ZIUA DE 5 SEPTEMBRIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

 

 

 

 

 

 

 

 

Ziua de 5 septembrie în istoria noastră

 

 

 

1450: Se desfaşoară până pe 6 septembrie, Bătălia de la Crasna între domnul Moldovei, Bogdan ala II-lea  şi oastea polonă venită în sprijinul pretendentului la tron, Alexandrel (1448 – 1449, 1452 – 1454, 1455).

La 9 martie 1450, Consiliul de Coroană întrunit la Cracovia a propus organizarea unei expediţii în Moldova, care să o aducă sub ascultarea Poloniei, chiar dacă domnul se arătase dispus să depună omagiu de vasalitate regelui.

Erau vizate Chilia şi Cetatea Albă „cele două excelente porturi pentru vasele întregului Orient”, după cum afirmau nobilii polonezi, şi stabilirea graniţelor Poloniei la gurile Dunării (Veniamin Ciobanu).

Regele Cazimir IV (1447 – 1492) a aprobat propunerea doar cu condiţia de a reînscăuna pe Alexăndrel.

Armata polonă, condusă de P. Odrowąz şi P. Koniecpolski, porneşte din Liov (24 iunie 1450) spre Cameniţa, unde are loc joncţiunea cu trupele lui Alexăndrel şi ale lui Didrih Buczacki, starostele Podoliei.

Pătrunsă pe teritoriul Moldovei, aceasta a fost supusă hărţuirii, prin atacuri dese ce urmăreau atragerea ei într-o zonă păduroasă şi strâmtă.

Bătălia s-a desfăşurat „pe câmpul care era numit Crasna la pârâul Izvorul Crasnei, lângă oraşul Vaslui” (Jan Długosz), la marginea unei păduri. Încă de la început pedestrimea moldoveană, a fost aşezată în centru, acoperită de călăreţii lui Bogdan, pentru a induce în eroare.

Asaltul cavaleriei polone s-a dovedit a fi un dezastru, ea a fost prinsă în mijlocul oştenilor moldoveni care au atacat cu arcuri, lănci şi coase (cu care taie venele cailor).

Oastea polonă a fost zdrobită, starostele de Liov, P. Odrowąz, a căzut pe câmpul de luptă, retragerea fiind posibilă doar cu ajutorul trupelor lui Alexăndrel.

La luptă a participat şi Ştefan (viitorul domn Ştefan cel Mare), care va demonstra în bătăliile viitoare că şi-a însuşit strategia folosită de tatăl său, Bogdan II, (bătălia din iarna anului 1475 se va desfăşura în acelaşi loc).

 

 

 

 

 

1842: S-a născut Ilarion Puşcariu (numele de botez Bucur), teolog, pedagog şi istoric; vicar al Arhiepiscopiei Sibiului (1889-1922, hirotonit arhiereu în 1921); vicepreşedinte al ASTREI (1889-1901).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A publicat lucrări de istorie laică, bisericească si de pedagogie si a colaborat la o serie de publicaţii româneşti din Transilvania.

A fost membru de onoare al Academiei Române din 1916; (m. 1922).

 

 

 

 1851: S-a născut maiorul Gheorghe Şonţu, erou al Războiului de independenţă de la 1877-1878; (m.11 septembrie 1877).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A căzut vitejeşte în luptă, în fruntea batalionului I din Regimentul 10 Dorobanţi, pe care-l comanda în timpul asediului pentru cucerirea redutei Griviţa). Unele surse  dau ca data a  naşterii  sale ziua de  5 octombrie 1851.

 

 

 

 

 

1858: S-a născut  marele scriitor roman Alexandru Vlahuţă , membru post-mortem al Academiei Române din 1948

A urmat școala primară și liceul la Bîrlad, între 1867 și 1878, susținînd examenul de bacalaureat la București, în 1879.

Părinţii scriitorului erau ţărani care, cu multă greutate, îşi puteau întreţine cei opt copii.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

După terminarea liceului, din cauza sărăciei, nu poate să-şi continue studiile. A urmat timp de un an cursurile Facultății de Drept din București, dar le-a părăsit din cauza situației materiale șubrede şi intră în învăţămînt.

Din 1884 pînă în 1893 a funcționat ca profesor la diverse instituții de învățămînt bucureștene (Școala Normală a Societății pentru Învățătura Poporului Român, Azilul „Elena Doamna”, Liceul „Sfîntul Gheorghe”).

În 1888 a fost revizor școlar pentru județele Prahova și Buzău. Editează revista Vieața (1893–1896), apoi Sămănătorul (1901), împreună cu George Coșbuc.

Din 1901 a funcționat ca referendar la Casa Școalelor.

Curînd, este destituit fără nici o anchetă, pentru motivul că în articolele sale critcase societatea. După scurt timp pleacă la Galaţi, unde se stabileşte ca avocat.

Pledand în procesele unor deţinuţi, victime ale nedreptăţii sociale, are prilejul să cunoască viaţa mizerabilă a ocnaşilor pe care o va descrie în două nuvele.

Neîmpăcandu-se cu viaţa de avocat, părăseşte Galaţiul şi vine la Bucureşti.

În primele sale poezii se resimte influenţa lui Eminescu, pe care-l cunoscuse la Bucureşti şi cu care se împrietenise.

Patriotismul scriitorului şe maifestă şi prin dragostea pentru frumuseţile şi bogăţiile patriei, descrise în volumul “România pitorească”, rezultat al unei îndelungate călătorii prin ţară, despre care Dumitru Micu spune că este un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de țară”. Frumuseţea locurilor este comunicată cititorului cu o caldă însufleţire.

 În timpul Primului Război Mondial a locuit la Iași, apoi la Bîrlad, unde era vizitat de tineri scriitori pe care îi îndruma cu solicitudine; unul dintre aceștia a fost V. Voiculescu.

Vlahuță a murit la Bucuresti la 19 noiembrie 1919.  Casa în care a locuit este astăzi Muzeul Memorial „Alexandru Vlahuță”.

Un liceu cu profil uman din Barlad   îi poartă numele, iar în Ramnicul Sarat exista „Colegiul National Alexandru Vlahuta „

 

 

 

 

 

1916: Are loc Bătălia de la Dobrici  (sau Bătălia de la Bazargic), o luptă din timpul Primului Razboi Mondial, parte a campaniei armatei romane, care s-a încheiat cu victoria trupelor bulgare și retragerea trupelor ruso-române spre Cobadin, pe linia Oltina-kara Omer -Mangalia.

 

 

 

 

1920: A apărut Legea privind reglementarea conflictelor colective de muncă (Legea Trancu-Iaşi), prin care se limita dreptul la grevă, instituindu-se obligativitatea arbitrajului între salariaţi şi patroni în faţa unei comisii ad-hoc.

Salariaţii din întreprinderile statului şi din unităţile de interes public (transport, gaze naturale, electricitate, apă, panificaţie, spitale etc.) nu puteau declara greva decât în anumite condiţii. Adoptarea acestei legi a provocat manifestaţii şi întruniri de protest în Capitală şi în multe alte oraşe din ţară.

 

 

1921: S-a născut Adrian Marino, critic, istoric şi teoretician literar, laureat al prestigiosului premiu Herder, fost deţinut politic în perioada 1949-1963; (m. 17 martie 2005).

S-a consacrat hermeneuticii ideilor literare din textele vechi, domeniu în care poate fi socotit un fondator nu numai pe plan naţional.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A fost premiat de Academia Română și de Uniunea Scriitorilor. Între 1971 și 1972 a facut o specializare în Elveția, supervizat de profesorul René Étiemble. A avut, de asemenea, burse în Franța și Germania Federală.

Între 1973 și 1980 a întemeiat, redactat și condus prima revistă de studii literare, scrisă în limbi străine de largă circulație, Cahiers Roumains d’Études Littèraires.

 

 

 

 

 1931: S-a născut pe 5 septembrie la Huși, jud. Falciu (azi județul Vaslui), marele actor Constantin Codrescu.

A absolvit „Institutul de Teatru” din București în 1951. Între 1968-76 a fost asistentul prof. Ion Cojar la „Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Până în 1989 a avut o importantă activitate teatrală și multiple apariții la televizune, fiind și colaborator permanent al redacției teatru la „Radio”, timp de 45 de ani.

Unul din  rolurile sale de referință a fost cel al lui Ghiță, din filmul „La Moara cu Noroc” regizat de Victor Iliu.
A fost căsătorit cu actrita Marga Butuc, care a devenit apoi soția scriitorului Eugen Barbu.
Intre 1976 – 1989 a fost profesor la „Institutul de Teatru” din Târgu-Mureș, oraș al cărui cetățean de onoare este, unde a particpat la înființarea secției române, apoi director al Teatrului „Maria Filotti” din Brăila și al Teatrului din Sfântu Gheorghe (județul Covasna), unde de asemenea a fost un pionier al teatrului românesc.
Din 1996, este profesor universitar la Facultatea de Teatru a [Universității Ecologice], iar din 2003, profesor universitar la Facultatea de Teatru a [Universității Spiru Haret].
 
A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a IV-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.
A primit totodată Premiul UNITER pentru întreaga activitate.

Cele două volume de memorii ale marelui actor, regizor și pedagog Constantin Codrescu („Pribeag prin Viața mea”, editura Betta, 2009) uimesc, indignează și întristează.

 

 

 

 

1940: A fost suspendată Constituţia României aflată în vigoare din februarie 1938.

 

 

 

 

1940: Regele Carol al II-lea a cedat generalului Ion Antonescu principalele prerogative ale puterii.

Cu o zi în urmă, la 4 septembrie, după demisia guvernului Gigurtu, generalul Ion Antonescu fusese numit preşedinte al Consiliului de Miniştri.

 

 

 

 

 

1940: Guvernul Marii Britanii a declarat oficial că nu recunoaşte arbitrajul germano-italian de la Viena din 30.VIII.1940, prin care partea de nord a Transilvaniei fusese alipită  Ungariei horthyste.

 

 

 

1944: Între 5 şi 8 septembrie, Armata a IV-a română a oprit ofensiva germano-ungară din centrul Transilvaniei.

 

 

 

 

 

1948: A fost înfiinţată echipa de fotbal Universitatea Craiova. S-a numit iniţial Clubul Sportiv Universitar Craiova şi a aparţinut Asociaţiei Naţionale a Studenţilor din România.

A fost prima echipă din România care a disputat o semifinală de cupă europeană (Cupa UEFA, ediţia 1982-1983). Clubul de fotbal Universitatea Craiova a fost dezafiliat de la FRF la 20.VII.2011, fiind exclus din toate competiţiile.

 

 

 

 

 

 1953: A încetat din viaţă, la Paris, dr. Constantin Levaditi, microbiolog, virusolog şi imunolog, considerat unul din fondatorii virusologiei pe plan mondial.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A fost si un  promotor al chimioterapiei si  membru de onoare al Academiei Române din 1926; (n. 19 iulie 1874).

 

 

 

1959: A murit compozitorul, dirijorul şi profesorul Gheorghe Danga; (n. 1 octombrie 1905, Bucure,ti).

 

 

 

 

 

1960: S-a născut la Bucuresti, actorul Claudiu Istodor.

 

 

 

 

 

 

 

A absolvit in 1984 Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica si  fost repartizat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamt, unde a ramas pana in 1988.

S-a casatorit in timpul facultatii cu Maia Morgenstern, de care a divortat, au impreuna un fiu, actorul Tudor Aaron Istodor.

Din 1990 s-a mutat in București, la Teatrul National, dupa care  s-a mutat la Teatrul Mic unde a jucat in zeci de roluri de succes.
  A colaborat cu Teatru 74, un teatru alternativ, in comedia irlandeza Vestul singuratic.
Pe marele ecran a debutat in 1983, cu pelicula Dreptate in Lanturi.

 

 

 

 

1973: A murit baritonul cântăreţ de operă,  Petre Ştefănescu-Goangă; (n. 1902).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1986: A murit prozatorul Nicuţă Tănase; (n.12 august 1924, Bucuresti).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dupa scoala de ucenici,urmata la Bucuresti, lucreaza ca lacatus la Avrig (jud. Sibiu) si apoi la Hunedoara.

Debuteaza in ziarul Combinatului Siderurgic Hunedoara (Uzina noastra) cu foiletoane si versuri (1948). in 1950 intra la Scoala de Literatura si Critica Literara „Minai Eminescu” din Bucuresti.

Lucreaza ca redactor la Urzica, apoi la Scinteia. Colaboreaza la ziarele centrale si la revista literare (Scinteia, Contemporanul, Flacara, Gazeta literara, Luceafarul, Presa noastra, Revue Roumaine, Scinteia tineretului, Tribuna, Tinarul scriitor, Viata Romaneasca s. a.), cu povestiri, foitetoane satirice sau fragmente de roman, pe care le publica apoi si in volum (M-am facut baiat mare, 1954 – volum de debut; Am fugit de-acasa, 1961; Plec la facultate, 1964; Portrete in aquaforte, 1981 si multe altele).

A fost distins cu Premiul Asociatiei  Scriitorilor din Bucuresti pe 1979.

 

 

 

 

 

 

1995: A încetat din viaţă academician prof. Eduard Pamfil, întemeietorul şcolii româneşti de psihiatrie antropologică.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1997: A murit la Bucuresti, Radu Boureanu, actor, poet, prozator, dramaturg, publicist, eseist şi traducător; (n. 1906).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În 1931, a absolvit Academia regala de muzică și arte dramatice din București, fiind student în clasa celebrei Lucia Sturdza-Bulandra.

Între 1929 și 1947 este, cu întreruperi, actor la Teatrul Național din București, apoi se dedică scrisului.

Primele sale poeme au apărut în Ritmul vremii, în 1927.

Împreună cu Zaharia Stancu, scriitorul a fondat revista Azi în 1932. Prima sa carte de poezii, apărută în 1933, volumul Zbor alb, a atras atenția criticului marelui critic Pompiliu Constantinescu.

Între anii 1936 și 1940, a condus revista de turism și artă „România”, a îngrijit suplimentul „Caiet de poezie” al „Vieții românești”, al cărei redactor-șef va deveni între 1967 și 1974.

Ca poet, a obținut mai multe premii naționale și internaționale (începând din 1933), concomitent realizând și o remarcată creație de pictură (a participat și a fost premiat la Saloanele Oficiale cu începere din 1942).

Radu Boureanu a mai scris și critică de artă, memorialistică, proză, teatru, ca și literatură poematico-dramatică, și a făcut numeroase traduceri.

 

 

 

 

 

 

2004: A decedat renumitul  matematician român  Grigore Gheba; (n. 15 august 1912).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A fost un general de armată şi profesor de matematică român, care a scris peste 30 de culegeri de probleme de matematică, tipărite în peste 6 milioane de exemplare.

Prima culegere de probleme sub semnătura sa a apărut în 1948 si a fost de nivel elementar şi mediu, în special de algebră şi geometrie.

 

 

 

 

 

 2004: S-a desfasurat la Bucuresti, prima editie a „Festivalului Artelor”, festival muzical de toamna organizat de Artexim, care va avea loc din doi în doi ani, în alternanta cu Festivalul International de Muzica „George Enescu”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/09/05/o-istorie-a-zilei-de-5-septembrie-video-3/

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse) :

 

 

 

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
   

2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;

3. e.maramures.ro ;

4. Wikipedia.ro.;

5. mediafax.ro ;

6. Enciclopedia Romaniei.ro ;

7.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;

8.  Istoria md.;

9. istoriculzilei.blogspot.ro;

 

Adevăratele obiective ale propagandei rusești

 

 

 

Ce vrea domne’ “propaganda rusă”?

Alina Mungiu Pippidi se întreabă : „Ce urmăresc rușii”?

Păi, nimic mai simplu.

Propaganda rusă, axată pe bubele Occidentului, încearcă să mute atenția opiniei publice de pe postura rușilor de băieți răi, pe cea de paradis cu probleme a Vestului, ajungându-se  în final la un peisaj cu multe nuanțe de gri, un fel de „nici ăștia nu sunt mai breji”.

Acesta poate fi efectul urmărit de propaganda rusă şi mijloacele sale de intoxicare a opiniei publice din statele -ţintă ,chiar dacă vocile critice ale observatorilor din România, Statele baltice, Polonia, etc pot avea destule argumente ancorate în propriile valori pentru a gândi și cu capul din dotare.

Despre Taxiurile Yango, familie și adevăratele obiective ale propagandei rusești

În ceea ce priveşte  „propaganda rusească” nu ni se spune niciodată care ar fi misiunile sale în România.
Haideți să le luăm pe rând…

Obiectivele Rusiei lui Putin (care nu este Rusia lui Elțîn și nici Rusia lui Hrușciov sau Brejnev), ar putea să fie următoarele:

1. O imagine bună, cosmetizată despre Rusia printre români.

2. Controlul asupra Basarabiei. Aruncarea într-un con de umbră a temei Basarabiei, unde Rusia are interese directe; marginalizarea în spațiul public a oricărei discuții despre faptul că „Basarabia e România”.

3. Controlul direct sau indirect asupra unei părți a resurselor naturale românești. Aruncarea într-un con de umbră a faptului că Rusia are interese directe sau indirecte în ceea ce privește resursele naturale românești. De pildă, a faptului că între OMV, care controlează resursele de petrol ale României, și Gazprom/Putin există o înțelegere directă; și că guvernul austriac a fost deseori acuzat că ar fi „mănușa” lui Putin în EU.

4. Slăbirea coeziunii societății românești prin alimentarea unui „război hibrid” mediatic și psihologic ce accentuează liniile de falie din interiorul societății și dezbinarea dintre români. Asta transformă România într-o „țintă ușoară” pentru Rusia și facilitează atingerea obiectivelor rusești.

5. Discreditarea tuturor celor care au curajul să vorbească deschis despre aceste obiective, opunându-se intereselor rusești – cum ar fi a celor care deschid discuția despre identitatea românească a Basarabiei. Cel puțin în unele cazuri, când Sputnik laudă pe careva, putem fi siguri că urmărește, de fapt, discreditarea acelei persoane (a se vedea cazul Daniel Gheorghe, singurul deputat român care încă are curajul să vorbească deschis despre Basarabia).

6. Aruncarea unei perdele de fum care să mascheze obiectivele reale ale Rusiei – de pildă, pentru Rusia este foarte convenabil ca o parte dintre români să creadă că taxiurile Yango le fură organele; sau că familia sau ortodoxia sunt „propagandă rusească”; abătând atenția de la tema Basarabiei, sau de la tema resurselor naturale.

Trebuie spus că pentru Rusia din acești ani obiectivul numărul 1 nu este un obiectiv realist – ea fiind foarte puțin interesată de o imagine bună printre români; istoria recentă face acest fapt să fie aproape imposibil.

Mai trebuie spus că pentru Rusia este convenabilă susținerea oportunistă a unor teme care nu sunt populare printre elitele de la Bruxelles – cum este, într-adevăr, tema familiei.

Jocul Rusiei e aici să facă pe gică-contra: dacă UE ar susține familia, Rusia s-ar preface probabil că susține corectitudinea politică.

Însă această susținere oportunistă se asociază în fapt punctului 4 de mai sus – atacarea familiei, a Bisericii, a credinței inclusiv prin asocierea cu „propaganda rusească” slăbește coeziunea societății românești și alimentează războiul scrie hibrid.https://www.activenews.ro/stiri-politic/Taxiurile-Yango-familia-si-adevaratele-obiective-ale-propagandei-rusesti-157677

Apărarea Marii Uniri din 1918

 

 

 

Foto: 1918: Regele Ferdinand şi trgina Maria trecând în revistă militari români 

 

 

 

 

Făurirea României Mari nu ar fi fost  posibilă fără eroismul armatei, fără curajul şi sacrificiul militarilor români.

În Marele Război, Armata României a reuşit să scrie una dintre cele mai glorioase pagini din istoria românilor.

Operaţiunile militare la care a participat Armata României pentru apărarea Marii Uniri, includ totalitatea acţiunilor militare întreprinse în perioada de la declararea celei de-a doua mobilizări, la 27 octombrie/9 noiembrie 1918 şi demobilizarea armatei, la 20 martie 1920.

  Aceste acţiuni militare pot fi grupate în trei operaţii importante: alungarea forţelor inamice de pe teritoriul Vechiului Regat; apărarea frontierei de est şi nord-est ameninţată de trupele sovietice ruse; dezarmarea trupelor austro-ungare din Bucovina, Transilvania, Crişana şi Maramureş şi înfrângerea trupelor sovietice maghiare care au iniţiat operaţii militare împotriva României la data de 15 aprilie 1919.

În paralel, conducerea superioară a armatei, a contribuit la desfăşurarea negocierilor dintre România şi Antanta cu privire la stabilirea „liniilor de demarcaţie” cu Ungaria în 1918-1919 şi la retragerea trupelor aliate din Banat şi Dobrogea ( Wikipedia.ro)

Contribuția armatei române la apărarea Marii Uniri din 1918

Marea Unire din 1918 a fost rodul acțiunii tuturor forțelor naționale, din cadrul cărora se distinge armata română.

Este bine cunoscut entuziasmul cu care militarii români au pornit în august 1916 la eliberarea fraților din Transilvania, precum și eroismul cu care ei au luptat la Mărăști, Mărășești și Oituz în vara anului 1917.

Mai puțin cunoscută este contribuția armatei române la apărarea Marii Uniri din 1918.

Prima provincie istorică apărată de armata română a fost Basarabia. 

În contextul revoluției ruse, declanșate în februarie 1917, popoarele asuprite de țarism au acționat pentru autodeterminarea lor națională, proclamându-și mai întâi autonomia și apoi independența.

O asemenea cale a fost urmată și de românii din Basarabia, care și-au ales un organism politic propriu, reprezentativ, numit Sfatul Țării, care la 2 decembrie 1917 a proclamat Republica Democratică Moldovenească autonomă. Pentru conducerea treburilor curente a fost ales Sfatul (Consiliul) Directorilor Generali.

Situația din Basarabia s-a complicat, ca urmare a faptului că militarii ruși care părăseau frontul din Moldova, trecând Prutul, recurgeau la acte de jaf și violență împotriva populației și chiar la omoruri.

Pe de altă parte, în sudul Ucrainei s-au constituit grupări bolșevice înarmate, care urmăreau să cucerească puterea politică în Basarabia, pentru a o anexa Rusiei sovietice.

Neavând o forță militară care să asigure viața și bunurile locuitorilor, Sfatul Țării a cerut sprijinul guvernului de la Iași.

În acel moment – decembrie 1917 – România se afla într-o situație extrem de grea: două treimi din teritoriul său era ocupat încă din decembrie 1916 de Puterile Centrale; cei aproximativ un milion de militari ruși care abandonau frontul reprezentau un adevărat pericol pentru viața și avutul cetățenilor, fapt ce a determinat guvernul român să le impună părăsirea Moldovei, unii dintre aceștia refuzând și opunând rezistență; conducerea Rusiei, în frunte cu V.I. Lenin și Leon Troțki, puseseră la cale extinderea revoluției bolșevice în România și chiar a trimis la Iași un comando condus de Simion Roșal cu misiunea de a-i asasina pe regele Ferdinand, Ion I.C. Brătianu și pe alți lideri politici (a fost descoperit în ultimul moment de oficialitățile române); Germania și Austro-Ungaria cereau insistent încheierea păcii separate, care însemna, de fapt, capitularea în fața Puterilor Centrale.

Cu toate aceste condiții dramatice, regele Ferdinand, președintele Consiliului de Miniștri – Ion I.C. Brătianu, generalul Constantin Presan – șeful Marelui Cartier General al armatei române, dând dovadă de un autentic patriotism, și-au asumat misiunea și riscul de a da curs solicitărilor venite de la Chișinău.

În ziua de 7 ianuarie 1918 trupele române conduse de generalul Ernest Broșteanu au trecut Prutul, iar la 10 ianuarie au intrat în Chișinău, punându-se la dispoziția Sfatului Țării.

Considerând că Basarabia aparținea Rusiei, guvernul bolșevic a rupt relațiile diplomatice cu România la 13 ianuarie 1918. Să nu uităm nici faptul că adunarea de la Kiev decretase Basarabia parte a Ucrainei.

Armata Română a intervenit la cererea Sfatului ţării din Republica Moldovenească în ianuarie 1918, apărând Basarabia împotriva trupelor ruseşti şi ucrainene, care refuzau să se retragă dincolo de Nistru.  

Armata română a acționat energic pentru instaurarea ordinei publice în Basarabia, în această luptă pierzând 3 ofițeri și 300 ostași, care au fost uciși, iar 12 ofițeri și 309 soldați au fost răniți. La mijlocul lunii februarie, grupările bolșevice au fost silite să se predea sau să se retragă dincolo de Nistru.

În ziua de 24 ianuarie 1918, Sfatul Țării a proclamat independența Republicii Democratice Moldovenești. Armata română a fost nevoită să apere în continuare Basarabia amenințată de agresiunea Rusiei, care a creat Comitetul Executiv al Sovietelor de pe Frontul Românesc (RUMCEROD), cu sediul la Odesa, având misiunea de „a alunga forțele contrarevoluționare din Basarabia și a provoca o mișcare revoluționară în România”.

Armata română a reușit să curețe teritoriul dintre Prut și Nistru de grupările bolșevice și anarhice, asigurând desfășurarea în liniște și siguranță a lucrărilor Sfatului Țării, care la 27 martie 1918, a votat Declarația privind unirea Republicii Democratice Moldovenești ( Basarabia) „cu mama sa România”.

 

 

 

 

 

 

Rusia a declarat imediat că nu recunoaște acest act, obținut prin „votul moșierilor basarabeni, dușmani înverșunați ai poporului basarabean”.

Ca urmare, pe parcursul anilor 1918-1919, armata română a trebuit să apere unirea Basarabiei, luptând cu grupările bolșevice ruse și ucrainene.

Cele mai sângeroase confruntări au avut loc în zona Hotin, unde și-a pierdut viața generalul Stan Poteaș, la 7 ianuarie 1919.

După lupte, alte lupte.

Din toamna anului 1919, armata română a reușit să stabilizeze granița României pe Nistru, fapt ce a permis dezvoltarea Basarabiei în cadrul statului român din care făcea parte.

La 27 octombrie 1918, „reprezentanții poporului român” din Bucovina au organizat Adunarea Constituantă, care a ales Consiliul Național Român și Comitetul Executiv al acestuia.

Pe de altă parte, Ucraina a trimis în Bucovina grupări înarmate, formate din militari și civili, care au început să-i terorizeze pe români.

La 2 noiembrie acestea au ocupat garnizoana militară din Cernăuți, iar în ziua de 6 noiembrie Comitetul regional ucrainean a anunțat trecerea Bucovinei sub autoritatea Ucrainei.

Acesta a procedat la dizolvarea Consiliilor Naționale Române și instalarea prin forță a autorităților ucrainene.

Grupuri înarmate, puse la dispoziția acestor autorități, străbăteau satele și orașele Bucovinei, jefuind, maltratând și împușcând populația românească.

În aceste condiții, Consiliul Național Român a cerut ajutorul guvernului de la Iași.

Deși situația României era în continuare critică, regele Ferdinand, generalul Constantin Coandă – noul președinte al Consiliului de Miniștri, și generalul Constatin Presan au decis să acorde sprijinul cerut.

La 8 noiembrie, Divizia a 8-a comandată de generalul Iacob Zadik a trecut granița, iar la 11 noiembrie a intrat în Cernăuți.

În circa două săptămâni, trupele române au reușit să curețe Bucovina de bandele ucrainene.

La 28 noiembrie, Congresul general, întrunit la Cernăuți, a votat Declarația care prevedea „Unirea necondiționată și pentru vecie” a Bucovinei cu România.

În perioada următoare armata română a trebuit să facă față repetatelor incursiuni ale unor grupări înarmate ucrainene (bolșevice și naționaliste).

Abia din septembrie 1919, când la granița de nord România se învecina cu Polonia, situația a devenit calmă.

De la începutul lunii noiembrie 1918, în Transilvania (cu Banatul, Crișana, Sătmarul și Maramureșul) ordinea a fost asigurată de Gărzile Naționale Române înființate de Consiliul Național Român Central.

Situația a devenit gravă după ce Antanta – prin convenția militară din 13 noiembrie încheiată cu Ungaria – a permis instalarea în dreapta Mureșului a autorităților administrative și militare ale Budapestei. Din teritoriul ocupat au fost alungate Gărzile Naționale Române și Consiliile Naționale Române, iar armata maghiară și gărzile secuiești au recurs pe o scară largă la violențe împotriva românilor, în multe localități înregistrându-se un adevărat genocid.

Ca urmare, Consiliul Dirigent a cerut intervenția armatei române pentru eliberarea teritoriului național.

La 26 februarie 1919, Consiliul Militar Interaliat a stabilit o nouă linie de demarcație, iar Consiliul Suprem a cerut ca în 48 de ore armata ungară să se retragă dincolo de orașele Satu Mare – Carei – Oradea – Arad.

În ziua de 21 martie, la Budapesta s-a constituit guvernul Gábanyi Șandor, în care rolul principal revenea ministrului de externe Kun Béla, conducătorul Partidului Comunist Ungar.

În aceeași zi a fost proclamată Republica Ungară a Sfaturilor și s-a constituit armata roșie ungară, lansându-se o chemare către „proletariatul din întreaga lume” să sprijine revoluția. Se miza pe ajutorul guvernului sovietic și colaborarea celor două armate roșii împotriva României.

În noaptea de 15/16 aprilie 1919, armata ungară a atacat trupele române, care au ripostat, declanșând o contraofensivă, care s-a oprit pe Tisa.

Consiliul Suprem a comunicat la 11 iunie 1919, hotărârea sa privind granițele Ungariei. Neîmpăcându-se cu această decizie, Kun Béla a ordonat la 17 iulie ca armata roșie ungară să treacă la ofensivă împotriva românilor.

S-a desfășurat un adevărat război româno-ungar, cu lupte grele, inclusiv la baionetă, și pierderi importante în ambele tabere.

De această dată, contraofensiva română s-a încheiat la 4 august 1919 cu ocuparea Budapestei.

În lupta pentru apărarea unirii Transilvaniei cu România s-au jertfit 188 de ofițeri și 11,478 soldați (morți, răniți și dispăruți).

În ziua de 6 august 1919, fruntașul ardelean Alexandru Vaida-Voevod declara: „Ungurii sunt inamicii noștri de ieri, sunt învinșii noștri de astăzi și vrem ca ei să fie prietenii noștri de mâine”.

Din păcate, guvernanții de la Budapesta au continuat să fie obsedați de fantoma Ungariei Mari.

Din această succintă prezentare, se poate conchide că, prin lupta și jertfa sa, armata română a asigurat basarabenilor și bucovinenilor posibilitatea de a se exprima liber, votând unirea cu România.

În lunile următoare, până în toamna anului 1919, trupele române au luptat pentru apărarea acestor teritorii românești și stabilizarea graniței de Est și de Nord a României.

Pentru apărarea unirii Transilvaniei cu România, hotărâtă la 1 decembrie 1918, armata română a purtat lupte grele și a dat numeroase jertfe.

Tratatele de pace, semnate în 1919-1920, au recunoscut actele de unire votate de organisme democratice – Sfatul Țării din Basarabia, Congresul General din Bucovina, Adunarea Națională din Transilvania – și apărate de armata română.

Cei care s-au angajat în această luptă erau conștienți că jertfa lor avea o dimensiune istorică.

Grăitor este faptul că în ranița unui soldat, mort pe câmpul de luptă, s-a găsit o poezie scrisă de el în tranșee:

„Nu plânge maică Românie! Că am să mor neîmpărtășit/ Un glonț pornit spre pieptul tău/ Cu pieptul meu eu l-am oprit […] Nu plânge maică Românie/ Adună tot ce ai sub soare/ Ne cheamă și pe noi la praznic/ Când România va fi Mare!” (autor: Ioan Scurtu, sursa: Revista Clipa)