În Balcani, nimeni nu e prieten cu vecinii.Toți vecinii României se urăsc între ei

 

 

 

 

Cum se urăsc între ei toți vecinii României

 

Dacă-ți imaginai că trăiești într-o țară plină de venin, uită-te în jurul tău, scrie Dan Alexe pe  https://www.vice.com/ro  

 

 

Nu întâmplător, românii întorc spatele Balcanilor, de care sunt separați de Dunăre. Cum scria istoricul francez Fernand Braudel, râurile, iar nu munții, formează frontierele cele mai solide.

Carpații, de pildă, nu au divizat românitatea, după cum, la fel, bascii se regăsesc și de o parte și de alta a Pirineilor.

În schimb, Dunărea a fost întotdeauna o graniță între românitate și slavii de sud. (La fel cum fluviul Indus îi separă de mii de ani pe indieni de iranieni.)

Într-atât de mari au fost hăcuiala și fărâmițarea permanentă din Balcani, încât termenul de „balcanizare” a ajuns să fie aplicat și în situații în care ar suna cel puțin baroc.

Unii au vorbit astfel de „balcanizarea Afganistanului”.

 

 

 

Foto: Războinici aromâni din Balcani

Ceilalți balcanici

 

În Balcani, nimeni nu e prieten cu vecinii. Nu doar sârbii și croații și musulmanii, dar toată lumea, toți s-au războit între ei atât de mult, încât doar oboseala nu a dus la o exterminare aproape totală, ca la abhazi.

Toată lumea se dușmănește cu toată lumea, iar toți sunt de acord că trebuie să te temi de albanezi.

Grecii au ca neprieteni pe oricine din jur, de-ar fi și pentru că Grecia nu recunoaște existența minorităților naționale: aromâni, slavi, albanezi, turci. Vlahos (valah, aromân) este termenul grecesc pentru un hoț sau un om de nimic.

Grecii și turcii s-a căsăpit între ei atât de mult de-a lungul secolelor, încât numai primirea lor simultană în NATO și faptul că ambele țări fac parte din Alianța Nord Atlantică militară a occidentului a împiedicat războaie în serie, după modelul celui scurt din Cipru, în 1974.

Cu toate astea, sediul Patriarhiei Ecumenice Ortodoxe a rămas la Istanbul (Constantinopol), iar Patriarhul (actualmente Bartolomeu) trebuie să fie un grec de cetățenie turcă.

Grecii la rândul lor le fac mizerii macedonenilor, locuitorii minusculei republici compozite, foste iugoslave, de la nord de Salonic, pe care au blocat-o succesiv, în ultimul sfert de secol, în toate eforturile sale de apropiere de UE și NATO.

Sârbii – croații – bosniacii

 

Cea mai mare dușmănie în apropiere de noi este cea dintre sârbi, croați și musulmanii din Bosnia, un triunghi al urii.

Da, războiul acela din Balcani, în anii 1990, care a făcut între 130 000 – 140 000 morți și a culminat cu masacrul de la Srebrenica, unde forțele sârbești au ucis pe scară industrială, în doar câteva zile, peste 8 000 de bărbați și adolescenți musulmani.

Pentru observatorul din afară necunoscător al istoriei și realității lingvistice, cele trei grupuri, sârbii, croații și musulmanii din Bosnia par a fi trei grupuri etnice diferite.

În realitate, ei vorbesc oficial aceeași limbă și sunt distinși în primul rând prin religie: ortodoxie, catolicism și islam.

Situația e următoarea: în sec. XIX al naționalismului sud-slav, când au fost create limbile literare, limba numită până mai ieri sârbo-croată a fost construită pe baza dialectului din Bosnia care apropia cel mai mult sârba ortodocșilor de croata catolicilor.

De aceea, ultranaționaliștii croați, în al Doilea Război Mondial, când au ocupat Bosnia cu sprijin german, îi considerau pe musulmanii de acolo cei mai puri dintre croați, datorită dialectului lor care stătuse la baza limbii literare.

Astăzi, când au început să apară gramatici diferite de sârbă, croată, bosniacă, ba chiar și muntenegrină, limbi între care diferențele sunt minime, naționaliștii croați caută să modifice limba împingând-o cât mai departe de sârbă.

În vreme ce sârba este o limbă relativ unitară, croata, mai arhaică, este împărțită în dialecte extrem de divergente, în special cele de pe coastă, unele, precum insula Hvar aflată un mileniu sub dominație venețiană, fiind practic limbi slave de sine stătătoare.

După destrămarea Iugoslaviei, căsătoriile între sârbi – croați – bosniaci au devenit extrem de rare, ba chiar și prieteniile vechi au avut de suferit.

Ucrainenii și rușii

Am spus că limba comună nici nu este un element important, dacă ne gândim că sârbii, croații și bosniacii musulmani (precum și muntenegrinii), sunt slavi cu toții, ba chiar vorbesc aceeași limbă, dar asta nu i-a împiedicat să se măcelărească cu frenezie.

În realitate, raportul între ruși și ucraineni este istoric inversat, pentru că într-adevăr cultura kieveană stă la baza culturii și civilizației rusești .

Cel mai bine a rezumat-o unul din părinții doctrinei „eurasiatice”, adoptată actualmente de Kremlin: prințul exilat și mare lingvist Nikolai Trubetzkoy.

Acesta, într-o scrisoare către celălalt mare lingvist rus exilat, Roman Jakobson, scria în felul următor:

„Literatura rusă de după Petru cel Mare este de fapt o continuare a literaturii occidentalizante a Kievului, iar nu o continuare a literaturii veliko-ruse (велико-русская) moscovite.

Același fenomen poate fi remarcat în istoria picturii, a muzicii, a arhitecturii religioase și, în sfârșit, în istoria ritualului religios.

În realitate, putem vorbi de o ucrainizare a întregii culturi spirituale a Rusiei Mari moscovite la cumpăna veacurilor XVII-XVIII.

Cultura rusă pe care ucrainenii „autentici” o prezintă drept străină și impusă cu forța este în realitate ucraineană în originile sale.

Raportul istoric este așadar inversat, însă rămâne acest fapt incontestabil și anume, chiar dacă, cum spune Trubetzkoy, putem vorbi de o „ucrainizare” a întregii culturi spirituale a Rusiei Mari moscovite, cele două popoare vorbesc azi limbi diferite și revendicarea Ucrainei sau a părți din ea echivalează cu o ipotetică tentativă absurdă a Spaniei de a revendica Portugalia.

Sau, pentru a aminti un exemplu și mai nefast, pentru că Germania a tot vrut să ia înapoi Alsacia de la Franța s-a ajuns la două războaie mondiale.

Am învățat cum a vorbi aceeași limbă nu are nici cea mai mică importanță în dușmănia de dimensiuni galactice dintre vecini.

Și mi s-a arătat atunci și sensul vechiul proverb al strămoșilor noștri latini: Hospes hostis! adică: Străin = dușman!

 

 

Publicitate