

 

1883: S-a inaugurat Castelul Peleş de la Sinaia.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Castelul Peleş a fost construit la iniţiativa primului Rege al României, Carol I, în afara perimetrului comunei Podul Neagului, localitate cu o suprafaţă de 24 de km în anul 1874, an în care, din iniţiativa suveranului, comuna primeşte numele de Sinaia.

Constructia a durat intre anii 1873 – 1914, pe un teren de 1000 de hectare numit Piatra Arsă sau moşia Sinaia, achiziţionat de Regele Carol I de la Eforia Spitalelor în anul 1871.

Ceremonia de așezare a pietrei de temelie s-a făcut la 10 august 1875, într-o duminică.

 

 

 

 

 

Regele Carol I  Regina Elisabeta

 

Regele Carol I                  Regina Elisabeta 

 

“Să se ridice acest castel și să fie terminat pentru a putea fi leagănul dinastiei mele, al dinastiei naționale” a declarat emoționat Carol I. Apoi  și-a pus un șorț și împreună cu soția sa a așezat cu mistria cimentul la piatra de temelie, după cele trei tradiționale lovituri de ciocan.

Lângă piatră a pus actul de fundație și actul de construcție, alături de câteva zeci de monede din aur de 20 de lei, primele monede românești cu chipul lui Carol I.

Arhitecţii impunatorului edificiu au fost  Wilhelm von Doderer (1872–1876), profesor la Technische Hochschule din Viena, Johannes Schultz (1873, diriginte de şantier, asistentul lui Doderer, iar din 1876 până în 1883, arhitect-şef), Émile André Lecomte du Noüy (1890 – 1892), Karel Liman (1896 – 1924); Jean Ernest, antreprenori, constructori şi proprietari de depozite de materiale de construcţie.

Peleșul a costat 6,5 milioane de lei aur în prima etapă(1873-1883), iar până la finalizare (1914), în total 16 milioane de lei aur. Banii au provenit din caseta particulară a regelui.

În 1953, la cinci ani de la alungarea regelui Mihai din tara, Peleşul va deveni muzeu, dar trebuie spus că el putea fi vizitat încă de pe vremea regelui  Carol I. Din anul 1990, şi Pelişorul este deschis publicului spre vizitare.

 

 

 

 

 

 

1886: S-a nascut  la Avrig, Sibiu, Romulus Cândea, membru corespondent al Academiei Române.

 

A fost un cercetător al istoriei bisericeşti, membru corespondent al Academiei Române din 1929 si întemeietorul Institutului  de istorie şi limbă al Universitatii din Cernăuţi; (d.19 ianuarie 1973, Avrig, Sibiu).

 

 

 

1910:  S-a născut in satul Udești, Ducatul Bucovinei, din Austro-Ungaria, Eusebiu Camilar, prozator, poet şi traducător: “Povestiri eroice”, “Cartea de piatră”, “Cordun”, “Focurile”; (d. 27 august 1965, Bucuresti).

 

 

Si-a întrerupt în 1926 (din cauza sărăciei, care i-a întunecat copi­lăria) studiile liceale, începute la Suceava, traversând apoi o lungă perioadă şi mai grea, când şi-a câştigat existenţa cu slujbe umile.

Nici când a lucrat  în redacţia unor periodice ieşene – „Chemarea” (1935), „Iaşul” (1938-1940), „Voinţa” (1941), „Cetatea Moldovei” (1942), nici după căsătoria cu poeta Magda Isanos şi după apariţia primelor sale cărţi, situaţia nu i se schimbă, Camilar trăind la limita de jos a subzistenţei.

Începând din 1929, când a debutat cu versuri în „Moldova literară” (Mihăileni-Dorohoi), Camilar semnează în numeroase periodice din Bucureşti şi din ţară, între care „Viaţa românească”, „Banatul literar”, „Fruncea”, „Adevărul literar şi artistic”, „Lumea”, „Însemnări ieşene”, „România literară”, „Universul literar”, „Vremea”, „Jurnalul literar” şi „Revista Fundaţiilor Regale”.

Scrie drama istorică Focurile (scrisă în colaborare cu Magda Isanos, premiată şi editată de Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă în 1945), o reconstituire a princi­palelor momente ale răscoalei conduse de Horea, Cloşca şi Crişan.

Dupa preluarea puterii de catre comunisti se observa ă o anume ascensiune socială a sa , bazată atât pe succesul literar, cât şi pe adeziunea la acţiunea de propagare a ideilor comuniste.

Primeşte unele responsabilităţi în cadrul Uniunii Scriitorilor, face parte din redacţia „Gazetei literare” (în care publică mult), este consilier literar al Editurii de Stat, colaborează intens la reviste importante („Viaţa românească”, „Contemporanul”, „Iaşul literar”, „Scrisul bănăţean”, „Tribuna” etc.), tipăreşte nume­roase cărţi.

Ţine conferinţe la Radio şi în provincie, devine membru corespondent al Academiei Române, călătoreşte în ţară şi peste hotare, ajungând o personalitate literară oficială, prezentă şi în manuale.

A semnat versiuni româneşti după opere de Kalidasa, Eschil, Aristofan, Ovidiu, Omar Khayyam, Puşkin, Gogol, Gorki, Alexei Tolstoi etc.

A prelucrat in limba româna poveştile arabe din ciclul „1001 de nopţi”.

Unele dintre scrierile în proză ale lui Camilar au fost traduse în limbile franceză, rusă, italiană, germană, chineză etc., fiind tipărite în ţară sau peste hotare.

Din 1955 a devenit membru corespondent al Academiei Române.

 

 

 

 

1912: S-a născut (la Cuconeştii Vechi, jud. Bălţi, azi în R. Moldova) arhimandritul Sofian Boghiu, stareţul Mănăstirii Antim din Bucureşti (din 1950).

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru arhimandritul Sofian Boghiu,photos

 

 

 

 

 

 

Cunoscut duhovnic şi pictor bisericesc, a fost  unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai mişcării „Rugul Aprins”, grupare spirituală neagreată de regimul comunist, care reunea toate marile personalităţi ale intelectualităţii creştin-ortodoxe din acea vreme.

A fost deţinut politic între anii 1958 şi 1964; (m. 2002).

 

 

 

 

 

 

1925: Este semnat Decretul regal privind noua împărţire administrativă a României în judeţe, plăşi, comune urbane, reşedinţe, comune rurale, municipii şi sate.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1929: A murit omul la Bucureşti, omul politic şi magistratul Gheorghe Buzdugan, fost  prim-preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie in perioada 1921-1927;  (n. 10 februarie 1867, Focşani, judeţul Vrancea.

 

 

 

 

 

Fișier:Gheorghe Buzdugan.jpg

 

 

Impreună cu principele Nicolae de Hohenzollern şi patriarhul Miron Cristea a făcut parte, între anii 1927 şi 1929, din regenţa României (instituită pe perioada minoratului regelui Mihai I).

A fost  membru de onoare al Academiei Române din 1929; (n. 1867).

 

 

 

1935: S-a născut la Timisoara, Livius Ciocârlie, critic şi teoretician literar, eseist, memorialist, publicist şi profesor universitar.

 

 

 

 

Imagini pentru photos /Livius_Ciocârlie

 

 

 

 

 

A absolvit in 1958 Facultatea de Filologie din Bucureşti, iar în 1972 – 1973 devine doctor în Filologie, specialitatea Franceză (1975).

Este numit  profesor la Catedra de Literatură Franceză a Universităţii din Timişoara din 1990 şi profesor oaspete la Universitatea „Michel de Montaigne” din Bordeaux.

Doctor în filologie franceză, profesor, prozator, eseist, critic literar si publicist, Livius Ciocârlie debutează în 1974 cu „Realism şi devenire poetică”.

A fost recompensat de-a lungul timpului cu mai multe premii: Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut în 1974, Premiul Uniunii Scriitorilor din România în 1983 şi 1985, Ofiţer al Ordinului „Steaua României” în 2000.

 

 

 

 

 

 

 

1940: S-a născut actorul şi cântărețul  român Sergiu Cioiu.

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru Sergiu Cioiu.

 

 

 

 

A abordat multiple stiluri muzicale, așa cum sunt jazz, swing, folk și chansoneta, pe care le-a fuzionat într-un mod cu totul personal și unic, adăugând adesea elemente de muzică populară veche și/sau lăutărească.

A interpretat, înregistrat și itinerat in anii ’60-’70 în diferite concerte, spectacole sau recitaluri atât în România cât și în străinătate cântecele scrise și compuse de Alexandru Mandy

A fost, de asemenea, protagonistul unui film muzical care se referea la Ansamblul Monumental al lui Brâncuși, Tripticul, realizat de Paul Urmuzescu.

 

 

 

 

 

 

 

1946:  S-a nascut  la Bacau, atleta româna Valeria Bufanu,  laureată cu argint la JO de vara de la München din 1972.

 

 

 

 

Imagini pentru atleta Valeria Bufanu,

 

 

 

 

În 1963 a devenit prima campioană națională la atletism din Bacău, cucerind aurul în 1963 în proba de 80 m garduri.

Legitimată la Rapid București, a participat de trei ori la Jocurile Olimpice, cucerind medalia de argint la proba de 100 m garduri la ediția din 1972. A obținut argintul si la Campionatul European de sală din 1973 de la Rotterdam.

 

 

 

 

 

 

1946: A încetat din viaţă la Bucuresti, Emanoil Bucuţa (Emanoil Popescu), scriitor şi biolog, membru corespondent al Academiei Române; (n. 1887, Bucuresti).

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru Emanoil Bucuţa photos

 

 

 

 

 

 

A absolvit  Facultatea de Litere și Filosofie (1911) cu  specializarea limba și literatura germană la Universitatea din București.

 Emanoil Bucuța este fondatorul și directorul revistei de epocă Boabe de grâu între anii 1930-1935

A fost preocupat de cercetări de etnografie și folclor, de istorie literară, și a scris poezie și romane poetice

 

 

 

 

 

 

 1954: S-a născut la Bacău, actriţa română de teatru şi film, Diana Lupescu.

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru Diana Lupescu, actriţă română

 

 

 

 

 

A absolvit, în 1978, Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica „Ion Luca Caragiale ” din Bucuresti, unde l-a avut ca maestru pe Amza Pelea.
In anul II de facultate, regizorul Ion Popescu Gopo cauta o tanara printesa si a fost aleasa ea, capatand primul rol intr-un film: „Povestea dragostei”, dupa Povestea Porcului, a lui Creanga.

A jucat pe scenele din Bacau si Bucuresti (la Teatrul „Bulandra”, Teatrul „Nottara” si Teatrul Mic).
Acum descopera regia de teatru (punand in scena la Teatrul „George Ciprian” din Buzau piesa „Fii cuminte, Cristofor!”, de Aurel Baranga, „Ritmuri ” la Teatrul Nottara si „Victoria si sirena” unde semneaza scenografia si regia.

Impreuna cu sotul ei, actorul Mircea Diaconu, traieste incercand sa fie aproape de copiii lor: Ana si Victor Diaconu.

Diana Lupescu este o prezenta activa pe scenele teatrului dar si in diferite „opere caritabile”.

 

 

 

 

 

 

1968: A încetat din viaţă  marele lingvist român, Emil Petrovici.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A întocmit primul studiu amplu de dialectologie slavo-română („Graiul caraşovenilor. Studiu de dialectologie slavă meridională”, 1935) si a fost autorul câtorva studii etno-folclorice şi lingvistice bazate pe anchete dialectale .

De asemenea şi-a adus o contribuţie substanţială la realizarea „Atlasului lingvistic român” (1936).

A fost  profesor la Universitatea din Cluj si membru titular al Academiei Române din 1948 ; (n. 4 ianuarie 1899, la Mali Torac, în Serbia).

 

 

 

 

 

 

 

1968: S-a nascut interpretă română de muzică ușoară Luminița Anghel.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1979: S-a născut gimnasta română Simona Amânar, multiplă medaliată europeană, mondială şi olimpică, una dintre cele mai valoroase gimnaste ale României.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Retrasă din activitatea competiţională, actuală arbitră de gimnastică, este a doua sportivă româncă inclusă în International Gymnastics Hall of Fame, după Nadia Comăneci

 

 

 

1980: S-a născut Luiza Zan, solistă, compozitoare, textieră şi profesoară de muzică; supranumită „vocea jazz-ului românesc”

 

 

 

1985: A murit la Ploieşti, Florin Comişel, compozitor şi dirijor; (n. 10 aprilie 1922, Ploieşti).

Născut într-o familie de muzicieni, Florin Comișel  a fost un compozitor, pianist și dirijor de cor și orchestră, culegător de folclor muzical românesc, profesor de armonie și dirijat la Conservator, unde i-a avut ca elevi, între alții, pe Marin Constantin și Ion Baciu.

A fost fiul dirijorului de cor Gheorghe Comișel și fratele mai mic al etnomuzicologei Emilia Comișel.

S-a inscris la  Conservatorul de Muzică din București, iar in anul 1943, pe când mai era student, a fost încadrat cercetător științific la Arhiva de Folclor a Societății Compozitorilor Români și apoi la Institutul de Folclor din București.

Începând din anul 1947 și până în 1978, Florin Comișel a fost dirijor la diverse ansambluri și instituții artistice, printre care, în perioada 1957-1978, Ansamblul “Rapsodia Română”.

 

 

 

 

 

Imagini pentru photos Florin Comişel

 

 

 

 

 

S-a remarcat în domeniul muzicii de teatru (operetă), pentru care a scris 16 titluri.

I  s-a acordat titlul de Artist Emerit al Republicii Socialiste România „pentru merite deosebite în activitatea artistică”.

 

 

 

 

 

 

 

1985: La ordinul autorităţilor comuniste începea operaţiunea de mutare prin translaţie (care a durat până la 15 februarie 1986) a bisericii mănăstirii Mihai Vodă din Bucureşti.

 

 

 

 

 

Mânăstirea Mihai Vodă a fost mutată în același timp cu turnul de la intrare în 1985.

 

 

 

Acest monument istoric, ctitorie a voievodului Mihai Viteazul, a fost mutat de pe temeliile sale (pe o distanţă de 289 metri), în vremea dictaturii comuniste, în contextul „sistematizării” care a dus la distrugerea unei treimi din suprafaţa construită a oraşului.

Soluţia găsită de specialişti, translaţia, a însemnat  practic, salvarea de la demolare a bisericii.

 

 

 

 

 

1988: A murit  filosoful  francez de origine română Ştefan Lupaşcu  (Stéphane Lupasco);  (n. 11 august 1900).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A cercetat modul în care filosofia şi ştiinţa îşi reconciliază reciproc ambiţiile având la bază principiul existenţei universale şi ireductibile a contradicţiei; membru post-mortem al Academiei Române din 1991.

 

 

 

 

1993: In urma solicitării înaintate în  data de 21 martie 1990, România a fost primită la Consiliul Europei.

La Viena, a avut loc ceremonia de aderare a României ca membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (dupa ce la 4 octombrie 1993, Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei  hotărâse, la Strasbourg, admiterea României ca membru al acestui organism).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2001:  Şeful comunist  Vladimir Voronin, a cerut conducerii radioului şi televiziunii de la Chişinău să nu mai folosească pe post denumirea de „limba română”, pentru limba vorbită în Republica Moldova.

 

 

 

 

 

Imagini pentru Vladimir Voronin si limba moldoveneasca photos

 

 

 

 

 

 

2003: A decedat compozitorul şi pianistul Radu Negreanu; (n. 1913).

 

 

 

 

2018: A murit Paul Cornea, istoric literar, critic şi teoretician literar, profesor universitar; studii privind preromantismul românesc şi romantismul; (n. 1923).

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/10/07/o-istorie-a-zilei-de-7-octombrie-video-3/

 

 

 

Bibliografie (surse) :

 

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;

  3. e.maramures.ro ;

  4. Wikipedia.ro.;

  5. mediafax.ro ;

  6. Enciclopedia Romaniei.ro ;

  7.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;

  8.  Istoria md.;

  9. istoriculzilei.blogspot.ro

07/10/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Mumia vie a unei zdrenţe comuniste se încăpăţânează să refuze să dispară în munţii de rahat ai istoriei

 

 

 

 

 

Imagini pentru mihai sora photos

 

 

Partidul Neamul Românesc i-a cerut primarului general al Bucureștilor să-i retragă titlul de cetățean de onoare filozofului Mihai Șora.

„Cu uriașă stupefacție și imens regret am aflat că Primăria Capitalei la propunerea slugilor lui SOROS (USR si PNL) din Consiliul General i-a acordat unuia dintre puținii bolșevici autentici care mai subzistă în România, politrucul comunistoid Mihai ȘORA deosebita distincție de ”Cetățean de Onoare al Bucureștilor”. Greșeală mai mare nici că se putea face”, scria pe Facebook președintele partidului, Ninel Peia .

Azi adulat de amărâții neobolșevici de la # rezist, „idoți utili”, biete minți tulburate de ideologia demonicului George SOROS, acest ȘORA se înrolase de bunăvoie în rândurile cele mai înalte ale sistemului comunist adus pe tancuri de la Moscova, pentru a beneficia de statutul privilegiat de intelectual de casă al criminalilor Neamului Românesc.

Dar cine este acest Mihai Şora născut la Timişoara la 7 noiembrie 1918 şi care a depăşit vârsta de 100 de ani?

Fiul unui preot ortodox, el a studiat filosofia la Universitatea din București din 1934 până în 1938, unde a fost studentul lui Mircea Eliade şi unde a avut profesor printre alţii şi pe filosoful Nae Ionescu.

A continuat studiile la Paris şi Grenoble din 1939 până în 1948 , cu o bursă acordată de guvernul francez, obţinând titlul de doctor in filozofie şi devenind pentru o vreme cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique.

  În această perioadă s-a alăturat Partidului Comunist Francez .  

Revenit  în 1948 în România în curs de comunizare, Șora a fost angajat  la Ministerul Afacerilor Externe, la vremea aceea condusă de liderul comunist Ana Pauker.

În interviurile publicate după căderea guvernării Partidului Comunist, Șora a afirmat că a fost „arestat neoficial „.

„Arestatul neoficial” a fost consilierul Anei Pauker în mandatul acesteia la Ministerul de Externe, iar mai apoi a fost redactor-şef la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă între 1959 şi 1969, şef de secţie între 1951 şi 1954 la Editura pentru limbi străine.  

Familia lui Șora a emigrat în Occident în anii ’70, dar „filosofului arestat neoficial” i s-a permis să o viziteze în anii ’80.

Potrivit lui Aurelia Crăiuţu, acesta ar fi fost obligat să publice sub pseudonime  şi să nu semneze cu propriul nume.

Cu toate acestea, Șora a putut să-și publice a treia carte în 1985.  

După căderea lui Nicolae Ceaușescu în decembrie 1989, omul nostru a ocupat  funcția de ministru al educației în coaliția postrevoluționară a lui Petre Roman.

A fost membru al Grupului pentru dialog social, scriind pentru publicația sa săptămânală Revista „22” și a Fundației Civic Alliance, care ulterior a devenit Partidul Alianței Civice.  

A fost căsătorit de două ori: prima dată în 1939, cu scriitoarea Mariana Klein   (1917–2011), cu care are trei copii și a doua oară în 2014, cu eseista și poeta Luiza Palanciuc ( foto sus).  

Devenit mare „rezistent” în zilele noastre, Mihai Șora, cel care sprijinea în anii ’50 regimul comunist instaurat cu tancurile rusești, a devenit în ultima perioadă un fel de mascotă a protestelor #Rezist şi USR.

 

 

Imagini pentru mihai sora si #resist photos

 

 

 

La fiecare protest este scos 20-30 de minute pe stradă, face câteva poze, dă o declarație plină de platitudini și merge la culcare, dar toată mass-media preia declarația lui iar comentariile de genul ”la 101 ani, Mihai Șora luptă pentru democrație” – curg pline de adulaţie…

Plângerile unui bătrân comunist trădător de neam  

Dacă un jandarm îmi spune „Mişcă-te mai încolo, moşule!“, nu mă supăr: pot înţelege că Jandarmeria română vrea să „elibereze“ cutare metru pătrat din Piaţa Victoriei; nu e cea mai fericită formulă de adresare, dar treacă! (am auzit atâtea, într-o viaţă de om).

Însă când 10-15 băieţi (musculoşi, bine hrăniţi şi echipaţi) mă turtesc în pătrăţelul meu, ceva îmi spune că Jandarmeria română este, în clipa de faţă, altceva decât ar trebui să fie. Ne aşteaptă zile grele, dragi prieteni. Un lucru am înţeles aseară: cu cât suntem mai mulţi, cu atât devin mai agresivi. Le este frică de noi. – a scris Mihai Șora pe Facebook

 

Pe acest „tovarăş”Șora îl deranjează acum Jandarmeria, în vreme ce represiunea comunistă din anii 1950 l-a lăsat rece, ba chiar a și beneficiat de pe urma ei, ocupând funcții importante în aparatul de propagandă al regimului.

Comunistul Şora, școlit la Moscova pe vremea lui Stalin, secretar al Anei Pauker și beneficiar direct al atrocităților comise de  gruparea moscovită căţărată la vârful conducerii în România graţie susţinerii ocupanţilor ruşi, ne dă acum lecții de democrație și acuză autoritățile legitime !

El își dorește o restaurare  cu forța a unui regim nedemocratic, uitând că nu mai suntem în anii ’50, iar tancurile rusești sunt departe, scrie Alexandru David pe blogul https://octavpelin.wordpress.com – turnatorul-comunist-mihai-sora-consilierul-anei-pauker-pe-post-de-mascota.

 

 

 

Iată că acum si consilierii generali ai USR au propus „acordarea titlului de Cetăţean de Onoare al Capitalei filosofului Mihai Şora, „pentru recunoaşterea activităţii sale şi a contribuţiei aduse la dezvoltarea şi promovarea valorilor culturale româneşti”.

 O inițiativă  argumentată oficial cu o imensă minciună. Una care, din nefericire, s-a perpetuat cu buna știință a acestui personaj toxic:

“Se confera titlul de cetăţean de onoare al municipiului Bucuresti domnului Mihai Sora, în semn de recunoastere a activităii sale şi a contributiei la dezvoltarea si promovarea valorilor culturale românesti”, se arata in proiectul de hotărâre al USR,  care spune despre Mihail Șora că este “un reper de civism, de implicare si participare” și care este semnat de membrii grupului de consilieri ai USR.  :))

“Ca filosof si eseist a avut o activitate publicistică remarcabila. (…) Şora a avut o contributie importanta in societatea romaneasca prin activitatea sa profesionala desfasurata in cadrul Editurii de Stat pentru Literatura si Arta (redactor-sef intre anii 1954 – 1969), unde s-a remarcat ca fiind fondatorul unei noi colectii de carti, ‘Biblioteca pentru Toti’, Editurii pentru Limbi straine (sef de sectie intre anii 1951 – 1954), Ministerului de Externe (referent de specialitate intre anii 1948 – 1951) “, se arată în expunerea de motive a proiectului de hotărâre.

Mai aflăm că ”Mihai Şora a fost redactor-şef la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă între 1959 şi 1969, fiind fondatorul colecţiei de cărţi ”Biblioteca pentru toţi”, şef de secţie între 1951 şi 1954 la Editura pentru limbi străine şi a fost primul ministru al Învăţământului după căderea regimului comunist, în guvernul Petre Roman.

Şi-a dat demisia din guvern în semn de protest faţă de mineriadele din 13-15 iunie 1990, fiind singurul ministru din guvern care a făcut acest gest de onoare, refuzînd mai apoi să mai ocupe funcții în cadrul administrației de stat” (s.n.).

Se ocoleşte adesea faptul că Mihai Șora a fost consilierul Anei Pauker în mandatul acesteia de ministru al Externelor şi nu se vorbeşte nici despre faptul că  a deținut șefiile unor edituri comuniste în anii cei mai teribili pentru cultura română, ’50-’60. Niște funcții cam greu accesibile intelectualilor fără dosare comuniste beton.

Nu se poate trece însă peste minciunile grosolane care, din păcate, se încadrează în efortul unora – tot mai mulți – de a falsifica istoria cu orice preț, inclusiv cea recentă.

O spunem răspicat: Mihai Șora NU a demisionat niciodată din guvernul Petre Roman, în semn de protest față de mineriada din iunie 1990 sau față de orice altcceva.

De notat şi faptul că despre așa-zisa demisie a lui Șora din guvernul Roman nu există, de altfel, nicio relatare în presa vremii.

În schimb, o cercetare banală pe google după numele „reputatului” filosof, aduce aproape în toate cazurile cu sine și informația despre legendara sa demisie.

Numai că, cel mai bine știe cum au stat lucrurile chiar premierul de atunci, Petre Roman, cel care ar fi trebuit să primească demisia ministrului său.

Contactat de Inpolitics, Petre Roman nu își ascunde uimirea: 

”Sunt surprins de povestea asta. Nu e adevărat deloc. Dl.Mihai Șora nu a demisionat și nici nu a avut vreo tentativă de a demisiona din guvernul meu, nu știu cum și de unde a putut să apară o asemenea informație. 

Și eu vă spun cine anume a venit la mine și a spus ”Noi vrem să rămînem în guvern”: domnii Șora și Paul Cornea.

”Am fi încîntați să rămânem în guvern” mi-au spus. 

În anul acela a existat o singură încercare de demisie, dl.Andrei Pleșu, în decembrie 1990, cînd a fost povestea cu Regele, dar după o discuție severă cu mine în ședința de guvern, s-a răzgîndit.

Deci, nici vorbă ca dl.Șora să fi demisionat din guvern. Nu e adevărat. E foarte bine ca domnia sa să fie desemnat cetățean de onoare, dar nu pe baza unei minciuni”, spune Bogdan Tiberiu Iacob pe situl  InPolitics

 Paul Goma , cetățean francez și expert pe tematica istoriei comuniste, care cu adevărat s-a luptat pe viață și pe moarte pentru libertate și drepturile omului, spre deosebire de Mihai Șora, nomenclaturist bolșevic şi uzurpator  fariseic , spunea:

„Acum niște ani, în Franța, a fost de pomină scandalul provocat de văduva lui Missak Manouchian, cea care il acuzase pe agentul sovietic Boris Bruhmann, aka Boris «Holban», devenit general de Securitate, în România că, în anii războiului, fiind kominternist, conducea «rezistența franceză» după ordinele Moscovei și nu ezitase să-i dea pe cei din Grupul Manouchian, celebru grup de rezistență, pe mâna…Gestapoului.

Între 1 septembrie 1939 (când Franța a declarat război Germaniei) și 22 iunie 1941 – inceputul războiului in Est – Partidul comunist francez – ghidat de kominterniștii spioni sovietici a acționat impotriva Franței, sabotînd industria de război, fiindcă…așa suna ordinul lui Stalin, prietenul lui Hitler;

– Din iunie 1940 – când Franța a capitulat (iar Stalin l-a felicitat călduros pe Hitler pentru marea ispravă), partidul comunist francez (total «pătruns» de evreii originari din Europa de Est, dintre care nu puțini din Romania), a făcut tot posibilul ca să slăbească, să saboteze firava rezistență franceză – dusă de câțiva intelectuali, aristocrați, catolici și militari, in majoritate aflați in Africa, în colonii, o altă parte in Anglia, in jurul lui de Gaulle;

– Abia după 22 iunie 1941 comuniștii francezi… au intrat in rezistență – dacă Hitler nu mai era aliatul lui Stalin… activitatea lor constând mai cu seamă actele de terorism care urmau să provoace din partea nemților represalii sălbatice; deci luare de ostateci; deci moartea multor nevinovați – deci nemulțumirea generală.

Șeful Rețelei Moscovei, Boris Bruhmann s-a intors in Romania, în 1946, când a fost și el expulzat din Franța împreună cu alte sute de dovediți spioni sovietici – printre care Mariana Șora și iubitul ei soț;Boris Bruhmann nu a fost militar, ci kominternist în Franța.

Imediat după fuga șefului partidului comunist francez, Thorez. in URSS, «locțiitorul» acestuia Jacques Duclos – notoriu agent sovietic – l-a avut, nu neapărat «consilier» ci măcar «coleg» pe Bruhmann.

– Boris Bruhman a fost arestat în România – înainte de 1940 – pentru activitate comunistă, dar liberat «din lipsă de probe»;
– A trecut in Cehoslovacia – unde, declara el, Partidul Comunist nu era interzis…
– După ocuparea Cehoslovaciei de către germani, a plecat spre Spania, «ca să lupte alături de republicani», numai că… in 1938 nu mai avea ce face in Spania (republicanii fuseseră infranți, majoritatea lor se retrăsese in Franța);
– Boris Bruhmann s-a oprit în Franța. El pretinde că, la mobilizare (după 1 septembrie 1939) a fost incadrat in armata franceză și că a fost luat prizonier de nemți, fapt neadevărat, și a devenit un actor important al Rezistenței franceze (unul dintre puținii care au rămas in viață din grupul Manoukian [corect: Manouchian, n.m.]

– celebra afacere a «Afișului Roșu». Iată adevărul istoric, consemnat de majoritatea cercetătorilor din generația lui Courtois:

Boris Bruhmann nu a făcut parte din grupul Manouchian – ci l-a controlat, din ordinul sovieticilor, declarînd că el este singurul care dă ordine…;

Boris Bruchmann constatînd că un franctiror, pe nume Davidowitz, și-a exprimat teama că Duclos și «Holban» sunt în suspect de bune relații cu…Gestapo-ul, l-a convocat la o intalnire «conspirativă» și l-a impușcat – apoi a pretins că Davidowitz era agent al Gestapoului;

Boris Bruchmann nu numai că nu a fost solidar cu grupul Manouchian, dar, la un moment dat, constatind că alcătuitorii lui nu sunt «disciplinați», că «activează anarhic» ba, pe urma lui Davidowitz, deveniseră bănuitori (in ceea ce il privea pe el, «Holban»), i-a livrat Gestapoului.Boris s-a intors in Romania după 1945, sub numele de Boris Holban. şi a fost – din 1946 pană în 1953 – general de securitate;”

Am încheiat citatele din Goma, Jurnalul său din 2004, se găsește la liber.                                                             

*Mihai Șora, subordonatul kaghebistului Boris Bruchmann și al lui Jacques Duclos – notoriu agent sovietic, s-a întors în România și a ajuns la Cabinetul Anei Pauker pentru că a beneficiat de o protecție superioară.

NKVD nu a livrat Gestapoului toată rețeaua rezistenței franceze afiliată Partidului comunist, au fost doar o parte lichidați, cei care constituiau aripa militară, de care nu mai aveau nevoie, și care chiar deranjau că lucrau cam de capul lor.

Aripa ideologică a fost protejată, deoarece mai avea treabă de făcut – în România, unde lipseau ideologii comuniști, deoarece erau doar 458 de membri ai Partidului, până să vină URSS cu tancurile peste noi, majoritatea alogeni, comunismul nu avea priză absolut deloc la români – spre exemplu Ungaria, Bulgaria, vecinii noștri, aveau sute de mii de membri comuniști, ba chiar și peste ocean, în USA, Partidul comunist a avut o bază puternică.

Pentru „reeducarea” românilor s-a trecut la lichidarea masivă a elitei intelectualității autentice românești, la lichidarea țărănimii și a nucleelor de rezistență armată  în majoritate legionare ,ce au conlucrat cu NATO.

Alde Șora & comp conlucrau cu URSS, cu KGB. Bine răsplătiți pentru asta, ca toate hienele bolșevice de trădători de țară. Râuri de sânge au curs în România în acea perioadă sălbatică, barbară, a bolșevismului ruso-evreiesc.

Partenerii lui Mihai Șora au ucis, au ucis, au ucis…Cei de la USR nu pot fi suspectați că n-au avut la îndemână suficiente motoare de căutare și surse deschise cu privire la Mihai Șora și activitatea sa de agent sovietic al NKVD, strămoșul KGB, cea mai teribilă mașinărie criminală din istorie, ce a lichidat zeci de milioane de oameni, condusă de Beria, călăul popoarelor, dementul sanguinar care-i inspira teama până și lui Stalin.

Mă interesează mai puțin că a lucrat sub Hannah Rahbinson Pauker, amanta lui Stalin și ucigașa elitelor românești, șefă la MAE, un minister ruso-evreiesc controlat total de Moscova, ca și acum în mare parte.

În timp ce intelectualitatea românească putrezea în lagăre și la Canal și în Bărăgan, Mihai Șora ducea un trai bine remunerat de nomenclaturist bolșevic, nu de „activist pentru libertate și drepturile omului”, cum este scris pe un obscen afiș eMag.

Culmea, mai e și membru al comitetului de initiativa pentru „Fără Penali în funcții publice”, pe undeva este corect tipul dacă era „Comitetul fără kaghebiști în spațiul public”, sigur nu se băgaAsta este tot ce am avut de scris pe tema asta, este o abjecție expectorația rudimentară publicitară a USR , scrie George RONCEA în http://www.justitiarul.ro/agentii-sovietici-mihai-si-mariana-sora-kgb .

 

 În jurnalul scriitorului și criticului de artă Barbu Brezianu putem citi că Mihai Șora a colaborat de la Paris cu Securitatea din România, ceea ce nici nu e de mirare…

Andrei Badin a publicat pe blogul  său transcrierea acestei pagini:

 

„ Mă întreabă ce cred despre Șora-Nimic bine.-În 1940 și ceva era la Paris, era comunist și m-a îndemnat să colaborez cu românii iar Rodicăi i-a propus chiar să lucreze la Ambasadă. Firește că refuză. Este un suspect.

-Să afle toată lumea. Să nu fie ascunsă atitudinea lui de atunci. De la mine să se știe. Cînd a vrut sa revină în Franța nu i s-a mai dat voie. A fost turnător.”

Iar filologul Adrian Papahagi scria pe 3 octombrie pe Facebook despre impostorul Şora:

”Când la 30 de ani erai membru al Partidului Comunist Francez, (…) nu ne povesti despre cum ai suferit sub comunism.

Detest minciuna și impostura.Când la 30 de ani erai membru al Partidului Comunist Francez, când la 32 de ani, în 1948, te întorceai ca membru al unui partid comunist în proaspăt instalata Republică Populară Română, din care cei persecutați încercau disperați să fugă, când primul tău job după repatriere a fost, timp de 3-4 ani, în Ministerul de externe condus de Ana Pauker, după epurarea lui Neagu Djuvara, Constantin Karadja sau Alexandru Paleologu, când timp de 15 ani ai ocupat funcția de redactor-șef al Editurii de Stat pentru Literatură și Artă, creată de comuniști prin transformarea Fundației Regale pentru Literatură și Artă, în timp ce Blaga sau Arghezi erau marginalizați, iar Noica înfunda pușcăria, nu ne povesti cum ai suferit sub comunism!”    

 

După ce a fost denunțată mistificarea cu un Șora recompus de publicitari ca un dizident, când el a venit în țară, după falsificarea alegerilor din 1946 și abdicarea Regelui Mihai, punând umărul la edificarea bolșevismului în ministerul condus de criminala scelerată Ana Pauker, aflăm că marea lui rezistență în Franța, de care se prevala eroic el și familia, este un fals grotesc.

Gérard Luçon, fost director în Ministerul de Justiție francez și urmaș al unor luptători în Maquis – Rezistența Franceză din al Doilea Război Mondial, a denunțat, într-o discuție pe pagina scriitorului Alexandru Petria, această penibilă scuză a intrării în Partidul Comunist a dlui Șora, mascota neomarxiștilor locali.

G. Luçon este rezident în România și a asistat la tărăboiul electoral care stătea în spatele campaniei realizate de golanii globaliști de la Papaya, cu tot cortegiul de minciuni pe care-l conținea, practic istoria fiind rescrisă pentru naivi exact ca în zorii comunizării României.

Există un site al Memoriei Luptătorilor Rezistenței, în care, evident, numele Mihai Șora – un “gunoi falsificator” după Luçon – este inexistent.

Ce jenant…

 

 

Citiți și:

 

Mihai Şora, Mircea Cărtărescu, troţkismul, Cominternul şi „lovitura de stat permanentă”

Ipocrizia unui impostor de cursă lungă: Mihai Șora comunist, apoi progresist, dar întotdeauna globalist

 

 

 

 

07/10/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Românii în mileniul întunecat

Foto: Tabula Peutingeriana

 

 

 

Provincia Dacia, întemeiată de împăratul Traian, nu a fost părăsită în anul 271 e.n. de întreaga populaţie, fiind  evident că autorităţile romane au evacuat numai armata şi administraţia, la care s-au adăugat clasele instărite, în special cele din zonele urbane.

Procese similare s-au repetat întocmai şi în alte provincii ale Imperiului Roman. 

Continuitatea daco-romanilor la nordul Dunării este dovedită şi de Tabula Peutingeriana, o copie a unei hărţi romane, unica de altfe păstrată până în zilele noastre (foto sus) .

Harta, realizată după anul 330 d.Hr., an în care împaratul Constantin cel Mare muta capitala imperiului de la Roma în Bizanţ, o fostă aşezare pescărească de pe malul Bosforului, arată chiar şi dupa retragerea aureliană, nu mai puţin de 88 de localităţi cu rezonanţă daco-getă atât la nordul cât şi la sudul Dunării.

Importanta acesteia este cu atat mai mare cu cât, fără doar şi poate, Tabula Peutingeriana a fost o hartă realizata în scopuri comerciale, dovedind aşadar o strânsa legatură economică a romanilor cu populaţia rămasă în fosta provincie Dacia.

Curios este faptul ca istoricii greci si bizantini continua sa ii numeasca pe localnici daci sau geti, denumire folosita in Bizant pana aproape de secolul al X-lea, data la care incepe sa fie folosit termenul de valah.

Sunt mulţi istoricii care au scris sau ne-au lăsat să înțelegem că românii  nu au avut istorie în primul mileniu creştin, vorbind despre un mileniu întunecat, care pare să fi fost şters din trecutul poporului nostru, ceea ce este cu totul fals.

Dar cine are dreptul să afirme cu certitudine că acel popor despre care nu se pomenește în cronici, nu a existat, sau că ”a căzut din cer”?

Într-adevăr, istoria românilor este plină de lacune… Din punct de vedere arheologic, nu s-a cercetat sistematic nici măcar 3% din siturile arheologice cunoscute.

Iar dacă luăm în calcul multele situri nedescoperite încă, dar care există sigur în pământul României, vom coborî lejer cu cercetarea arheologică sistematică sub 1%.

Anume acest gol de informație istorică face trimitere în special la așa numitul Mileniu de Întuneric, perioada secolelor III-XIV, o perioadă despre care se spune că este extrem de săracă în documente care să vorbească despre istoria românilor, despre o eventuală continuitate, pornind de la geto-daci.

Avem prea puţine informaţii, şi de acest lucru au profitat unii din vecinii noştri.

Pentru unguri, Dacia era complet evacuată şi nu mai era nimeni când au venit ei, pentru ruşi sau ucrainieni nu era nimeni în Moldova, erau ei, şi acuma se întreabă cum dracu’ sunt atâţia români.

Grecii nu ştiu de unde au venit aromânii, sunt căzuţi din cer”, explică istoricul Neagu Djuvara.

Începând cu secolele XVIII-XIX, o serie de istorici austrieci şi maghiari au conceput aşa-numita “teorie imigraţionistă”, potrivit căreia toată populaţia latinofonă ar fi plecat din Dacia odată cu retragerea ordonată deîmpăratul Aurelian, de teama populaţiilor migratoare, în 271-274, şi ar fi revenit la nord de Dunăre abia în secolul XIII, ca ciobani nomazi.

“De ţărani nu se vorbeşte în istorie”

Astfel se explică faptul că, în documentele oficiale ale regatului maghiar, românii, denumiţi vlahi, nu apăreau decât din secolul XIII.

În plus, vlahii erau mai vizibili în spaţiul de la sud de Dunăre, deci în Peninsula Balcanică, unde erau menţionaţi de sursele bizantine chiar din secolul X (în Tesalia, Epir, Macedonia, Bulgaria).

În privinţa formării poporului român, tocmai din cauza acestei sărăcii de documente, s-au putut emite diferite ipoteze, multe dintre acestea fiind de-a dreptul falsuri neruşinate.

Dacă unii istorici maghiari sau austrieci au optat pentru teoria migraţiei românilor la nord de Dunăre din peninsula Balcanică, nici cei români nu s-au pus de acord: unii au ales Transilvania, alţii Oltenia, iar alţii centrul şi sud-vestul ţării, într-o arie ce cuprinde atât Transilvania, cât şi Oltenia, Banatul şi părţi din Serbia actuală.

Documentele vorbesc, în schimb, despre  populaţiile migratoare care au trecut pe aici.

Istoricul Xenopol spune că fosta Dacie, ocupată de populaţiile migratoare, a devenit pe rând „Goţia”, „Gepidia”, „Avaria”, „Cumania” şi argumentează că e normal ca documentele oficiale să-i amintească pe migratori şi nu pe autohtoni deoarece războinicii erau cei care atrăgeau atenţia, din cauza tulburărilor provocate.

Astfel, dacă vlahii nu au luat parte la evenimente politice, nici un apar în documente, iar ţinutul era denumit după numele celor care îl stăpâneau.

„De ţărani nu se vorbeşte în istorie. În istorie se vorbeşte de ăia care ţin frâna politică, ca să zic aşa, şi de ăia care sunt stăpânitori şi care, în general, în evul mediu, au fost invadatorii. Despre ei se vorbeşte, cei care sunt stăpânii pământului în momentul acela”, explică istoricul Neagu Djuvara.

„În al doilea rând, trebuie să facem puţină istorie comparată. Tot atât de obscure sunt cel puţin două locuri în Europa şi care sunt foarte cunoscute: Albania şi romanofonii din Elveţia, care sunt de limbă romanşă.

De ei, în 1000 de ani, şi în plin Occident, de aceşti oameni care vorbesc un dialect latin în Elveţia, nu există niciun cuvânt timp de 1000 de ani. Albanezii, de asemenea. Mai mult, vreo 1100 de ani.

Or, se ştie că pe vremea romanilor exista acest popor care refuzase romanitatea şi se ascundea prin munţi, deci exista, şi-l regăsim pe la 1200 tot acolo.

Nu au plecat şi s-au întors şi nu au fost paraşutaţi în Albania. Deci cazul cu Transilvania e cam acelaşi”, continuă el.

„Dacă veneau nişte păstori nu intrau în pădure cu oile”

Arheologic, s-a dovedit că teritoriul a fost populat şi după retragerea legiunilor şi administraţiei romane, iar arheologii români au arătat că nu există nicio dovadă la sud de Dunăre care să ateste că o întreagă populaţie s-a aşezat brusc acolo în secolul III.

Însă faptul că un teritoriu era populat nu însemna automat că locuitorii erau latinofoni.

Când apar pentru prima dată în documentele maghiare, după anul 1200, vlahii sunt localizaţi în păduri şi în regiunea Făgăraşului, denumită „ţara vlahilor”, ceea ce i-a determinat pe mulţi istorici să spună că, odată cu venirea migratorilor ce ocupă văile şi câmpiile libere, succesorii daco-romanilor s-au retras la munte sau în păduri.

Neagu Djuvara aduce argumentul păstrării numelor latine ale locurilor şi ale apelor:

„De unde au putut cunoaşte noii veniţi numele acelor râuri principale care sunt în Transilvania şi care sunt vechi de pe vremea romanilor, şi chiar înainte de vremea romanilor, cum sunt Crişul, Mureşul, Oltul?”.

„Nu numai în Transilvania au rămas vorbitori de latină, dar şi în Muntenia. Slavii s-au aşezat în locuri rodnice, de-a lungul râurilor, le-au dat ei un nume – Ialomiţa, Dâmboviţa, Prahova, Bistriţa, Milcov – dar acest grupaj de nume slave este înconjurat de râuri mai mari care au păstrat denominaţia cea veche, adică Argeşul, Oltul, Dunărea, Siretul, Prutul, Nistru. Toate astea sunt nume vechi.

Slavii s-au băgat între noi, în locuri fertile. Valahii s-au adăpostit în spatele unor imense păduri. Ăsta este adevărul istoric.

Deci românii erau în păduri, nu cum zic ei că erau veniţi de la sud de Dunăre, ca nişte păstori, că dacă veneau nişte păstori nu intrau în pădure cu oile”, continuă el.

„Aceşti romanizaţi nu s-au mişcat de la noi din ţară”

Cuvântul „vlah” îl desemna pe cel care vorbeşte latineşte:

„În Valahia, adică în Muntenia noastră de astăzi, ai cel puţin vreo două-trei mari regiuni care au fost botezate de slavi, de cumani sau de pecenegi, care dovedesc că e vorba de o imensă pădure: Codrul Vlăsiei (codrul în care sunt vlasii, pluralul lui vlahi). Judeţul Vlaşca tot asta înseamnă.

Deci aceşti vorbitori de română, adică rămăşiţele colonizării în Dacia, e clar că au rămas pe loc în tot cuprinsul, mai puţin în Moldova”, explică Neagu Djuvara.

„În Moldova cred că e o descindere de la munte în direcţia Nistrului pe vremea descălecatului (secolul XIV – n.r.). Moldova, dacă a fost locuită de daci şi în antichitate, între timp a fost bătută de toate vânturile şi acolo populaţia de limbă română cred că este venită mai târziu. Dar restul ţării este ocupată”, continuă istoricul.

„Nu-i adevărat să nu fie niciun document rămas din veacurile acelea, din veacul al IV-lea şi al V-lea s-au mai găsit vreo două morminte cu nume daco-romane, prin urmare nu plecase toată lumea”, mai spune el.

„Eu zic că aceşti ani de la 300 la 1300, nu că sunt foarte plini, dar e suficient de explicit că nu s-au mişcat aceşti romanizaţi de la noi din ţară.

Puţini, relativ ascunşi, dar erau”, explică Djuvara.

Un vid politic de aproape 1000 de ani

Pe de altă parte, există câteva documente care spun că existau români în fostul spaţiu al Daciei de pe la sfârşitul secolului IX.

 

„Românii au cunoscut, într-un fel, o ciudată întârziere istorică, pe care o plătim şi astăzi. E vorba şi de întârzierea zonei în care ne aflăm, Europa Răsăriteană faţă de Europa Occidentală.

Dar chiar şi în interiorul acestui spaţiu e o întârziere semnificativă, şi curioasă. Statele româneşti sunt create pe la 1300 sau după 1300.

Sunt ultimele state din Europa.

Una dintre explicaţii pentru întemeierea târzie a unor state ar putea fi faptul că aici a fost o zonă de trecere, un spaţiu deschis, unde migraţiile s-au prelungit până în secolul al XIII-lea.

„Eu cred că dacă există într-adevăr un complex, ăsta nu ne-a venit decât în veacul al XIX-lea, pentru că mai devreme populaţiile sau chiar învăţaţii sau boierimea nu puteau să facă asemenea socoteli că noi am venit mai târziu.

Eu cred că nu şi-au făcut un asemenea gând, chiar deloc.

În secolul XIX, într-adevăr, până să intrăm în istoria Europei, să fim independenţi, la 1877, să fim relativ uniţi la 1859, atunci am avut noi impresia că parcă ieşim dintr-un neant”, conchide istoricul Neagu Djuvara, citat de Andreea Dogar în www.efemeride.ro/golul-de-1000-de-ani-din-istoria-romanilor

 

 

 

 

 

07/10/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: