CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Războiul bulgaro- sârb şi Pacea încheiată la Bucureşti în data de 19 februarie/3 martie 1886


 

 

 

 

Războiul ruso-româno-turc din 1877-1877 s-a încheiat  după înfrângerea  Imperiului Otoman, consfinţită de Tratativele de pace de la Berlin (13 iunie S.V. 1 iunie–13 iulie S.V. 1 iulie 1878).

În baza acestui Tratat care recunoştea de jure independenţa de stat a României, Serbiei şi Muntenegrului, pe actualul teritoriu al Bulgariei luau naştere două entităţi statale semiautonome sub suzeranitate otomană: Principatul autonom Bulgaria şi provincia autonomă Rumelia Orientală, condusă de un guvernator creştin, numit de Sublima Poartă.

Harta: Bulgaria, Rumelia, Serbia şi Muntenegru, după Pacea de la Berlin din 1878.

 

 

 

Pacea de la Bucureşti din 1886 

 

 

 

În anul 1885 se redeschide, parțial Chestiunea Orientală, nerezolvată la Congresul de la Berlin, generată de interesele contradictorii în Sud-Estul Europei de cele două Mari Puteri, Rusia și Austro-Ungaria.

Prin acordul comercial și convenția încheiate cu Serbia la 28 iunie 1881, Austro-Ungaria, înregistra un nou succes diplomatic, înglobând acest stat balcanic în sfera intereselor sale[1].

La rândul ei Rusia încerca să atragă de partea sa Principatul Bulgar autonom și în Rumelia Orientală[2].

Relațiile sârbo-bulgare erau extrem de încordate, fapt datorat tratatului din iunie 1881 când Serbia acceptase dependența economică și chiar politică față de Austro-Ungaria, pregătindu-se să ceară compensații teritoriale pe seama Bulgariei.

În iarna și primăvara anului 1884, relațiile diplomatice dintre cele două state au fost extrem de tensionate.  Ele s-au rupt la începutul lunii iunie 1884.

În urma acestui fapt, agentul diplomatic al Bulgariei a părăsit Belgradul, iar diplomaţii  Serbiei au părăsit Sofia.

Germania și Austro-Ungaria au reușit să stingă conflictul bulgaro- sârb, dar acesta se va reaprinde cu forță în toamna anului următor 1885. 

În această conjunctură internațională, La 6 / 18 septembrie 1885 a izbucnit o răscoală în oraşul Filipopol (astăzi Plovdiv, în Bulgaria), capitala Rumeliei Orientale în urma căreia a fost înlăturat guvernatorul turc şi proclamată unirea Rumeliei cu Bulgaria, conducător al noului stat devenind cneazul Bulgariei, Alexander Battenberg (foto).

 

        Opinia publică din România a fost bucuroasă la aflarea acestei veşti, ea amintind de mişcătoarele momente din 1859.

Oficialităţile române au dat dovadă de un calm deosebit în acele momente, încercând să se încadreze pe o linie de imparţialitate.

În schimb Rusia nu a fost de acord cu acest fapt şi a protestat energic împotriva „încălcării tratatului de la Berlin”.

De fapt Alexandru III era deranjat de influenţa crescândă a puterilor centrale în Bulgaria şi în Balcani. Drept urmare Rusia şi-a retras toţi ofiţerii din armata bulgară şi a început o campanie deschisă pentru îndepărtarea prinţului Alexandru Battenberg de la conducerea Bulgariei.

 Țarul Alexandru al III-lea i-a ordonat ministrului rus de externe, Nikolai Karlovici Giers, să protesteze oficial împotriva încălcării de către Bulgaria a tratatului de la Berlin[3]

De fapt Alexandru III era deranjat de influenţa crescândă a puterilor centrale în Bulgaria şi în Balcani.  

Concomitent, regele Milan I (1868-1894) al Serbiei[4], sprijinit de Austro-Ungaria, solicită compensații teritoriale din partea Bulgariei.

Ministrul de externe al dublei monarhii, Gustav Kálnoky, i-a acordat atât consimțământul pentru începerea războiului cu Bulgaria, cât și un împrumut de 25 000 000 de dinari[5].

După declaraţia unificării, în Grecia au izbucnit proteste de masă, grecii temându-se de apariţia unui stat bulgar mare în Balcani şi cerând guvernului lor să declare război Bulgariei.

Vecinul de la vest, Serbia, considerând o Bulgarie unită un pericol iminent care ar putea să-i reducă forţa poziţiei sale în regiune, a propus Greciei şi României o acţiune militară comună împotriva Bulgariei, dar guvernele grec şi român au refuzat.

 

 

 

 

 

 

 Regele sârb Milan I era iritat şi de faptul că lideri ai opoziţiei sârbe, cum ar fi Nikola Pašić,  scăpaseră de persecuţii în urma Răscoalei din Timok şi  se adăpostiseră în Bulgaria. 

Declanșarea “crizei bulgare”  în septembrie 1885 va readuce în atenție zona Balcanilor.

Alipirea Rumeliei la Bulgaria a reprezentat o surpriză pentru  Marile Puteri, inclusiv pentru guvernul englez, condus din 12 iunie 1885 de contele Salisbury.

Inițial Salisbury s-a arătat decis să coopereze cu celelalte puteri pentru menținerea deciziilor tratatului de la Berlin în cazul Bulgariei. 

Consultările cu Viena și Berlinul l-au determinat să propună realizarea unei uniuni a Bulgariei cu Rumelia sub conducerea lui Alexandru de Battenberg[7].

În aceste împrejurări, W.A. White a fost transferat de la București la Constantinopol.

Acesta, în urma aproape celor zece ani petrecuți în zonă,  avea o bună înțelegere a problemelor specifice.

În perioada premergătoare declanșării evenimentelor din Bulgaria, White a atras atenția, în rapoartele sale, asupra acțiunilor Rusiei, care urmărea prin intermediul agenților săi, să agite spiritele populației împotriva regelui Carol și să susțină pe inamicii politici ai lui I.C. Brătianu.

Acțiuni similare se desfășurau și față de regele Milan al Serbiei și față de prințul Battenberg al Bulgariei. White a sesizat că această acțiune reprezenta concepțiile contradictorii ruso-austriece, a luptelor celor două puteri pentru dominare în sud-estul Europei[8].

Reprezentanții statelor participante la Congresul de la Berlin și semnatare ale tratatului  s-au întrunit la începutul lunii noiembrie 1885 la Constantinopol, pentru a dezbate, în cadrul unei conferințe internaționale, situația din Peninsula Balcanică.

Aceasta nu a fost decât o inițiativă zadarnică, întrucât la 2/14 noiembrie Serbia a declarat război Bulgariei.

Pretextul a fost o dispută minoră de frontieră, denumită „chestiunea Bregovo”.

Râul Timok, care forma parte din frontiera între cele două ţări, îşi modificase puţin cursul de-a lungul anilor.

Ca urmare, un pichet sârbesc de frontieră de lângă satul  Bregovo ajunsese pe malul bulgăresc al râului.

După refuzul Serbiei de a da curs unor cereri ale Bulgariei de a evacua pichetul, grănicerii sârbi au fost expulzaţi de bulgari cu forţa.

După victoria armatei bulgare la Pirot, numai intervenția Austro-Ungariei a salvat Serbia de la o înfrângere totală.

La cererea ministrului plenipotențiar la Belgrad al dublei monarhii, ţarul bulgar Alexandru de Battenberg a oprit ofensiva, ordonând încetarea focului.

La 18/30 noiembrie 1885, ostilitățile dintre sârbi și bulgari au fost suspendate pe toată linia frontului, iar la 10/22 decembrie 1885 s-a semnat arministițiul dintre Serbia și Bulgaria[9].

Pe tot parcursul conflictului bulgaro-sârb, de la bun început guvernul român a adoptat o atitudine de neutralitate.

Acest lucru era specificat şi în circulara Ministerului de Externe român din 17/29 septembrie 1885, adresată reprezentanților diplomatici ai statului român în capitalele europene.

Ministrul de externe Ion Câmpineanu cerea“dezmințirea” oricărei alianțe sau înțelegeri cu Serbia.

La 14/26 octombrie 1885, principele Bulgariei, Alexandru de Battenberg, transmitea guvernului român, recunoștința sa pentru atitudinea corectă adoptată de România în acest conflict [6].

Războiul luând sfârșit, urmau să înceapă tratativele de pace. La 5/17 ianuarie 1886, agentul diplomatic al României la Sofia, Alexandru Beldiman, telegrafia faptul că reprezentanții celor trei Mari Puteri, Germania, Austro-Ungaria și Anglia, au propus guvernului bulgar orașul București drept loc de desfășurare a trativelor de pace[10].

Bucureștiul a fost ales ca loc al tratativelor de pace datorită neutralității păstrate de guvernul român și implicării sale cu ajutoare umanitare[11].

Pacea de la București din 1886 a fost prima pace semnată în capitala Regatului României independente şi poate fi considerată, astfel, ca un succes al diplomației române.

Pe lângă cele două state implicate în conflict la tratative mai participa şi Imperiul otoman, deoarece Bulgaria încă nu era stat independent.

  Principalul scop al acestui tratat a fost restabilirea statu-quo-ului balcanic premergător războiului, recunoscând totodată şi unirea Rumeliei Orientale cu Bulgaria.

Pacea a fost semnată după întrunirea a nouă şedinţe, la 19 februarie/3 martie 1886. 

Nu au avut loc modificări teritoriale, dar conferinţa de pace a dus la recunoaşterea internaţională a unificării Bulgariei. Relaţiile de încredere şi prietenie dintre sârbi şi bulgari, construite de-a lungul timpului în lupta lor comună împotriva dominaţiei otomane, au fost însă iremediabil deteriorate.

În ședința finală, delegații turci, sârbi și bulgari și-au exprimat mulțumirea pentru stabirea păcii în Balcani și au mulțumit României pentru rolul jucat în medierea conflictului.

Statul bulgar a devenit după 1886, prin ieșirea lui de sub influența Rusiei, un element ce reprezenta o garanție pentru politica engleză de a îndepărta Rusia de Strâmtori. 

Aflată în sfera de interese austro-ungară după 1878, Serbia nu va prezenta un interes special pentru Anglia.

Criza din Balcani nu fost totuşi soluţionată definitiv prin semnarea păcii de la Bucureşti.

Diplomaţia ţaristă nu a fost deloc mulţumită de faptul că Alexandru Battenberg a reuşit unirea Bulgariei peste capul acesteia. Nemulţumirile Rusiei erau în creştere şi de aceea aceasta a acţionat clar pentru îndepărtarea prinţului Bulgariei.

S-a format un complot militar, iar în noaptea de 20 august 1886 conspiratorii l-au obligat pe Prinţ  sa semneze abdicarea în palatul sau din Sofia. Apoi l-au transportat la Reni si l-au predat autorităţilor ruse care i-au permis sa plece la Lemberg.

A revenit repede în Bulgaria în urma succesului unei contra-revolte conduse de Stefan Stambolov care a rasturnat guvernul provizoriu susţinut de partidul rus de la Sofia.

Pozitia prinţului Alexandru a devenit instabila din cauza atitudinii lui Bismarck, care in colaborare cu guvernele Rusiei si Austriei, a subminat pozitia lui Alexandru.

El a emis un manifest demisionar şi a părăsit Bulgaria la 8 septembrie 1886.

Pe tronul Bulgariei va fi adus Ferdinand de Saxa – Coburg Gotha, care va diminua şi mai mult influenţa rusă în Bulgaria.

Doi ani mai târziu, în 1889, şi regele Serbiei, Milan Obrenovici va trebui să renunţe la tron în favoarea fiului său, Alexandru, unul dintre motivele care l-au împins să ia aceasta decizie fiind şi înfrângerea din 1885 în faţa Bulgariei.

Acest conflict  a avut de asemenea urmări majore pentru națiunile slave din sudul Dunării, zădărnicind pe veci o eventuală unire a tuturor acestor națiuni într-o mare Iugo-Slavie avant-la-lettre.

Totodată, războiul a forțat  Bulgaria autonomă să se apropie din nou de România, elita politică bulgară oferind coroana Bulgariei regelui Carol I, care a refuzat însă onoarea, fiind evidente impedimentele strategice și geopolitice care stăteau în calea acestui proiect. 

Bulgaria a rămas un principat autonom sub suzeranitate turcească, până pe data de 22 septembrie 1908, cînd, la Veliko Tărnovo, vechea capitală bulgară, și-a proclamat în mod oficial independența față de Imperiul Otoman, modificându-şi statutul de la principat la regat.

Această mişcare politică a oficializat şi anexarea provinciei otomane „Rumelia răsăriteană”, care se afla sub controlul Principatului autonom al Bulgariei încă din 1885.

 

 

 

 

 Bibliografie (surse):

 

 – http://romanian-serbian-relations.blogspot.com/2010/03/romania-si-razboiul-sarbo-bulgar- 

 – https://www.academia.edu/ The_Bucharest_Peace_Treaty_of_1913_and_Its_Consequences_

 – „Analele Universităţii din Craiova”, seria Istorie, anul XI, nr. 11 / 2006, Editura Universitaria, Craiova, 2007, pp. 127-136.)

 – https://stiai-despre-istorie.blogspot.com 

 

[1] Charles și Barbara Jelavich, Formarea statelor naționale balcanice 1804-1920, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p.226.

[2] N. Ciachir, Istoria popoarelor din Sud-Estul Europei în epoca modernă, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987, p. 274.

[3] Idem., România în Sud-Estul Europei 1848-1886, Editura politică, București, 1968, p. 274.

[4] Serbia se proclamase regat la 22 februarie 1882 .

[5] Andrei Al. Căpușan, , Evoluția relațiilor româno-britanice, vol. I, București, Editura Albatros, 2003, p. 233 .

[6] C.N. Velechi, Sofia, în “Reprezentanțele diplomatice ale României”, vol. I, Editura Politică, București, 1967, p. 270.

[7] D.A. Lăzărescu, Lord Salisbury 1830-1902, în “ Diplomați iluștri”, vol. IV, Editura politică, București, 1983, p.158-159.

[8] Ileana Bulz, Anglia, România și Sud-Estul Europei (1878-1914), Iași, 1999, p 99.

[9] N. Ciachir, op. cit.,  p.280.

[10] Andrei Al. Căpușan, op. cit., vol. I, p. 235.

[11] C.N. Velechi, op. cit., p. 271.

04/09/2019 - Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: