CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cotropirea Basarabiei si Bucovinei….. 26-28 iunie 1940 , zile negre in istoria poporului român

 

Imagini pentru ocuparea basarabiei iunie 1940 photos

 

Ce este un hotar…

S-a îngustat cu peste o treime pământul țării noastre și trei-patru milioane dintre ai noștri au ajuns să fie iarăși, după abia vreo douăzeci de ani de libertate, supt o stăpânire străină, care se arată de la început, și la Răsărit și la Apus, deosebit de aspră.

Mulți dintre cărturari și-au căutat adăpost, pierzându-și adesea toată averea, în părțile acestea, unde mai este steagul românesc, pentru care s-a vărsat atâta sânge. Dar sătenii au rămas tot acolo, siliți să se înțeleagă, în limba stăpânilor celor noi, și, în ce privește pe basarabeni, fără să aibă măcar mângâierea Bisericii.

Cu dânșii să fie inima noastră! Prin tainele care leagă pe oameni, ei o vor simți-o.

Și speranțele lor se vor uni cu pregătirile de viitor ale noastre.

(„Neamul Românesc pentru popor”,
an. XXVIII, nr. 19, 1 oct. 1940)

26-28 iunie 1940 ,  zile  negre  in  istoria  poporului  român

La 26 iunie 1940, ministrul de externe sovietic Viaceslav Molotov i-a înmânat ambasadorului român la Moscova, Gheorghe Davidescu, o notă ultimativă în care URSS solicita României pe un ton amenințător ca în 24 de ore sa accepte cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord.

Bucovina nu aparţinuse niciodată Rusiei, ci Austriei, dar Uniunea Sovietică o revendica drept compensaţie pentru cei 22 de ani de administraţie românească în Basarabia .

În istoria românilor sunt mai multe evenimente care au influenţat totalmente soarta populaţiei româneşti dintre Prut şi Nistru, au dus la ciopârţirea  teritorială a României şi la instaurarea regimului de ocupaţie comunist al Uniunii Sovietice.

Printre aceste evenimente un loc aparte îl ocupă anexarea forţată a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa din 28 iunie 1940.

În jurul acestei probleme se duce o luptă politică, ideologică, naţională şi geostrategică.

Toţi istoricii ruşi şi cei rusificaţi, agentura de forţă a Rusiei în R. Moldova, au răspândit foarte multe minciuni şi mituri inventate precum că, în vara anului 1940, URSS a „eliberat” Basarabia de sub dominaţia „boierilor români”, precum că aceste teritorii „s-au unit de bunăvoie” cu Imperiul Sovietic.

În realitate, toate aceste afirmaţii nu corespund adevărului istoric.

Toată istoriografia naţională românească a fundamentat prin documente, fapte concrete, reale, că Stalin şi Molotov au cotropit la 28 iunie 1940 Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa. 

Anexarea forțată de către URSS a acestor străvechi pământuri românești s-a produs  în baza Pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, în esenţă prin punctul 3 al Protocolului adiţional secret anexat la acest tratat tâlhăresc. 

  Noţiunea de „ocupaţie sovietică” a apărut la 27 iunie 1940, când Molotov a răspuns Guvernului român că trupele sovietice au ordinul de „a ocupa teritoriul Basarabiei şi partea de nord a Bucovinei”.

„În decursul zilei de 28 iunie 1940, a spus Molotov, trupele sovietice trebuie să ocupe următoarele puncte: Cernăuţi, Chişinău, Cetatea Albă”.

El a mai adăugat că Basarabia este populată „în principal cu ucraineni”!!!.

Deci, noţiunea de ocupaţie a fost recunoscută de conducerea URSS. Ea n-a fost inventată de istorici.

Nu era vorba de aşa-numita „eliberare”, ci de un atac armat asupra României ca stat independent.

Ruşii au ocupat cu forţa nu numai Basarabia, dar şi Ţinutul Herţa, Nordul Bucovinei, teritorii româneşti care niciodată n-au fost în componenţa Rusiei ţariste sau a URSS.

Imagini pentru ocuparea basarabiei iunie 1940 photos

Foto: Moment de reculegere pentru pământurile românești cotropite de ruși

La 28 iunie 1940, URSS a ocupat cu forţa armată pământuri străine, care nu-i aparţineau.

Conducerea URSS a pus mâna pe un teritoriu de peste 50 mii km pătraţi şi cu o populaţie de peste 3.64 mln. de locuitori, dintre care peste 70 la sută erau români basarabeni.

Cunoscutul istoric român Constantin Giurescu scrie că, la 28 iunie 1940, URSS s-a bazat numai pe un singur element – forţa.

Însă oricum ar fi privit problema Basarabiei din 1940, drepturile României asupra acestor teritorii sunt incontestabile.

Cel mai puternic temei al acestei dreptăţi îl constituie faptul că românii au populat necontenit pământurile dintre Prut şi Nistru, începând din epoca antică şi până azi. 

Pentru ocuparea Basarabiei şi Nordului Bucovinei conducerea URSS a folosit armatele 5, 9, 12 sovietice, care uneau în rândul lor peste un milion de ostaşi şi ofiţeri.

Frontul de sud sovietic sub conducerea generalului Jukov întrunea divizii de infanterie, de infanterie motorizată, de cavalerie, brigăzi de tancuri, de desant aerian, regimente de artilerie din rezerva comandamentului-şef, de artilerie de corp şi divizioane de artilerie suplimentare…

Dupa  primirea  ultimatumului , Consiliul de Coroană al lui Carol al II lea, adunat la Bucureşti, a hotărât iniţial să reziste, dar URRS a revenit cu un nou ultimatum.

„Printre altele, sovieticii au spus în actele lor ultimative că slăbiciunea URSS era de domeniul trecutului, că ceea ce se întâmplase în 1918 trebuia reparat, că România trebuia să evacueze în câteva zile teritoriul Basarabieişi ceea ce era o noutate pentru oficialii români şi nordul Bucovinei, pentru că aşa cum spunea propaganda sovietică, jugul boierilor români trebuie să înceteze”, spune istoricul Dorin Dobrincu.

A doua zi, 27 iunie, tensiunea crește la Bucureşti. Consiliul de Coroană se aduna din nou, seara. Darraportul neliniştitor al Statului Major spune ca armata română nu poate face faţă situației,iar semnalele primite de la Londra şi Berlin fac ca voturile pentru acceptarea cedărilor teritoriale să urce de la 10 la 19, cu numai șase în favoarea rezistenţei şi un vot pentru expectativă.

România cedează astfel formal Basarabia. Fapt folosit si până astăzi de propaganda comunistă.Trupele sovietice nu au aşteptat să treacă cele patru zile convenite pentru evacuare şi au intrat imediat în Basarabia, în ziua de 28 iunie.

Bucovina de Nord și sudul Basarabiei au intrat în componenţa Ucrainei.

La Chişinău s-a instalat regimul comunist, iar Basarabia a fost unită cu Transnistria și a primit numele de Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.

Nici în ziua de astăzi, oamenii de pe malul Prutului nu spun că România a cedat Basarabia de bună voie.

Revenirea autorităţilor române în Basarabia, o dată cu celebrul ordin al lui Ion Antonescu„Soldaţi, vă ordon: treceţi Prutul!”de la 22 iunie 1941 a fost de scurtă durată.

După înfrângerea de la Stalingrad, contraofensiva sovietică a ajuns la Prut în martie 1944.

A fost momentul în care dincolo de Prut a reînceput teroarea comunistă.

Efectele Pactului Ribbentrop – Molotov au fost prelungite la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial de împărţirea sferelor de influenţă în Europa prin înţelegerea de la Ialta, din februarie 1945, între liderul sovietic Stalin, premierul britanic Churchill şi preşedintele american Roosvelt.

Iar ruperea Basarabiei de România a fost admisă de marile puteri prin Tratatele de Pace de la Paris doi ani mai târziu, în februarie 1947….

Însă oricum ar fi privit problema Basarabiei din 1940, drepturile României asupra acestor teritorii sunt incontestabile.

Cel mai puternic temei al acestei dreptăţi îl constituie faptul că românii au populat necontenit pământurile dintre Prut şi Nistru, începând din epoca antică şi până azi…

În prezent sunt foarte mulţi „eroi” care afirmă că retragerea României din Basarabia a fost „o laşitate” a clasei politice româneşti.

Ion Cristoiu poate că şi are dreptate.

Nu discutăm acum această problemă. Ea merită o cercetare aparte. Dar noi numai vom preciza că România n-a cedat Basarabia ruşilor.

Ea numai şi-a evacuat armata, şi-a retras administraţia, păstrându-şi drepturile sale istorice asupra acestor teritorii româneşti.

Aşa erau relaţiile de forţă. Nu putea România cu o populaţie de 20 milioane de oameni şi cu o armată de peste 200 de mii de ostaşi şi ofiţeri să lupte cu Imperiul Sovietic, care avea o populaţie de peste 180 milioane de oameni şi o armată de circa 12 milioane de ostaşi şi ofiţeri, dintre care peste 100 de divizii sovietice se aflau pregătite de război.

Împreună cu Ungaria şi Bulgaria, URSS putea să mobilizeze împotriva României, în vara anului 1940, peste 140 de divizii.

Cunoscutul istoric român ,regretatul  profesor Gheorghe Buzatu a arătat că în vara anului 1940 România nu putea miza pe mai mult de 40 de divizii, dintre care 20 apărau Transilvania, iar 20 de mari unităţi, inclusiv 16 divizii de infanterie, 2 divizii de cavalerie ş.a. puteau să lupte cu invazia unităţilor militare sovietice.

 Pentru ocuparea Basarabiei, Stalin şi Molotov şi-au creat condiţii favorabile externe. Ei s-au înţeles cu Hitler şi Ribbentrop.

Imagini pentru pact ribbentrop molotov photos

Foto: Moscova, 23 august 1939 – Semnarea pactului sovieto-german 

Partea sovietică a insistat asupra interesului ei în Basarabia, despre care mai târziu Molotov scria că este legată de Ucraina Sovietică.

Înţelegerea „amicală” dintre Hitler şi Stalin din 23 august 1939, fiind susţinută de Ungaria şi Bulgaria, a izolat România pe arena internaţională.

Hitler a sacrificat interesele României la Dunăre pentru a-şi acoperi spatele dinspre Rusia în războiul său european.

Singurul sprijin al României era forţa anglo-franceză, dar aceasta a fost anihilată. România a fost lăsată de comunitatea europeană singură în faţa Imperiului comunist Sovietic.

În legătură cu aceste evenimente trebuie studiată şi demascată nu numai poziţia lui Stalin, Molotov, Kalinin, Beria, Hruşciov faţă de Basarabia, dar şi rolul elitei politice naziste, care a trădat interesele României. …….arata  regretatul  Anton MORARU ,profesor  istoric basarabean , eminent specialist-tribun , un  aparator  veritabil al  adevarului  istoric.

Societatea Națiunilor recunoscuse unirea republicii democratice Moldovenești cu România, iar Franța și Anglia garantasera la 12 aprilie 1939 frontierele regatului României.

În schimb, URSS, recunoscuse oficial toate pierderile teritoriale ale Imperiului Țarist între 1917 și 1921, cu excepția Basarabiei, deoarece aceasta era singura regiune pe care guvernul bolșevic nu o cedase de bunăvoie.

Hotărârea Sfatului Țării din 27 martie 1918 era socotită de autoritățile sovietice ca fiind o inscenare  imperialistă…

Regimul sovietic a însemnat distrugerea sistemului economic și a identităţii  naţionale românești în Basarabia, dar a persecutat și alte naționalități şi categorii ale populaţiei, îndeosebi rușii „albi” (antibolșevici).

Minoritatea germană,după semnarea pactului criminal  Hitler – Stalin, a fost  expulzată spre Germania nazistă.

Conform dispozițiilor date de Stalin, toți țăranii proprietari de pământ socotiți „chiaburi” – kulaci ,  și toți proprietarii de comerțuri particulare, printre care zeci de mii de băștinași (în principal români, dar și ucraineni, ruși ne-comuniști, evrei, armeni, greci) au fost deportați în Siberia...

La 14 iulie1940 , la ordinul lui  Beria , familiile oamenilor deportați au fost dezmembrate și deportate, bărbații fiind trimiși în lagăre diferite de cele unde au fost trimise femeile și copii lor.

Astfel bărbații au fost deportați în lagăre cum ar fi  Kozeliscenski(500 bărbați), Futilovski (300 bărbați), iar restul familiilor lor alcătuite din femei și copii în lagărele din Karaganda  si Aktiubinsk , peste 11.000 de persoane.

Aceste deportări s-au repetat și în 1941 (înainte de începerea ofensivei ordonate de Antonescu), fiind deportați în regiunea Omsk, 6.000 de basarabeni, în timp ce în regiunea Kirovsk au fost trimiși 10.000 de basarabeni.

Dezmembrarea familiilor a fost aplicată și în aceste cazuri, bărbații find separați de familiile lor…

Sursa: Articol scris pentru romanii din diaspora cât si pentru romanii si vorbitorii de limba română de pe întreg mapamondul , pentru cunoaşterea istoriei poporului roman , în adevăr si dreptate .

Publicat de Ziarul On-Line Radio Metafora din Seattle – USA , ,www.radiometafora.ro , graţie Distinsului Director Octavian Păun , promotor neobosit al valorilor româneşti , al culturii , istoriei şi civilizatiei poporului român , inimos  patriot  şi  om  de  onoare..

04/10/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ZIUA DE 4 OCTOMBRIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

 

 

 

 

 

 

 

 

Ziua de 4 octombrie în istoria  noastră

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1848: A apărut săptămânalul cu text bilingv român şi german, ”Bucovina’’, Gazetă Românească (Romanische Zeitung) pentru politică, religie și literatură” editat de fraţii Gheorghe si Alecu Hurmuzaki până la data de 20 septembrie 1850.

A fost primul periodic al românilor bucovineni şi o tribună de apărare a intereselor lor naţionale, intelectuale şi materiale ale poporului român.

 

 

 

 

 

Ziarul Bucovina, Cernauti, 1848

Foto: tiparituriromanesti.wordpress.com

 

Articolul – program publicat în primul număr, era programul revoluţiei române de la 1848 din Bucovina, exprimat   în „Petiţia Ţării”, iar ziarul se adresa în paginile sale întregului neam românesc.

Ziarul Bucovina, a avut colaboratori străluciţi: Vasile Alecsandri, Costache Negri, Costache Conachi, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Cârlova, Vasile Pogor, Mihail Kogalniceanu, Andrei Şaguna, Andrei Mureşanu, Aron Pumnul, Gheorghe Bariţ etc.

Referindu-se la activitatea literară desfăşurată de “Bucovina”, Nicolae Iorga o asemăna cu cea a ”Daciei Literare”.

 

 

 

 

 

1853: Turcia declară război Rusiei. Începe războiul Crimeii (1853-1856), purtat între Rusia, pe de o parte şi Turcia, Anglia, Franţa şi Regatul Sardiniei, pe de altă parte.

Operaţiunile militare au avut loc la Dunăre, în Transcaucazia, la Marea Baltică şi în Crimeea (unde a fost teatrul principal de război).

 

 

 

 

 

 

 

 

Rusia a fost înfrântă, iar Tratatul de Pace a fost semnat la 30 martie 1856 (18 martie 1856 pe stil vechi).

Principalele lui prevederi priveau transformarea Mării Negre în teritoriu neutru, închis tuturor navelor militare, pe țărmul acestei mări fiind interzisa construirea de fortificații sau prezența armamentelor de orice fel.

Tratatul a marcat un uriaș pas înapoi pentru Rusia și pentru pretențiile sale de dominație a regiunii.

De asemenea, era stabilită libera circulație pe Dunare și la gurile ei sub supravegherea Comisiei Europene a Dunării.

Alte prevederi priveau statutul Principatelor Dunarene – Moldova și Valahia – care rămaneau, în mod oficial, sub suzeranitatea otomană, dar li se acorda dreptul de a avea propriile constituții și adunări legislative, instituții care aveau sa fie puse sub supravegherea puterilor victorioase, desființîndu-se astfel protectoratul Rusiei.

Turcia era obligată să respecte administrația independentă a principatelor Moldovei și Valahiei, deplina libertate a credinței și legislației, comerțului și navigației.

De asemenea a fost stabilită convocarea în principate a Divanurilor Ad-hoc (fapt realizat în 1857 la Iași și București) pentru exprimarea dorinței populației asupra unirii și altor principii fundamentale de organizare a statului; (art. 24).

 

 

 

Harta Principatelor Romane

Din punct de vedere teritorial, pentru

înlăturarea Rusiei de la gurile Dunării, se hotărăște restituirea către Moldova a județelor Cahul, Bolgrad și Ismail şi implicit controlul asupra gurilor Dunării.

Pană în 1812 acestea fusesera parte integrantă a Moldovei).

 Harta Principatelor Române la 1856

 

 

 

 

 

 1859: S-a născut la   Sasca Mare, Suceava, compozitorul român George Cosmovici; (d.14 februarie 1927, Paris).

 

 

 

 

 

 

 

1873:  S-a nascut matemaicianul român Gheorghe Țițeica, profesor universitar, membru, vicepreședinte și secretar general al Academiei Române; (d. 1939).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1881: S-a nascut la Craiova, George (Gogu) Constantinescu, inginer constructor român, stabilit din 1912 în Anglia, intemeietorul unei noi stiinte, “sonicitatea” (metoda de transmitere a puterii, prin unde de presiune, utilizând proprietatea de compresibilitate a lichidelor). A fost membru titular al Academiei Române din 1965.

  • A construit cel mai performant sistem de sincronizare a tragerii la avioane, prin spaţiul lăsat de palele elicelor acestora.

  • A materializat primul tun sonic.

  • A proiectat şi construit „Convertorul Gogu Constantinescu”, prima cutie de viteze automată, pentru automobile şi locomotive, fără ambreiaj şi roţi dinţate, bazată pe efectul inerţial al maselor în mişcare.

  • A gândit primul  hidroglisor, care a fost materializat în jurul anilor 1970 de către ruşi.

  • A demonstrat efectul termic al sonicităţii prin realizarea primului calorifer sonic.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Revista engleză The Graphic il considera unul dintre cei 17 titani ai lumii, care au revoluţionat ştiinţa, aşezându-l alături de Einstein, Marconi, Edison sau Lister ; (a decedat la Corniston, in Marea Britanie la 11 decembrie 1965).

 

 

 

 

 

 

1895: Se formează guvernul lui Dimitrie A. Sturdza în România, imediat după demiterea guvernului conservator a lui Lascăr Catargiu; (3 octombrie 1895).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dimitrie Alexandru Sturdza-Miclăușanu – (n. 10 martie 1833  — d.8 octombrie 1914 ) , om politic român și de 4 ori prim-ministru al României între anii  1895- 1909.

A fost, de asemenea,  academician si Președintele Academiei Romane între anii  1882-1884.

 

 

 

 

 

1895:  Se constituie societatea petrolieră “Steaua Română“, una dintre cele mai mari şi mai importante societăţi din istoria industriei petroliere din România.

 

 

 

 

 

Imagini pentru Foto: O actiune a societatii „Steaua Romana”

 

Foto: O acţiune a societatii „Steaua Romana”

 

 

 

 

 1904: A murit la Botosani, Ioniţă Scipione Bădescu, publicist şi poet; membru al „Junimii” si prieten cu Mihai Eminescu;  (n. 15 mai 1847, Răstolț, județul Sălaj).

 

 

 

Imagini pentru Ioniţă Scipione Bădescu, photos

 

 

 

 

 

A studiat la Budapesta, continuand la București și la Iași. unde a devenit membru al Societății Junimea și s-a împrietenit cu Eminescu.

A avut o intensă activitate publicistică, fiind pe rând redactor la Curierul de Iași, Pressa, Trompeta Carpaților, Timpul din București.

Este numit revizor școlar pentru județele mai întâi pentru județele Neamț și Suceava, apoi pentru Botoșani și Dorohoi. Pe 2 martie 1886, scoate la Botoșani publicația Curierul român, publicația care va aparea până în 1904, anul morții sale.

A colaborat la o serie lungă de publicații, între care Albina (Pesta), Albina Carpaților (Sibiu), Amicul Familiei (Gherla și Cluj), Concordia și Federațiunea (Budapesta), Fenice (Oradea), Foaia societății pentru literatura și cultura română în Bucovina (Cernăuți), Glasul (București).

 

 

 

 

 

 1929: Sub directoratul lui Liviu Rebreanu, s-a inaugurat Studioul Teatrului Naţional din Bucureşti, cu piesa „Muşcata din fereastră” de Victor Ion Popa, prezentată în premieră, în regia lui Paul Gusty
 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1933: S-a născut Florea Firan, profesor universitar, critic şi istoric literar, publicist şi editor, fost director al revistei şi editurii „Scrisul Românesc” din Craiova.

 

 

 

 

Imagini pentru revista „Scrisul Românesc” photosImagini pentru Florea Firan,profesor photos

 

 

 

 

 

 

1933: S-a născut George Astaloş, poet, dramaturg şi prozator, stabilit la Paris, din 1971; (m. 2014).

 

 

 

 

 

 

 

1934: S-a născut la  Bucureşti, marele actor român de teatru și film,  Mircea Albulescu (Iorgu Constantin Albulescu), profesor universitar (doctor în arte), publicist, poet, prozator, membru al Uniunii Scriitorilor.

A decedat în ziua de  8 aprilie 2016, București.

A lucrat ca artist-amator la Ateneul Popular, a fost figurant în Corpul de ansamblu al câtorva teatre din București, iar după 1950 a fost angajat la Teatrul Național București.

A absolvit Școala Medie de Arhitectură în anul 1952, cu diplomă de Conductor Arhitect, iar apoi și Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București în 1956, la clasa profesoarei Aura Buzescu, unde a fost coleg și bun prieten cu actorul Amza Pellea.

 

 

 

Imagini pentru mircea albulescu photos

 

 

Din anul 2011 are o stea care-i poartă numele pe Aleea Celebrităților din Piața Timpului, alături de alte personalități ale vieții culturale românești.

A jucat în sute de piese pe scenele Teatrului Municipal din București, Teatrului de Comedie și Teatrului Național din București și a avut peste 70 de roluri în filme. A interpretat roluri memorabile în teatrul radiofonic, pe care-l considera cea mai prodigioasă dintre activitățile sale artistice și care a constituit subiectul tezei sale de doctorat.

Despre Teatrul Național Radiofonic, în care a întruchipat peste 300 de personaje, spune : “ Dacă 1000 de oameni ascultă…fiecare „vede ” altă piesă. Este receptorul cel mai creator.”

De asemenea a  jucat în multe dintre filmele regizate de Sergiu Nicolaescu și aproape toate filmele lui Mircea Veroiu.

A avut roluri importante în filme regizate de: Francis Ford Coppola (Youth Without Youth, 2007), Radu Gabrea, Manole Marcus, Mircea Daneliuc , Alexa Visarion , Nicolae Mărgineanu, Nicolae Breban, Dinu Tănase , Mircea Drăgan , Mircea Moldovan, Andrei Blaier .

In perioada 1985-2005, a fost profesor la Universitatea de Teatru și Film din București.

Mircea Albulescu a deținut funcția de secretar de stat în Ministerul Culturii, fără a fi membru al vreunui partid politic. Membru al Senatului UNITER (din 2002), al Uniunii Cineaștilor din România, al Uniunii Scriitorilor din România și al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. A primit „Ordinul Meritul Cultural” și „Ordinul Serviciul Credincios” în grad de Comandor.

5 La Câmpina avem Teatrul „Mircea Albulescu”. Suntem onoraţi!

Teatrul Proiect Campina a luat in anul 2013 numele lui Mircea Albulescu.

Actorul a fost  autorul unor volume de versuri: “Vizite”, “Pajura singurătăți”, “ Fluture în lesă de aur”, “Clanțe”, “Ultimele noduri” și proză: “Bilete de favoare”, “Baraka” și “Bazar sentimental”.

În iunie 2013 și-a anunțat retragerea din viața artistică .

 

 

 

 

1941: S-a născut la Ciclova Montană, județul Caraș-Severin, pictorul Silviu Oravitzan Creţu, a carui artă este considerată de critica de specialitate a-și avea rădăcinile în arta religioasă a Răsăritului creștin-ortodox.

 

 

 

Imagini pentru Silviu Oravitzan Creţu,photos

 

 

Este fondatorul  galeriei „Pro Arte” din Lugoj şi al unei galerii de artă la New York.

Intre 1960 și 1963 pe cele ale Universității din Timișoara, Facultatea de Arte Plastice. În 1983 a obținut Bursa Logos, la Paris iar in 1984 a primit Bursa Fundației Peer Mattsson din Suedia.

Din 1985 până în 2006 a fost director al Galeriei Pro Arte din Lugoj si din 1997 a fost profesor invitat la Universitatea de Vest din Timișoara, Facultatea de Arte Plastice (clasa profesorului Constantin Flondor).

Din 2005 este afiliat Institutului Român de Studii Inter-ortodoxe, Inter-confesionale și Inter-religioase (INTER). In 1997  a devenit Cetățean de onoare al Oraviței,iar 2004 a fost nominalizat  Cetățean de onoare al orașului Lugoj.

 A fost distins cu numeroase premii, intre care se remarca:

  • 2004 – Premiul Ardaf

  • 2004 – Ordinul Meritul cultural în grad de cavaler, Președinția României

  • 1980 – Marele Premiu al Uniunii Artiștilor Plastici a Ungariei la Hajduoszsormeny, Debrecen, Ungaria

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1943: S-a născut actorul şi cântăreţul  de muzica folk Florian Pittiş, actor la Teatrul “L. S. Bulandra” (“Hamlet”, “Câinele grădinarului”, “Cântec despre mine însumi”).

  A scris texte pentru cântecele Andei Călugăreanu, pentru Mircea Vintilă, Sorin Chifiriuc și alții. A fost de asemenea, francmason (având gradul 33 și ultim), purtător de cuvânt al Marii Loje Naționale din România.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A fost, de asemenea un apreciat  realizator de emisiuni radio in care a adus o contribuție notabilă la  popularizarea muzicii pop-rock

In 1998 devine directorul Canalului Tineret al Radiodifuziunii Române, pentru ca apoi să devină redactor-șef al postului de radio Radio 3net, care emite exclusiv pe Internet.

A decedat în urma unui cancer la 5 august 2007, si a fost înmormântat cu onoruri masonice.

 

 

 

 

 

 

 

1943: S-a născut în  satul Fâlfani, comuna Stolnici, Argeș, cantautorul român Marian Nistor, unul dintre fondatorii trupei Savoy al carei solist şi lider a fost.

A înființat propria trupă alături de Ionel Samuilă (chitară bas), Ionel Orban (clape), Nichi Rotărescu și George Mitrea (percuție), inițial numită „Stelele 23” (pentru că fusese formată la Uzina 23 August) și ulterior Portativ.
Formația, descoperită de Margareta Pîslaru, a mers la Teatrul de revistă Constantin Tănase de unde a luat denumirea de Savoy la sugestia lui Arșinel Stroe, după numele sălii Savoy unde prin anii 69-70 aveau loc repetițiile muzicale.

 

 

 

 

Imagini pentru photo Marian Nistor

 

 

 

 

 

Deși formația Savoy a fost desființată în anul 1992, conducătorul acesteia compune și interpretează și astăzi sub titulatura de Savoy, împreună cu actuala soție, Dorina. Amândoi au scos mai multe compilații ce păstrează sound-ul original, având împreună 15 albume.

Până în vara anului 2011 artistul colaborase la 44 albume muzicale.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1947 (4-9 octombrie) : La Congresul al XVIII-lea al Partidului Social-Democrat din România, participanţii cedează presiunilor făcute de comunişti şi acceptă să intre în tratative pentru efectuarea fuziunii cu Partidul Comunist Român, primul act prin care se pregătea transformarea partidului comunist în „partid unic”în ţara noastră.

 

 

 

 

 

 

1957: S-a născut la Turnu Severin, actriţa Valeria Sitaru.

 In 1981 este absolventă a Institutului de Arta Teatrală şi Cinematografică “I.L. Caragiale”, Facultatea de Teatru,şsi debutează alături de actori celebri, cum ar fi Mircea Albulescu, Leopoldina Bălănuţă si Costel Constantin în drama ” Semnul şarpelui” regizată de regretatul Mircea Veroiu.

  Se casatoreste de tânară cu colegul de actorie Florin Zamfirescu iar la 21 de ani, pe 9 noiembrie 1978 o naşte pe Ştefana fiica lor. Recasatorita mai are o fiica Cristina.

In 2004 o gasim  vicepresedinte al unui partid si candidata in Senatul Romaniei.

Recasatorita, mai are o fiica Cristina.

Azi , este actrita la teatrul Odeon si teatrul Act din Bucuresti, regizor la Studioul de teatru „Casandra”, Teatrul ” Nottara ‘ si ” Teatrul Naţional de Operetă Ion Dacian”, profesoară de Arta actorului la UNATC, scriitoare şi realizatoare de emisiuni tv.

 

 

 

 

 

 

Valeria Sitaru - poza 2

 

 

 

 

 

Foarte talentata in „arta scrisului scurt ” a lansat si castigat premiul de publicistica cu volumul ” La stradute ”  / 2006   (ed. Prier, Drobeta Turnu Severin) un volum de tablete si scurte meditatii asupra a 101 strazi din Bucuresti,  dedicat fiicei sale Stefana Samfira iar in iulie 2008 a lansat „În centrul atenţiei” – un volum de interviuri elegante şi provocatoare în acelaşi timp .

 

 

1958: S-a născut la Negreşti, judeţul Vaslui, cântăreața de muzică populară Matilda Pascal Cojocăriţa.

In 1979 a castigat echivalentul de atunci al titlului „MISS Romania” din zilele noastre, si anume locul 1 al primului concurs de frumusete feminina din Romania sub deviza „Munca, Tinerete, Frumusete”, concurs ce a avut loc la Costinesti.

 

 

 

 

 

Imagini pentru Matilda Pascal Cojocăriţa,

 

 

 

 

 

 

S-a  stabilit impreuna cu al doilea sot, Stefan Cigu,  in orasul Bistrita (unde locuieste si in acest moment), alaturi de cei 3 copii ai lor (baiatul Matildei din prima casatorie si un baiat si o fata ai lui Stefan dintr-o casatorie anterioara). Cei trei copii ai familiei au urmat tot cariere muzicale.

A studiat la Facultatea de Muzica, in cadrul Universitatii Spiru Haret, de curand absolvind si masterul in folclor.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1978: S-a născut la Iaşi, actorul Marius Manole, considerat de critică un fenomen al teatrului românesc.

 

 

 

 

 

 

 

 

A absolvit în 2001 Universitatea de Arte „George Enescu“ din Iași, secția Actorie, iar intre 2002 şi 2003, a urmat cursurile secției de Coregrafie de la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale“ din București.

A jucat pe scenele Teatrului Naţional Bucureşti, Bulandra, Metropolis, Odeon, ArCuB, de Comedie, Green Hours, Godot Cafe-Teatru, ale Televiziunii Române, dar și ale celei internaţionale.

În anul 2006, Marius Manole a fost nominalizat la Premiile UNITER pentru cel mai bun actor în rol principal (Şarikov, Tipograf Tipografovici – „Inimă de câine“, după Mihail Bulgakov, regia Yuri Kordonski), alături de Victor Rebengiuc şi Marius Stănescu. De asemenea, în 2003 a fost nominalizat, tot în cadrul UNITER, pentru debut, cu rolul Paulie în spectacolul „Drept ca o linie“, de Luis Alfaro, în regia lui Radu Apostol.

În 2007, i-a fost acordat, în cadrul aceleiaşi gale, Premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar – Paul, „Stă să plouă“, Teatrul LUNI, Green Hours. A obţinut Premiul pentru tineri creatori, acordat de Ministerul Culturii şi Cultelor pentru Puck din „Visul unei nopţi de vară“ de William Shakespeare

A participat la stagiile din cadrul Academiei Itinerante „Andrei Șerban“ la Horezu și New York, atelier realizat de Institutul Cultural Român din New York cu sprijinul ICR din București, în 2009.

La cea de-a nouăsprezecea ediţie a Galei UNITER, Marius Manole a fost nominalizat la categoria Cel mai bun actor în rol principal, pentru Ermolai Alexeevici Lopahin din „Livada de vişini“. În 2009, a obţinut premiul FestCO pentru rolul principal din spectacolul „Ioana şi focul“ de la Teatrul de Comedie.

 

 

 

 

 

 

1977:  În cadrul unei festivităţi desfăşurate la Paris, fotbalistul Dudu Georgescu (Dinamo Bucureşti), a primit pentru a doua oară ‘’Gheata de aur’’, distinctie care se acorda anual celui mai eficace jucător dintr–un campionat naţional.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1977: S-a nascut  Cabral Ibacka, actor ;i prezentator TV din Romania.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2006: După o perioadă de câteva luni de interimat, Serviciul Român de Informații (SRI) , a avut  un nou director în persoana lui George Maior, un politician   membru al PSD.

 

 

 

Imagini pentru george maior photos

 

 

Claudiu Săftoiu, fostul consilier al președintelui  Traian Băsescu, a fost  numit director al Serviciului de Informații Externe român (SIE).

 

 

Imagini pentru claudiu saftoiu photos

 

 

 

 

 

 

 

 

2006: A murit Traian Ionescu, fotbalist şi antrenor român; (n. 17.07.1923).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2007: A murit senatorul PSD Antonie Iorgovan; (n. 9 aug 1948). Între anii 1992-1996, a îndeplinit demnitatea de judecător la Curtea Constituţională a Românie fiind  supranumit “Părintele Constituţiei”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2007: A decedat regizorul  de operă Hero Lupescu.

S-a născut în orașul Roman la 17 iunie 1927, într-o familie evreiască.

Tatăl său, Avram Wolfsohn, a fost un cunoscut cantor la Sinagoga Mare din Bucureșt

Hero Lupescu a terminat cursurile Facultății de Regie din cadrul Institutului de Artă Teatrală „Anatoli Lunacearski” din Moscova (1951-1954) si a susținut examenul de diplomă la Opera Română din Timișoara, cu spectacolul Evgheni Oneghin de Ceaikovski (1954).

A lucrat timp de 34 de ani la Opera Română din București și a realizat, de-a lungul carierei sale, numeroase spectacole. A debutat pe scena Operei Române din București în 1955, cu spectacolul „Boema”, de Puccini, interpreți Valentina Crețoiu, Dinu Bădescu, Șerban Tassian etc.

Ultima sa premieră la aceeași operă bucureșteană a fost tot „Boema”, în 1993, însă a regizat spectacole și pe alte scene, inclusiv în străinătate – Opera din Sarajevo, din Ruse sau cea din Ankara.

A fost profesor la clasa de operă a Conservatorului bucureștean, printre studenții săi numărându-se mulți dintre maeștrii de ieri și de azi ai scenei lirice bucureștene sau soliști de prestigiu ai teatrelor de operă din țară sau din străinătate.

În 1983 regele Hassan al II-lea al Marocului i-a conferit distincția „Legiunea de Onoare”.
Președintele Comitetului Internațional Olimpic, Juan Antonio Samaranch, i-a acordat in 1984,Premiul Olimpic „Colanul de Argint”, „pentru aportul artei în spectacolele sportive”, iar in 2001 a fost decorat cu Ordinul Național „Serviciul credincios” în grad de Cavaler.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru oftalmolog Mircea Olteanu,photos

 

 

 

 

 

 

Născut la 15 decembrie 1926 la Galaţi, Mircea Olteanu a urmat studiile universitare la Facultatea de Medicină din Bucureşti. După ce, în 1968, şi-a dat doctoratul cu teza „Dinamica pătrunderii fosforului radioactiv în sistemul camerular al ochiului, sub forma unor medicamente administrate local, la animalul normal şi la om, în maladia de iradiere acută”.

Mircea Olteanu şi-a continuat specializarea la Paris, Lyon, Odessa, Barcelona, Boston, Baltimore.
Ctitor de şcoală medicală, Mircea Olteanu, fost bursier al ONU, a desfăşurat o bogată activitate didactică în calitate de profesor de oftalmologie şi şef al Catedrei de oftalmologie – ORL al Institutului de Medicină şi Farmacie din Bucureşti si şef al Clinicii de Oftalmologie a Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila’ din Bucureşti.

A fost profesor vizitator la Londra, Paris, Cordoba (Argentina) şi Tokyo. A fost medic militar cu gradul de general.

Din iniţiativa sa a fost creat în ţara noastră un centru de transplant de cornee şi a introdus tehnica protezării ochiului cu cornee şi cristalin din masă plastică.

Rezultatele întregii sale activităţi au fost prezentate în peste 140 de lucrări ştiinţifice (tratate, monografii, studii)

Este autorul a 16 cărţi, dintre care „Oftalmo-chirurgie. Atlas” a fost distinsă cu un premiu al Academiei Române, a cinci invenţii şi a 50 de filme ştiinţifice.

În anul 1981, la Roma, împreună cu prof. Cristian Barnard (Republica Sud-Africană), Mircea Olteanu a primit Premiul în chirurgie. A fost membru al Academiei de Ştiinţe Medicale din România, al Societăţii Române de Oftalmologie, al Academiei de Ştiinţe din New York şi al altor instituţii ştiinţifice.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/10/04/o-istorie-a-zilei-de-4-octombrie-video/

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse) :

 

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;

  3. e.maramures.ro ;

  4. Wikipedia.ro.;

  5. mediafax.ro ;

  6. Enciclopedia Romaniei.ro ;

  7.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;

  8.  Istoria md.;

  9. istoriculzilei.blogspot.ro;

 

 

04/10/2016Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | ,, , , , , , , , , , ,, , , , , ,, , , ,

04/10/2019 Posted by | DIVERSE | Un comentariu

DAVID DUKE: Trezirea la realitate. Cum a devenit Al Doilea Război Mondial o notă istorică de subsol a Holocaustului

 

 

 

160829-David-Duke-AP_486298401861.jpg

 

David Ernest Duke (foto) este un om politic naţionalist american, născut la 1 iulie 1950, militant în favoarea conservării în SUA a ceea ce el numeşte cultura occidentală şi a valorilor familiei creştine, precum şi  pentru desfiinţarea Fiscului, segregarea rasială voluntară şi anticomunism.

 

 

 

Imagini pentru DAVID DUKE cartea Trezirea la realitate photos

Foto: Cartea lui DAVID DUKE Trezirea la realitate.  

 

 Problema evreiască

În lumea noastră saturată de Holocaust este aproape imposibil să rosteşti cuvântul „evreu“ fără a trezi emoţii.

Acesta este rezultatul acţiunii întreprinse de mass-media lumii occidentale, care a experimentat şi reexperimentat la nesfârşit reţeta „Holocaustului“. După cum spune respectabilul istoric britanic David Irving, «Se scrie „Holocaust“ cu „H“ mare marcă înregistrată.»

Holocaustul a evoluat de la statutul de adnotare a celui de-Al Doilea Război Mondial până la situaţia în care Al Doilea Război Mondial a devenit o notă istorică de subsol a Holocaustului.

Pe parcursul anului dinaintea publicării acestei cărţi, care a avut locla peste cincizeci de ani după încheierea războiului, ziarul meu local (de fapt, „local“ este o denumire greşită, întrucât proprietarii lui sunt newyorkezii), „The Times-Picayune“, a publicat zeci de reportaje şi articole de fond explorând diversele aspecte ale Holocaustului.

În anul acela, acelaşi ziar abia dacă menţionase lagărele sovietice în care au murit între douăzeci şi patruzeci de milioane de oameni şi publicase numai un singur material care menţiona cele trei milioane de victime ale crimelor din Cambodgia.

Nu a apărut nici un articol despre masacrarea a treizeci-patruzeci de milioane de oameni în China Roşie.
Cercetând arhivele ziarului, am descoperit că la sfârşitul anilor 1990 au apărut de cel puţin zece ori mai multe articole de presă despre Holocaust decât la sfârşitul anilor patruzeci şi pe tot parcursul anilor cincizeci.

Rareori se întâmplă ca un eveniment să devină tot mai comentat, în presa scrisă şi vorbită, pe măsură ce rămâne tot mai departe în timp.

De exemplu, subiectul celui de-Al Doilea Război Mondial ocupa o proporţie mult mai mare în filmele artistice, emisiunile de televiziune, documentarele, cărţile şi articolele de presă de la sfârşitul anilor cincizeci decât în cele dinaintea anului 2000.

Nu la fel s-au întâmplat lucrurile şi cu Holocaustul: cu cât ne îndepărtăm mai mult de acest eveniment, cu atât el ne agresează
mai tare, pe măsură ce industria Holocaustului se dezvoltă şi se extinde.
Ar fi o muncă herculeană să numărăm, măcar, toate reportajele şi emisiunile speciale de televiziune dedicate Holocaustului, filmele documentare şi „istorice de ficţiune“, cărţile (atât de ficţiune cât şi documentare), articolele din reviste şi ziare, piesele de teatru.

Povestirile despre victimele Holocaustului, despre rude, supravieţuitori, crime de război, criminali, daune, literatura şi arta dedicate Holocaustului, amintirile şi memorialele ne bombardează aproape zilnic.

În Washington D.C. există un muzeu al Holocaustului, în valoare de milioane de dolari.  

În mod interesant, a fost construit cu mult timp înainte de a se fi făcut orice efort real pentru înălţarea unui memorial al celui de-Al Doilea Război Mondial.

 
Holocaustul nu este singurul traumatism al evreilor pe care trebuie să-l deplângem cu toţii, căci vedem multe relatări istorice dureroase şi producţii dramatice hollywoodiene şi despre alte persecuţii istorice ale evreilor.

Evreii sunt victimizaţi de teroriştii arabi din
Orientul Mijlociu, de fasciştii din Europa şi chiar şi de membrii Ku Klux Klan-ului din Statele Unite.

Există resurse virtualmente inepuizabile de cărţi, articole, filme şi piese de teatru despre evreii individuali care au avut de suferit din vina antisemiţilor.

În fiecare an, zeci de mii de scenarii despre evrei inteligenţi, generoşi, altruişti, creatori, morali şi curajoşi inundă ecranele de şaizeci de centimetri ale televizoarelor şi ecranele de zece metri ale cinematografelor, ziarele, revistele şi cărţile noastre, teatrele, estradele şi amvonurile, undele radio şi transmisiunile prin satelit.

Există mii de portretizări ale evreilor persecutaţi ca fiind nevinovaţi, nobili şi eroici, câtă vreme adversarii lor sunt reprezentaţi ca
nişte întruchipări ale răului.

Nici un grup omenesc de pe Pământ nu are un sistem de public
relations mai eficient decât poporul evreu.

Indiferent dacă vedem armata Faraonului, cu săbiile scoase din teacă, fugărindu-i pe israeliţi, cazacii antisemiţi ai Ţarului, ofiţerii SS ai lui Hitler îmbrăcaţi în negru, un terorist palestinian fără nume încercând să răpească elevi israelieni sau povestea mai intimă a unui
evreu sensibil maltratat de un om de afaceri antisemit, cu toţii am văzut stereotipul
antisemitului, am văzut trupurile scheletice şi am împărtăşit durerea evreiască.

O ştiu din proprie experienţă, căci mi s-a întâmplat şi mie în tinereţe.
La vârsta de doisprezece ani, citind Jurnalul Annei Frank în biblioteca şcolii, am fost oripilat de inumanitatea antisemitismului.

Când am terminat cartea, aveam senzaţia că pierdusem nişte membri ai propriei mele familii.

Mi-am şters pe furiş, cu mâneca, lacrimile care-mi umpluseră ochii.
Nu am discutat decât de câteva ori cu tatăl meu despre evrei, pentru care el avea numai cuvinte de laudă.

Vorbea despre unchiul meu, Nathan, un pastor metodist care se convertise de la confesiunea mozaică şi se însurase cu sora bunicului meu, mătuşa mea Gussie.

Tata îl respecta enorm pe Nathan şi extindea aceste sentimente şi asupra celorlalţi oameni pe care-i numea „ebraici“, considerând că acest termen inspira mai multă demnitate decât cuvântul
„evrei“.

În felurite momente, el i-a descris pe „ebraici“ ca fiind muncitori, inteligenţi, economi şi realizaţi.

 
Relatările despre Holocaust şi povestirile biblice au conturat primele mele impresii despre poporul evreu.

Filmele clasice ale lui Cecil B. DeMille, cum ar fi „Cele zece porunci“,
m-au făcut să-i identific pe evreii contemporani cu „israeliţii“ eroici din Vechiul Testament.
Mi-am format o profundă admiraţie faţă de „Neamul Ales“.
Şi-atunci, cum am ajuns ca, după primele mele opinii despre evrei, să fiu calificat în cele din urmă ca un „antisemit“ periculos, de către puternica organizaţie de propagandă evreiască,
A.D.L. (Liga Anti-Defăimare a B’nai B’rith, cu denumirea ei ciudată)?

Nici un evreu nu-mi făcuse vreodată un rău, în mod direct; n-am fost influenţat în spirit antisemit de părinţi sau prieteni, nici nu-i învinuiesc pe evrei pentru crucificarea lui Iisus Christos.

Deşi resping categoric calificativul de antisemit, consider cu fermitate că evreii, la fel ca oricare alt popor, merită laude pentru realizările lor şi, totodată, nu trebuie să fie imuni la criticile faţă de neajunsuri.

Singura problemă este aceea că, în lumea de după Al Doilea Război Mondial, orice critică la adresa evreilor ca grup este considerată un echivalent moral al justificării omorurilor în masă…

Dacă cineva critică orice parte a istoriei sau conduitei evreieşti, ori aspectele intolerante ale religiei mozaice, sau fie şi numai politica sionistă a Israelului, dobândeşte inevitabil eticheta de „antisemit“, un termen care presupune mai multe prejudecăţi şi daune decât
oricare altul.

Dacă, însă, vorbeşte despre maltratarea curentă a indienilor pe parcursul istoriei americane, nimeni nu-l acuză că ar fi „anti-american“.

Cei care-şi exprimă oroarea faţă de excesele Inchiziţiei spaniole nu sunt declaraţi nici „anti-creştini“ şi nici „antispanioli“.

Aceleaşi mijloace de informare care interzic până şi cea mai modestă critică a evreilor nu se codesc să înjosească alte grupuri. 

Una dintre cărţile cu cel mai mare succes de la sfârşitul anilor nouăzeci este Călăii benevoli ai lui Hitler  , cea atât de
trâmbiţată în mass-media, o carte care spune că germanii sunt caracterizaţi de o răutate inerentă, o trăsătură care-i face să fie vinovaţi cu toţii de atrocităţile Holocaustului.

Printr-un contrast accentuat, ori de câte ori evreii sunt menţionaţi ca grup, acest lucru se face într-un fel de şoaptă reverenţioasă.

Ce anume are poporul evreu ca să evoce o asemenea adulaţie deşănţată şi ură viscerală?
Într- o publicaţie conservatoare de Dreapta, după modelul clasicului periodic al lui Thomas Paine, mesajul arăta cu totul altfel decât cel al lui Paine.

Un titlu proclama: „PARTEA CONDUSĂ DE EVREI DIN PLANUL COMUNIST AL N.A.A.C.P. (National Association for the Advancement of Colored People = Asociaţia Naţională pentru Progresul Oamenilor de Culoare) PENTRU AMERICA!“ .

„COMUNISMUL ESTE EVREIESC!“trâmbiţa altul.

Am găsit şi câteva numere mai vechi. Într-unul dintre ele, un titlu enorm prezicea: „DICTATURA ROŞIE, CEL TÂRZIU ÎN 1954!“

La drept vorbind, un asemenea avertisment nu prea avantaja credibilitatea ziarului, când era citit în 1965!

Aceste titluri gen „National Enquirer“ mi se păreau hilare, însă mi-era greu să mă abţin de la a citi ceva atât de scandalos, fie şi numai ca să mă amuz.

Cuvintele tăioase ale lui Mattie Smith

Una dintre persoanele care făceau cu regularitate muncă voluntară, Mattie Smith, o doamnă în etate, cu rochie înflorată şi pălărie excentrică, m-a văzut râzând pe înfundate de titlurile ridicole şi a spus doar atât:

– Dar e adevărat, să ştii.
– Dictatură Roşie în 1954? am replicat eu, zâmbind.
– Nu, a răspuns ea, dar comunismul este evreiesc. Ei sunt cei care stau la baza lui.
M-am gândit să-i fac placul bătrânicii, discutând politicos cu ea.
– Cum să fie comunismul evreiesc, doamnă? am întrebat eu. Comuniştii sunt atei; nu cred în Dumnezeu. Evreii cred în Dumnezeu, deci cum ar putea ei să fie comunişti?
– Ştii cine e Herbert Aptheker? mi-a întors-o ea, răspunzându-mi tot printr-o întrebare.
– Nu, am răspuns, prefăcându-mă nepăsător.
Doamna Mattie Smith părea un arc încordat, gata să plesnească.
– Are rolul oficial de teoretician principal al Partidului Comunist din S.U.A. şi figurează în „Ghidul personalităţilor din evreimea mondială“ .

Leon Troţky, comunistul care a subjugat Rusia împreună cu Lenin, era inclus şi el în „Ghidul personalităţilor din evreimea
americană“.

Adevăratul lui nume era Lev Bronstein. Amândoi sunt comunişti atei şi amândoi apar cu mândrie ca mari evrei în aceste cărţi publicate de cele mai importante organizaţii rabinice ale lumii.

Umil, am îndrăznit să spun:

– Poate au fost incluşi pentru că au fost odată evrei.
– Mai ai încă atâtea de învăţat, a oftat Mattie Smith. Conform Legii Întoarcerii din Israel, chiar dacă eşti comunist ateu, poţi totuşi să emigrezi în Israel. Şi ca ei mai sunt atâţia alţii. Nu te poţi califica pentru emigrare decât dacă eşti evreu, iar a fi evreu nu înseamnă altceva decât să te fi născut din părinţi evrei.

Vezi, prin urmare, că poţi să fii evreu şi, în acelaşi timp, să
rămâi ateu şi comunist îţi spun eu, comunismul este evreiesc!
– Şi toţi evreii sunt comunişti? am replicat eu, sarcastic.
– Nu, nu, nu, a răspuns ea cu emfază şi într-un ritm foarte răbdător.

Nu toţi evreii sunt comunişti, cum de asemenea nu toţi şerpii sunt veninoşi.

Dar majoritatea evreilor americani cu funcţii de conducere sunt comunişti, precum şi cei mai mulţi dintre spionii ruşi
condamnaţi în America şi liderii Noii Stângi.

Şi, în plan istoric, majoritatea revoluţionarilor comunişti din Rusia au fost şi ei evrei!
Ceea ce spunea Mattie Smith mă făcea să mă simt foarte stânjenit.  Am ieşit grăbit din birou.

Nu se putea ca Mattie Smith să aibă dreptate, dar eu nu deţineam suficiente date concrete pentru a-i contrazice afirmaţiile.

M-am hotărât să cercetez problema, ca să-i dovedesc că se
înşela. Şi mă mai deranja încă ceva, căci mă simţeam puţin cam vinovat că discutasem, măcar, cu o persoană care spunea asemenea lucruri despre evrei.

Eram un anticomunist feroce, iar a sugera că evreii se aflau la baza ororilor comunismului era, pentru mine, o afirmaţie atât de cumplită încât inima îmi spunea că pur şi simplu aşa ceva nu putea fi
adevărat.

Mi se întâmplase pentru prima oară să stau faţă în faţă cu o persoană pe care o presupuneam antisemită.

 În cele din urmă, am deschis şi am citit cele două numere din „Common Sense“ pe care le luasem cu mine acasă.

Într-un exemplar se susţinea că N.A.A.C.P. era o organizaţie de tip front comunist. Articolul afirma că frontul N.A.A.C.P. fusese înfiinţat de doisprezece evrei şi un negru şi că toţi membrii fondatori erau marxişti devotaţi, cu antecedente de afiliere comunistă, atestate documentar, de zeci de ani.

Mai mult, scandaloasa publicaţie declara că N.A.A.C.P. era finanţat cu bani evreieşti şi avusese întotdeauna un preşedinte evreu.

 Celălalt număr din „Common Sense“ era la fel de surprinzător. Conţinea un lung articol în care se proclama că şi comunismul internaţional era tot o creaţie evreiască şi că revoluţia rusă
nu fusese, în realitate, deloc rusească.

Evreii, chipurile, finanţaseră şi conduseseră comunismul încă de la începuturi, şi dominau complet mişcarea comunistă din Statele Unite.
Acest „National Enquirer“ al Dreptei cita numeroase nume, date şi surse, pentru a-şi susţine incredibilele afirmaţii.

Eram foarte sceptic faţă de nişte aserţiuni ca acestea, dar informaţiile erau prea impresionante ca să le ignor.

Căci învăţasem, încă de la începuturile cercetărilor mele pe teme rasiale, să nu resping cu prea multă uşurinţă opiniile nepopulare.
În pofida documentaţiei lor aparent serioase, articolele mi se păreau pur şi simplu prea bizare ca să fie adevărate.

Cum ar fi fost posibil ca organizaţia cea mai numeroasă şi mai
puternică a negrilor din America să fie fondată, finanţată şi condusă de evrei, ba chiar evrei marxişti, pe deasupra şi nu de negri înşişi?

Cum se putuse ţine sub tăcere un lucru atât de incredibil, astfel încât majoritatea oamenilor să nu aibă habar de el?

Dacă revoluţia rusă era cu adevărat o revoluţie condusă de evrei, nu de ruşii marxişti, cum se putea ca un fapt istoric atât de enorm să fie necunoscut în cărţile noastre de istorie şi în mijloacele de informare populare?

Mai mult, nu puteam înţelege de ce evreii bogaţi şi puternici ar fi cultivat amestecul raselor şi comunismul.
  
Unul dintre exemplarele din „Common Sense“ menţiona un articol de-o pagină întreagă, scris de Winston Churchill, cu titlul „Sionism versus bolşevism: O luptă pentru sufletul poporului evreu“.

Articolul apăruse iniţial în numărul din 8 februarie 1920, al ziarului „Illustrated Sunday Herald“.

Churchill susţinuse că evreii din lume oscilau între devotamentul faţă de comunism, pe de o parte, şi cel la adresa sionismului, pe de altă parte.
Churchill îşi exprima speranţa ca evreii să adopte sionismul ca alternativă la ceea ce el numea bolşevismul „diabolic“ şi „sinistru“.

În acest articol contemporan cu primii ani ai revoluţiei ruse şi foarte bine scris, Churchill descria comunismul ca pe o „confederaţie sinistră“ a „evreilor internaţionali“, care „i-a înşfăcat pe ruşi de păr şi au devenit practic stăpânii necontestaţi ai acelui enorm imperiu“. 

Articolul m-a şocat destul de tare pentru a mă face să mă simt dator să-i verific autenticitatea. A reieşit că era veritabil.

Mai mult, am găsit şi câteva referiri evreieşti la el, deplângând faptul că lucrarea lui Churchill le dăduse apă la moară antisemiţilor din întreaga lume.

În continuare urmează un citat din acest uluitor articol:
„În opoziţie violentă cu toată această sferă a eforturilor evreieşti se profilează planurile evreilor internaţionali.

Adepţii acestei confederaţii sinistre sunt în marea lor majoritate oameni care au crescut în rândurile nefericite ale populaţiei din ţările unde evreii sunt persecutaţi din motive de rasă.

Cei mai mulţi, dacă nu toţi, au renegat credinţa înaintaşilor şi şi-au alungat din minte toate speranţele spirituale la Lumea de Apoi.

Această mişcare nu este nouă printre evrei. Încă de pe vremea lui Spartacus-Weishaupt şi până în epoca lui Karl Marx, ajungând până la Troţky (Rusia), Bela Kun (Ungaria), Rosa Luxembourg (Germania) şi
Emma Goldman (Statele Unite), această conspiraţie mondială pentru răsturnarea civilizaţiei şi pentru reconstruirea societăţii pe bazele dezvoltării oprite, a invidiei răuvoitoare şi a imposibilei egalităţi a crescut permanent (…) iar acum, în sfârşit, această bandă de
personalităţi extraordinare din lumea subterană a marilor oraşe europene şi americane i-a înşfăcat pe ruşi de păr şi au devenit practic stăpânii necontestaţi ai acelui enorm imperiu.

Nu este necesar să exagerăm rolul jucat în crearea bolşevismului şi punerea în aplicare a revoluţiei ruse de aceşti evrei internaţionali şi, în cea mai mare parte, atei (…).“ 
Oricât de important era Churchill ca personaj istoric, el reprezenta totuşi doar un singur glas.

Am judecat că se putea înşela cu privire la natura revoluţiei ruse.

Unul dintre articolele pe care le-am citit în „Common Sense“ se referea la o serie de documente explozive (cu tot cu numerele de înregistrare) din Arhivele Naţionale ale Statelor Unite.

 Se referea  la rapoarte informative de la guvernele străine şi rapoarte extinse de la principalii noştri ofiţeri de informaţii din Rusia, în perioada Războiului Civil de la începuturile revoluţiei comuniste.

În anii douăzeci mai era mult până să se înfiinţeze O.S.S. şi
C.I.A. Pe-atunci, munca informativă cădea în sarcina armatei S.U.A.

Unul dintre ofiţerii noştri militari de informaţii din Rusia, în această perioadă revoluţionară, fusese Căpitanul Montgomery Schuyler.

Schuyler a trimis cu regularitate în ţară rapoarte pentru şeful de statmajor al Informaţiilor din Armata S.U.A., care apoi i le-a transmis Secretarului de Război şi Preşedintelui Statelor Unite.
„Nu este necesar să exagerăm rolul jucat în crearea bolşevismului şi punerea în aplicare a revoluţiei ruse de aceşti evrei internaţionali şi, în cea mai mare parte, atei (…).“

SIONISM versus BOLŞEVISM – O LUPTĂ PENTRU SUFLETUL POPORULUI EVREU

Lectura rapoartelor detaliate m-a ajutat să înţeleg mai bine o perioadă istorică despre care foarte puţini americani au cunoştinţe. Documentele raportau masacrarea oribilă a mii de aristocraţi şi intelectuali ruşi, asasinaţi pur şi simplu pentru că puteau asigura o conducere eficientă, în opoziţie cu comuniştii.

Numeroşi americani ştiu măcar aproximativ că Stalin a omorât peste douăzeci de milioane de oameni.

Totuşi, multe milioane de ruşi au fost măcelăriţi şi la începuturile bolşevismului, sub conducerea lui Lenin şi a lui Troţky, căci
aceşti doi oameni au fost cei care au iniţiat primele ucideri în masă şi Gulagul.
De asemenea, rapoartele declarau fără echivoc natura evreiască a revoluţiei.

Într-unul dintre rapoartele oficiale ale lui Schuyler, scos de sub regim confidenţial în anul 1958, la aproape cincizeci de ani după redactarea şi expedierea lui, Schuyler afirma:

„Probabil ar fi neînţeles să spunem pe faţă acest lucru în Statele Unite, dar mişcarea bolşevică este şi a fost, încă de la începuturile ei, orientată şi controlată de către evreii ruşi de cea mai sordidă teapă…“

Citând limbajul pitoresc al acestui document oficial, nu intenţionez să jignesc pe nimeni; dar raportul lui Schuyler spune ceea ce spune, indiferent dacă ne convine sau nu.

Într-un alt raport, scris cu patru luni mai târziu, Căpitanul Schuyler trece la citarea probelor despre Robert Wilton, care pe-atunci era principalul corespondent de presă din Rusia al prestigiosului ziar „London Times“.

Ulterior, Wilton a semnat mai multe best-seller-uri despre revoluţie, inclusiv celebrele Agonia Rusiei şi Ultimele zile ale Romanovilor 12.

La data de 9 iunie 1919, Schuyler îl citează pe Wilton cu următorul paragraf:

Un tabel întocmit în 1918, de Robert Wilton, corespondentul din Rusia al ziarului „London Times“, arată că în acea perioadă existau 384 de comisari, incluzând 2 negri, 13 ruşi, 15 chinezi, 22 de armeni şi peste 300 de evrei. Dintre aceştia din urmă, 264 veniseră din Statele Unite, după căderea Guvernului Imperial. 
 
Desigur, nu exista nici un motiv de a pune la îndoială veridicitatea ziarului „Times“, sau pe aceea a Căpitanului Schuyler.

Nu-mi venea să-mi cred ochilor, în timp ce parcurgeam hârtiile răspândite peste faţa de masă de plastic din sufrageria mea.

Mă întrebam cum era posibil ca „revoluţia rusă“ să fi fost făcută de numai 13 militanţi de etnie rusă, dintre cei 384 de membri ai principalului grup de conducere.

Formula folosită de Churchill, despre „înşfăcarea de păr a ruşilor“, se trezea la viaţă în paginile pe care le primisem de la propriile noastre Arhive Naţionale.
După ce am început să verific indiciile pe care le putusem obţine din lectură, Arhivele Naţionale au continuat să-mi trimită cele mai incredibile documente.

Nu numai principalul nostru ofiţer de Informaţii îi scrisese Preşedintelui Statelor Unite despre natura evreiască a comunismului, ci acelaşi lucru îl făcuse şi ambasadorul Statelor Unite în Rusia, David R. Francis.

Într-o cablogramă trimisă guvernului nostru în luna ianuarie a anului 1918, Francis anunţa:

Liderilor bolşevici de aici, dintre care majoritatea sunt evrei, iar dintre aceştia nouăzeci la sută sunt exilaţi reîntorşi, puţin le pasă de Rusia sau de oricare altă ţară, ei fiind internaţionalişti care încearcă să declanşeze o revoluţie socială la nivelul întregii lumi. –
David R. Francis, ambasadorul american în Rusia din perioada revoluţiei. 
De asemenea, Arhivele Naţionale mi-au trimis cópii după documentele din dosarele Comunicaţiilor cu Scotland Yard-ul şi Intelligence Service-ul britanic.

Directorul britanic al Informaţiilor a trimis în America şi în alte ţări un raport amănunţit, cu data de 16 iunie 1919, despre răspândirea bolşevismului în alte ţări.

Era intitulat „Trecere lunară în revistă a evoluţiei mişcărilor revoluţionare în străinătate“. Acest lung raport enumeră mişcările
comuniste din principalele naţiuni ale lumii. Prima propoziţie a primului paragraf de pe prima pagină din acest raport al guvernului britanic afirmă că evreii controlează comunismul
internaţional. 
Peste ani de zile, fiind student la Louisiana State University, am urmat un curs dedicat în întregime revoluţiei ruse. Nici profesorul meu, în cadrul prelegerilor, şi nici manualul „Izbânda sovietică“  nu făceau nici o referire la conflictul ruso-evreiesc şi la dominaţia evreiască din partidul comunist.

Rolul evreilor în revoluţia comunistă a fost, însă, menţionat în numeroase publicaţii evreieşti importante, cum ar fi „Enciclopedia evreiască“ şi „Enciclopedia evreiască universală“.

Am descoperit cu uimire că evreii se laudă efectiv cu rolul lor de pivot din cadrul revoluţiei ruse. Ba chiar scot în evidenţă efortul evreilor comunişti de a deghiza rolul evreiesc, un efort încununat de succes întrucât majoritatea goyimilor din America şi Europa nu îl
cunosc nici acum.

„În prezent există probe concludente că bolşevismul este o mişcare internaţională controlată de evrei.“ – Directorul Serviciului Britanic de Informaţii, către secretarul de stat al S.U.A.

Mişcarea şi ideologia comunistă au jucat un rol important în viaţa evreilor, mai ales în anii douăzeci, treizeci şi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, precum şi după încetarea acestuia (…). Evreii individuali au jucat un rol important în etapele timpurii ale
bolşevismului şi ale regimului sovietic (…). Marea atracţie a comunismului pentru evreii ruşi şi, mai târziu, occidentali, a apărut numai o dată cu instituirea regimului sovietic în Rusia
(…).
Prin urmare, mulţi evrei din întreaga lume considerau concepţia sovietică asupra soluţionării „problemei evreieşti“ o atitudine intrinsec pozitivă (…).

Comunismul s-a răspândit în virtualmente toate comunităţile evreieşti. În unele ţări, evreii au devenit elementul conducător al partidelor comuniste legale şi ilegale, iar în unele cazuri au fost chiar
instruiţi de Internaţionala Comunistă să-şi schimbe numele cu sonoritate evreiască şi să se dea drept non-evrei, în scopul de a nu confirma propaganda aripii drepte care prezenta
comunismul ca pe o conspiraţie străină, evreiască. 

Cartea lui Troţky – Stalin-  scrisă în exil, încerca să arate că Stalin jucase doar un rol nesemnificativ în primele zile ale victoriei comuniste.

Troţky a încercat să ilustreze acest aspect reproducând o carte poştală ilustrată care se bucurase de o largă circulaţie în lunile imediat următoare revoluţiei.

Ilustrata îi reprezenta pe cei şase lideri ai revoluţiei. Se văd
Lenin (care era cel puţin pe sfert evreu, vorbea acasă limba yiddiş şi era căsătorit cu o evreică), Troţky (pe adevăratul său nume evreiesc: Lev Bronstein), Zinoviev (pe adevăratul său nume evreiesc: Hirsch Apfelbaum), Lunacearsky (ca goyim), Kamenev (pe adevăratul său
nume evreiesc: Rosenfeld) şi Sverdlov (Edgar).

Cartea poştală nu numai că demonstrează dominaţia evreiască a revoluţiei, ci şi ilustrează faptul că liderii comunişti evrei reprezentaţi
îşi schimbaseră numele, întocmai cum se spune şi în Enciclopedia iudaică.
Deşi adevărul privitor la ascendenţa evreiască a lui Lenin a fost ţinut secret ani de zile, în prezent scriitorii evrei iau notă de el. David Shub, autorul cărţii „Lenin Biografie“ declara într-o scrisoare trimisă ziarului rusesc de emigraţie „Novyi Zhurnal“  că mama lui Lenin
era evreică cel puţin după tată, probabil şi după mamă.20
În plus, un periodic evreiesc francez, „Revue du Fond Social Juif“   relata că o romancieră sovietică, Marietta Shaguinian, a fost împiedicată de cenzura sovietică să publice dovezi despre ascendenţa evreiască a lui Lenin.

Un număr de publicaţii evreieşti din ultimii ani au dezvăluit moştenirea evreiască a lui Lenin, inclusiv „Cronica evreiască“. 

„Cronica evreiască“, 26 iulie 1991

O revistă moscovită scrie despre originile evreieşti ale lui Lenin
de Zeev Ben-Shlomo Corespondent în Europa de Est
Vladimir Ilici Lenin, creatorul Uniunii Sovietice, adeseori lăudat oficial ca întruchipare a geniului naţional rusesc, a avut un bunic evreu, potrivit săptămânalului moscovit cu tiraj de masă „Ogonyok“.
Au circulat zvonuri cu privire la această (…) Ceka, sau poliţia secretă, era condusă de un evreu, Moses Uritzky, iar majoritatea
celorlalţi comandanţi erau de asemenea evrei, inclusiv Sverdlov şi Genrikh Yagoda (forma rusească a cuvântului „Yehuda“ „evreul“), care a coordonat masacrele soldate cu zeci de milioane de victime.

Ministrul sovietic al propagandei în timpul războiului era un evreu, Ilya Ehrenburg, care s-a distins în mod notoriu prin îndemnurile adresate trupelor sovietice în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial să violeze şi să asasineze femeile şi copiii din
Germania.

Anatol Goldberg îl citează pe Ehrenburg în cartea sa, Ilya Ehrenburg, ca spunând: „…germanii nu sunt fiinţe omeneşti… nimic nu ne dăruieşte atâta bucurie ca hoiturile germanilor“. 
Poliţia secretă comunistă, a cărei denumire a suferit multe schimbări, trecând prin
formele Ceka, O.G.P.U., G.P.U., N.K.V.D., N.K.G.B., M.G.B. şi K.G.B., a fost cea mai temută agenţie poliţienească din istoria lumii, închizând, torturând sau ucigând peste patruzeci de milioane de ruşi şi est-europeni.

Până şi istoricii sovietici mai conservatori din anii şaizeci
situau numărul victimelor asasinate între treizeci şi cinci şi patruzeci de milioane, cifre care nu includ milioanele de oameni deposedaţi, încarceraţi, exilaţi, torturaţi şi dislocaţi.

Scriitorul Alexandr Soljeniţîn, laureat al Premiului Nobel, estimează în opusul său Arhipelagul Gulag, folosind cercetările unui statistician sovietic care avea acces la dosarele secrete ale guvernului, pe nume I.A. Kurganov, că între 1918 şi 1959 au murit cel puţin şaizeci
şi şase de milioane de oameni, victime directe ale conducătorilor comunişti ai Rusiei.

În volumul II al Arhipelagului Gulag, Soljeniţîn afirmă că evreii au creat şi administrat sistemul sovietic organizat al lagărelor de concentrare în care au murit zeci de milioane de oameni.

La pagina 79 a volumului II din Arhipelagul Gulag figurează principalii administratori ai celei mai mari maşini de ucis din istoria lumii.

Aceştia sunt: Aron Solts, Yakov Rappoport, Lazar
Kogan, Matvei Berman, Genrikh Yagoda şi Naftaly Frenkel. Toţi şase sunt evrei.
Interesant însă este că pe tot parcursul acestei perioade de haos şi omoruri evreii au rămas o clasă protejată, ajungându-se până la situaţia în care partidul comunist a luat măsura fără precedent de a echivala exprimările antisemite cu o ofensă contrarevoluţionară,
pasibilă astfel de pedeapsa cu moartea. 
Numărul din ianuarie 1942, al revistei „The Jewish Voice“ declara: „Poporul evreu nu va uita niciodată că Uniunea Sovietică a fost prima ţară şi, până în prezent, singura ţară din lume în care antisemitismul este o crimă.“

„The Congress Bulletin“ (publicaţie a Congresului Evreiesc American) afirmă: 
„Antisemitismul era catalogat ca însemnând contrarevoluţie, iar pedepsele severe aplicate pentru actele de antisemitism erau mijloacele prin care ordinea existentă îşi proteja propria
siguranţă.
Codurile Penale ruseşti din 1922 şi 1927 au mers până la a declara antisemitismul un delict pasibil de pedeapsa cu moartea”.

În cartea Rusia sovietică şi evreii,   publicată de Liga Evreiască Americană Împotriva Comunismului (1949, N.Y.), de Gregor Aronson, este citat Stalin remarcând, cu privire la această politică, în cadrul unui interviu dat în anul 1931 pentru Agenţia Telegrafică Evreiască:

…Comuniştii nu pot fi altceva decât duşmani declaraţi ai antisemitismului.

În Uniunea Sovietică, luptăm contra antisemiţilor cu ajutorul celor mai puternice metode. Antisemiţii activi sunt pedepsiţi, potrivit legii, cu moartea. 

Începutul unui război etnic

În şcoală, am adus aceste fapte fascinante în atenţia unora dintre profesorii mei. 

Unul a sugerat că implicarea evreiască în revoluţia comunistă ar fi putut să fie rezultatul îndelungatelor persecuţii istorice ale evreilor de către ţarii Rusiei şi, mai mult, de o mare parte a intelighenţiei ruse.
De exemplu, Tolstoi, Dostoievski şi mulţi alţi scriitori ruşi celebri au criticat în cărţile şi articolele lor maşinaţiile evreieşti.

Ruşilor nu le plăcea faptul că evreii foloseau limba rusă pentru a face tranzacţii printre goyimi, dar între ei vorbeau în limba yiddiş.

De asemenea, evreii erau acuzaţi că aveau o mentalitate de genul „noi contra lor“, în loc de a se asimila în majoritatea creştină.
Între ruşi şi evrei a existat o feudă continuă, secole de-a rândul, iar aceste conflicte au generat „pogromurile“ pentru suprimarea evreilor. Acest război fără frontiere poate fi ilustrat de reacţia evreilor din anii 1880 faţă de legile antisemite ruse din luna mai.

Legile din Mai 1882 încercau să îngrădească accesul evreilor la anumite profesiuni şi sancţionau reaşezarea majorităţii evreilor în zona originară a imperiului, Tărâmul Aşezării (o regiune imensă,
delimitată iniţial în anul 1772, care cuprindea o zonă mare cam cât jumătate din Europa de Vest, întinzându-se din Crimeea până la Marea Baltică, în care era restrâns dreptul de locuire al evreilor).
Ca represalii, marii financiari internaţionali evrei şi-au dat toată silinţa să distrugă economia rusească.

Encyclopaedia Britannica descrie evenimentele în felul următor:
Legile din Mai ruse au fost cel mai ostentativ monument legislativ realizat de antisemitismul modern (…). Rezultatul lor imediat a fost o criză economică devastatoare ale cărei efecte s-au simţit în tot imperiul, afectând profund creditul naţional.

Ministrul rus de Finanţe nu mai ştia cum să facă rost de bani.

S-au iniţiat negocieri cu Casa Rothschild pentru un mare împrumut şi s-a semnat un contract preliminar, când (…) ministrul de Finanţe a fost informat că, dacă persecuţiile la adresa evreilor nu încetau, marea Casă bancară avea să fie nevoită să se retragă din operaţiune (…). 
Ca reacţie la presiunile economice şi de alte feluri exercitate asupra Rusiei, Ţarul a emis în ziua de 3 septembrie 1882, un edict care declara:

„De câtva timp, guvernul a acordat atenţie evreilor şi relaţiilor acestora cu restul locuitorilor imperiului, având în vedere să aprecieze trista condiţie a locuitorilor creştini determinată de conduita evreilor în chestiunile de afaceri (…).
Cu câteva excepţii, ei şi-au îndreptat atenţia, toţi ca unul, nu spre îmbogăţirea sau propăşirea ţării, ci spre înşelarea prin vicleşuguri a locuitorilor ei şi mai cu seamă a locuitorilor săraci. Această conduită a lor a provocat proteste din partea oamenilor, (…)
[astfel încât] am socotit o chestiune de urgenţă şi dreptate să adoptăm măsuri stringente în scopul de a pune capăt opresiunii practicate de evrei asupra locuitorilor şi să eliberăm ţara de
malversaţiunile lor, care au fost, cum se ştie, cauza agitaţiilor.”

Prin urmare, evreii aveau cu prisosinţă motive să răstoarne guvernarea ţaristă a Rusiei şi există probe concludente că au făcut tocmai acest lucru.

„The Jewish Communal Register of
New York City 1917-1918“, redactat şi publicat de comunitatea evreiască, îl prezintă pe Jacob Schiff, care în acea perioadă era unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume, în fruntea enormei Case bancare Kuhn, Loeb & Company.

În articol se arată cum firma Kuhn, Loeb & Company „a girat marile împrumuturi japoneze de război din 1904-1905, astfel făcând
posibilă victoria Japoniei asupra Rusiei“.

În continuare, articolul spune:

„Domnul Schiff şi-a folosit întotdeauna averea şi influenţa în interesul poporului său. El ia finanţat pe duşmanii Rusiei autocratice şi şi-a folosit influenţa financiară pentru a ţine Rusia la distanţă de piaţa banilor din Statele Unite. 
Practic, Jacob Schiff a dat în total o sumă cuprinsă între şaptesprezece şi douăzeci şi patru de milioane de dolari pentru a-i finanţa pe revoluţionarii comunişti evrei din Rusia, sumă care ar echivala cu multe sute de milioane de dolari, la valoarea zilei de azi.”

Rabbi Marvin S. Andelman citează, în cartea sa Pentru a elimina narcoticul, două surse care atestă documentar sprijinul financiar acordat de Schiff revoluţiei comuniste şi compensaţia finală din partea comuniştilor.

Jacob Schiff şi Leon Troţky, două personaje-cheie din revoluţia rusă, şi-au găsit baza de
sprijin în New York City. Jacob Schiff este creditat cu o donaţie de douăzeci de milioane de dolari pentru revoluţia bolşevică.

La un an după moartea lui, bolşevicii au depus peste şase sute de milioane de ruble la firma bancară Kuhn & Loeb a lui Schiff.

Mă nedumerea faptul că violent anticapitalistul partid comunist era sprijinit de unul dintre cei mai proeminenţi capitalişti din lume. În cele din urmă, însă, mi-am dat seama că revoluţia rusă nu se referea, în ultimă instanţă, la triumful ideologiei economice, ci la punctul
culminant al secularei lupte dintre două popoare puternice evreii şi ruşii, într-un război etnic care s-a sfârşit în mod tragic prin tirania totalitară a dictaturii comuniste.

Mai rău chiar, finalmente socotelile s-au încheiat în teroarea catacombelor însângerate ale Ceka şi în moartea îngheţată din Gulag.
Faptul că nişte super-capitalişti ca Jacob Schiff au putut susţine un regim socialist declarat cum este comunismul m-a făcut să mă întreb dacă acest sistem politic nu ascundea ceva mai mult decât se vedea cu ochiul liber.

Ce anume avea comunismul ca să fie atât de atrăgător pentru evrei, în mare măsură non-proletari instruiţi, când comunismul era presupus a fi, ca să folosim cuvintele lui Lenin, o „dictatură a proletariatului“?

Evident, evreii nu erau nici pe departe, în mare, „muncitorii lumii“ despre care vorbea Marx, căci nici un grup nu a fost mai implicat în capitalism sau în manipularea şi folosirea capitalului decât
comunitatea evreiască.
Am cercetat personalităţile comuniste despre care Mattie Smith îmi spusese că figurau în Who’s Who in World Jewry.

Ateul Leon Troţky, precum şi ateul Maxim Litvinov, ministrul
sovietic al Afacerilor Externe, sunt enunţaţi cu mândrie pe lista evreilor celebri compilată de principalele grupuri rabinice din lume.
Winston Churchill, în elocventul său articol „Sionism versus bolşevism: O luptă pentru sufletul poporului evreu“, argumentase că sionismul şi comunismul erau două ideologii distincte aflate în concurenţă, cum se exprima el, „pentru sufletul poporului evreu“.

Dar în această luptă titanică ceva nu părea tocmai cuşer, întrucât reieşea că mulţi sionişti susţineau şi comunismul, iar mulţi comunişti, cel puţin în primii ani, simpatizau cu sioniştii. Milioane
de evrei, chiar şi super-capitalişti ca Jacob Schiff, au sprijinit revoluţia comunistă din Rusia.
Lupta părea să semene cu aceea între doi fraţi care pot uneori să se certe între ei, dar întotdeauna fac front unit în faţa duşmanilor comuni.
În 1975, am citit o carte intitulată Troţky şi evreii, scrisă de Joseph Nedava şi publicată de
Jewish Publication Society (Philadelphia, 1971). Cartea subliniază că, înainte de revoluţia rusă, Leon Troţky (născut cu numele de Lev Bronstein) obişnuia să joace şah cu Baronul
Rothschild, din celebra familie de bancheri Rothschild.
Un ziarist evreu (M. Waldman), care-l cunoştea pe Troţky din perioada şederii acestuia la Viena („când obişnuia să joace şah cu Rothschild în Cafeneaua Centrală şi frecventa cafeneaua zilnic pentru a citi acolo presa“) (…). 
Ce putea să aibă în comun familia Rothschild, cea mai mare Casă bancară din Europa, cu un lider care urmărea să distrugă capitalismul şi proprietatea privată?

De asemenea, de ce era un comunist înveterat prieten apropiat cu cel mai puternic „opresor capitalist“ din lume?
Era oare posibil ca şi unul şi ceilalţi să considere comunismul şi sionismul două căi foarte diferite spre atingerea aceluiaşi scop de putere şi răzbunare împotriva ţarilor?

Se ridicau mai multe întrebări:

1) Era posibil ca pur şi simplu comunismul să fi fost un
instrument pe care l-au adaptat pentru a-i învinge şi domina pe antagoniştii lor ruşi?

2) Existau şi alte popoare cu care evreii considerau că se aflau în conflict?

3) Făcuse parte iniţial comunismul dintr-un imperativ strategic care se extindea cu mult dincolo de graniţele Rusiei sovietice?

Toate aceste întrebări erau deosebit de importante. Mă aşteptam să le găsesc răspunsurile în originile filosofice ale comunismului.
M-am hotărât să investighez rădăcinile ideologice ale comunismului.

Am găsit la biblioteca publică Capitalul 38 şi Manifestul Partidului Comunist .

Cărţile lui Karl Marx erau obtuze, în special fragmentele care dezvoltau dialectica hegeliană, dar aveau o anumită
logică, dacă presupuneau că omenirea ar avea o natură de maşină ca aceea descrisă de Marx.
Unul dintre profesorii mei a emis neinspiratul comentariu că comunismul este minunat în teorie dar deficitar în practică.

După părerea mea, o idee bună în teorie trebuie să se aplice şi
în practică, ceea ce e clar că nu se întâmplă în cazul comunismului. Niciodată nu a existat o teorie care să promită mai multă fericire omenească şi totuşi să genereze mai multă sărăcie,
opresiune mintală şi fizică şi mai multă nefericire şi moarte.
Până când am studiat fundamentele comunismului, crezusem întotdeauna că Marx a fost german.

De fapt, citisem că tatăl lui Karl Marx fusese creştin.

A reieşit că tatăl lui, un avocat de succes, era evreu convertit la creştinism după emiterea unui edict care le interzicea
evreilor să practice dreptul.

Mult mai târziu, în 1977, am citit un articol din „Chicago Jewish
Sentinel“ care dezvăluia faptul că Marx fusese nepotul unui rabin şi „descendentul multor generaţii de cărturari talmudici“.40 Un excelent articol din „Barnes Review“ evidenţiază „Rasismul lui Marx şi al lui Engels“. 

Karl Marx nu numai că făcea parte dintr-o lungă genealogie de cărturari talmudici, dar îi şi ura pe ruşi cu o pasiune care nu poate fi descrisă decât ca patologică.

L-am căutat pe Karl Marx în enciclopediile evreieşti şi am descoperit, spre marea mea uimire, că omul care-l învăţase multe dintre principiile comunismului a fost Moses Hess.

Oricât de incredibil ar putea să pară, liderii sionişti contemporani îl venerează pe Moses Hess ca fiind „înaintaşul“ sionismului modern.

În Enciclopedia sionismului din Israel, la rubrica Moses Hess, se
găseşte următorul paragraf:

„Pionier al socialismului modern, filosof social şi înaintaş al sionismului (…) Hess a fost astfel un precursor al sionismului cultural şi politic şi în special al sionismului socialist. S-a implicat profund în mişcarea socialistă în ascensiune. Karl Marx şi Frederick Engels au
recunoscut faptul că învăţaseră mult de la el, în anii de formare a mişcării (…)” (The Encyclopedia of Zionism in Israel) 

După luni de lectură din numeroase surse creditabile, mi-am dat seama că doamna vârstnică din biroul Consiliului Cetăţenesc avusese în esenţă dreptate, cel puţin cu privire la originile revoluţiei comuniste.

Aveam senzaţia că stăteam pe marginea craterului unui vulcan.

Fiecare nouă informaţie părea să confirme şi să clarifice şi mai mult problema.
În cartea „Ultimele zile ale Romanovilor”, Robert Wilton, care a lucrat în Rusia pentru „The London Times“ timp de şaptesprezece ani, rezumă „revoluţia rusă“ cu aceste cuvinte:

„Întreaga istorie a bolşevismului în Rusia poartă pecetea de neşters a unei invazii străine.
Asasinarea Ţarului, planificată cu deliberare de evreul Sverdlov şi executată de evreii Goloşekin, Sîromolotov, Safarov, Voikov şi Yurvski, nu este fapta poporului rus, ci a invadatorului său ostil”.

 
În 1990, o importantă editură din New York, Free Press, divizie a companiei Simon & Schuster, a publicat o carte scrisă de istoricul israelian Louis Rapoport, cu titlul „Războiul lui Stalin împotriva evreilor”.

În cuprinsul volumului, autorul recunoaşte cu dezinvoltură un
lucru pe care noi, goyimii, n-ar trebui să-l ştim:
Mulţi evrei erau euforizaţi de numeroasa lor reprezentare în noul guvern. Primul Politburo al lui Lenin a fost dominat de persoane cu origine evreiască (…).
Sub conducerea lui Lenin, evreii s-au implicat în toate aspectele revoluţiei, inclusiv cele mai murdare acţiuni.

În pofida jurămintelor comuniştilor de a eradica antisemitismul, acesta s-a răspândit rapid după revoluţie parţial datorită proeminenţei atât de multor evrei în administraţia sovietică, precum şi în traumatizantele şi inumanele elanuri de sovietizare care
au urmat.

Istoricul Salo Baron a remarcat că un număr de evrei disproporţionat de mare s-au înrolat în noua poliţie secretă sovietică, Ceka (…). Şi mulţi dintre cei pe care Ceka nu-i vedea cu ochi buni aveau să fie împuşcaţi de anchetatorii evrei.
Conducerea colectivă care s-a conturat în ultimele zile ale lui Lenin îl avea în frunte pe evreul Zinoviev, vorbăreţ şi cu părul cârlionţat (…). 
Cunoaşterea cândva larg răspândită a rolului jucat de evrei în conducerea „revoluţiei ruse“ a dispărut din conştiinţa celor mai mulţi oameni.

Un exemplu se poate găsi în numărul din mai 1907 al „National Geographic Magazine“.

Un articol intitulat „Revoluţia din Rusia“ descrie conducerea evreiască a teroristei revoluţii comuniste. (…) „liderii revoluţionari fac parte aproape în totalitate din rasa evreiască, iar cea mai
eficientă agenţie revoluţionară este organizaţia evreiască Bund , (…). Guvernul a suferit de pe urma acestei rase mai mult decât din cauza tuturor celorlalţi supuşi ai săi la un loc.

Ori de câte ori are loc o faptă disperată, aceasta este comisă de un evreu, şi în tot imperiul nu există aproape nici un membru loial al acestei rase. 
Faptele erau indiscutabile. O enormă realitate a istoriei fusese eradicată din conştiinţa intelectuală a Occidentului la fel de complet pe cât poate fi şters un fişier de pe hard disk-ul unui computer de birou.

În romanul său clasic 1984 46, George Orwell a scris despre
adevărul istoric care „dispare în Gaura memoriei“, cum a fost şi soarta adevărului privitor la adevăraţii autori ai „revoluţiei ruse“.
Mi-am pus două întrebări: „De ce a fost suprimat adevărul istoric despre revoluţia comunistă?“ şi „Cum s-a putut realiza această suprimare, într-o lume liberă?“

Prima întrebare îşi găseşte un răspuns evident în faptul că forţele evreimii internaţionale nu vor să se ştie, în general, că evreii au fost principalii autori ai celui mai represiv şi mai ucigaş regim
din istoria omenirii: comunismul.

Evident, cunoaşterea acestui fapt nu creează public relations avantajoase pentru evrei.
Răspunsul la întrebarea a doua, „cum“, este mai greu perceptibil. Mi-am dat seama că numai nişte forţe foarte puternice pot suprima părţi importante din trecutul istoric, creând falsa impresie a unei „revoluţii ruse“, când de fapt la cele mai înalte niveluri ale guvernării
bolşevice nu au existat decât numai treisprezece etnici ruşi. Evident, evreii au avut multă putere pe plan istoric după cum dovedeşte cazul lui Jacob Schiff, al familiei Rothschild şi altele, mai puţin puterea de a schimba percepţia istoriei, aşa ceva părând ridicol.

Şi totuşi, cu numai câteva luni în urmă, când Mattie Smith îmi spusese, la Consiliul Cetăţenesc, că revoluţia rusă a fost evreiască, eu însumi considerasem că o asemenea idee era ridicolă.

Acum eram de altă părere şi ştiam că tocmai începeam să descopăr o nouă realitate din lume.
Faptele pe care ajunsesem să le cunosc generau noi întrebări interesante:
• Faptul că accept realitatea istorică a „revoluţiei ruse“ ca nefiind de fapt o acţiune a
ruşilor, ci o cucerire a Rusiei ţariste de o naţionalitate non-rusă, ostilă, face din mine un
antisemit?
• Există un naţionalism istoric între evrei care este ostil faţă de alte popoare?
• Interesele evreieşti şi interesele Occidentului creştin corespund sau contravin?
• Dacă aceste interese intră uneori în conflict, efortul mondial bine coordonat al evreilor de a lupta cu ferocitate pentru interesele lor declarate în Rusia are implicaţii asupra Europei de Vest şi asupra Americii?
• Cum a creat puterea lor organizată „relaţia specială“ dintre noi şi Israel, în epoca
modernă?
• Şi, în sfârşit: formularea oricăreia dintre aceste întrebări are ceva în comun cu „ura“?

Când vedeam la televiziune emisiuni despre antisemitism, cuvântul „ură“ era folosit aproape întotdeauna pentru a descrie orice opinie negativă despre evrei.

Eu, unul, nu simţeam nici un fel de ură la adresa evreilor. Investigaţiile mele constituiseră strict un exerciţiu intelectual.

Eram un neofit care examina o lume unde nu-şi avea locul, dar lumea
aceea mă intriga. Analizând chestiunea „urii“, am întrebat o profesoară din şcoală de ce massmedia nu foloseau niciodată cuvântul „ură“ pentru a descrie motivaţia asasinării în masă a
milioanelor de creştini ruşi din Uniunea Sovietică.

Desigur, era nevoie de foarte multă ură pentru a fi comis asemenea crime monstruoase.

Profesoara nu a avut nici un răspuns, iar eu mai aveam încă destule întrebări.
O dată ce am descoperit rădăcinile comune ale comunismului şi sionismului, m-am hotărât să examinez istoria poporului evreu, atât a iudaismului istoric, cât şi a dezvoltării sionismului modern.

Simţeam că, pentru cercetările mele, aveam acces la cele mai
competente surse de informaţii din lume.

Şi am început cu trei excelente şi exhaustive enciclopedii evreieşti.

 

 

 

Sursa:

Dă clic pentru a accesa Trezirea_la_realitate.pdf

04/10/2019 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: