ZIUA DE 23 SEPTEMBRIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

 

 

 

 

 

 

Ziua de 23 septembrie în istoria noastră

 

 

1386: A murit Dan I, fost voievod al Țării Românești din 1383 până la moartea sa.

Sa născut în 1354 şi  a fost fiul domnitorului muntean Radu I şi Dan al II- lea, care la rândul lor au ajuns pe tronul Munteniei.

În documentele vremii respective, nu se fac foarte multe menţiuni despre Dan I, acesta fiind menţionat prima dată ca domnitor al Ţării Româneşti într-un act de donaţie făcut Mănăstirii Cotmeana din judeţul Argeş.

Lăcaşul de cult a primit un clopot, care datează de la data de 31 august 1385 şi pe care era inscripţionat: „în zilele binecredinciosului domn Io Dan voievod”.

A poruncit să fie terminate lucrările  Mănăstirii Tismana, așa cum menţiona  actul de danie din 3 octombrie 1385

„[…] la începutul domniei dăruite mie de Dumnezeu am aflat în țara domniei mele, la locul numit Tismana, o mânăstire nu întru toate terminată, pe care sfântrăposatul, binecinstitorul voievod Radul, părintele domniei mele, a ridicat-o din temelie, dar n-a sfârșit-o din pricina scurtimii vieții[…]“ şi a emis monedă proprie: ducatul, cu greutatea medie 0,50 gr., și banii anepigrafi, de 0,20 gr.  S-au păstrat și monede cu numele lui Dan și Mircea ca domni asociați.

Moartea voievodului este subiect de dispută…

Istorici mai vechi preiau și susțin cronica lui Chalcocondil în care Dan I a căzut victimă comploturilor fratelui său mai mic Mircea, care s-a răsculat împreună cu mai mulți boieri şi l-a  asasinat.

Mai credibilă pare „Cronica anonimă bulgară”, contemporană evenimentului, care afirma că voievodul ar fi murit pe 23 septembrie 1386 asasinat când era într-o campanie militară îndreptată împotriva țarului Bulgariei de răsărit Șișman, ajutat de otomani, în timp ce îl sprijinea pe unchiul său, Sracimir, țarul bulgar de la Vidin.

1386: Începe domnia lui Mircea cel Bătrân în Ţara Românească.

Mircea cel Bătrân a fost domnul Țării Românești între 23 septembrie 1386 – noiembrie 1394 și între ianuarie 1397 – 31 ianuarie 1418.

A fost fiul voievodului Radu I și fratele lui Dan I, căruia i-a urmat la tron.

 

 

 

 

In timpul domniei sale se pun bazele principalelor instituţii feudale ale statului, iar  Tara Romaneasca  a ajuns la întinderea teritorială maximă din Evul Mediu şi a cunoscut o puternică dezvoltare economică, consolidare militară şi afirmare politică internaţională, îndeosebi în sud-estul Europei.

Remarcabil comandant militar, om politic şi abil diplomat, Mircea cel Bătrân a întreţinut relaţii bune cu Ungaria, Polonia şi Moldova, a repurtat victorii asupra turcilor, fiind unul dintre cei mai activi  luptatori antiotomani din vremea sa.

 La 1406 Mircea işi spunea :

„Eu, întru Hristos Dumnezeu binecredincios și binecinstitor și de Hristos iubitor și autocrat, Io Mircea mare voievod și domn din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată Țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, încă și către părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului herțeg și domnitor al Banatului Severinului și pe amândouă părțile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare și stăpânitor al cetății Dârstorului”.

Marele domn a decedat  la 31 ianuarie 1418.

1403: Mircea cel Bătrân a încheiat în secret o alianţă defensivă cu regele Poloniei, Wladyslaw al II-lea Jagello, îndreptată împotriva regelui maghiar Sigismund de Luxemburg.

Acest Tratat de alianță defensivă cu regele Poloniei, reînnoia alianţa dintre cele două ţări din anul 1389. 

Tratatul dintre regele polon și domnitorul român era încheiat de pe poziții egale, ca între doi suverani.

Principala prevedere consta în sprijin reciproc obligatoriu împotriva dușmanului comun – regele Ungariei – și sprijinul împotriva altor inamici ai uneia dintre părți era lăsat la latitudinea celuilalt.

În condițiile în care regele Poloniei, Vladislav Jagello și regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, ridicau reciproc pretenții asupra coroanei celuilalt, ca moștenitori ai regelui Ludovic cel Mare, între cele două state era o situție conflictuală, care s-a perpetuat pentru câteva decenii.

1879: Societatea de cultură macedo-română, constituită la Bucureşti, recunoscută ca persoană juridicã prin legea votată de Corpurile Legiuitoare, promulgată prin înaltul  Decret domnesc nr. 1298  din  15 aprilie 1880, care a lansat o Proclamaţie adresată tuturor românilor din sudul Dunării, chemându-i sa înveţe limba româna şi să trăiască în pace cu toate popoarele cu care vietuiesc.

Societatea a functionat continuu ca persoana juridică, nefiind niciodată desfiinţată de la data înregistrării.

1884: S-a născut la Goești, jud. Iași, Mihai Costăchescu, istoric şi folclorist român, membru corespondent (din 1939) al Academiei Române; (d. 18 martie 1953, Iași).

 

1898: S-a născut la Storojineț (Bucovina), azi în Ucraina, Alfred Margul – Sperber, scriitor, publicist și traducător evreu de limbă germană din România; (d. 3 ianuarie 1967, București).

A renunțat la studiile de drept și a călătorit, întâi la Paris, apoi la New York, unde a locuit între 1921 și 1924.

 

 

La New York a activat și ca jurnalist la publicații comuniste americane.

În 1924 a devenit redactor la Czernowitzer Morgenblatt, ziar liberal evreiesc de limbă germană, care a apărut între 1918 și 1940 la Cernăuți.[6] În paralel, avea diverse colaborări externe la New Yorker Volkszeitung și la unele periodice din România (Der Nerv din Cernăuți, Das Ziel din Brașov etc.).

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost ajutat de Ion Pillat, Eugen Lovinescu și Oscar Walter Cisek pentru a nu fi expulzat din România, dat fiind faptul că era evreu bucovinean.

Din 1940, după desființarea ziarului Czernowitzer Morgenblatt, incepand cu anul  1944, a lucrat la Radio și în presa scrisă, de limbă germană; a scris poezie, a publicat câteva volume.

S-a făcut remarcat îndeosebi ca traducător, realizand  una dintre cele mai reușite traduceri în germană a poemuluiLuceafărul de Mihai Eminescu. A tradus balade populare românești, între care Miorița și Toma Alimoș. A tradus din operele unor autori români de prestigiu (Tudor Arghezi, Ion Barbu, Maria Banuș, Vladimir Colin etc.). Multe versuri ale poetului Aron Cotruș, traduse de Alfred Sperber, au fost publicate și în revista săsească Klingsor.

A avut contribuții redacționale și la revista Rumänische Rundschau, dedicată popularizării culturii române pentru cititorii germanofoni.

Margul-Sperber a scris numeroase poeme tributare circumstanțelor politice ale regimului  comunist, multe dintre aceste creații literare fiind dedicate elogierii Partidului Muncitoresc Român (PMR), a lui Lenin, Stalin și Gheorghiu-Dej.

Pentru contribuțiile la realismul socialist și proletcultism, Alfred Sperber  a fost rasplatit în 1954 de regimul dictatorial comunist cu Premiul de Stat clasa I (alături de Mihai Beniuc, Valeriu Emil Galan, Mihu Dragomir, Dumitru Almaș, Aurel Baranga, Horia Lovinescu, Ion Vitner etc.).

 

 

1902: S-a născut Ion Gheorghe Maurer (prenumele lui era de fapt Jean), jurist şi politician comunist, fost președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne în perioada 11 ianuarie 1958 – 21 martie 1961, preşedinte al Consiliului de Miniştri (1961-1965; 1969-1974) si membru titular al Academiei Române din 1955; (m. 8 februarie 2000).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tatăl său era de origine alsacian, profesor de limba franceză în București, iar mama franțuzoaică.

 Pe la sfârșitul anilor ’20 era asistent de procuror la Tribunalul din Sighișoara.

A activat ca avocat, în Baroul Avocaților de București, calitate în care i-a reprezentat în instanțele juridice pe ilegaliștii comuniști români. 

În anul 1937 a devenit membru al Partidului Comunist din România.

Între anii 1947-1951, a deținut funcția de președinte al Comitetului Olimpic Român. A fost ales membru titular al Academiei Române din 1955.

În guvernul Petru Groza a fost numit subsecretar de Stat la Ministerul Comunicațiilor și Lucrărilor Publice. În același an, a făcut parte din delegația care a participat la Conferința de Pace de la Paris.

A devenit ministru de externe în 1957 în guvernul condus de Chivu Stoica În 1958 a fost ales președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale (funcție de șef de stat). A fost ales membru al Biroului Politic al CC al PCR în 1960, poziție pe care a păstrat-o și după numirea sa ca prim-ministru în 1961 (a condus cinci guverne succesive din 21 martie 1961 până la 28 martie 1974).

În lupta pentru putere care a urmat după moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej în 1965, Maurer, împreună cu Emil Bodnăraș și Manea Mănescu (și alți membri importanți în CC al PCR) l-au sprijinit pe Nicolae Ceaușescu împotriva lui Gheorghe Apostol.

După condamnarea represiunii mișcării de revoltă a muncitorilor din Brașov din noiembrie 1987, a fost pus în stare de arest la domiciliu.

După  revoluția anticomunista din 1989 a rămas sceptic, nu s-a mai implicat în viața publică.

 

 

 

 

 

1920: A murit la București, inginerul Constantin Robescu, membru corespondent al Societăţii Academice Române din 1871; (n. 1839, Râmnicu Sărat, județul interbelic Râmnicu-Sărat).

 

 

 

 

 

 

A absolvit Școala Normală de Ape și Păduri, luându-și apoi licența în științele naturii la Paris.

In 1870 a înfiinţat, împreună cu Petre. S. Aurelian, „Revista ştiinţifică”, în care a publicat numeroase articole de silvicultură; unul dintre fondatorii (1883) „Şcolii Speciale de Silvicultură” din Bucureşti.

A fost primul președinte (1886 – 1888) al Societății „Progresul Silvic”, înființată la 1 aprilie 1886 de un grup de silvicultori, mari oameni de știință și proprietari de păduri^.

A fost de două ori primarul Bucureștiului în perioada ianuarie 1896 – aprilie 1899 și noiembrie 1902 – decembrie 1904 si  director general al Poștelor și Telegrafului.

În 14/27 august 1916, în caliatate de vicepreședinte al Senatului, Constantin Robescu a luat parte la al doilea Consiliu de Coroană, în care regele Ferdinand I i-a anunțat pe cei prezenți de hotărârea luată împreună cu guvernul său, aceea de a intra în război de partea Antantei

Este ctitor împreună cu soția sa, al  bisericii  Sfinții Împărați din Focșani

 

 

 

 

1923: A fost adoptată Legea pentru organizarea învăţământului silvic, cu trei grade: inferior, mediu şi superior.

 

 

 

 

 1940:  A fost înfiinţată Poliţia legionară.

Poliţia Legionară a fost o poliţie paramilitară creată după înfiinţarea Statului Naţional-Legionar, care a funcţionat în paralel cu poliţia oficială de stat din România.
Poliţia Legionară a fost o organizaţie concepută după modelul unităţilor paramilitare naziste, liderii ei considerând-o versiunea românească a SA germane. Înfiinţată formal la 6 septembrie 1940, ea avea scopul de a apăra noul regim şi de a-i suprima pe adversarii acestuia.[1]

Conducătorul Mişcării Legionare, Horia Sima, afirma în memoriile sale că însuşi generalul Ion Antonescu i-ar fi cerut, în cursul unei discuţii între patru ochi, să organizeze o poliţie legionară, care să constituie un instrument de siguranţă al noului regim. Ca urmare, Poliţia Legionară s-a constituit mai întâi în Capitală şi apoi în oraşele din ţară, după următoarea procedură: şeful de judeţ îl însărcina pe un legionar cu conducerea Poliţiei Legionare locale, după care acesta îşi recruta elementele de care avea nevoie din sânul organizaţiei, deşi nu toate elementele chemate să facă parte din Poliţia Legionară erau pricepute.[2] În septembrie 1940, publicaţia oficială a regimului lui Antonescu descria Poliţia Legionară ca un grup de „elemente fără nici o pregătire de specialitate, fără cultură, fără suflet, din dezmoşteniţii soartei, culeşi din pulbere de drum”.[3]

În noiembrie 1940, şef al Poliţiei Legionare din capitală a fost numit Ion Boian. După desfiinţarea acesteia, a fost şeful Serviciului de Ordine al Mişcării Legionare.[4]

Misiune[modificare | modificare sursă]
Poliţia Legionară a fost un corp distinct, separat de Poliţia oficială a statului, care avea misiunea să stea într-ajutorul organelor poliţieneşti ale Statului, în perioada de trecere de la vechiul regim carlist la noul regim legionar, când legionarii încă nu deţineau Ministerul de Interne. Horia Sima a menţinut şi organizat Poliţia Legionară în paralel cu Poliţia oficială a statului, chiar şi după ce legionarii au ajuns să deţină, oficial, Ministerul de Interne, Prefectura Poliţiei Capitalei şi Direcţia Siguranţei şi Poliţiilor din ţară. După ce Poliţia Legionară s-a organizat în toată ţara, Horia Sima a dat o circulară prin care a stabilit atribuţiile ei de auxiliară a Poliţiei de Stat.[5] Aceştia erau îmbrăcaţi în uniformă legionară, cămaşă verde, centură cu diagonală, iar la braţ banderolă pe care era scris: Poliţia Legionară.[6]

Poliţia Legionară avea dreptul de a face percheziţii la orice oră din zi şi din noapte, de a opera arestări, fără nici o formalitate „birocratică”, precum şi de a ancheta persoanele reţinute.[7] De la arestarea fără mandat a celor pe care îi considera adversari, Poliţia Legionară a ajuns până la uciderea unor personalităţi politice.[8]

Făcând referire la atribuţiile şi competenţele poliţiei legionare, Horia Sima a emis la 30 octombrie 1940 un comunicat în care preciza: sediul este în Splaiul Independenţei nr.75, carnetele şi legitimaţiile trebuiau să conţină datele de identificare, să aibă fotografie şi timbru sec aplicat, chiar şi aşa participarea la percheziţii fiind exclusă în lipsa Poliţiei de stat, în caz contrar riscând să fie denunţaţi. Prin ordinul nr. 67343/ 23 noiembrie 1940, directorul general al Poliţiilor, Al. Ghica, le-a ordonat celor din subordine obligativitatea colaborării cu conducătorii Mişcării Legionare. Două zile mai târziu, acelaşi director emitea un ordin, în care amintea că „legionarii servesc ca auxiliari ai Poliţiei de stat, dacă sunt împuterniciţi cu acte în regulă, emanate de la organele Ministerului de Interne sau de la prefecţii de judeţ”, iar „Poliţia de stat poate face apel la cadrele legionare oricând va fi necesar”.[9]

Poliţiştii legionari aveau birouri în clădirea Prefecturii Poliţiei Capitalei, li s-au amenajat dormitoare pentru 140 de persoane, aveau acces la documente secrete, participau la acţiuni poliţieneşti, puneau în executare măsuri specifice, beneficiau de baza logistică şi, în general, de tot ceea ce ţine de o unitate de amploarea Poliţiei Bucureştilor. Membrii Poliţiei Legionare erau cazaţi chiar în sediul Poliţiei Capitalei, un etaj fiindu-le destinat pentru locuire.[9]

 

 

 

1941: S-a născut (comuna Toporăuti, jud.Cernăuţi), renumita  interpreta română de muzică populară  Sofia Vicoveanca (numele sau real era Sofia Fusa).

A avut o copilărie grea, tatăl său fiind luat prizonier de sovietici, după anexarea Bucovinei de Nord de către Uniunea Sovietică. Împreună cu mama sa, Sofia s-a refugiat în comuna Vicovu de Jos, in Bucovina ramasa Romaniei. Din dragoste pentru satul copilăriei, i-a împrumutat ulterior numele, alegându-și numele de scenă Sofia Vicoveanca.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A absolvit Școala Populară de Artă din Suceava și a fost angajată, prin concurs, în anul 1959 ca solistă de muzică populară la Ansamblul de Cântece și Dansuri „Ciprian Porumbescu” din Suceava.

În anul 1965, îi apare primul său disc. Din anul 1998, devine solistă de muzică populară la Ansamblul Rapsozii Botoșanilor.

Ca o recunoaștere a activității sale de aproape 50 ani în slujba muzicii populare românești, Sofiei Vicoveanca i-au fost decernate mai multe distincții cum ar fi: „Meritul Cultural” clasa a IV-a (1973); Medalia „Tudor Vladimirescu” cl. I (1975); Medalia „Meritul Cultural” cl. I (1976); Crucea Națională „Serviciul Credincios” clasa a III-a (2002); Ordinul Național „Meritul Cultural” în grad de Mare Ofițer (2004) etc.

Cu ocazia zilei Majestății Sale Regele Mihai, la 25 octombrie 2014 a primit din partea Casei Regale a României, prin intermediul Principesei Moștenitoare Margareta, decorația Ordinul Coroana României în grad de cavaler.

A primit titlul de Cetățean de Onoare al localităților Suceava, Rădăuți, Siret, Pojorâta, Ciocănești și Vicov (jud. Suceava), precum și al comunelor Ion Creangă din județul Neamț și Cicârlău, din județul Maramureș.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1948: S-a născut actorul român de teatru și film George Mihăiță,  director al Teatrului de Comedie din Bucureşti; (din 2002).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 1950: Consiliul de Miniştri al RPR a hotărât înfiinţarea ”Studioului Cinematografic Bucureşti ”, destinat producţiei de filme artistice şi de animaţie.

 

 

 

 

 

Studiourile Buftea, vedere aeriană, sfârşitul anilor ’60

 

 

Cu aceasta ocazie, au început lucrarile de constructie a studioului de la Buftea (“Centrul de Productie Cinematografica”).

 

 

 

 

1950: S-a născut in oraşul Corabia, actorul român Şerban Ionescu.

 A urmat cursurile Scolii Populare de Arta, a recitat mult si dupa patru incercari a intrat la teatru, la  Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica la clasa regretatului Amza Pelea si la terminarea facultatii a fost repartizat la Teatrul din Petrosani dupa care a  jucat la Teatrul Mic si Teatrul din Sibiu, Teatrul de comedie, Teatrul Odeon, iar din 2001 la  Teatrul National din Bucuresti.

 

 

 

 

 

 

 

 

In 1980 regizorul Mircea Mureşan i-a incredinţat rolul vietii sale- Ion, ecranizarea romanului Rascoala de Liviu Rebreanu în filmul care-i va aduce notorietate, „Ion: Blestemul pamantului, blestemul iubirii”.

A jucat în multe filme de la Horea/1984 până la Şobolanii roşii/1991,fiindu-i apreciate talentul, seriozitatea si modul aparte de interpretare.

Serban Ionescu a fost căsătorit cu actriţa Magda Catone timp de 29 de ani şi are un băiat.

A decedat in ziua de 21 noiembrie 2012.

 

 

 

 

 

 

1963: A decedat actorul roman Jules Cazaban; (n. 16 martie 1903, Falticeni).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A fost fiul inginerului francez Louis Cazaban și al austriecei Aneta Checais şi  fratele scriitorului Theodor Cazaban. Pasionat de muzică, a fost violoncelistul orchestrei Liceului “Nicu Gane” din Fălticeni, condusă de prof. Aurel Mihăilescu, dar vocația lui principală a fost cea actoricească.

A început prin a juca în piesele puse în scenă la Liceul “Nicu Gane”. În 1924 s-a înscris la Conservatorul de artă dramatică din Iași, a  debutat pe scena Teatrului Național din Iași si a  jucat de asemenea  la Teatrul Național din Cernăuți.

În 1929 s-a mutat la București, unde a colaborat cu mai multe trupe teatrale independente, printre care compania Maria Ventura , teatrul Bulandra-Maximilian-Storin și trupele îndrumate de Sică Alexandrescu. În 1941 a fost angajat la Teatrul Nostru, condus de Dina Cocea. După 1944 a jucat la Teatrul Municipal din București, condus de Lucia Sturdza Bulandra (la 18 septembrie 1947 a devenit chiar director adjunct al teatrului).

 A avut o bogată activitate în cinematografie, radio și televiziune și a fost profesor la Institutul de artă teatrală și cinematografică “I. L. Caragiale” din București.

A primit distincția de Artist al poporului și a fost laureat al Premiului de Stat. În ultima parte a vieții a dorit să-și revadă fratele mai mic, Theodor, scriitorul, aflat în exil la Paris.

Autoritățile comuniste au acceptat să-i acorde pașaportul numai cu condiția de a nu se vedea la Paris cu nici un exilat român. În aceste condiții, Jules Cazaban a renunțat la pașaport și la călătorie.

Căsătorit cu actrița Irina Năjejde, fiica jurnalistului și cronicarului dramatic Iosif Nadejde, a avut un fiu, compozitorul si muzicologul Costin Cazaban. Jules Cazaban este înmormântat la Cimitirul Bellu din București.

 

 

 

 

 

 

1967: A decedat  Ştefan Nădăşan, inginer român, membru al Academiei Române, întemeietorul şcolii româneşti de încercarea materialelor.

A contribuit la îmbunătăţirea fontelor şi a adus importante inovaţii în sudura metalelor; (n.19.08.1901).

 

 

 

 

2009: A murit ceteraşul Ioan Covaci, supranumit de publicul german „Paganini”; a fost cel mai mare maestru taran al viorii si  membru al grupului vocal-instrumental maramureşean „Iza”; (n. 1939).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Covaci cânta la vioară cântece din Maramureş, Transilvania, Banat, dar şi cântece din folclorul maghiar, ucrainean şi ţigănesc.

 

 

 

 

 

 

 

 

 23-29 septembrie 2012 : S-a desfăşurat prima ediţie a Festivalului Internaţional al Orchestrelor Radio – „RadiRo”, organizat de Radio România.

 

 

 

 

 

2013: A decedat  regizorul,  profesorul universitar, scenaristul și actorul român Geo Saizescu.

S-a născut la 14 noiembrie 1932, la Prisăceaua în judeţul Mehedinţi.

A  regizat mai multe lungmetraje considerate antologice pentru istoria filmului românesc de comedie, printre care “Astă seară dansăm în familie”, “Păcală” şi “Secretul lui Bachus”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În unele dintre filmele sale, Geo Saizescu a fost şi scenarist, şi actor.

De-a lungul carierei sale, regizorul a colaborat cu unii dintre cei mai populari actori români, ca Gheorghe Dinică, Dem Rădulescu, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Jean Constantin, Sebastian Papaiani, Stela Popescu sau Horaţiu Mălăele.

 

 

 

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/09/23/o-istorie-a-zilei-de-23-septembrie-video/

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse) :

 

 

 

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
   

2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;

3. e.maramures.ro ;

4. Wikipedia.ro.;

5. mediafax.ro ;

6. Enciclopedia Romaniei.ro ;

7.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;

8.  Istoria md.;

9. istoriculzilei.blogspot.ro;