CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

VIDEO: Domnul Mircea Diaconu (candidat la președinția României) a dat, într-o filmare pusă pe facebook și youtube, explicații legate de participarea sa la Revoluție și implicarea sa civică din anul 1990

 

Imagine similară

 

 

Domnul Mircea Diaconu (actual candidat la președinția României) a dat, într-o filmare pusă pe facebook și youtube, explicații legate de participarea sa la revoluție și implicarea sa civică din anul 1990.  

 

 

 

 

Transcriere înregistrare:


Mircea Diaconu: M-am văzut, grație unor prieteni, pe diverse rețele, tînăr, la revoluție (Asta a fost o bucurie, că eram tînăr), zicînd tot felul de chestii. Fac niște precizări.

Iată, de exemplu.

Sigur, un haos general, toți vorbeau, spuneau „înainte, înapoi”, nimeni nu știa ce să facă, mă rog, cam asta era atmosfera. Și la un moment cineva zice: „o mașină, să-l aducă pe domnul Iliescu”.

Cineva zice: „să-l aducă domnul Diaconu, să ia o mașină, să-l aducă pe domnul Iliescu”. Precizez, pentru istorie, nu pentru dumneavoastă: Pe domnul Iliescu l-a adus cineva, într-adevăr, acolo, dar nu Diaconu.

Domnul acela se numea Dumitru Iliescu și, imediat după asta, domnul Iliescu, Ion Iliescu, l-a numit șeful SPP-ului și al protecției, și de acolo a ieșit general mai tîrziu. Persoană cunoscută și foarte în regulă.

Deci nu Diaconu, în orice caz. După aceea, tot din amalgamul ăla, din haosul ăla, din amestecătura aia de oameni și de păreri, s-au ales 40, nu știu cine i-a ales și cum i-a ales, pentru că i-a citit, a fost o listă, care însemna Consiliul Frontului Salvării Naționale.

Lista a fost citită de domnul Iliescu, vestita listă care se termina „și ultimul pe listă, Ion Iliescu”.

În acea listă nu era Diaconu.

Erau, nu știu, Doina Cornea, Ion Caramitru era, Ana Blandiana, mă rog, o sumă întreagă de oameni respectabili, dar nu era Diaconu.

Diaconu plecase la teatru, ca să știți unde fusese Diaconu, pentru că aveam spectacole. Și jucam un spectacol subversiv, incredibil de subversiv la vremea aceea, mă tem că și la vremea asta la fel de subversiv, dacă l-am juca, și se numea „Aprilie, dimineața”.

Și în teatru veneau spectatorii, afară se auzeau împușcături și veneau spectatorii la teatrul Notara unde lucram, și plasatoarele îi controlau să n-aibă arme sau bombe la ei, că așa era obsesia, fake news puternic și profesionist cu terorismul și cu bombe și cu mitraliere și așa mai departe, și îi percheziționau pe spectatori.

Intrau, cîte un spectacol, plecau acasă. Și Diaconu a fost numai la teatru, mereu.

După aceea, foarte curînd după asta, s-a constituit un fel de parlament al României la vremea aceea, ce se numea CPUN, nu, CPUN, da, CPUN se numea. Consiliul Provizoriu de Uniune Națională. Și în care iarăși nu era Diaconu.

Deloc. Diaconu era la teatru între timp, să știți. Erau alte persoane. La un moment dat, mai tîrziu un pic, foarte puțin după asta, chiar mîna dreaptă, la vîrf, erau oameni de toată isprava, ai domnului Iliescu: Era și Ion Caramitru, era chiar al doilea sau al treile om din stat la vremea aceea.

Domnul Andrei Pleșu era foarte bine plasat și ascultat, ceea ce e foarte bine, fără discuție, nu sînt deloc ironic. Dar nu era Diaconu, asta-i precizarea pe care țin s-o fac.

Diaconu era la teatru în tot acest timp. Și juca spectacole, asta făcea Diaconu. Mai mergea la țară, aveam porc, aveam vacă, trebuia să fac lucruri de tipul ăsta.

Mai departe însă, foarte aproape, a urmat Piața Universității. Piața Universității, la care, mă rog, am contribuit și eu măcar cu prezența.

Da, la un moment dat a fost un moment în care s-au ținut discursuri. Domnul Coposu, Corneliu Coposu a ținut un discurs înaintea mea, doamna Blandiana, și m-au pus și pe mine să vorbesc acolo.

Și am făcut următoarea remarcă: M-am urcat la tribună, ditamai piața plină cu oameni, și am zis, pentru că orice discurs se termina cu „jos Iliescu! jos Iliescu! jos Iliescu!”.

Și am zis: „Nu vă supărați, un anunț fac: E cumva cineva Ion Iliescu aici? Că-l caută cineva jos”.

Și după 3 secunde, asistența, după ce a procesat, a rîs în hohote și a continuat „jos Iliescu! jos Iliescu!”. Deci nu, eu nu l-am adus pe domnul Iliescu, asta vreau să spun.

Că așa pare din montajul acela făcut de niște prieteni foarte apropiați, nu știu, sau oameni politici de mare viitor din România. Diaconu a adus ciuma roși, recte Ion Iliescu și ciuma roșie. Nu. Diaconu a fost la teatru, pe cuvîntul meu de onoare, în tot acest timp.

Și mi-am jucat spectacolele. Iar în toamnă, ceva mai tărziu, am complotat cu alți oameni de foarte mare ispravă, inclusiv Emil Constantinescu, Ana Blandiana, Petre Mihai Băcanu.

Și sînt fondator de bază al…, Stelian Tănase, Dinescu, Mircea Dinescu, și așa mai departe, și am fondat Alianța Civică.

Un lucru extraordinar la vremea aceea și care a strîns o energie uluitoare. Uluitoare, oameni care au ieșit și au venit alături de noi, fenomenal.

Iar în 15 noiembrie am făcut cel mai mare miting pe care l-am văzut vreodată acolo.

Nici la revoluție n-au fost atît de mulți oameni în acea piață, acolo, în fața CC-ului, cum au fost în 15 noiembrie atunci.

Alianța Civică a fost un lucru extraordinar, la care am fost vicepreședinte al Alianței Civice.

Și care avea acest sens: Jos Iliescu. N-am nimic cu domnul Iliescu, n-am nimic cu nimeni, dar puțină istorie nu strică. A, erată, da, ia: Dar acolo, în timpul ăla, venind fiecare, pe uși, pe ferestre înăuntru, am aflat cine era celălalt. Unul a zis: sînt generalul Vlad.

Aveam nevoie de ofițeri. Altul: generalul Gușe. Ofițeri, armata română și așa mai departe. Habar n-aveam că se ocupa cu altceva domnul general Vlad.

Dar mai tîrziu am aflat, că pe vremea aceea, ei, generalii de securitate nu erau vedete de televiziune, ca acuma. Nu dădeau interviuri, nu, ca acuma nu erau. Nu știa nimeni nici cum arată, nici cum îi cheamă.

Dar am uitat ceva foarte important să vă spun: S-au filmat, ați văzut, filmările alea. Erau 3-4 oameni în România care aveau camere video și au făcut carieră toți, inclusiv domnul Adrian Sîrbu care era acolo, și e martor la ce spun eu acuma. Și pe seară, după ce au filmat, au filmat, și eu am zis, și asta e acolo, am tot zis mereu: lăsați-i să filmeze, lăsați-i să filmeze că trebuie să știm ce s-a întîmplat și cine ajunge. Și așa mai departe. Seara, noaptea, le-au fost confiscate camerele video și casetele și de fotografii, casetele cu poze, și le-au ascuns undeva, înăuntru, în biroul în care erau niște persoane importante, tot cu grade și așa mai departe. Și eu am fost plecat, pe la teatru, pe acasă.

Cînd m-am întors, mi-au spus „ne-au confiscat casetele”. Și atuncea – „unde?”.

Și pînă la urmă mi-au spus „vezi că în sertarul cutare au băgat acolo, era o bibliotecă și jos au băgat casetele.

Am intrat peste ei, m-am dus, am deschis, am luat casetele. Au început să țipe la mine și am zis: „pardon”, și am plecat afară.

Făceți-mi ce vreți. Și am ieșit cu ele, am plecat direct la televiziunea română, că acolo lucram în general și știam pe unde să intru și restul, cu soția mea alături. Am intrat și am zis: „repede, înregistrați-le, multiplicați-le, pentru că e istorie, și altfel dispar”. Pentru că cineva voia să dispară aceste casete.

Faptul că ele sînt astăzi (arată spre el). Asta am uitat să vă spun.

Și mă bucur că sînt.

 

 

https://mariusmioc.wordpress.com/2019/09/23/mircea-diaconu-despre-participarea-sa-la-revolutie-pe-domnul-ion-iliescu-l-a-adus-dumitru-iliescu-diaconu-plecase-la-teatru-pentru-ca-aveam-spectacole-am-fost-vicepresedinte-al-aliantei-civi/

URMĂRIŢI şi alte filmări din revoluția bucureșteană în care apare  Mircea Diaconu:

 

– Demisia lui Dăscălescu. 22 decembrie 1989
– Ilie Verdeţ în 22 decembrie 1989
– În clădirea CC al PCR, 22 decembrie 1989. Dăscălescu: La Timișoara am eliberat deținuții. Cetățean: Dacă în această anarhie nu se face ordine va fi lovitură de stat militară

24/09/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Istoricul Marius Oprea: Holocaustul şi „fascismul slav”

 

 

Imagini pentru marx engels lenin stalin hitler photos

 

 

Dacă înfiinţarea Muzeului Holocaustului este una apropiată, despre înfiinţarea unui Muzeu al Victimelor Comunismului în care să dea un nume şi un loc de cunoaştere a celor morţi în sistemului concentraţionar din România comunistă, nu se mai vorbeşte la nivel oficial, deşi ne apropiem de aniversarea a trei decenii de la căderea comunismului.

Victimele regimului comunist rămîn anonime marelui public şi mai ales tinerilor, care nu ştiu mai nimic despre ceea ce s-a întîmplat cu generaţiile părinţilor, bunicilor şi străbunicilor lor.

Un proiect care a vizat, de pildă, transformarea închisorii Jilava într-un muzeu (un asemenea proiect, pe care l-am redactat după ce s-au stabilit liniile sale directoare în comun, în urma unor numeroase consultări în ultimii trei ani între Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Rmânesc, Fundaţia Română pentru Democraţie şi Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici) şI pe care l-am trimis de aproape un an la Guvern zace şi acum prin sertare.

Se spune, şi pe bună dreptate, că între Holocaust şi crimele comunismului nu pot exista termeni de comparaţie.

Aşa şi este, numai un nostalgic fascistoid sau un semidoct cotabilizează morţii de o parte sau alta, pentru a vedea „cine a omorît mai mulţi”. E o socoteală cinică şi lipsită de morală.

Căci, atît comunismul, cît şi fascismul au practicat crima în masă, primul prin justificarea „luptei de clasă”, al doilea din „raţiunea” criminală a exterminării evreilor, socotiţi duşmanii seculari ai celui de-al treilea Reich german.

Ambele state, atît Germania nazistă, cît şi Uniunea Sovietică, statele comunismului asiatic, ulterior şi statele satelite care au intrat sub ocupaţia sovieto-comunistă la finalul celui de-al doilea război mondial, au practicat un tip comun de abordare în legătură cu cei care ai fost identificaţi de aparatul de propagandă şi apoi de cel represiv drept inamici interni: exterminarea lor.

Evreii din Germania (în mod special), din ţările ocupate de aceasta sau cu regimuri fasciste, precum şi alte categorii, precum homosexualii, cei de o altă orientare politică decît nazismul sau romii, iar în cazul Uniunii Sovietice conduse de Stalin, fie popoare întregi (tătari, armeni, diverse populaţii din Asia Centrală etc.), fie „duşmanii proelariatului” (şi aici paleta a fost foarte largă ) au fost victime ale exterminării.

Secolul XX a fost cel mai sîngeros din istorie şi victimele dictaturilor, chiar şi în vreme de pace, au fost mai numeroase decît cele ale combatanţilor din timpul războiului.

Nimeni nu poate nega că ambele regimuri, atît cel nazist din Germania lui Hitler, cît şi poltica dusă de Staln în timpul Marii Terori, care a precedat semnarea pactului Ribentropp-Molotov, au practicat crima în masă de tip genocidar, socotită în zilele noastre „crimă împotriva umanităţii”.

Atît Germania lui Hitler, cît şi Rusia lui Stalin au ucis multe zeci de milioane de oameni, prin procedee şi din raţiuni în anumite puncte similare.

Numărul victimelor de o parte şi de alta este halucinant şi nici pînă astăzi nu a fost stabilit cu precizie, din cauza secretului în care s-au desfăşurat aceste operaţiuni de exterminare.

La capătul oricăror investigaţii, făcute atît cu privire la Holocaust, cât şi la crimele comunismului, în legătură cu modalităţile de exterminare, soarta victimelor intrate pe porţile lagărelor naziste sau ale imensului Gulag sovietic, se întrevede o singură concluzie:. atît comunismul, cît şi nazismul, au practicat o politică a terorismului de stat, care a dus la acte genocidare.

Tocmai de aceea, personal consider că atît Holocausutul cît şi crimele comunismului trebuiesc socotite drept cele două feţe ale aceleiaşi monede: crimă împotriva umanităţii. Şi că, juridic şi istoric, ar trebui tratate ca atare.

 Există premize istorice pentru o asemenea abordare.

 

Imagine similară

Pe 24 augsut 1939, s-a semnat pactul Ribentropp-Molotov, la ora 2 noaptea (Foto sus).

Erau de faţă, pe lîngă semnatari (Stalin îl înlocuise pe Maxim Litvinoff din funcţia de comisar al politicii externe, tocmai pentru că un asemenea tratat nu putea fi semnat de un evreu) şi membrii celor două delegaţii.

Stînd deoparte, doi membri ai delegaţiei germane vorbeau în şoaptă:

”ia te uită cum dau noroc ofiţerii Gestapoului cu omologii lor din NKVD şi cum îşi zîmbesc unii altora! Cu siguranţă, sînt fericiţi că pot colabora, în fine!”

Ceremonia se desfăşura în sunetele „Cîntecului lui Horst Wessel”, imnul partidului nazist, cîntat de o fanfară militară sovietică, iar sala era pavoazată cu drapelele alb-roşii cu zvastică şi cele comuniste. Dîndu-şi seama că nu au steaguri naziste, gazdele apelaseră pentru pavoazare în disperare de cauză şi în ultumul moment, la recuzita unui film propagandistic antifascist.

Stalin, sosit la semnare pe nepusă masă, a ridicat un pahar de şampanie şi a rostit un toast:

„Ştiu cît de mult îşi iubeşte Fuhrerul naţiunea germană, de aceea beau în sănătatea lui!”

Imortalizat cu paharul ridicat, liderul sovietic i-a sugerat fotografului oficial german că n-ar fi bine să fie dată publicităţii tocmai acea fotografie. Îndatoritor, acesta a dat să scoată filmul din aparat, dar Stalin l-a oprit: „Am încredere în cuvîntul unui german!”

Numai că Hitler era austriac. Dar ce s-ar fi întîmplat dacă Hitler şi-ar fi ţinut cuvîntul?

Dincolo de această istorie contrafactuală, o analiză succintă arată că fundamentul toretic şi practica celor două regimuri conduse atunci de Stalin şi Hitler i-au determinat să semneze un pact de neagresiune tocmai pentru că punctele lor comune ajunseseră să le confere aceeaşi identitate.

Din punct de vedere al „expertizei” în materie de exterminare a inamicilor interni, URSS se afla mult mai departe decît Germania nazistă.

Putem presupune că experienţa pe care NKVD o acumulase în ultimii douăzeci de ani de exercitare a terorii de stat şi modul în care au pus la punct Gulagul sovietic, „moara” care măcinase deja peste 17 de miliioane de vieţi numai în timpul Marii Terori, a fost împărtăşită de ofiţerii poliţiei secrete sovietice omologilor lor din Gestapo.

Şi că ideea lagărelor de exterminare naziste s-a născut poate în acele strîngerile de mîini între agenţii NKVD şi omologii lor germani din Gestapo.

Astfel, se poate spune, metaforic, că Auschwitz-ul s-a născut la Kremlin.

Întărind ideile de mai sus, trebuie spus că o propoziţie a lui Mussolini, socotită anecdotică, enunţată la cîteva zile după ce, în urma semnării pactului Ribentropp-Molotov, după ce Hitler atacase Polonia şi Stalin ocupase partea ei estică devenea, în acel context, un mare adevăr.

Mussolini observa, după ce consecinţele pactului dintre sovietici şi germani au început să se arate, că ”bolşevismul a murit. În locul lui s-a instaurat un soi de fascism slav”.

Ca fundament doctrinar, Hitler considera în „Mein Kampf” că societatea omenească are la bază ierarhii valorice ale raselor şi popoarelor şi că succesul unei naţiuni „alese” (adică poporul german, care era considerat superior, parte din „rasa ariană”.

 

 

 

 

Acelui ”ubermench” îi revenea sarcina de a menţine puritatea rasei, pentru a supravieţui şi domina), prin subordonarea şi chiar exterminarea raselor inferioare: evreii, ţiganii, slavii şi rasele de culoare.

Comunitatea evreiască era considerată de Hitler drept un cancer care distrugea trupul Germaniei şi împotriva căruia „ubermench”-ul german (acelaşi, în descriere cu „omul nou” comunist, dacă se înlocuieşte „rasa” cu „clasa”) trebuia să lupte cu abnegaţie.

Perspectiva aceasta îşi regăseşte corespondentul în scrierile lui Lenin, care a fundamentat teoretic terorismul de stat.

 

 

 

 

 

Aici nu mai e vorba de rasă, ci de „clasă”, dar mijloacele şi rezultatul sînt preconizate a fi aceleaşi: dominaţia universală a ”clasei muncitoare”, „dictatura proletariatului”.

În atingerea acestui scop, V.I. Lenin arăta în scrierile sale despre funcţiile şi caracteristicile terorismului de stat că dictatura proletariatului înseamna „puterea neîngrădită de nici un fel de lege sau regulamente şi bazată direct pe folosirea forţei”, în care poporul revoluţionar „îşi creează propriul tribunal şi instituie forţa, creează o nouă lege revoluţionară”, care trebuie să legalizeze teroarea „în termeni clari, fără echivoc”.

Lenin sublinia:

„Caracteristica necesară, condiţia sine qua non a dictaturii proletariatului o constituie reprimarea prin violenţă a exploatatorilor ca clasă şi, în consecinţă, violarea democraţiei pure, adică a egalităţii şi a libertăţii faţă de această clasă”.

În esenţa ei, dictatura proletariatului presupunea „o luptă crîncenă, sîngeroasă şi nesîngeroasă, violentă şi paşnică, militară şi economică, pedagogică şi administrativă, împotriva forţelor şi tradiţiilor vechii societăţi”. Dogma a fost pe deplin respectată.

La sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, regimul stalinist s-a extins, ca regim de ocupaţie sovieto-comunistă, în statele şi centrul Europei, intrate sub stăpînirea Armatei Roşii.

Esenţa doctrinei staliniste a sovietizării a fost enunţată de liderul de la Kremlin la întîlnirea sa cu Tito din aprilie 1945:

„în războiul acesta nu este la fel ca în cel trecut, ci acela care ocupă un teritoriu îşi impune şi sistemul său social. Fiecare îşi impune sistemul său acolo unde ajunge armata sa. Altfel nici nu poate fi!”

De fapt, în statele -satelit ocupate se înlocuise, prin evoluţia războiului, ocupaţia nazistă cu „fascismul slav”.

Pactul Ribentropp-Molotov era o aminire neplăcută pentru sovietici, dar lecţia învăţată din alianţa cu naziştii continua să fie pusă în aplicare. Instituirea unui terorism de stat, teoretizat de astă dată ca necesitate a instaurării „dictaturii proletariatului” a continuat ca o condiţie sine qua non a justiticării ocupaţiei sovieto-comuniste.

„Dictatura proetariatului”, aşa cum a definit-o A. I. Vîşinski, artizanul impunerii guvernului Groza la 6 martie 1945 în România într un text în care dezvolta tezele leniniste, arăta că „dictatura proletariatului exceptează inevitabil pe exploatatori de la beneficiul libertăţii”.

Înlocuiţi „exploatatorii” cu evrei, ţigani şi slavi, la care se referea Hitler în „Mein Kampf” şi paradigma e aceeaşi.

În cazul fascismului, orice mijloace de eliminare a „inamicului” (evreul), iar în cazul comunismului „exploatatorul”, „burghezul”, „culacul” sînt permise şi organizate chiar de către stat:

„statul înseamnă oameni înarmaţi şi apendice materiale, adică instituţii, organisme, organe, mecanism care acţionează după toate regulile tacticii şi strategiei de stat.

Latura de constrîngere a dictaturii proletariatului nu poate fi pusă la o parte nici în perioada relativ paşnică de construcţie socialistă.

Organele de constrîngere, armata şi celelalte instituţii sînt tot atît de necesare acum, în momentul construcţiei, ca şi în epoca războiului.

Fără aceste organe, nu se poate asigura activitatea constructivă a dictaturii”, arăta acelaşi Vîşinski.

Acest regim politico militar de tip sovietic, de fapt fascist în esenţă şi construcţie instituţională a fost hărăzit şi României, ca ţară ocupată de Armata Roşie „eliberatoare”.

Comunismul românesc a promovat acelaşi tip de politici, bazate pe represiune şi recunoscînd primatul ideologiei asupra binelui propriului popor.

Fie că „aparatul” de partid şi de stat a avut ochii îndreptaţi spre Moscova, fie că a preamărit rolul lui Ceauşescu, pentru a-l impune drept cult unui întreg popor, prea puţin din ceea ce a aparţinut şi a caracterizat regimul politic comunist în România poate fi socotit că ar fi avut un conţinut menit binelui naţional.

În privinţa mijloacelor folosite, Securitatea nu s-a deosebit nici ea de NKVD şi nici de Gestapo, după cum afirmau deţinuţi politici din închisorile româneşti care supravieţuiseră Holocaustului.

Ce nu s-a întîmplat însă la noi (şi nici în alte state foste comuniste) este un „proces al comunismului”, asemănător celui de la Nurnberg.

Toate iniţiativele în acest sens au eşuat în derizoriu, în majoritatea statelor foste comuniste.

La noi în ţară, majoritatea anchetelor demarate la finele anului 1991 cu privire la crimele comunismului au fost stopate, cu rare excepţii, înainte de a se finaliza, prin trimiterea în judecată a făptuitorilor, iar procurorii care s au ocupat de asemenea cazuri au fost îndepărtaţi din sistem sau marginalizaţi.

Petiţionarilor care au reclamat dispariţia unor apropiaţi în universul concentraţionar din România înainte de 1989 li s a răspuns, în genere, că „nu există date” în legătură cu respectivele persoane dispărute, fără ca organele statului să treacă la anchetarea serioasă a împrejurărilor acestor dispariţii.

Majoritatea lor au în spate executarea sumară sau moartea în închisori şi lagăre a celor dispăruţi.

Ceea ce s-a petrecut în realitate nu a mai avut aproape nimic în comun cu „Manifestul partidului comunist” al lui Karl Marx.

Comunismul a fost înlocuit cu „fascismul slav”.

Ce diferenţă ar mai fi, atunci, între morţii din Gulag, victimele Stasi sau ale securităţii poloneze şi din toate statele intrare sub cortina de fier şi cei care au fost victime ale ororilor Holocaustului?

 

 

 

 

 

Ce diferenţă e între gropile comune care acoperă, de la Cercul Polar şi de la est Siberia şi trec spre vest, prin toate ţările pe unde a mărşăluit victorioasă Armata Roşie şi cele de pe harta locurilor unde au fost exterminaţi, cu neasemuită cruzime milioane de evrei?

Există una, şi e chiar una fundamentală: peste primele s-a aşternut tăcerea, iar ultimele sînt comemorate şi au intrat deplin în conştiinţa umanităţii (şi este foarte bine că e aşa).

În România, nu se mai discută de un muzeu al victimelor comunismului, pe care nu îl vom avea în viitorul apropiat.

Nu este vorba aici numai de faptul că doamna Dăncilă nu pare a avea prea mare habar de istorie sau doar o chestiune de „lobby”.

Există şi o semnificaţie mai adîncă în ceea ce se întîmplă cu crimele comunismului şi cu victimele despre care se vorbeşte mult mai puţin. Puterea de a construi un complot al tăcerii, în legătură cu milioane de morţi care trec încet în uitare aparţine îndeobşte învingătorilor.

Să însemne, aşadar, că Mussolini avea dreptate, şi că „bolşevismul comunist”, care a murit demult, a fost înlocuit cu „fascismul slav”?

Şi că învingător este, încă, sub o formă adaptată vremurilor, acesta din urmă? Fantoma lui bîntuie încă şi în România.

Semnele i se văd la tot pasul, în ura descătuşată din dezbaterea publică, urmaşă a „urii de clasă” de odinioară, în violenţă, în ignoranţa şi nepăsarea cu privire la trecut, la victimele acelor vremuri în care secera şi ciocanul se îngemănau, în modul şi justificarea de a ucide, cu zvastica.

 

 

Sursa:

mediafax.ro prin https://www.orange.ro/info/news/mediafax 

24/09/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ZIUA DE 24 SEPTEMBRIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

 

 

 

 

 

 

Ziua de 24 septembrie în istoria noastră

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1420:  După o rezistenţă eroică, în lupta de sub zidurile cetatii Haţegului, forţele transilvănene sunt înfrânte de oastea otomană, iar voievodul  Miklós Csáki pierde cea mai mare pare a oamenilor săi.

In zilele urmatoare, invadatorii au distrus targul Orastie si au devastat sud-estul Transilvaniei, dupa care s-au retras.După atac oraşul Orastie a fost  repopulat.

Despre luptele de la Haţeg şi din Secuime mai aflam într-un act emis de Ladislaus de Chak, la 8 iulie 1421, in Cetatea de Baltă:  Blasij, filij Sandrini, filij Lewkews a participat la luptele cu  „Thurcis sub Castro Haczok”, şi a apărat, cu  „preţul sângelui său”, fortificaţia şi turnul de la  Solyomkew (Piatra  Şoimului), situat aproape de râul Olt, care pe vremuri era un turn de veghe a secuilor din Tuşnad (munimentum ac turrim Solyomkew olim Spiculatorum in territorio possessionis Thwsnad Siculorum de Chik prope fluuium Olth vltra syluam dicte possessionis sitam).(Gróf József Kemény: DiplomatariumTransilvanum, Appendix.V)

Ţara Bârsei a avut  aceeaşi soartă.

Analele Brasovului: „Amurathes II imperator Turcanum terram Barizensem ferro et igne vastat, senatum coronensem abducit residuo populo in arce montis conservato”- (Amurathes II, împăratul turcesc, a devastat (a trecut prin fier şi foc) Ţara Bârsei, senatul braşovean  a fost luat (în robie), restul populaţiei a supravieţuit în cetatea de pe munte.

(Johannis Georgii Schwandtner: Scriptores Rerum Hungaricarum Veteres Ac Genuini vol.I.).

 

 

 

 1659: Se încheie la Tîrgu Mureş în condiţii de deplină egalitate,  tratatul de alianţă între Mihnea al III-lea, domn al Valahiei şi Gh. Rakoczi al II-lea, principele Transilvaniei.

La Târgu Mureş, Ignatie, mitropolitul Ţării Româneşti, Radu mare logofăt şi Gabriel Tamaş, vicar apostolic al Moldovei şi Ţării Româneşti, împuterniciţi de domnul muntean, au încheiat acel  tratat de prietenie şi bună înţelegere cu principele Gheorghe Rákóczi al Transilvaniei  şi comite al secuilor.

În secolul al XVII-lea în Țara Românească şi Moldova nu mai avem figuri strălucite de conducători de oşti. Radu Mihnea al III-lea este singurul domn care în anul 1658 va îndrăzni pentru câteva luni să se alieze cu Gheorghe Rákóczi al II-lea, voievodul Transilvaniei, şi să poarte război cu turcii.  

 

 

 

 

Mihnea al III-lea (Mihail Radu) (d. 6 aprilie S.V. 26 martie 1660) a fost domn al Tarii Romanesti (1658-1659).

 Noul domn vroia să-l imite pe Mihai Viteazul, motiv pentru care şi-a schimbat numele pentru a semăna cu acesta din urmă. Pe plan diplomatic, prin titulatura sa, Mihnea va fi printre ultimii domni care va folosi termeni ce aminteau de tradiţia stăpânirilor munteneşti în Ardeal, din vremea lui Mircea cel Bătrân (Amlaşul şi Făgăraşul):

”Io, Mihail Radu voievod şi ighemon ţării Româneşti, principe şi arhiduce al părţilor Valahiei Transalpine”, cum apare în documentul emis la 5 iulie 1658, folosind şi acvila bicefală pe care o va introduce în armele sale, în sigilii şi în steag.

Acţiunea antiotomană a fost declanşată la 12 septembrie 1659, prin uciderea gărzii turceşti de la curte, apoi a turcilor din Târgovişte, şi în cele din urmă din ţară, numărul acestora ajungând la câteva mii.

În următoarele două săptămâni au fost atacate raialele Giurgiu, Brăila şi Turnu, iar dincolo de Dunăre, Rusciuk, Nicopole şi Măcin. 

În sfârşit la 15 octombrie 1659 Gheorghe Rakoczi al II-lea a trecut în Țara Românească lângă Rucăr unde s-a întâlnit cu Mihnea la III-lea, stabilind planul viitoarei acţiuni antiotomane. Rákóczi trebuia să atace Lugojul şi Caransebeşul, Consantin Şerban după ce va fi ocupat tronul Moldovei urma să oprească intervenţiile tătarilor, iar Mihnea al III-lea să-i atace pe turci la sud de Dunăre.

Doar că, acţionând separat, cei trei au fost învinşi pe rând, mai întâi Constantin Şerban, în Moldova, cam în acelaşi timp când a fost înfrânt Rakoczi în Ardeal.

Mihnea deşi i-a biruit pe turci la Frăteşti, la 23 noiembrie 1659, a fost nevoit să părăsească asediul Giurgiului şi atacat de turci şi tătari a fost înfrânt la începutul lui decembrie 1659 în apropiere de Călugăreni şi s-a refugiat în Transilvania ajungând la Râşnov la 3 decembrie 1659.

Întâlnirea cu Gheorghe Rákóczi al II-lea la asediul Sibiului de către acesta la începutul lui decembrie 1659 nu a avut niciun rezultat şi Mihnea a trecut prin secuime îndreptându-se spre Satu Mare. Aici la 5 aprilie 1660, după o masă îmbelşugată oferită de celălalt pribeag, Constantin Şerban, fugit din Moldova, Mihnea a murit. Se presupune că voievodul ar fi fost otrăvit.

 

 

1724: Este sfinţita Biserica Mânăstirii Văcăreşti, ctitorie a domnitorului Nicolae Mavrocordat, situată în partea sudică a Bucureştilor, unul dintre cele mai valoroase monumente ale patrimoniului istoric şi artistic românesc, cea mai mare manastire din Balcani.

 

 

 

 

 

manastirea-vacaresti-(1)

 

 

Foto: Biserica mănăstirii cu hramul “Sfânta Troiţă” – clădire grandioasă, însumând o seamă de elemente arhitectonice brâncoveneşti si influenţe ale barocului muntean, considerată de unii istorici ca o încununare a  stilului brancovenesc din Ţara Românească.

 

 

 

 

 

Manastirea Vacaresti

 

 

 

 

 Voievodul a înfiinţat aici o şcoală în limba elenă, o tiparniţă de sub teascurile căreia au văzut lumina zilei câteva cărţi importante în 1741 şi, ceea ce este mai important, a instalat la Văcăreşti o bibliotecă de proporţii, cunoscută ca fiind una dintre cele mai mari şi mai complete din Europa acelei epoci (un catalog al bibliotecii din 1723 care se păstrează confirmă numărul de 237 de autori).

În 1730 Nicolae Mavrocordat moare de ciuma şi este îngropat la Văcăreşti, în incinta bisericii.

Din păcate, după moartea domnitorului, biblioteca s-a împrăştiat.

În 1848, armata rusă de ocupaţie i-a inchis  la Văcăreşti pe deţinuţii revoluţionari munteni care participaseră la Revoluţia Română , iar în 1864, an al unor răscoale ţărăneşti,  guvernul conservator ii încarcerează aici pe ţăranii arestaţi, întregul ansamblu monastic fiind transformat în penitenciar.

Intervenţiile făcute pentru dotarea monumentului în scopul noii destinaţii, succedate de-a lungul deceniilor, au alterat arhitectura originală a majorităţii clădirilor.

Aici au fost închise personalităţi ale vieţii culturale şi politice româneşti între care scriitorii Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Ioan Slavici, Mircea Damian, episcopul greco-catolic Vasile Aftenie, Corneliu Zelea Codreanu (interesant la acesta din urma amănuntul că, după cum el însuşi mărturisea, numele organizaţiei pe care a întemeiat-o – Legiunea Arhanghelului Mihail – i-a fost inspirată de icoana Sfântului Arhanghel aflată pe uşa din dreapta a iconostasului bisericii mari de la Văcăreşti).

 

 

 

 

 

Demolarea bisericii (11-15 decembrie 1986)

 

 

Ca urmare a activitatii de „sistematizare teritoriala urbana si rurala”, initiate de dictatorul Nicolae Ceausesc, intregul ansamblu al acestei manastiri a fost daramat, in ciuda protestelor şi intervenţiilor Bisericii Ortodoxe Române,a oamenilor de cultură din ţară şi de peste hotare, organizaţiilor şi a  instituţiilor internaţionale.

Intre 11-15 decembrie 1986 a fost demolată biserica , iar în 1987 întreaga Mănăstire Văcăreşti a fost rasă de pe faţa pământului, pentru a elibera terenul în vederea construirii unui complex de clădiri pentru justiţie, în care trebuiau să se instaleze Ministerul Justiţiei, Procuratura Generală, Tribunalul Suprem şi alte instanţe judecătoreşti. După ce în 1988 a început turnarea fundaţiilor, în 1990 lucrările au fost abandonate.

Nici măcar dealul nu a fost cruţat, el fiind aproape total distrus.

 

 

 

 

 

1900: S-a născut la Craiova, poetul Dem. Bassarabeanu; (m.29 octombrie 1968, Bucureşti).

 

Opera

 

• Frumoasele, Craiova, 1927;

• Versuri, Craiova, 1934;

• Poezia lui Al. T. Stamatiad, Bucureşti, 1937;

• 13 poezii, Bucureşti, 1939.

 

 

 

 

 

1916: S-a născut în  comuna Girov, jud. Neamț,  compozitorul român compozitor de origine evreiasca, Aurel Giroveanu;  ( d. 2 aprilie 2001, București).

A studiat la Conservatorul „Egizio Massini” din București (1933-1937) cu profesorul si compozitorul Egizio Massini (orchestrație, dirijat orchestra) si cu Leon Klepper (armonie, contrapunct, compoziție, 1950-1953)..

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A fost pianist în diverse formații de muzică din București (1944-1949), șef al redacției de muzică ușoară și populară (1949-1950) în Societatea Română de Radiodifuziune din București. A făcut parte din Consiliul artistic al Teatrului de Estradă din București (1953-1956) și Casa Centrală a Creației Populare din București (1955-1956).

A scris articole în „Muzica”, „Contemporanul”, „Informația Bucureștiului”, „România liberă”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  1920: La Chişinău s-a întrunit: Congresul Partidului Popular din Basarabia. S-a încheiat pe 25 septembrie, preşedinte al Comitetului Central al partidului fiind ales Sergiu Niţă.

 

 

 

 

1936: S-a născut la  Ineu, judetul Arad,  prozatorul Corneliu Omescu; (m. 2001).

A urmat o Scoala Medie Tehnica de Drumuri si Poduri, apoi Scoala de Ofiteri Chimisti. si a fost, pe rand, maistru, muncitor, topograf, proiectant, controlor tehnic de calitate, redactor la TV, metodist la o casa de cultura etc.

 

 

 

 

 

Corneliu Omescu

 

 

 

 

 

 

Debuteaza in revista militara inainte (1957) cu o schita. Colaboreaza la Luceafarul si debuteaza  editorial cu un volum de schite si povestiri intitulat Intre doua trenuri (1965), urmat de alte culegeri similare: Adam evadeaza (1967), Doua povesti de dragoste (1973), Intimplari de necrezut (1975), precum si de romanele Pustoaica (1966), Aventurile unui timid (1968), Enigma (1970) etc.

Publică şi o serie de romane pe teme militare (spionaj, evocări de război etc): Toţi pentru unul (1982), Clopote sub apă (1984), Moştenirea (1987) etc.

A primit Premiul revistei  Luceafarul pe 1959.

 

 

 

 

 

 

 

1941: S-a nascut  Lucia Hossu-Longin, jurnalistă română, redactor la Radiodifuziunea Română între anii 1976 şi 1978, apoi redactor la Televiziunea Română.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Din 1991 a început, la TVR, seria de documentare de maxim impact “Memorialul durerii” privind universul concentrationar comunist, pentru care a obţinut numeroase premii

 

 

 

 

 

1967: A murit la Bucuresti, Mihail Sevastos (prenumele la nastere: Ionel Mihai), memorialist, poet şi traducător (în special din literatura rusă); (n. 1892).

Unele surse indica data de nastere  la 8 august 1892 (in certificatul de nastere scrie, textual: „nu se stie ziua”).

A urmat Facultatea de Drept a Universitatii din Iasi si este  din 1911 corector, apoi secretar de redactie la Viata Romaneasca. Debuteaza  poetic cu Cintecul ciobanasului Nacu (1908). Debut editorial cu Rime sprintene (1920), urmat, in timp, de Cronici rimate (1963) si Versuri (1967). A condus Adevarul literar si artistic (1925-l939).

Publica revista Teatrul (1912-l913, impreuna cu G. Topirceanu si Torta (1945) si este redactor responsabil la revista Lumea-Bazar.

 

 

 

 

 

 

 

Mihail Sevastos

 

 

 

 

S-a afirmat şi şi-a dezvoltat personalitatea publicistică şi literară în cadrul redacţiei revistei Viaţa Românească din Iaşi. Peste un sfert de veac, a îndeplinit funcţia de secretar de redacţie, contribuind la promovarea unei literaturi inspirate din realitatea societăţii româneşti.

A publicat versuri de orientare simbolistă, literatură pentru copii şi memorialistică. Volumul Amintiri de la Viaţa Românească (1956), prezintă viaţa de redacţie cunoscută personal de autor. A tradus din literatura clasică rusă. 

 

 

 

 

 

1977: A decedat la Bucuresti, economistul Victor Slăvescu, autor al unor importante  lucrări în domeniul economiei politice, istoriei doctrinelor economice şi financiar-bancare.

A iniţiat seria de monografii consacrate unor economişti români de seamă si a fost membru titular al Academiei Române din 1939; (n. 23 mai/5 iunie 1891, Rucăr, judeţul Argeş).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

In 1911 s-a înscris la Universitatea din Paris. În perioada scurtă cât a stat în capitala franceză, a audiat cursurile unor mari economişti francezi. Apoi s-a transferat în Germania şi s-a perindat pe la mai multe universităţi. 

Reîntors în ţară în 1915, s-a angajat ca ajutor-contabil la Banca Românească. În paralel a început să colaboreze cu revistele „Economia Naţională” şi „Expres” şi ziarele „Universul”, şi „Democraţia”. Izbucnirea războiului a însemnat chemarea la arme.

A fost înrolat ca ofiţer voluntar şi a plecat pe front, fiind rănit într-o luptă lângă Braşov după care a fost spitalizat timp de şase luni.

La ieşirea din spital a fost din nou trimis pe front, de această dată pe cel din Moldova, luand  parte la bătălia de la Mărăşeşti.

După încheierea războiului în 1918, şi-a reluat activitatea la Banca Românească. A fost însărcinat să studieze condiţiile de pe teren în noile provincii unite cu România cu scopul de a organiza un plan pentru serviciile de bancă şi credit, petrecand şase luni în Basarabia, aproape un an în Bucovina şi aproape doi ani în Transilvania.

În această perioadă a venit în contact direct cu realităţile social-economice din diferitele regiuni ale ţări şi a acumulat un vast capital de cunoştinţe practice. Pe plan profesional a avansat până la postul de subdirector al Băncii.

În anul 1925 a debutat în mediul universitar în postul de conferenţiar la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti, la cursul de transporturi şi întreprinderi.

În 1938 a fost titularizat profesor la catedra de Monedă iar în 1940, după asasinarea colegului său Virgil Madgearu, a devenit profesor de Economie politică şi Economie naţională.

Între 1925-1926 a fost şi consilier tehnic la Ministerul Finanţelor condus de Vintilă Brătianu. În perioada 1927 – 1940 a fost ales de şase ori deputat din partea Partidului Naţional Liberal şi o dată senator din partea breslei industriaşilor.

A fost subsecretar de stat la Finanţe în guvernul I. G. Duca (noiembrie – decembrie 1933), iar după asasinarea primul ministru Duca de către legionari, a preluat portofoliul Finanţelor în guvernul Tătărescu.

Dupa ce in 1938 a fost infiintat  Ministerul Înzestrării Armatei, cu sarcina de a aproviziona armata cu armament şi cele necesare apărării ţării, in anul 1939 Victor Slăvescu a preluat conducerea acestui minister, fiind cel mai bun cunoscător al situaţiei industriale. A îndeplinit această funcţie timp de 1 an şi jumătate, sub 5 guverne.

A făcut parte din Institutul Social Român al lui Dimitrie Gusti (din 1921). A fost membru în consiliile de administraţie ale mai multor societăţi comerciale şi bancare, membru al Uniunii Generale a Industriaşilor din România (şi preşedinte al acesteia, ales în 1937), membru în Asociaţia Generală a Economiştilor din România (şi preşedinte al acesteia între 1930 -1937).

A făcut parte din Consiliul Superior Economic, Consiliul Superior Bancar. În 1936 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, la propunerea lui Dimitrie Gusti iar în 1939 a devenit membru titular al Academiei. Tot în 1936 a fost ales administrator al Băncii Naţionale a României.

Instaurarea comunismului i-a adus în 1947 îndepărtarea de la catedră şi în 1948 înlăturarea din Academia Română. În 1950 a fost arestat pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare” şi, fără a fi judecat, a fost închis la Sighet, unde era închisă mare parte din elita românească.

A fost eliberat în 1955, când închisoarea a fost dezafectată. După această experienţă traumatică s-a retras din viaţa publică şi s-a dedicat cercetării ştiinţifice.

În perioada 1947 – 1977 şi-a desfăşurat cercetările mai ales la Biblioteca Academiei Române şi la Arhivele Statului, elaborând o cantitate uriaşă de material ştiinţific, de studii şi lucrări, numeroase rămase în manuscris, însumând zeci de mii de pagini.

A decedat la 24 septembrie 1977, la vârsta de 86 de ani, la Bucureşti. Academia Română l-a repus în drepturi ca membru titular dupa caderea comunismului, la 3 iulie 1990.

 

 

 

 

 

 

 

1989: A murit poetul Sergiu Filerot (pseudonimul lui Gheorghe Niculescu), membru al grupării „Albatros”, colaborator, alături de Geo Dumitrescu, Marin Preda, Şt. Popescu ş.a., la placheta colectivă „Sârmă ghimpată”, interzisă de cenzura antonesciană (1942).

A fost trimis în faţa Curţii Marţiale din Bucureşti sub acuzaţia de defetism, riscand pedeapsa cu moartea, comutată la zece ani de închisoare datorită intervenţiei unor intelectuali de stanga  (dr. Bagdasar, avocatul Avram Bunaciu).

A fost eliberat la 23 August 1944, dupa inlaturarea regimului maresalului Ion Antonescu. Colaboreaza la Victoria, Universul literar. Tribuna tineretului, Tineretea, Revista Fundatiilor Regale, Orizont, Revista muncii. Lupta tineretului. Lumea, Libertatea, Viitorul social, Flacara Moinestiului. Secretar de redactie la Lupta tineretului, Tinarul muncitor, Scinteia tineretului.
Flacara Moinestiului. In 1958 se retrage din publicistica si lucreaza ca  functionar la intreprinderea de Constructii-Montaj Bucuresti, pana la pensionare (1973). Poezia lui, violenta, protestatara, este reprezentativa pentru  lirica tinerilor nonconformisti din anii celui de-al doilea razboi mondial. 

 

 

 

 

 

 

 

1991: “A patra mineriadă”. În 24 septembrie 1991, minerii din Valea Jiului au intrat în grevă generală și cer primului ministru, Petre Roman  să vină la Petroșani pentru a le asculta problemele

Nemultumiti de întârzierea raspunsului Guvernului la revendicarile lor, pornesc spre Bucuresti.

Primele acțiuni violente au fost făcute la Petroșani unde au intrat în primărie și l-au agresat pe subprefectul Ionel Botoroaga și pe directorul Regiei Autonome a Huilei, Benone Costinaș.

Apoi, se opresc la Craiova si devastează gara orasului.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

In dimineata zilei de 25 septembrie primele garnituri de tren pline cu mineri sosesc in Gara Baneasa.

Cei zece mii de mineri veniţi în Bucureşti au asaltat la propriu clădirea Guvernului.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Prim-ministrul Petre Roman şi-a pierdut funcţia în urma unor aşa-numite negocieri între preşedintele Ion Iliescu şi liderul din Valea Jiului, Miron Cozma.

Minerii au pătruns în sala de şedinţe a Camerei Deputaţilor,  cerand demisia preşedintelui Ion Iliescu şi satisfacerea tuturor revendicărilor; sunt atacati trecatorii cu aspect de „intelectuali”, este asaltata Televiziunea (26 septembrie, seara) şi Palatul Cotroceni (27 septembrie), cu intenţia de a-l obliga pe Ion Iliescu să demisioneze.

După consultări cu liderii partidelor politice, preşedintele Iliescu are o întrevedere cu liderul minerilor, Miron Cozma (27 septembrie) in urma careia este semnat un comunicat.

Minerii se declară satisfăcuţi şi începe evacuarea lor din Bucureşti (operaţiunea prelungindu-se şi a doua zi, 28 septembrie)

România, care îşi recăpăta cu greu credibilitatea după iunie 1990, a înregistrat din nou pierderi uriaşe.

Cele 4 zile dee violenţe, au produs pagube evaluate la cca.7 miliarde de dolari.

 

 

 

 

1992: A intrat în vigoare în România, Legea nr. 102 din 21/09/92 privind stema ţarii şi sigiliul statului.

Stema României simbolizează statul român național, suveran și independent, unitar și indivizibil și se compune din două scuturi suprapuse: scutul mare și scutul mic. Sigiliul statului este însemnul suveranității naționale și garantează autenticitatea actelor statului

 Notă: la data de 8 iunie 2016, proiectul de modificare a Legii nr. 102/1992 privind stema ţării şi sigiliul statului, iniţiat de mai mulţi parlamentari PNL, PSD şi ALDE a fost adoptat de Camera Deputaţilor, în calitate de for decizional, iar la data de 12 iulie, preşedintele Klaus Iohannis, a promulgat proiectul de lege.

 

 

 

 

stema-colaj

 

 

 

 

 

Legea nr. 146/2016 prevede că Stema României şi sigiliul de stat au fost modificate, după cum prevede actul normativ, prin readucerea coroanei pe capul acvilei.

Autorităţile publice sunt obligate, conform Legii nr. 146/2016, să înlocuiască stemele şi sigiliile din prezent cu noile modele cel târziu până la finele anului 2018.

Până atunci, cele două modele de stemă şi sigiliu pot fi folosite în paralel.

 

 

 

 

 

 

1996: Sectorul Agricol Ilfov, al şaptelea sector al Bucureştiului, alcatuit din 38 de comune si oraşul Buftea, este transformat în judeţ.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1998: A decedat Irina Eliade, traducătoare şi prozatoare romana; (n.5 februarie 1920, Ploiesti).

 

 

 

 

 

Imagini pentru Irina Eliade photos

 

 

 

A studiat la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1939-1943)pe care a absolvit-o cu  licenţă Magna Cum Laudem specialităţile limba franceză – limba engleză.

In 1945 absolvă Institutul Pedagogic Universitar. A lucrat ca translator şi traducător la Ministerul Afacerilor Externe (1946-1948) si  profesor la diferite şcoli bucureştene (1948-1953) dupa care a avut o  carieră universitară la catedra de limba şi literatura franceză a Facultăţii de Limbi Străine a Universităţii din Bucureşti, de unde se pensionează în 1975.

A fost nterpret la Misiunea Română de la ONU (1963-1965).

A debutat la cenaclul „Sburătorul” (1947) cu romanul Linie moartă, premiat, dar nepublicat până astăzi.

Debutul editorial se produce abia în 1965, cu traducerea unui roman de Camille Lemonnier. A revenit la proza originală, după ce a publicat alte traduceri din Maupassant, Gide, Malraux, Colette, Huxley şi eseuri de traductologie şi literatură universală, abia în 1987, cu volumul de nuvele Ziduri, ferestre, grădini.

Într-unul din interviurile sale, declara:

Irina Eliade:  Mai întâi câteva cuvinte despre familia Eliade, cu care mă înrudesc prin soţul meu, Gheorghe Eliade. Foarte puţini ştiu că au fost trei fraţi Ieremia: Gheorghe Ieremia, tatăl lui Mircea Eliade, generalul Constantin Ieremia, socrul meu şi un al treilea frate, şef de gară. Mă veţi întreba care este secretul numelui: Ieremia sau Eliade? Numele familiei este Ieremia, schimbarea în Eliade nefiind un moft. Fraţii Ieremia şi-au luat noul nume dintr-un elan patriotic, modelul lor fiind scriitorul paşoptist Ion Heliade Rădulescu.

Pe viitorul meu soţ, inginerul Gheorghe Eliade, l-am cunoscut din întîmplare la mare, la Eforie Nord, în 1952. O cunoştinţă mi l-a prezentat şi – iarăşi întîmplare – pentru că stăteam în gazdă într-o casă veche, a cărei uşă se bloca, Gheorghe Eliade a rezolvat micul incident. Să vedeţi ce lanţ de întâmplări, aproape neverosimile.

Viitorul meu soţ stătuse cu ani în urmă în aceeaşi cameră şi cunoştea secretele încuietorii. Într-o seară superbă de august, la plimbare pe faleză mi-a făcut, cu eleganţă, o mărturisire: „Vezi vaporul acela?Dacă ar fi posibil, te-aş invita să călătorim alături toată viaţa!”

Declaraţie de dragoste? Da, şi aşa am intrat a doua oară în familia Eliade. Soţul meu a fost un om de o rară verticalitate morală.

 

 

 

 

 

 

 

 

2008: A decedat prozatorul Eugen Teodoru (n. la 24 iul. 1924, la Galati).

NOTĂ: Unele surse  menţionează ca an al naşterii sale 1922.

 

 

 

 

 

 

Eugen Teodoru

 

 

 

 

 

Urmeaza simultan Scoala de Ofiteri de Jandarmi din Bucuresti (1942-l944) si Facultatea de Stiinte Juridice din acelasi oras (1942-l946). Combatant pe front. intre anii 1944 si 1962 este ofiter, dupa trecerea in rezerva ocupand functia de redactor-sef al revista Arhivele statului, din Directia Generala a Arhivelor Statului Bucuresti.

A debutat  in 1957, la Tinarul scriitor, cu nuvela Camila.

Colaboreaza la  Luceafarul, Romania literara, Viata Romaneasca, Tribuna, Saptamina, Ateneu, Pentru Patrie, Viata militara, Albina, Flacara etc.

A publicat un volum de schite si povestiri cu subiecte extrase din suburbiile provinciale (Croitor pentru saraci, 1962; Microbuzul de seara, 1964), din mediul cazon (Ragaz, 1965; Diana, 1969; Frumoasele garnizoanei, 1969; Moartea boxerului, 1978; Nunta cu sanii, 1980), altele inspirate din primul si al doilea razboi mondial (Flacari pe chei, 1964; Sub temelii, 1969; Podul de foc, 1975 – Premiul revista Saptamina),

A fost si secretar literar al Ansamblului de cantece si dansuri „Ciocirlia” (pana in 1971), dupa care devine redactor principal la revista Pentru Patrie.

De asemenea, a fost membru in Consiliul de conducere al revista Saptamina.

 Eugen Teodoru a scris  numeroase carti cu actiunea plasata in mediul cazon : Ragaz (1965), Diana (1969) s.a. Moartea boxerului (1978) se inspira din biografia lucratorului de militie Ion Covaci, care „a cazut la datorie in seara zilei de 14 nov. 1973″.

Microromanul sau Frumoasele garnizoanei (1969) , transcrie experiente autentice din viata unei garnizoane provinciale din perioada imediat postbelica.

 

 

 

 

 

 

2016: Un cutremur moderat, cu magnitudinea de 5,3  grade s-a produs in noaptea de  sambata 24 septembrie, in zona Vrancea, potrivit comunicatelor date de Institutul National pentru Fizica Pamantului  din Romania si de US Geological Survey (USGS), agenţia guvernamentală americană pentru cercetări geologice.

Cutremurul a avut loc la ora locala 2h 11 min 20 sec (23h 11 min 20 sec UTC). Epicentrul cutremurului a fost localizat in Muntii Vrancei, zona PALTIN, la 7 km vest de Nereju, în județul Vrancea (45,71 grade latitudine Nordica, 26,62 grade longitudine Estica), la adancimea de 91,6 km.

 Cutremurul s-a resimtit puternic la Bucuresti si în Iaşi, Braşov şi Craiova si pe întreg teritoriul României, dar şi în Republica Moldova si in Bulgaria.

 

 

 

 

 

 

cutremur-bucuresti

 

 

 

 

 

 

 

Tot în aceasta zi, sâmbătă, la ora locala 12:15, in zona seismica Vrancea s-a produs,  potrivit Institutului National pentru Fizica Pamantului (INFP), un alt cutremur cu magnitudinea de 3,1 grade pe scara Richter. Seismul a avut loc la o adancime de 143,2 kilometri si  a venit dupa cel produs sambata noaptea, la ora 2:11, cu magnitudinea de  5,3 grade pe scara Richter, si dupa un altul produs  la ora 2:48, de 2,7 grade pe Richter. 

Aflaţi mai multe accesând: Cutremur in Romania. In Iasi au cazut bucati de tencuiala, iar la Craiova primarul Lia Olguta a avut „un sentiment tampit”

 

Cel mai puternic seism din acest an a avut magnitudinea de 4,1 grade pe scara Richter și s-a înregistrat în data de 7 ianuarie, în județul Buzău, notează Agerpres.

Potrivit INFP, cel mai mare cutremur din ultimii ani din România a fost înregistrat în anul 2014, pe 22 noiembrie si a avut 5,7 grade pe scara Richter .

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/09/24/o-istorie-a-zilei-de-24-septembrie-video/

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse) :

 

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;

  3. e.maramures.ro ;

  4. Wikipedia.ro.;

  5. mediafax.ro ;

  6. Enciclopedia Romaniei.ro ;

  7.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;

  8.  Istoria md.;

  9. istoriculzilei.blogspot.ro;

  10. http://www.istorie-pe-scurt.ro/mihnea-al-iii-lea 

 

24/09/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: