CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Iar şi iar despre Ţinutul Herţa, străvechi pământ românesc cotropit de URSS, moştenit ilegal de Ucraina

 

 

 

tinutul herta

 

 

ȚINUTUL HERȚA – ISTORIC ȘI POPULAȚIE

Ținutul Herța este situat pe malul drept al râului Prut, pe cursul superior al acestuia, la nord-vest de actualul județ Botoșani, pe coordonatele geografice de aproximativ 48° – 48° 15ʾ latitudine nordică și 26° 07ʾ – 26° 25ʾ longitudine estică.

Formează un triunghi aproape isoscel cu baza în râul Prut, cu latura de sud-est întinsă până în apropierea râului Siret, formată de vechii codri ai Herței. [6, p. 36]

Istoricul Ioan Murariu consideră că denumirea Herța, pornește de la un român cu numele Herțea, teorie  conturată pe un document vechi, scris la Suceava, pe 20 decembrie 1437, ce amintește printre alte și de „satul lui Herțea, pe Prut”. [6, p. 28]

Administrativ, până în 1775 localitatea Herța și satele din jur au făcut parte din Ținutul Cernuți subunitate administrativă a Moldovei.

În 1741-1743, la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat, ținuturile au fost împărțite în ocoale, Ținutul Cernăuți fiind împărțit în patru ocoale, iar ceea ce se numește acum Ținutul Herța era un teritoriu care în cea mai mare parte se afla în componența ocolului Târgului.

După războiul ruso-turc din 1774 și Pacea de la Kuciuk-Kainargi, cu voia țarinei Rusiei Ecaterina a-II-a și a sultanului Abdul Hamid, Imperiul Austriei anexează o parte a teritoriului Moldovei, ce cuprindea Ținutul Câmpulung-Suceava și o mare parte din Ținutul Suceava și Cernăuți, care aveau în componență trei orașe, 226 de sate și 52 de cătune, ce ocupau o suprafață de 10.441 km2 și o populație de 71.750 locuitori, din care 77,33% români.[6, p. 40-41]

Din ținutul Cernăuți, austriecii au ocupat trei ocoale în întregime, iar din ultimul, Ocolul Târgului, format din orașul Cernăuți și 31 de localități, austriecii au anexat doar orașul Cernăuți și 10 sate( Roșia, Mihalcea, Camena, Cuciurul Mare, Voloca, Corovia, Mologhia, Cotul lui Baenschi, Ostrița și Horecea), în componența Moldovei din întreg Ocolul Târgului rămânând doar târgul Herța și 20 de sate, care între anii 1776-1778 au fost reorganizate în componența Moldovei într-un ținut cu numele Herța.

Un singur sat a fost inclus în ce a mai rămas din Ținutul Suceava, satul Tureatca.[6, p. 41] Acesta este momentul în care ia ființă Ținutul Herța.

În 1834, pe 12 februarie, s-a realizat o reorganizare a ținuturilor Moldovei, iar ținuturile Herța, Hârlău și Cârligătura au fost incluse în ținuturi vecine, Ținutul Herța fiind transformat într-un ocol al Ținutul Dorohoi, pentru ca după reorganizarea administrativ-teritorială a lui Alexandru Ioan Cuza din 1864, ținuturile să fie denumite județe, iar ocoalele numite plăși, după modelul Munteniei.

Herța a devenit o plasă a județului Dorohoi, până în vara anului 1940, anul marilor cedări teritoriale pentru Regatul României.

În vara anului 1940, apoi din nou în anul 1944, Ținutul Herța a fost inclus în componența RSS Ucraineană, după ce a fost ocupat de sovietici, în același timp cu Basarabia și Bucovina de Nord.

În privința teritoriului Ținutului Herța, se poate concluziona cu fraza istoricului Ioan Murariu, care pentru a nu lăsa niciun loc de interpretare și pentru a elimina orice posibilă confuzie în privința Ținutului Herța afirmă în volumul Istoria Ținutului Herța până la 1940: „(…)teritoriul Ținutului Herța nu a făcut parte nici din Basarabia românească stăpânită de Rusia între 1812-1918, și nici din Bucovina românească stăpânită de Austria între anii 1775-1918”.

Uniunea Sovietică și mai apoi autoritățile ucrainene au încercat să dezrădăcineze populația majoritar românească din Ținutul Herța, care la 29 decembrie 1930 număra 29.247 persoane în toate cele 28 de localități(din care 92,6% români și evrei 6,6%) [6, p. 99].

E necesar să se menționeze că aceste note ultimative nu au făcut nicio referire în privința Ținutului Herța (nici măcar protocolul adițional secret din 23 august 1939 dintre URSS și Germania), dar și faptul că aveau în conținut falsuri delirante în privința adevărului istoric(despre Basarabia se afirmă că era „populată în principal de ucraineni” în anul Unirii 1918), după cum bine observă și istoricul Ioan Murariu în volumul „Istoria Ținutului Herța până la 1940”.

În acest moment este ocupat și Ținutul Herța, dar în urma unui schimb de focuri de artilerie și tancuri între cele două tabere, care rămâne și în prezent în afara granițelor României, dar în componența Ucrainei, fost stat membru al U.R.S.S.[4]

 

 

 

 

 

 

 

 

În revista Clipa, academicianul Florin Constantiniu, analizând desfășurarea evenimentelor consideră că trupele sovietice au intrat, din greșeală până în Ținutul Herța, care va rămâne în cadrul U.R.S.S. datorită importanței sale strategice.

Astfel, a fost ocupat orășelului Herța și satele: Bănceni, Becești, Buda Mare, Buda Mică, Cotu Boian, Culiceni, Frunza, Fundoaia, Godinești, Horbova, Hreațca, Lucovița, Lunca, Mamornița, Mihoreni, Mogoșești, Molnița, Movila, Pasat, Pilipăuți, Poieni Regat(Puieni), Probotești, Sinăuți, Slobozia, Ștreanga, Târnauca, Tureatca, Ținteni și Văleni.[9]

La data de 2 august 1940 se constituia R.S.S. Moldovenească, chiar dacă hotarele noii formațiuni statale nu erau încă fixate definitiv. [2] Apoi, pe 7 august 1940, se înființează regiunea Cernăuți.

Aceasta era formată din nordul Bucovinei (județele Cernăuți, Storojineț și o parte a județului Rădăuți), marea parte a județului Hotin din Basarabia și Ținutul Herța, teritorii recent ocupate de la România. Ținutul Herța devine parte a regiunii Cernăuți, din cadrul R.S.S. Ucrainene.

Din acest moment începe politica de deznaționalizare, care a fost pusă în practică și în instituțiile de învățământ. Universitatea din Cernăuți, la 13 august 1940, a devenit o instituție de învățământ de tip sovietic.

În locul profesorilor români refugiați de teama sovieticilor în România au fost angajați în principal ruși și ucraineni din estul Ucrainei și din regiunile centrale ale Rusiei, care erau preocupați mai ales de extinderea influenței limbilor rusă și ucraineană pe teritoriile ocupate.

În regiunea Cernăuți a fost permisă funcționarea a 538 de școli, 408 ucrainene, 111 în limba “moldovenească”, 10 rusești și 9 cu alte limbi de instruire, după cum afirmă Dr. Ion Popescu într-un articol din 2005.[7]

Din regiunea Cernăuți au fost rase de pe fața pământului satele: Albovăț, Buci, I.G. Duca, Prisaca, Frunza, Ținteni, ultimele trei parte a Ținutului Herța.[3, p. 7]

După instaurarea regimului condițiile românilor de pe teritoriile ocupat au devenit insuportabile, mulți încercând să fugă în România. Două dintre tentativele de a părăsi spațiul sovietic au rămas întipărite în memoria colectivă și sunt cunoscute astăzi drept masacrul de la Lunca și masacrul de la Fântâna Albă.

La 6 februarie 1941, aproximativ 400 de persoane din satele din stânga Prutului (Mahala, Buda, Cotul-Ostriței și Boian) inclusiv copii, au încercat să treacă granița în apropiere de satul Lunca pentru a scăpa de tirania regimului sovietic încercând să profite de faptul că râul Prut era înghețat.  

Autoritățile au aflat de tentativa organizată de a fugi din U.R.S.S și s-a pregătit așteptându-i cu cuiburile de mitraliere aproape de vamă. Rezultatul: 56 de români au trecut vama, 44 au fost arestați(12 condamnați la moarte și 32 închiși 10 ani) și restul uciși.[10, p. 161]

O tragedie asemănătoare a urmat în Duminica Paștelui din anul 1941, aproximativ două mii de români(din alte surse 200) de pe Valea Siretului din Nordul Bucovinei s-au pornit să fugă în România. NKVD-ul a lansat zvonuri printre locuitori că se permite trecerea graniței spre România, făcându-i pe mulți locuitori să pornească spre România pe 1 aprilie 1941.

Dar, la vamă erau așteptați de cuiburi de mitraliere, care au secerat grupul de români, dintre toți rămânând doar câțiva în viață, care după ce au fost torturați, au fost îngropați de vii.[5]

Deși sunt temporar eliberate de trupele române, sfârșitul Celui De-al Doilea Război Mondial se încheie cu o pace prin care teritoriile anexate de URSS din trupul României rămân ale U.R.S.S.(R.S.S. Moldovenești și R.S.S. Ucraineană).

Astfel, reîncepe tragedia românilor din Ținutul Herţa. S-au refugiat în 1944 în România (potrivit listelor sovietice) 3.218 persoane, adică cca. 10% din populația de atunci a ținutului. După război au revenit înapoi doar 1.254 de persoane.[7]

Chiar din primele luni după reintrarea trupelor sovietice în Bucovina, Basarabia și Ținutul Herța a fost redeclanșată teroarea.

În luna mai 1944, sovieticii au început să efectueze recrutarea în Armata Roșie a tuturor bărbaților între 18 si 50 de ani.[7]

Reintrat în componența R.S.S. Ucrainene, după ce a fost eliberat de trupele române pentru aproximativ trei ani, Ținutul Herța este transformat  la 1 decembrie 1946 într-un raion cu 24 de soviete sătești, conform împărțirii administrativ-teritoriale a Ucrainei sovietice. Raionul Herța avea o suprafață de 304 km2 (actualul raion are 316 km², iar alte surse afirmă că Ținutul Herța avea 351 km2 sau chiar 400 km2), fiind format din 9 comune cu 32 sate.

Raionul reprezenta un areal compact românesc, având în componența sa doar un singur mic sat de ucraineni – Mamornița ucraineană.[8]

În perioada 1946-1947, pe baza secetei care a avut loc, Uniunea Sovietică a organizat o foamete în masă asupra populației prin sistemul centralizat de colectare a hranei în cantități mari, dar și prin ascunderea intenționată a cerealelor.

După un prim val de deportări în 12-13 iunie 1941 și o foametea organizată au urmat încă două valuri de deportări în 5-6 iulie 1949 și 31 martie – 1 aprilie 1951.

Între toate aceste perioade deportări s-au desfășurat continuu, dar cu număr restrâns de persoane sau pentru cazuri particulare.

În cadrul celui de-al doilea val au fost deportați și mii de mame și copii. Anatol Petrencu dă cifra de 14.033 de femei și 11.899 copii, în timp ce numărul bărbaților a fost de 9.864. Valul trei de deportări a fost destinat cultului Martorilor lui Iehova, care au fost deportați în Siberia.

Pentru a șterge urmele originii românești a regiunii, sovieticii au modificat denumirea satelor românești dându-le denumiri slave(Ex.: Mihoreni redenumit Pietraşivka).

Altă metodă de deznaționalizare a locuitorilor Ținutului Herța a fost și introducerea grafiei slave în dauna celui latin în școli, instituții și nu numai.

Raionul Herța a fost desființat în decembrie 1962, când teritoriul raionului a fost inclus în raionul Adâncata și reînființat la 6 decembrie 1991, în urma Hotărârii Radei Supreme a Ucrainei, nr. 1942/6 decembrie 1991.

Deportările centrate pe motive etnice sau religioase, crearea artificiala a „națiunii” moldovenești, distrugerea unor localități, schimbarea toponimelor localităților locuite de români, schimbarea numelor proprii prin rusificare(de ex: Sergiu transformat în Serghei), colectivizarea forțată, exproprierile, industrializarea brutală și forțată prin colonizarea orașelor cu populație alogenă, foametea organizată de autorități în anii 1946-1947, rusificarea și ucrainizarea instituțiilor de învățământ, au fost mijloace de represiune a populației autohtone românești, de lichidare a culturii și identității ei.[3, p. 10]

Aceste lucruri au produs schimbări masive în structura etnică a populației regiunii Cernăuți. Astfel, la recensământul din 1989 realizat de Uniunea Sovietică structura etnică a populației a ajuns să arate astfel:  ucraineni(70,8%), români și moldoveni(19,7%), ruși 6,87%, evrei 1,7%,  polonezi 0,5%, bieloruși 0,3%, și restul de 0,2% alte naționalități.

Cea mai compactă populație românească din Regiunea Cernăuți se afla în Raionul Herța, unde dr. Ion Popescu afirmă că în conformitate cu recensământului din 1989, locuitorii declarați români(și moldoveni) din raion erau majoritari în toate localitățile, cu excepția satului Mamornița Bucovineană(români:7,66%).

La acest recensământ, raionul Herța avea 29.611 locuitori. Tot de la dr. Ioan Popescu, aflăm că populația românească era formată din 27.517 persoane(92,93%).

Dintre ei 23.539 se declarau români și 3.978 moldoveni, ultimii din satele Ostriţa, Ţureni și Mamorniţa românească din fostul raion rural Cernăuți, format după război, unde românii erau trecuți în pașaport drept „moldoveni”.

 Erau și 1.569(5,3%) ucraineni, 431 sau 1,46% ruși, 18 sau 0,06% poloni, 15 sau 0,05% evrei și 61 echivalentul a 0,2% alte etnii.[8]

Politica sovietică de deznaționalizare a continuat și în cadrul statului Ucraina, dar într-o măsură mai mică în comparație cu perioada sovietică păstrându-se o parte din metodele sovietice precum forțarea separării etnice între români și moldoveni, modificarea legilor educației în defavoare minorităților naționale, ucrainizarea școlilor românești(moldovenești) sau închiderea acestora.

Conform datelor statistice ale ultimului recensământ(2001), Raionul Herța avea  o populație de 32.316 locuitori, dintre care ucraineni 1.616, ruși în număr de 299, români  29.554 și 756 moldoveni. Însumați românii și moldovenii sunt 30.310.

Alte naționalități sunt reprezentate de un număr de 91 locuitori.[1, p. 9] Procentual reiese că români(și moldoveni) sunt 93,79%, ucraineni 5,00%, ruși 0,93%, iar alte naționalități 0,28%.

Institutul Național de Statistică ucrainean a estimat în 2015 o populației de 32.921 de locuitori, în creștere față de anii anteriori.

În privința evoluției structurii etnice a populației Ținutului Herța, urmărind tabelul centralizator (Tabel 1) al recensămintelor populației realizate pe teritoriul Ținutului Herța, din 1930(România), 1989 (Uniunea Sovietică) și în 2001( Ucraina) contrar a ceea ce ne-am putea aștepta, se poate observa un fapt interesant.

Din 1930, într-un mod surprinzător numărul românilor, (însumat cu al moldovenilor, fiind cunoscută problema separării etnice forțate între moldoveni și români) din Ținutului Herța a crescut continuu.

Se constată că de la 92.6% români s-a ajuns în 2001 la procentul de 93.79%, o creștere ușoară de 0,86%.

Deși Ținutul Herța a trecut prin aceleași politici de deznaționalizare organizate de sovietici după cum a trecut întreaga regiune Cernăuți din care face parte, numărul românilor a continuat să crească în acest ținut.

Comparat cu întreaga regiune Cernăuți, constatăm că în regiunea Cernăuți lucrurile nu au stat la fel de bine pentru români.

Dacă la 1930, teritoriului suprapus regiunii Cernăuți avea 28,3 % români, la 1989 numărul lor a coborât la 19,7%.

Doar după căderea U.R.S.S., numărul românilor a crescut ușor la 20% în 2001.

Singurul lucru care explică rezistența populației românești din Ținutul Herța la politicile crunte de deznaționalizare duse de U.R.S.S. și continuate mai modest de Ucraina, constă în faptul că în momentul în care Ținutul Herța a fost luat de sovietici existata deja o identitate națională solidă, bine formată, care nu trecuse prin politici de deznaționalizare cum mai trecuseră Basarabia sau Bucovina, care până la 1918, nu au avut privilegiul de a fi în trupul țării.

Tabel 1- Centralizator recensăminte populație

 

*)Date preluate din volumul prof. dr. Ioan Murariu, Istoria Ținutului Herța până în anul 1940, Ediția a II-a, , Editura Vicovia, Bacău, 2010.

**) Date preluate de pe site-ul Institutului Național de Statistică al Ucrainei,http://www.ukrstat.gov.ua/ (accesat pe 12.05.2018)

***)Numărul populație corespunzător celulei din tabel este parte componentă corespunzătoare celulei „Alte etnii”.

Referințe bibliografice:

 1. Alexandrina Cernov, Lupta pentru Limba română continuă, Bucovina – procese istorice și sociale, Glasul Bucovinei, 2017, Nr.4, Anul XXIV, Nr. 96, Cernăuți, București.

2. Anatol Petrencu, Raptul Basarabiei, Nordului Bucovinei, Ținutului Herța. Prima ocupație sovietică(1940-1941), Revista Limba Română Nr. 5-6, anul XXII, 2012, http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=1421 (accesat pe 11.05.2018).

3. Aurelian Lavric, Politica de represiune a regimului sovietic în sudul Basarabiei și în nordul Bucovinei: 1940-1941, 1944-1945, Revistă Științifică a Universității de Stat din Moldova, 2012, nr.4(54), Seria Științe Umaniste – Istorie.

4. Aurelian Lavric, Ținutul Herța: Cauzele ocupației sovietice din 28 iunie 1940, Glasul Bucovinei, nr. 3-4, Anul XIX, Cernăuți – București, 2012.

5. Crețu Ion, 1 aprilie – 64 de ani de la masacrul românilor la Fântâna Albă: Varnița, o tristă amintire, Ziarul Crai Nou, Suceava 1 aprilie 2005.

6. Ioan Murariu, Istoria Ținutului Herța până în anul 1940, Ediția a II-a, Editura Vicovia, Bacău, 2010.

7. Ion Popescu, Crearea Regiunii Cernăuți, Observatorul, 2.13.2005,http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=1951 (accesat pe 12.05.2018).

8. Ion Popescu, Românii din raionul Herța, Revista Dacoromania, nr. 17, Alba Iulia, 2004, http://www.dacoromania-alba.ro/nr17/romanii.htm (accesat pe 12.05.2018).

9. Petru Grigor, Situația locuitorilor din Ținutul Herța în primul an de dominație a puterii sovietice (1940-1941) (I), Ziarul Crai Nou, Suceava, 23 iunie 2015, https://www.crainou.ro/2015/06/23/situatia-locuitorilor-din-tinutul-herta-in-primul-an-de-dominatie-a-puterii-sovietice-1940-1941-i/ (accesat pe 10.05.2018).

10. Popescu I., Ungureanu C., Românii din Ucraina între trecut și viitor, Editura Primus, Oradea, 2010.

 

Sursa: Sîrbu Costel – Cosmin, Academia.edu

 

 

Publicitate

23/09/2019 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , | Lasă un comentariu

ZIUA DE 23 SEPTEMBRIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

 

 

 

 

 

 

Ziua de 23 septembrie în istoria noastră

 

 

1386: A murit Dan I, fost voievod al Țării Românești din 1383 până la moartea sa.

Sa născut în 1354 şi  a fost fiul domnitorului muntean Radu I şi Dan al II- lea, care la rândul lor au ajuns pe tronul Munteniei.

În documentele vremii respective, nu se fac foarte multe menţiuni despre Dan I, acesta fiind menţionat prima dată ca domnitor al Ţării Româneşti într-un act de donaţie făcut Mănăstirii Cotmeana din judeţul Argeş.

Lăcaşul de cult a primit un clopot, care datează de la data de 31 august 1385 şi pe care era inscripţionat: „în zilele binecredinciosului domn Io Dan voievod”.

A poruncit să fie terminate lucrările  Mănăstirii Tismana, așa cum menţiona  actul de danie din 3 octombrie 1385

„[…] la începutul domniei dăruite mie de Dumnezeu am aflat în țara domniei mele, la locul numit Tismana, o mânăstire nu întru toate terminată, pe care sfântrăposatul, binecinstitorul voievod Radul, părintele domniei mele, a ridicat-o din temelie, dar n-a sfârșit-o din pricina scurtimii vieții[…]“ şi a emis monedă proprie: ducatul, cu greutatea medie 0,50 gr., și banii anepigrafi, de 0,20 gr.  S-au păstrat și monede cu numele lui Dan și Mircea ca domni asociați.

Moartea voievodului este subiect de dispută…

Istorici mai vechi preiau și susțin cronica lui Chalcocondil în care Dan I a căzut victimă comploturilor fratelui său mai mic Mircea, care s-a răsculat împreună cu mai mulți boieri şi l-a  asasinat.

Mai credibilă pare „Cronica anonimă bulgară”, contemporană evenimentului, care afirma că voievodul ar fi murit pe 23 septembrie 1386 asasinat când era într-o campanie militară îndreptată împotriva țarului Bulgariei de răsărit Șișman, ajutat de otomani, în timp ce îl sprijinea pe unchiul său, Sracimir, țarul bulgar de la Vidin.

1386: Începe domnia lui Mircea cel Bătrân în Ţara Românească.

Mircea cel Bătrân a fost domnul Țării Românești între 23 septembrie 1386 – noiembrie 1394 și între ianuarie 1397 – 31 ianuarie 1418.

A fost fiul voievodului Radu I și fratele lui Dan I, căruia i-a urmat la tron.

 

 

 

 

In timpul domniei sale se pun bazele principalelor instituţii feudale ale statului, iar  Tara Romaneasca  a ajuns la întinderea teritorială maximă din Evul Mediu şi a cunoscut o puternică dezvoltare economică, consolidare militară şi afirmare politică internaţională, îndeosebi în sud-estul Europei.

Remarcabil comandant militar, om politic şi abil diplomat, Mircea cel Bătrân a întreţinut relaţii bune cu Ungaria, Polonia şi Moldova, a repurtat victorii asupra turcilor, fiind unul dintre cei mai activi  luptatori antiotomani din vremea sa.

 La 1406 Mircea işi spunea :

„Eu, întru Hristos Dumnezeu binecredincios și binecinstitor și de Hristos iubitor și autocrat, Io Mircea mare voievod și domn din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată Țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, încă și către părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului herțeg și domnitor al Banatului Severinului și pe amândouă părțile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare și stăpânitor al cetății Dârstorului”.

Marele domn a decedat  la 31 ianuarie 1418.

1403: Mircea cel Bătrân a încheiat în secret o alianţă defensivă cu regele Poloniei, Wladyslaw al II-lea Jagello, îndreptată împotriva regelui maghiar Sigismund de Luxemburg.

Acest Tratat de alianță defensivă cu regele Poloniei, reînnoia alianţa dintre cele două ţări din anul 1389. 

Tratatul dintre regele polon și domnitorul român era încheiat de pe poziții egale, ca între doi suverani.

Principala prevedere consta în sprijin reciproc obligatoriu împotriva dușmanului comun – regele Ungariei – și sprijinul împotriva altor inamici ai uneia dintre părți era lăsat la latitudinea celuilalt.

În condițiile în care regele Poloniei, Vladislav Jagello și regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, ridicau reciproc pretenții asupra coroanei celuilalt, ca moștenitori ai regelui Ludovic cel Mare, între cele două state era o situție conflictuală, care s-a perpetuat pentru câteva decenii.

1879: Societatea de cultură macedo-română, constituită la Bucureşti, recunoscută ca persoană juridicã prin legea votată de Corpurile Legiuitoare, promulgată prin înaltul  Decret domnesc nr. 1298  din  15 aprilie 1880, care a lansat o Proclamaţie adresată tuturor românilor din sudul Dunării, chemându-i sa înveţe limba româna şi să trăiască în pace cu toate popoarele cu care vietuiesc.

Societatea a functionat continuu ca persoana juridică, nefiind niciodată desfiinţată de la data înregistrării.

1884: S-a născut la Goești, jud. Iași, Mihai Costăchescu, istoric şi folclorist român, membru corespondent (din 1939) al Academiei Române; (d. 18 martie 1953, Iași).

 

1898: S-a născut la Storojineț (Bucovina), azi în Ucraina, Alfred Margul – Sperber, scriitor, publicist și traducător evreu de limbă germană din România; (d. 3 ianuarie 1967, București).

A renunțat la studiile de drept și a călătorit, întâi la Paris, apoi la New York, unde a locuit între 1921 și 1924.

 

Imagini pentru Alfred Margul - Sperber

 

La New York a activat și ca jurnalist la publicații comuniste americane.

În 1924 a devenit redactor la Czernowitzer Morgenblatt, ziar liberal evreiesc de limbă germană, care a apărut între 1918 și 1940 la Cernăuți.[6] În paralel, avea diverse colaborări externe la New Yorker Volkszeitung și la unele periodice din România (Der Nerv din Cernăuți, Das Ziel din Brașov etc.).

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost ajutat de Ion Pillat, Eugen Lovinescu și Oscar Walter Cisek pentru a nu fi expulzat din România, dat fiind faptul că era evreu bucovinean.

Din 1940, după desființarea ziarului Czernowitzer Morgenblatt, incepand cu anul  1944, a lucrat la Radio și în presa scrisă, de limbă germană; a scris poezie, a publicat câteva volume.

S-a făcut remarcat îndeosebi ca traducător, realizand  una dintre cele mai reușite traduceri în germană a poemuluiLuceafărul de Mihai Eminescu. A tradus balade populare românești, între care Miorița și Toma Alimoș. A tradus din operele unor autori români de prestigiu (Tudor Arghezi, Ion Barbu, Maria Banuș, Vladimir Colin etc.). Multe versuri ale poetului Aron Cotruș, traduse de Alfred Sperber, au fost publicate și în revista săsească Klingsor.

A avut contribuții redacționale și la revista Rumänische Rundschau, dedicată popularizării culturii române pentru cititorii germanofoni.

Margul-Sperber a scris numeroase poeme tributare circumstanțelor politice ale regimului  comunist, multe dintre aceste creații literare fiind dedicate elogierii Partidului Muncitoresc Român (PMR), a lui Lenin, Stalin și Gheorghiu-Dej.

Pentru contribuțiile la realismul socialist și proletcultism, Alfred Sperber  a fost rasplatit în 1954 de regimul dictatorial comunist cu Premiul de Stat clasa I (alături de Mihai Beniuc, Valeriu Emil Galan, Mihu Dragomir, Dumitru Almaș, Aurel Baranga, Horia Lovinescu, Ion Vitner etc.).

 

 

1902: S-a născut Ion Gheorghe Maurer (prenumele lui era de fapt Jean), jurist şi politician comunist, fost președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne în perioada 11 ianuarie 1958 – 21 martie 1961, preşedinte al Consiliului de Miniştri (1961-1965; 1969-1974) si membru titular al Academiei Române din 1955; (m. 8 februarie 2000).

 

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru photos Ion Gheorghe Maurer

 

 

 

 

 

Tatăl său era de origine alsacian, profesor de limba franceză în București, iar mama franțuzoaică.

 Pe la sfârșitul anilor ’20 era asistent de procuror la Tribunalul din Sighișoara.

A activat ca avocat, în Baroul Avocaților de București, calitate în care i-a reprezentat în instanțele juridice pe ilegaliștii comuniști români. 

În anul 1937 a devenit membru al Partidului Comunist din România.

Între anii 1947-1951, a deținut funcția de președinte al Comitetului Olimpic Român. A fost ales membru titular al Academiei Române din 1955.

În guvernul Petru Groza a fost numit subsecretar de Stat la Ministerul Comunicațiilor și Lucrărilor Publice. În același an, a făcut parte din delegația care a participat la Conferința de Pace de la Paris.

A devenit ministru de externe în 1957 în guvernul condus de Chivu Stoica În 1958 a fost ales președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale (funcție de șef de stat). A fost ales membru al Biroului Politic al CC al PCR în 1960, poziție pe care a păstrat-o și după numirea sa ca prim-ministru în 1961 (a condus cinci guverne succesive din 21 martie 1961 până la 28 martie 1974).

În lupta pentru putere care a urmat după moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej în 1965, Maurer, împreună cu Emil Bodnăraș și Manea Mănescu (și alți membri importanți în CC al PCR) l-au sprijinit pe Nicolae Ceaușescu împotriva lui Gheorghe Apostol.

După condamnarea represiunii mișcării de revoltă a muncitorilor din Brașov din noiembrie 1987, a fost pus în stare de arest la domiciliu.

După  revoluția anticomunista din 1989 a rămas sceptic, nu s-a mai implicat în viața publică.

 

 

 

 

 

1920: A murit la București, inginerul Constantin Robescu, membru corespondent al Societăţii Academice Române din 1871; (n. 1839, Râmnicu Sărat, județul interbelic Râmnicu-Sărat).

 

 

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, cadru apropiat

 

 

 

 

A absolvit Școala Normală de Ape și Păduri, luându-și apoi licența în științele naturii la Paris.

In 1870 a înfiinţat, împreună cu Petre. S. Aurelian, „Revista ştiinţifică”, în care a publicat numeroase articole de silvicultură; unul dintre fondatorii (1883) „Şcolii Speciale de Silvicultură” din Bucureşti.

A fost primul președinte (1886 – 1888) al Societății „Progresul Silvic”, înființată la 1 aprilie 1886 de un grup de silvicultori, mari oameni de știință și proprietari de păduri.

A fost de două ori primarul Bucureștiului în perioada ianuarie 1896 – aprilie 1899 și noiembrie 1902 – decembrie 1904 si  director general al Poștelor și Telegrafului.

În 14/27 august 1916, în caliatate de vicepreședinte al Senatului, Constantin Robescu a luat parte la al doilea Consiliu de Coroană, în care regele Ferdinand I i-a anunțat pe cei prezenți de hotărârea luată împreună cu guvernul său, aceea de a intra în război de partea Antantei

Este ctitor împreună cu soția sa, al  bisericii  Sfinții Împărați din Focșani

 

 

 

 

1923: A fost adoptată Legea pentru organizarea învăţământului silvic, cu trei grade: inferior, mediu şi superior.

 

 

 

 

 1940:  A fost înfiinţată Poliţia legionară.

Poliţia Legionară a fost o poliţie paramilitară creată după înfiinţarea Statului Naţional-Legionar, care a funcţionat în paralel cu poliţia oficială de stat din România.
Poliţia Legionară a fost o organizaţie concepută după modelul unităţilor paramilitare naziste, liderii ei considerând-o versiunea românească a SA germane. Înfiinţată formal la 6 septembrie 1940, ea avea scopul de a apăra noul regim şi de a-i suprima pe adversarii acestuia.[1]

Conducătorul Mişcării Legionare, Horia Sima, afirma în memoriile sale că însuşi generalul Ion Antonescu i-ar fi cerut, în cursul unei discuţii între patru ochi, să organizeze o poliţie legionară, care să constituie un instrument de siguranţă al noului regim. Ca urmare, Poliţia Legionară s-a constituit mai întâi în Capitală şi apoi în oraşele din ţară, după următoarea procedură: şeful de judeţ îl însărcina pe un legionar cu conducerea Poliţiei Legionare locale, după care acesta îşi recruta elementele de care avea nevoie din sânul organizaţiei, deşi nu toate elementele chemate să facă parte din Poliţia Legionară erau pricepute.[2] În septembrie 1940, publicaţia oficială a regimului lui Antonescu descria Poliţia Legionară ca un grup de „elemente fără nici o pregătire de specialitate, fără cultură, fără suflet, din dezmoşteniţii soartei, culeşi din pulbere de drum”.[3]

În noiembrie 1940, şef al Poliţiei Legionare din capitală a fost numit Ion Boian. După desfiinţarea acesteia, a fost şeful Serviciului de Ordine al Mişcării Legionare.[4]

Misiune[modificare | modificare sursă]
Poliţia Legionară a fost un corp distinct, separat de Poliţia oficială a statului, care avea misiunea să stea într-ajutorul organelor poliţieneşti ale Statului, în perioada de trecere de la vechiul regim carlist la noul regim legionar, când legionarii încă nu deţineau Ministerul de Interne. Horia Sima a menţinut şi organizat Poliţia Legionară în paralel cu Poliţia oficială a statului, chiar şi după ce legionarii au ajuns să deţină, oficial, Ministerul de Interne, Prefectura Poliţiei Capitalei şi Direcţia Siguranţei şi Poliţiilor din ţară. După ce Poliţia Legionară s-a organizat în toată ţara, Horia Sima a dat o circulară prin care a stabilit atribuţiile ei de auxiliară a Poliţiei de Stat.[5] Aceştia erau îmbrăcaţi în uniformă legionară, cămaşă verde, centură cu diagonală, iar la braţ banderolă pe care era scris: Poliţia Legionară.[6]

Poliţia Legionară avea dreptul de a face percheziţii la orice oră din zi şi din noapte, de a opera arestări, fără nici o formalitate „birocratică”, precum şi de a ancheta persoanele reţinute.[7] De la arestarea fără mandat a celor pe care îi considera adversari, Poliţia Legionară a ajuns până la uciderea unor personalităţi politice.[8]

Făcând referire la atribuţiile şi competenţele poliţiei legionare, Horia Sima a emis la 30 octombrie 1940 un comunicat în care preciza: sediul este în Splaiul Independenţei nr.75, carnetele şi legitimaţiile trebuiau să conţină datele de identificare, să aibă fotografie şi timbru sec aplicat, chiar şi aşa participarea la percheziţii fiind exclusă în lipsa Poliţiei de stat, în caz contrar riscând să fie denunţaţi. Prin ordinul nr. 67343/ 23 noiembrie 1940, directorul general al Poliţiilor, Al. Ghica, le-a ordonat celor din subordine obligativitatea colaborării cu conducătorii Mişcării Legionare. Două zile mai târziu, acelaşi director emitea un ordin, în care amintea că „legionarii servesc ca auxiliari ai Poliţiei de stat, dacă sunt împuterniciţi cu acte în regulă, emanate de la organele Ministerului de Interne sau de la prefecţii de judeţ”, iar „Poliţia de stat poate face apel la cadrele legionare oricând va fi necesar”.[9]

Poliţiştii legionari aveau birouri în clădirea Prefecturii Poliţiei Capitalei, li s-au amenajat dormitoare pentru 140 de persoane, aveau acces la documente secrete, participau la acţiuni poliţieneşti, puneau în executare măsuri specifice, beneficiau de baza logistică şi, în general, de tot ceea ce ţine de o unitate de amploarea Poliţiei Bucureştilor. Membrii Poliţiei Legionare erau cazaţi chiar în sediul Poliţiei Capitalei, un etaj fiindu-le destinat pentru locuire.[9]

 

 

 

1941: S-a născut (comuna Toporăuti, jud.Cernăuţi), renumita  interpreta română de muzică populară  Sofia Vicoveanca (numele sau real era Sofia Fusa).

A avut o copilărie grea, tatăl său fiind luat prizonier de sovietici, după anexarea Bucovinei de Nord de către Uniunea Sovietică. Împreună cu mama sa, Sofia s-a refugiat în comuna Vicovu de Jos, in Bucovina ramasa Romaniei. Din dragoste pentru satul copilăriei, i-a împrumutat ulterior numele, alegându-și numele de scenă Sofia Vicoveanca.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A absolvit Școala Populară de Artă din Suceava și a fost angajată, prin concurs, în anul 1959 ca solistă de muzică populară la Ansamblul de Cântece și Dansuri „Ciprian Porumbescu” din Suceava.

În anul 1965, îi apare primul său disc. Din anul 1998, devine solistă de muzică populară la Ansamblul Rapsozii Botoșanilor.

Ca o recunoaștere a activității sale de aproape 50 ani în slujba muzicii populare românești, Sofiei Vicoveanca i-au fost decernate mai multe distincții cum ar fi: „Meritul Cultural” clasa a IV-a (1973); Medalia „Tudor Vladimirescu” cl. I (1975); Medalia „Meritul Cultural” cl. I (1976); Crucea Națională „Serviciul Credincios” clasa a III-a (2002); Ordinul Național „Meritul Cultural” în grad de Mare Ofițer (2004) etc.

Cu ocazia zilei Majestății Sale Regele Mihai, la 25 octombrie 2014 a primit din partea Casei Regale a României, prin intermediul Principesei Moștenitoare Margareta, decorația Ordinul Coroana României în grad de cavaler.

A primit titlul de Cetățean de Onoare al localităților Suceava, Rădăuți, Siret, Pojorâta, Ciocănești și Vicov (jud. Suceava), precum și al comunelor Ion Creangă din județul Neamț și Cicârlău, din județul Maramureș.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1948: S-a născut actorul român de teatru și film George Mihăiță,  director al Teatrului de Comedie din Bucureşti; (din 2002).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 1950: Consiliul de Miniştri al RPR a hotărât înfiinţarea ”Studioului Cinematografic Bucureşti ”, destinat producţiei de filme artistice şi de animaţie.

 

 

 

 

 

Studiourile Buftea, vedere aeriană, sfârşitul anilor ’60

 

 

Cu aceasta ocazie, au început lucrarile de constructie a studioului de la Buftea (“Centrul de Productie Cinematografica”).

 

 

 

 

1950: S-a născut in oraşul Corabia, actorul român Şerban Ionescu.

 A urmat cursurile Scolii Populare de Arta, a recitat mult si dupa patru incercari a intrat la teatru, la  Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica la clasa regretatului Amza Pelea si la terminarea facultatii a fost repartizat la Teatrul din Petrosani dupa care a  jucat la Teatrul Mic si Teatrul din Sibiu, Teatrul de comedie, Teatrul Odeon, iar din 2001 la  Teatrul National din Bucuresti.

 

 

 

Imagini pentru Şerban Ionescu, actor român.

 

 

 

 

 

In 1980 regizorul Mircea Mureşan i-a incredinţat rolul vietii sale- Ion, ecranizarea romanului Rascoala de Liviu Rebreanu în filmul care-i va aduce notorietate, „Ion: Blestemul pamantului, blestemul iubirii”.

A jucat în multe filme de la Horea/1984 până la Şobolanii roşii/1991,fiindu-i apreciate talentul, seriozitatea si modul aparte de interpretare.

Serban Ionescu a fost căsătorit cu actriţa Magda Catone timp de 29 de ani şi are un băiat.

A decedat in ziua de 21 noiembrie 2012.

 

 

 

 

 

 

1963: A decedat actorul roman Jules Cazaban; (n. 16 martie 1903, Falticeni).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A fost fiul inginerului francez Louis Cazaban și al austriecei Aneta Checais şi  fratele scriitorului Theodor Cazaban. Pasionat de muzică, a fost violoncelistul orchestrei Liceului “Nicu Gane” din Fălticeni, condusă de prof. Aurel Mihăilescu, dar vocația lui principală a fost cea actoricească.

A început prin a juca în piesele puse în scenă la Liceul “Nicu Gane”. În 1924 s-a înscris la Conservatorul de artă dramatică din Iași, a  debutat pe scena Teatrului Național din Iași si a  jucat de asemenea  la Teatrul Național din Cernăuți.

În 1929 s-a mutat la București, unde a colaborat cu mai multe trupe teatrale independente, printre care compania Maria Ventura , teatrul Bulandra-Maximilian-Storin și trupele îndrumate de Sică Alexandrescu. În 1941 a fost angajat la Teatrul Nostru, condus de Dina Cocea. După 1944 a jucat la Teatrul Municipal din București, condus de Lucia Sturdza Bulandra (la 18 septembrie 1947 a devenit chiar director adjunct al teatrului).

 A avut o bogată activitate în cinematografie, radio și televiziune și a fost profesor la Institutul de artă teatrală și cinematografică “I. L. Caragiale” din București.

A primit distincția de Artist al poporului și a fost laureat al Premiului de Stat. În ultima parte a vieții a dorit să-și revadă fratele mai mic, Theodor, scriitorul, aflat în exil la Paris.

Autoritățile comuniste au acceptat să-i acorde pașaportul numai cu condiția de a nu se vedea la Paris cu nici un exilat român. În aceste condiții, Jules Cazaban a renunțat la pașaport și la călătorie.

Căsătorit cu actrița Irina Năjejde, fiica jurnalistului și cronicarului dramatic Iosif Nadejde, a avut un fiu, compozitorul si muzicologul Costin Cazaban. Jules Cazaban este înmormântat la Cimitirul Bellu din București.

 

 

 

 

 

 

1967: A decedat  Ştefan Nădăşan, inginer român, membru al Academiei Române, întemeietorul şcolii româneşti de încercarea materialelor.

A contribuit la îmbunătăţirea fontelor şi a adus importante inovaţii în sudura metalelor; (n.19.08.1901).

 

 

 

 

2009: A murit ceteraşul Ioan Covaci, supranumit de publicul german „Paganini”; a fost cel mai mare maestru taran al viorii si  membru al grupului vocal-instrumental maramureşean „Iza”; (n. 1939).

 

 

 

 

 

 

Regele ceterasilor s-a suit la rai - Ionu lu' Grigore zis PAGANINI

 

 

 

 

Covaci cânta la vioară cântece din Maramureş, Transilvania, Banat, dar şi cântece din folclorul maghiar, ucrainean şi ţigănesc.

 

 

 

 

 

 

 

 

 23-29 septembrie 2012 : S-a desfăşurat prima ediţie a Festivalului Internaţional al Orchestrelor Radio – „RadiRo”, organizat de Radio România.

 

 

 

 

 

2013: A decedat  regizorul,  profesorul universitar, scenaristul și actorul român Geo Saizescu.

S-a născut la 14 noiembrie 1932, la Prisăceaua în judeţul Mehedinţi.

A  regizat mai multe lungmetraje considerate antologice pentru istoria filmului românesc de comedie, printre care “Astă seară dansăm în familie”, “Păcală” şi “Secretul lui Bachus”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În unele dintre filmele sale, Geo Saizescu a fost şi scenarist, şi actor.

De-a lungul carierei sale, regizorul a colaborat cu unii dintre cei mai populari actori români, ca Gheorghe Dinică, Dem Rădulescu, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Jean Constantin, Sebastian Papaiani, Stela Popescu sau Horaţiu Mălăele.

 

 

 

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/09/23/o-istorie-a-zilei-de-23-septembrie-video/

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse) :

 

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;

  3. e.maramures.ro ;

  4. Wikipedia.ro.;

  5. mediafax.ro ;

  6. Enciclopedia Romaniei.ro ;

  7.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;

  8.  Istoria md.;

  9. istoriculzilei.blogspot.ro;

 

 

 

23/09/2019 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Nadia Comăneci era monitorizată permanent de Securitatea ceauşistă şi cu toate acestea, fuga ei din ţară nu a putut fi împiedicată VIDEO

 

 

 

EXCLUSIV. Imagine inedită din arhiva personală a lui Ion Mihai Pacepa. Securitatea, pe urmele Nadiei Comăneci, la competiții internaționale 

EXCLUSIV. Imagine inedită din arhiva personală a lui Ion Mihai Pacepa. Securitatea, pe urmele Nadiei Comăneci, la competiții internaționale.

În vara anului 1976, în numai o oră (sau, poate, mai puţin), întreg mapamondul lua la cunoştinţă că undeva, într-o parte neînsemnată şi cenuşie a Europei, există o ţară, până atunci nebăgată în seamă, numită România.

Şi asta pentru că o fetiţă din Oneşti, o gimnastă de 14 ani, arătase lumii întregi că există perfecţiune în sport.  Nadia Comăneci avea să devină, din acea clipă, sinonimul perfecțiunii.

Devenită o vedetă internaţională de primă mărime imediat după ce a obţinut prima notă de 10 din istoria gimnasticii, în 1976, la Olimpiada de la Montreal, Nadia Comăneci s-a aflat permanent în atenţia regimului comunist de la București.

Din simplul motiv că regimul dictatorial comunist era interesat să se folosească de ima­ginea ei.

Prevenirea dezastrului

 

Orice mișcare greșită din partea marii sportive, orice declarație stânjenitoare pentru regim sau posibil gând de părăsire a lagărului comunist ar fi fost un dezastru pentru imaginea regimului  lui Nicolae Ceaușescu, așa că la București sportivei i se aduceau osanale și i se confereau medalii nu neapărat pentru a onora adevărata performanță, ci mai degrabă pentru a se construi o imagine de normalitate.

Pentru a nu devia de la “linie”, activitatea sportivei a fost suprave­gheată îndeaproape, iar mi­siunea i-a revenit Securităţii.

Iniţial, această atenţie a îmbrăcat forma unei protecţii acordate sportivei în faţa potenţialelor pericole venind din partea unor terorişti, bolnavi psihic sau infractori de drept comun, ulte­rior Securitatea şi-a extins suprave­gherea preventivă într-o acţiune vastă de urmărire în care erau incluşi atât Nadia, cât şi familia sa, prietenii, colegii, antrenorii.

Semn clar al importanței ”obiectivului” devenit bun național este însăși prezența lui Ion Mihai Pacepa, fost adjunct al Departamentului de Informații Externe (spionaj) al României comuniste și consilier personal al președintelui Nicolae Ceaușescu, la competiția internațională de la Nagoya, din noiembrie 1976.

 

Un autograf

Generalul de trei stele apare, de altfel, într-un instantaneu surprins la Nagoya, alături de Nadia Comăneci.

Pentru orgoliul său sau pentru tatăl de fată care era el însuși, Mihai Pacepa a solicitat un autograf de la marea sportivă, pe care l-a obținut.

 

 

 

Succesul Nadiei la Nagoya a fost consemnat, printre altele, de cotidianul Daytona Beach Morning Journal, din 14 noiembrie 1976.

 

 

Imaginea face parte din arhiva personală a generalului și mi-a fost pusă la dispoziție de general în 2005, când am realizat un interviu în serial, publicat în paginile cotidianul Jurnalul Național.

 

Nemulțumiri acumulate

 

În timp, această permanentă mo­nitorizare, cumulată cu imixtiunile politice în activitatea sa profesională, precum şi îngrădirea deplasărilor în străinătate, au făcut practic impo­sibilă onorarea invitaţiilor venite de la diverse organizaţii şi foruri inter­na­ţio­nale, au creat o stare de ne­mul­ţu­mi­re evidentă a sportivei.

Cu cât nemulţumirea sa devenea mai evidentă, cu atât restricţiile im­puse de activiştii de partid şi de Secu­ri­tate deveneau mai severe. De exemplu, în ziua de 5 aprilie 1989, Consiliul Na­ţional pentru Educaţie Fizică şi Sport a solicitat aprobarea pentru a se răspunde favorabil cererii televiziunii franceze Canal Plus de a se realiza un interviu cu Nadia Comăneci, antrenor federal la Federaţia Română de Gimnastică, de reporterul sportiv Cris­tophe Roux, interviu programat în ziua de 7 aprilie 1989.

Interviul urma să fie transmis la sfârşitul lunii mai 1989 în cadrul unei emisiuni despre marile gimnaste ale lumii, pe fondul unor imagini puse la dispoziţie de Te­le­viziunea Română.

În ziua de 6 apri­lie, de la cabinetul lui Emil Bobu, se­cretar al CC al PCR, s-a comunicat că nu se aprobă acordarea interviului.

În acest context, Nadia Comăneci nu a ezitat să-şi manifeste nemul­ţu­mirea în cercul său de apropiaţi, fapt ce nu a scăpat atenţiei Securităţii, de­ter­minând-o să-şi intensifice ac­ţiu­ni­le de supraveghere.

Cu toate acestea, te­mutei poliţii politice i se rezervase o surpriză de proporţii.

La 29 noiembrie 1989, la ora 8:00, postul de radio ma­ghiar Kossuth transmitea urmă­toa­rele:

“Marţi, înainte de ora 6:00 di­mi­neaţa, încă şase persoane au trecut fron­tiera prin zona Chişinău-Criş, con­duse de un român care fusese ar­vunit dinainte. Vechea stea mondială românească Nadia Comăneci a lăsat casa bine aranjată, maşina nouă şi a ales libertatea. S-a plâns că a primit foarte multe oferte din străinătate ca să fie antrenoare, dar nu a fost lăsată din ţara ei nicăieri, în ultima vreme.

În ultimii ani, nici măcar în Ungaria n-a putut să vină (…)”, se consemnează într-un articol publicat în suplimentul ”Scînteia” al cotidianului Jurnalul Național, în anul 2009.

În noaptea de 27/28 noiembrie 1989, Nadia Comăneci a trecut ilegal granița româno-maghiară, iar la 1 decembrie fosta gimnastă era deja în Statele Unite ale Americii, după ce a solicitat azil politic Guvernului SUA la ambasada acestei ţări de la Viena.

Acest gest al Nadiei a avut un efect major asupra opiniei publice din ţară, chiar asupra familiei conducătoare a României, fiind parcă un semn pentru ceea ce avea să se întâmple în România în mai puţin de o lună de la fuga fostei mari sportive.

Două lucruri au determinat-o să fugă, după cum explica Nadia: faptul că i se interzisese să călătorească în străinătate şi să spună ce gândeşte.

 

Semnalul

Un document declasificat după mai mulţi ani al Pentagonului, arată că Statele Unite au văzut în gestul Nadiei Comăneci semnale că la Bucureşti urmau să se producă curând schimbări politice majore, scrie rador.ro.

Din document reiese că un ofiţer american a vorbit despre fuga Nadiei cu un oficial din România, iar în urma discuţiilor, ofiţerul american a conchis în raportul către superiorii săi că o parte semnificativă a poporului român manifestă deschidere către democraţie, acesta fiind unul din semnalelele că la Bucureşti urmau să se producă modificări statale ireversibile…

Mass-media internaţională au preluat, difuzat şi amplificat la cote nebănuite ştirea părăsirii României de către Nadia Comăneci.

 

 

 

 

În tot cursul zilei de miercuri, 29 no­iembrie 1989, posturile de radio ame­ricane au anunţat părăsirea României de către Nadia Comăneci, în timp ce canalele de televiziune locale şi re­ţelele naţionale ca ABC, CBS şi NBC au de­dicat programe speciale, aducând pe micul ecran secvenţe din parti­ci­pările gimnastei la olimpiade, cam­pio­nate mondiale şi alte concursuri in­ternaţionale.

În acelaşi timp, în toate emisiunile, ca şi în ziarele apărute joi, 30 decembrie, a fost subliniată semnificaţia politică a gestului Nadiei, articolele (chiar şi New York Times şi Washington Post au publicat fotografia Nadiei pe prima pagină) purtând titluri precum “Nadia a ales libertatea” sau “Nadia a făcut un nou salt extraor­dinar: cel spre lumea liberă”.

 

 

 

Ştirea a bulversat practic aparatul de securitate, declanşând o adevărată alertă la Bucureşti. Ce se întâmplase, de fapt? Cercetările efectuate de Securitate pentru elucidarea contextului în care Nadia a reuşit să părăsească ţara au condus la următoarele date:

La 4 noiembrie 1989 au intrat în Ro­mânia, prin PCTF Stamora Moraviţa, cu două autoturisme închiriate la Vie­na, cetăţenii americani de origine ro­mână Panait Constantin, de 36 de ani, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, şi Talpoş Aurel, de 25 de ani, originar din Cenad, jud. Timiş.

Aceştia părăsiseră România în iunie 1981, trecând fraudulos frontiera în Iugoslavia şi stabilindu-se ulterior în SUA.

Scopul venirii în România a celor doi a fost acela de a-i scoate din ţară pe Paraschiv Gheorghe, din Bucureşti, Talpoş Gheorghe, Talpoş Dumitru şi Talpoş Gabriela, din Sânnicolau Mare, jud. Timiş.

La 14 noiembrie 1989, Nadia l-a cunoscut pe Panait Constantin la aniversarea zilei de naştere a unei cunoştinţe. Securitatea estima că “pe fondul nemulţumirilor şi unor dificultăţi financiare pe care le traversa”, Nadia a acceptat propunerea acestuia de a părăsi România.

În noaptea de 27/28 noiembrie 1989, grupul format din Paraschiv Gheorghe, Talpoş Gheorghe, Talpoş Dumitru, Talpoş Gabriela, la care s-au adăugat Nadia Comăneci, Marcu Monica-Maria şi Bias Aurel-Adrian, a trecut fraudulos frontiera, fiind ob­ser­vat în dimineaţa zilei de 28 noiembrie la pichetul de grăniceri din locali­tatea Kiszombor (Ungaria).

În aceeaşi dimineaţă, Panait Constantin şi Talpoş Aurel au ieşit din ţară pe la PCTF Nădlac, la bordul celor două autoturisme, şi au preluat în ziua de 29 noiembrie grupul celor şapte persoane de la Hotelul Royal din Szeged, plecând ulterior spre Austria”, se consemnează în suplimentul ”Scînteia” al Jurnalului Național, din 2009.

Liberation îi dedica o pagină întreagă, sub titlul “Nadia Comăneci îşi ia zborul în Vest”, în vreme ce L’Equipe publica pe prima pagină un uriaş portret al Nadiei, sub titlul “Comăneci, marele salt”. În interior, ziarul mai consacra evenimentului o întreagă pagină cu titlul “Marea evadare”. Cel mai aspru comentariu la adresa regimului comunist din România venea din partea ziarului L’Huma­nite prin articolul “Un star părăseşte întunericul”.

Le Figaro consacra o întreagă pagină a ediţiei de la 1 decembrie fugii Nadiei. Sub portretul gimnastei, câteva rânduri rezumau telegrafic evoluţia ei: “Perfecţiunea la Montreal, deziluzia mai târziu. O campioană a aflat ce înseamnă să sufere. Ea a ales libertatea”.

Sub titlul “Ca într-un film de spionaj”, prestigioasa publicaţie franceză Le Figaro, titra:

“Dramele ne vin acum din Europa de Est, nu de la Hollywood. În România se petrec adevărate scenarii de cinema. Fosta campioană a scăpat din ţară miercuri, după ce fusese eroina sistemului socialist. Realitatea întrece ficţiunea. Multe episoade din viaţa Nadiei sunt mai mult decât româneşti”.

Le Figaro mai cita o primă tentativă de fugă a campionei, prinsă de Securitate şi torturată de fiul preşedintelui Ceauşescu, conchizând însă:

“E greu să deosebeşti adevărul din mulţimea de zvonuri care circulă în legătură cu Nadia”.

În Marea Britanie, ziarele de mare tiraj au declanşat o campanie de presă, consacrând subiectului comentarii în prima pagină sau în primele două.

 

 

 

 

 

 

 

 

Sursa: 

 

http://miscareaderezistenta.ro/frontieristii/exclusiv securitatea-pe-urmele-nadiei-comaneci-la-competitii-internationale – Marina Constantinoiu

23/09/2019 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: