CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ZIUA DE 17 AUGUST ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

 

 

 

 

 

 

 Ziua de 17 august în istoria noastră

 

 

 

 

 

 

 

1868: S-a născut Ion Păun-Pincio, scriitor, membru de onoare post-mortem al Academiei Române; (d. 30 decembrie 1894).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

După o călătorie în Italia, şi-a adăugat la numele său de familie, numele grădinii publice din Roma – Pincio.

 

 

 

 

 

 

 

1872 : S-a născut Traian Vuia, pionier al aviaţiei române, membru al Academiei Române, constructorul primului avion din lume (brevetat, în Franţa, la 17 august 1903) care, la 18 martie 1906, pe câmpul de la Montesson, s-a desprins de la sol datorită exclusiv forţei motorului său.

A folosit pentru prima oară în lume un tren de aterizare cu pneuri la roţi.

In timpul celui de-al doilea război mondial a participat la mişcarea de Rezistenţă, fiind preşedintele Frontului Naţional Român din Franţa.

A fost membru de onoare al Academiei Române din 1946; (m. 1950).


 

 

 

 

 

 

 

 

 Traian Vuia (n. 17 august 1872, Bujoru, comitatul Caraş-Severin, Austro-Ungaria; d. 2 septembrie 1950, Bucureşti, România) a fost un inventator român, pionier al aviaţiei mondiale. În 1906 el a realizat primul zbor autopropulsat (fără catapulte sau alte mijloace exterioare) cu un aparat mai greu decît aerul.

Printre primii inventatori români din domeniu, Traian Vuia, s-a bucurat de recunoasterea rezultatelor activităţii sale, chiar dacă multa vreme prioritatea în realizarea zborului mecanic i-a fost atribuită brazilianului (naturalizat francez) Alberto Santos-Dumont; (1873-1932).

Dorinta lui Vuia de a realiza aeroplanul-automobil l-a îndemnat sa plece la Paris, la începutul lunii iulie 1902, avînd cu el planurile şi macheta acestui aparat de zbor.

Vuia a înaintat Academiei de Ştiinte din Paris un memoriu, în februarie 1903, intitulat Proiect de aeroplan-automobil, prin care demonstra posibilitatea realizării zborului cu o maşină mai grea decît aerul, însă proiectul a fost considerat o himeră. Totuşi, în 17 august 1903, obţine brevetul de invenţie.

A fost nevoit să îşi echipeze micul monoplan (aeroplanul “Vuia 1″), pe care a început sa-l construiască în Franţa în 1903, cu multe inovaţii. Lucrurile au avansat încet din cauza lipsei banilor.

Neputîndu-şi permite să achiziţioneze un motor ultrauşor, Vuia s-a resemnat sa inventeze un motor cu acid carbonic comprimat, care avea avantajul ca era simplu şi putin costisitor, însa, n-a putut fi pus la punct, servind doar pentru demonstratii (timpul sau de funcţionare era de aproximativ trei minute).

În 1905, aeroplanul sau a fost gata. Era un monoplan – aproape toate încercarile în acea vreme se faceau cu avioane biplane, Louis Blériot (1872-1937) urmînd exemplul lui Vuia, un an mai tîrziu.

Aparatul de zbor avea aripile repliabile, asemeni unui evantai, purtate pe un cvadriciclu cu roţi pneumatice, care avea rol de tren de decolare şi aterizare.

Întreaga construcţie era metalică din tuburi de oţel, îmbinate prin manşoane, iar aripa era din pînza de in impregnată.

O alta noutate a acestui aeroplan era reprezentata de utilizarea unei singure elice, spre deosebire de celelalte aparate contemporane, care foloseau doua elice contrarotative.

Aeroplanul nu avea însa nici profundor, nici ampenaj stabilizator. Cu toate acestea, la încercarile de la Montesson, din 18 martie 1906, aeroplanul, propulsat de propriul motor, dupa ce a rulat aproximativ 50 metri pe sol, s-a ridicat la înaltimea de un metru şi a parcurs aproximativ 12 metri în aer, deteriorîndu-se la revenirea pe sol în urma impactului cu un copac.

El avea stabilitatea longitudinală precară şi forţa motrice insuficientă.

Multe ziare din Franţa, Statele Unite şi Marea Britanie au scris despre primul om care a zburat cu un aparat mai greu decît aerul, echipat cu sisteme proprii de decolare, propulsie şi aterizare.

 

 

 

 

 

 Imagini pentru 1906, aeroplanul Vuia photos

 

 

 

De atunci a fost scoasă în evidenţă şi propagată ideea că Vuia a reuşit cu aparatul său să decoleze de pe o suprafaţă plată, folosind numai mijloace proprii, “la bord“, fără “ajutor extern” (pantă, cale ferată, catapultă, etc.).   

Prin perfecţionarea primului model, s-a obţinut aeroplanul “Vuia 1 bis“. Mai tîrziu, a fost construit un aeroplan nou, dotat cu un motor Antoinette pe benzină, cu opt cilindri în V, răciţi cu apă, de 25 CP, creaţia inginerului Léon Levavasseur, cu care a zburat în 1907, cu rezultate satisfăcătoare, mentinîndu-se în aer aproximativ 100 metri (Alberto Santos-Dumont zburase deja 200 metri). Acesta s-a numit “Vuia 2” şi a fost brevetat în Belgia.

Vuia a continuat să studieze zborul vertical şi a construit, în 1918 şi 1922, două elicoptere, în colaborare cu Marcel Yvonneau, care aveau mai multe rotoare de sustentaţie, cu axe separate.

Primul model era acţionat prin forţa musculară, iar cel de-al doilea era dotat cu un motor Anzzani, de 16 CP, cîntarind în total 190 kg; ambele elicoptere au fost experimentate la Juvissy (nu de catre Vuia) si s-au ridicat de la sol.

 

Dintre creatiile lui Vuia mai amintim torpila aeriana, realizată, în 1917, împreuna cu Victor Tatin (1847-1917) şi generatoarele de aburi, de joasa şi înaltă presiune (1925).

Traian Vuia fost ales membru de onoare al Academiei române, pe 27 mai 1946.

Este înmormîntat la cimitirul Bellu din Bucureşti.

Astăzi Aeroportul Internaţional Timişoara din România îi poartă numele.

 

 

 

 

 1889: S-a născut la Rădeşti, Olt, medicul veterinar Nicolae Teodoreanu, fondator (în 1936) al Societăţii de Genetică din România.

A avut o importantă contribuţie la crearea, la Palas Constanţa, a unei adevărate baze de cercetări ştiinţifice, reuşind să creeze, împreună cu colaboratorii săi, rasa de ovine „Merinos de Palas”. A fost membru corespondent al Academiei Române din 1952; (m.19 martie  1977, Bucureşti).

 

 

 

 

 

1894: S-a născut chimistul Radu Cernătescu, membru al Academiei Române; (d. 17 ianuarie 1958).

 

 

 

 

 

1899: S-a născut Leon Negruzzi, poet, prozator şi traducător (a tradus proză românească în limba franceză),stabilit în Franţa din 1925.

După al doilea război mondial a desfăşurat o susţinută activitate de informare despre tragedia României aflată sub ocupaţia sovietică, el fiind cel care a prezentat Adunării Generale a ONU, la 5.II.1952, un „Memorandum al refugiaţilor români adresat Organizaţiei Naţiunilor Unite”, semnat de mai mulţi scriitori, între care Aron Cotruş, Mircea Eliade, Eugen Lozovan ş.a. (m. 1987, la Paris).

 

 

 

 

 1900: A murit la Bucureşti, folcloristul G. Dem. Teodorescu (pseudonim Ghedem), autor al unor importante  contribuţii la introducerea criteriilor ştiinţifice de culegere şi interpretare a folclorului.

 

 

 

 

 

 

 

In 1868 s-a înscris la Facultatea de Litere din Bucureşti. În paralel a mai urmat şi cursuri la Conservator şi s-a licenţiat în 1870. În 1869, împreună cu alţi studenţi, a fondat „Societatea românismului”, la care a fost şi secretar.

Între 1868 – 1875 a lucrat pe post de corector, reporter, traducător şi redactor la ziarul „Românul”. În 1875 se înscrie la Facultatea de Litere a Universităţii Sorbona din Paris, pe care o absolvă în 1877.

Din 1878 a lucrat ca profesor de latină, apoi de limba română, la liceul „Matei Basarab” din Bucureşti.

Între 1895 şi 1899 a fost director al Fundaţiei Universitare „Carol I”. A fost prim-redactor la ziarul „Binele Public”, redactor la „România” şi „Ghimpele”.

Ca politician s-a remarcat atunci când l-a însoţit pe Dumitru Brătianu la Constantinopol pentru a negocia răscumpărarea prizonierilor turci. A fost membru în comitetul „Opoziţiei Unite” şi ales deputat în 1881, 1891 şi 1895.

Cariera sa politică a culminat cu numirea sa în postul de ministru al Instrucţiunii Publice şi a Cultelor, între 20 februarie – 27 noiembrie 1891.

 Lucrarea sa fundamentală şi cea mai cunoscută este colecţia de „Poezii populare române”, apărută în 1885; (n.25 august 1849, Bucuresti).

 

 

 

 

1904: Ion Bănescu, primarul Constanţei din perioada respectivă, a  înfiinţat  „Băile Mamaia”.

 

 

 

 

 

 Foto: Plaja Mamaia la începutul secolului trecut

 

 

 

 

1916 (17/30 august):  În timpul primei conflagraţii mondiale, Turcia declară război României, după ce la a 14/27 august 1916 România declarase război Austro-Ungariei, cu care aceasta era aliată.

 

 

 

 

 

1925: A încetat din viaţă la Panciu, jud.Vrancea, scriitorul Ioan Slavici,  membru corespondent (din 1882) al Academiei Române autorul nuvelelor Moara cu noroc şi Pădureanca  si a romanului Mara); (n.Şiria, jud. Arad 18 ianuarie 1848).

A fost redactor al ziarului „Timpul”, director al „Tribunei” din Sibiu (1884-1890) si fondator, alături de Coşbuc şi Caragiale, al revistei „Vatra”.

 

 

 

 

 

 

 

 

Romanul său “Mara” a marcat un moment important în evoluţia romanului românesc (n.18 ianuarie 1848).

In plan politic, Slavici avea convingerea, iar cu această convingere a trăit toată viaţa şi din cauza aceasta i s-au atras atâtea nefericiri mai târziu, că românii din Transilvania trebuiau să fie fideli monarhiei austriece, dar pentru o viaţă naţională mai bună trebuiau să lupte pentru o constituţie federală, iar uniunea cu românii de peste Carpaţi trebuia să se înfăptuiască doar printr-o activitate culturală intensă.

În pragul primului război mondial a fost director al ziarului Ziua din Bucureşti, subvenţionat cu fonduri germane şi austro-ungare.

A susţinut, alături de regele Carol I, neutralitatea României. Soluţia preconizată de Slavici era neutralitatea, însă, dacă ar fi existat temerea unei victorii ruseşti, atunci a considerat oportună intrarea României în război de partea Puterilor Centrale.

În anul 1916, după ce România a intrat în război de partea Antantei, Slavici a fost arestat şi întemniţat la fortul Domneşti, iar manuscrisele, printre care romanul Musculiţa[68], i-au fost confiscate şi apoi pierdute.

La 28 septembrie 1916 a fost pus în libertate de autorităţile române întrucât nu a putut fi încadrat în prevederile legii spionajului, iar din actele de urmărire penală nu rezultă nimic compromiţător.

A rămas la Bucureşti în timpul ocupaţiei germane, unde a fost redactor al Gazetei Bucureştilor.

În această calitate a criticat panslavismul precum şi pe aliaţii francezi şi englezi.
Despre regele Ferdinand I a scris că ar avea drept sfătuitori doar Minciuna, Clevetirea şi Prostia.
În 19 martie 1917 a conchis că sunt vrednici de cea mai aspră osândă oamenii politici care au încălcat tradiţia de secole de alianţă cu Curtea de la Viena.
În 1918 a evidenţiat faptul că încă din secolul al XVIII-lea Austria şi Prusia au ţinut în frâu expansiunea rusească, altminteri toţi românii ar fi avut soarta celor din Basarabia.[

După încheierea războiului este arestat din nou în ianuarie 1919, judecat şi condamnat la cinci ani de închisoare, dar a fost eliberat la 19 decembrie 1919.
În cuvântul de apărare la finalul procesului său din 1919 Slavici a spus:
„Domnul comisar regal nu e om bătrân ca mine, ci e tânăr, levent, plin de vigoare. Nu e cu toate acestea în stare să ducă-n spinare toate cărţile pe care le-am publicat în româneşte, istorie, ştiinţă, literatură, drame.”

În ziarul Avântul, după finalizarea procesului, Gala Galaction scria.
„Ce a greşit Slavici e simplu de tot […] a avut nenorocirea să nu poată, la bătrâneţe, să zică altfel decât ce a zis la tinereţe şi în floarea vârstei.”

 

 

 

 

1930: S-a născut artistul plastic Marcel Chirnoagă, realizatorul ciclului de gravuri “Apocalipsa”; (d. 23 aprilie 2008).

 

 

 

 

1938:S-a semnat, la Sinaia, un acord între România, Marea Britanie şi Franţa (la care au aderat Germania şi Italia), prin care controlul navigaţiei pe Dunărea maritimă (de la Brăila la Marea Neagră) era lăsat în grija Guvernului României.

 

 

 

 

1945: Reprezentantul politic al SUA la Bucuresti, Roy Melbourne, remite o nota diplomatica regelui Mihai, în care arata ca guvernul sau considera în continuare guvernul Petru Groza ca “nereprezentativ” si ca nu poate relua raporturile diplomatice cu România.

O nota cu continut asemanator va fi primita, din partea Marii Britanii, la 19.08.1945.

În aceste condiţii, la 21 august, Regele Mihai cere guvernului Petru Groza sa demisioneze, iar în fata refuzului acestuia, sunt întrerupte relaţiile oficiale cu guvernul, până la 6.01.1946 – “greva regala”.

 

 

 

 

 

 1949: S-a născut Ion Hadârca, poet si scriitor, militant pentru independenta R.Moldova fata de URSS, cavaler al “Ordinului Republicii” din R.Moldova (n. localitatea Sângereii Vechi, jud.Balti).

Poetul Ion Hadârcă a fost angajat în mişcarea de eliberare naţională, de trezire a conştiinţei de neam a românilor basarabeni, fiind fondatorul şi primul preşedinte al Frontului Popular–Creştin din Moldova (1989–1992) si  preşedinte al Partidului Liberal Reformator.

 

 

 

 

 

 

 

 

A fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova între 1990 şi 1998 şi din 2009 până în 2014.

 

 

 

 

 

1952 : A încetat din viaţă Gheorghe Magheru, poet modernist şi dramaturg, care a cultivat o lirică nonconformistă şi un teatru de factură filosofică (piese de teatru: “Piele de cerb – pretext dramatic pentru meditaţiune”, “Oglinda fermecată sau Divina re-creaţiune”; poezii: “Cântece la marginea nopţii”); (n. 17/30 decembrie 1892).

 

 

 

1953: S-a nascut intr-o familie de şvabi bănăţeni  la Niţchidorf, in fosta Regiune Timişoara, scriitoarea şi traducătoarea Herta Müller, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 2009.

Tatăl ei, ca mulţi alţi cetăţeni români de naţionalitate germană, a fost înrolat în Al Doilea Război Mondial în Waffen-SS, iar după război  şi-a câştigat existenţa lucrand ca şofer de camion. 

După venirea la putere a comunistilor în România, a fost expropriat de autorităţile statului comunist român.

Mama scriitoarei, ca majoritatea populaţiei de naţionalitate germană din România (cei între 17-45 de ani), după accederea comuniştilor la putere, a fost deportată în 1945 în Uniunea Sovietică.

Acolo a fost deţinută timp de cinci ani într-un lagăr de muncă forţată. Fostul lagăr de la Novo-Gorlovka se află pe teritoriul Ucrainei.

Herta Müller a  făcut studii de germanistică şi de limbă şi literatură română la Universitatea din Timişoara, în perioada 1973–1976.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În anii 1970 a fost apropiată de Aktionsgruppe Banat, un grup format din studenţi şi scriitori şvabi bănăţeni, care aveau o atitudine protestatară, neacceptată de regimul din România comunistă. Acest fapt a adus-o în atenţia Securităţii.

După 1977, a făcut parte şi din cenaclul literar (Literaturkreis) „Adam Müller-Guttenbrunn”, cenaclu afiliat Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara.

Securitatea a fost informata de un turnator,  într-o notă datată 16 martie 1982, că prima carte scrisă de Müller, „Niederungen” („Depresiuni”), conţine „orientări anti-statale”.

In acea nota informativa se scria:   „Critică, şi iar critică, o critică atât de destructivă, încât te întrebi, ce rost au aceste texte?!”

Această notă a fost folosită de Securitate ca dovadă justificativă pentru începerea dosarului de urmărire informativă (D.U.I.) al lui Müller

Ca urmare a interdicţiei de a publica, Müller a emigrat în 1987 în Republica Federală Germania, împreună cu soţul ei de atunci, scriitorul Richard Wagner.

 

 

 

 

 

1954: A încetat din viaţă la Bucuresti, medicul neurolog Nicolae Ionescu-Siseşti; (n. 11 februarie 1888, Șișești, județul Mehedinți).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A fost  profesor de Neurologie la Facultatea de Medicină din București, director al Clinicii de Neurologie a Spitalului Colentina-București, membru corespondent (din 1939) al Academiei Române,membru corespondent al Academiei Americane de Neurologiea fost fratele academicianului Gheorghe Ionescu-Șișești.

A fost fratele academicianului Gheorghe Ionescu-Șișești,doctor în științe agricole al Universității din Jena, Turingia, Germania.

 

 

 

 

 

1957: A fost inaugurat, la Bucuresti, Monumentul Eroilor Patriei, realizat de un colectiv de sculptori: Marius Butunoiu, Zoe Baicoianu, T.N. Ionescu și I. Damaceanu.

 

 

 

 

 

Imagini pentru Bucuresti, Monumentul Eroilor Patriei, photos

 

 

 

 

 

 

1964: A încetat din viaţă la Berlin, Mihail Ralea, om politic de stânga, profesor la Universitatea din Iaşi si Bucuresti, estetician, sociolog, psiholog, filosof, eseist, critic literar, membru al Academiei Române ; (“Explicarea omului”, “Formarea ideii de personalitate”), fost director al revistei “Viaţa Românească” (din 1933).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

S-a nascut 1 mai 1896 la Husi intr-o familie instarita, si a absolvit Facultatea de Drept şi Litere din Iaşi, continuandu-si studiile în Franţa, unde, în 1923, obţine titlul de Doctor în Litere cu teza Ideea de revoluţie în doctrinele socialiste.

In 1938 a fost numit profesor de estetică la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti şi titular al catedrei de psihologie la aceeaşi facultate.

  La sfârşitul războiului a sprijinit, implicindu-se activ în politică, instaurarea comunismului în România.

După abdicarea regelui Mihai I şi proclamarea, în decembrie 1947, a Republicii Populare Române, Mihai Ralea a fost numit ministru plenipotenţiar la Legaţia Română din Washington, Statele Unite ale Americii.

Ulterior, a fost reprezentant al României la UNESCO.

În timpul regimului comunist a  primit titlul de laureat al Premiului de Stat.

 

 

 

1989:  S-a dat în functiune cea de-a treia magistrala a metroului bucurestean, M3 (în prezent M1) cu traseul  Gara de Nord 1 – Dristor 2; 7,8 km, 6 staţii.

Magistrala 3 a fost de fapt cea de-a doua construită. Fragmentul liniei între Eroilor şi Industriilor a fost deschis pe 19 august 1983, funcţionând ca o ramificaţie a magistralei 1

La data de 17 august 1989 linia 1 a fost extinsă până la Dristor, fiind ultima investiţie în metrou din partea guvernului comunist.

 

 

 

 

 

2004 (17-22) : A avut loc la Sf. Gheorghe, în jud. Tulcea, prima ediţie a Festivalului Internaţional de Film Independent «Anonimul».

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 2014: A decedat la București, criticul de artă român Dan Hăulică.

 Dan Hăulică (n. 7 februarie 1932, Iași), a fost un eseist literar, critic de artă român, membru corespondent (din 1993) al Academiei Române, fost redactor-șef pentru o lungă perioadă de timp a revistei de literatură universală Secolul 20.

 

 

 

 

 

Imagini pentru Dan Hăulică photos

 

 

 

 

A fost președinte, ales în 1981 al AICA (asociația internațională a criticilor de artă). În 2012 era președinte de onoare al aceleiași asociații.

De asemenea a fost președinte al CAMERA (Consiliul mondial pentru editarea și cercetarea artei), ales în 1986.

La data de 31 iulie 1990 Dan Hăulică a fost numit  ambasador, delegat permanent al României pe lângă UNESCO.

 

 

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/08/17/o-istorie-a-zilei-de-17-august-video-3/

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse) :

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;

  3. e.maramures.ro ;

  4. Wikipedia.ro.;

  5. mediafax.ro ;

  6. worldwideromania.com ;

  7. Enciclopedia Romaniei.ro ;

  8.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;

  9.  Istoria md.

  10. istoriculzilei.blogspot.ro

17/08/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Marele compozitor român moldovean EUGEN DOGA: „Nimeni nu poate să ne împiedice să ne unim cu România”.

 

 

Eugen Doga. Foto: vmdaily.ru

 

 

Eugen Doga (foto) s-a născut la data de 1 martie 1937 în satul Mocra din Transnistria ( pe atunci în URSS, astăzi în raionul Rîbniţa, Republica Moldova).

A studiat la Şcoala de muzică „Ştefan Neaga” din Chişinău (1951-1955), apoi la Conservatorul de stat din Chişinău (1955-1960), la clasa de violoncel a lui G. Hohlov şi la Institutul de Arte „Gavriil Muzicescu” din Chişinău (1960-1965), la clasa de compoziţie a profesorului Solomon Lobel.  

Este considerat cel mai mare compozitor român în viață, iar sublimul său vals inclus în coloana sonoră a filmului „Gingașa și tandra mea fiară”, este recunoscut de UNESCO drept a patra capodoperă muzicală a secolului XX.

 

 

EUGEN DOGA: Nimeni nu va putea împiedica UNIREA

„Nimeni nu poate să ne împiedice să ne unim cu România și nu pot înțelege la ce duce această înstrăinare de frații noștri”, a declarat cel mai mare compozitor român în viață, Eugen Doga.

Aceasta i-a îndemnat pe toţi cei care simt și trăiesc românește, să vină la Festivalul Cultural al Românilor de Pretutindeni, în zilele de 14 și 15 septembrie, la Complexul etno-cultural VATRA, din Republica Moldova.

Maestrul spune că speră că  românii de pretutindeni se vor regăsi cândva cu toţii în România Mare.

„Nimeni nu o să ne încurce nouă să ne unim. Nimeni nu o să ne împiedice pe noi să vorbim. Cine o să ne încurce? Cine o să ne ia scripca ca să nu mai cântăm sau o să ne lege picioarele ca să nu dansăm? Pentru bunătate, pentru bunăstarea noastră, pentru înfrățire, pentru această sărbătoare, vă îndemn să veniți la Festivalul Cultural al Românilor de Pretutindeni”, a mai spus marele artist român.

 

  

17/08/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , | Lasă un comentariu

 Ungaria a fost primul stat din Europa care a legiferat măsuri antisemite, în timp ce refuzul guvernului român de a-și preda evreii poate fi considerat ca unul din marile acte de rezistență din Europa, într-un moment când Germania se afla în culmea puterii sale

 

 

Foto: Mareşalul Antonescu şi Hitler

Dr. ISRAEL GUTMAN (Israel): „Refuzul guvernului Antonescu de a-și preda evreii poate fi considerat unul din marile acte de rezistență din Europa”.

În Decembrie 1986 apărea în Ungaria, la Budapesta, o carte monumentală, ISTORIA TRANSILVANIEI în 3 volume, însumând cca. 2.000 pagini, editată de Academia de Științe din Budapesta.
Ca redactor semna ministrul Culturii de la vremea aceea, Bela Doepecz.
Această carte, pusă în slujba revizionismului unguresc, fiind publicată sub egida unui for oficial (Academia de Științe din Budapesta) și prezentată publicului de un membru al guvernului (ministrul Culturii), reprezenta, în fapt, punctul de vedere oficial – atât științific, cât și politic – al Ungariei. 

Indignat de apariția acestei uriașe mistificări propagandistice, scriitorul evreu din România, Oliver Lustig (1926-2017), a ripostat ferm, în mai 1987, printr-un amplu articol publicat în „Magazin Istoric”.

Precizăm că Oliver Lustig a fost unul din supraviețuitorii lagărului de exterminare de la Auschwitz și autor al mai multor cărți despre Holocaust și despre cel de-al Doilea Război Mondial. Prezentăm un fragment din articolul amintit, intitulat „Denaturări și falsificări care jignesc și profanează memoria victimelor terorii horthyste”(Miron Manega)

DENATURĂRI ȘI FALSIFICĂRI CARE JIGNESC ȘI PROFANEAZĂ MEMORIA VICTIMELOR TERORII HORTHYSTE

Terminând de citit cartea Istoria Transilvaniei,recent apărută la Budapesta, mă văd silit să constat cu amărăciune și indignare că, în ciuda înaltului for – Academia Ungară de Științe – care a patronat-o, ea se abate cu o consecvență demnă de o cauza mai nobilă și de la probitatea științifică, și de la etică istoriei […].

Ungaria a fost primul stat din Europa care a legiferat măsuri antisemite.

[…] Nu-mi venea să cred, nu puteam să concep că, într-o carte ce se pretinde de istorie, apărută sub egida Academiei Ungare de Științe și din al cărei colectiv redacțional face parte un membru marcant al guvernului de la Budapesta, se consemnează pur și simplu exterminarea unei întregi populații, fără să se dea acestei crime odioase nici un fel de caracterizare, fără să se facă cea mai vagă referire la cauzele care au generat-o, fără să se spună un singur cuvânt de condamnare la adresa făptuitorilor.

Înainte de toate trebuia – și trebuie – spus răspicat, fără ocolișuri, că aplicarea soluției finale”, cu alte cuvinte „rezolvarea definitivă a problemei evreiești în stil horthyst” a fost urmarea directă a politicii fasciste, șoviniste, rasiste și antisemite, promovată de regimul lui Horthy.

De altfel, mai marilor acestui regim le plăcea să se mândreasca – și nu fără temei – că în perioada de după primul război mondial, Ungaria a fost primul stat din Europa care a legiferat măsuri antisemite […]

În 1938 a apărut din nou o lege antievreiasca, purtând titlul nevinovat:

Asigurarea mai eficientă a echilibrului vieții sociale și economice”, menite să limiteze accesul evreimii la viață economică și socială din Ungaria.

Peste numai o jumătate de an, parlamentul ungar a adoptat o altă lege antievreiasca, care stabilea că trebuiau considerați evrei, alături de cei de religie izraelită, toți acei cetățeni unguri care aveau un părinte ori doi bunici de religie izraelită în momentul ori înaintea întrării în vigoare a legii.

Noțiunea de evreu a fost extinsă apoi prin legea din 1941 privind „apărarea rasei”.

Bazându-se pe această realitate, Endre Laszlo, numit de Horthy secretar de stat la Ministerul de Interne, într-o declarație difuzată la posturile de radio și reluată de întreaga presă ungară, a combătut vehement concepția potrivit căreia problema evreiască ar fi apărut din nou (adică după 19 Martie 1944 – n.n.) ca rezultat al situației politice mondiale”.

El a subliniat că „unanimitatea societății ungare apărătoare a purității rasiale urgentează de aproape 25 de ani rezolvarea problemei evreiești.

Antisemitismul ungar nu este o politică lamodă, nu este copierea sau imitarea unor tendințe și idei actuale. Nu de un an-doi, ci de decenii întregi, spunem așa, prima în Europa, ungurimea a simțit pe propria piele, ce pericol catastrofal reprezintă creșterea în proporții tot mai mari a influenței evreiești.

De-a lungul unei lupte de decenii, s-a cristalizat convingerea numai o rezolvare radicală poate duce la rezultatul definitiv și satisfăcător, dorit de ambele părți”.

„Convingerea noastră de nestrămutat și-a continuat declarația primul colaborator al ministrului de interne horthyst – putem s-o sintetizăm astfel pentru neamul nostru ungar, evreimea este un element care nu este dorit, nici din punct de vedere moral, nici spiritual, nici fizic.

Conștienți de această descoperire, trebuie căutăm acea rezolvare care departajează și elimină în întregime evreimea din viața ungurimii” […].

Este de-a dreptul curios că autorii Istoriei Transilvaniei, în timp ce despre holocaustul evreilor din nord-vestul României aflat sub ocupație horthystă n-au găsit de cuviință să scrie decât patru rânduri și jumătate, despre soarta evreilor din România s-au hotarât să scrie ceva mai mult: șase rânduri.

Autorii le-au folosit din plin pentru a spori confuziile, a continua cu mistificările și denaturările.

Pentru a înțelege mai bine jocul periculos al falsificării istoriei la care se dedau autorii acestei improvizații istorice, e necesar să reproducem un citat anterior, care arată viziunea pe care doresc s’o acrediteze.

Potrivit autorilor, după dictatul fascist de la Viena, a început așa-numita politică de reciprocitate față de naționalități; la expulzari s-a răspuns cu expulzări de cealaltă parte, la internări cu internări, la închidere de școli s-a răspuns cu închidere de școli,creîndu-se o totală nesiguranță a soartei românimii din Nord, respectiv a maghiarimii din Sud”.

Se încearca, așadar, să se sugereze cititorilor existența unui paralelism între situația din nordul și sudul Transilvaniei. Dar o asemenea încercare este mai mult decât revoltătoare.

Când și unde, în care comună din sudul Transilvaniei au fost măcelăriți   oameni nevinovați – femei gravide și mame cu copii la sân, bărbați în floarea vârstei și bătrâni de-a valma – așa cum s-a întâmplat în nordul Transilvaniei, în noaptea de 13 spre 14 Septembrie 1940, în comuna Ip?

Când și unde, în care comună din sudul Transilvaniei a avut loc un masacru asemănător celui săvârșit de horthyști la 9 Septembrie 1940 în comună Trăznea  ?

Când, unde, în ce comune din sudul Transilvaniei s-au comis asemenea crime cutremurătoare ca acelea săvârșite de horthyști la Moisei, Sărmaș sau Leordina?

Autorii încearcă să lanseze ideea unui paralelism și în atitudinea față de evrei.

O anunță lapidar, ca pe un lucru care, chipurile, este firesc: Poliția fascistă a mers mână în mână de ambele părți (adică și în nordul și în sudul Transilvaniei – n.n.) cu antisemitismul”.

Urmează apoi fraza pe care am reprodus-o la începutul articolului, în carte autorii înfățișează, în cele patru rânduri și jumătate, tot ce le-au dictat inima și conștiința să scrie despre exterminarea evreilor din Nordul Transilvaniei cotropit.

O logică elementară ar fi pretins ca, în continuare, să se arate ce s-a întâmplat în sudul Transilvaniei pentru a susține ideea lansată privind similitudinea „în ambele părți”.

Autorii sacrifică însă, fără remușcări, orice logică și, spre stupoarea cititorului, nu fac nici cea mai mică referire la starea de lucruri din sudul Transilvaniei, ci sar, fără nicio legătură, la situația evreilor din întreaga Românie.

Firește, autorii au făcut acest salt pentru că n-au avut tăria să consemneze adevărul istoric: în sudul Transilvaniei, sub regimul lui Antonescu, viața nici unui evreu n-a fost periclitată.

În timp ce evreii din Cluj, din Oradea și Satu Mare, din toate orașele și satele Transilvaniei de Nord au fost strânși și, toți, până la ultimul bătrân, până la ultimul sugar, au fost mânați sub amenințarea baionetelor horthyste spre crematoriile și camerele de gazare din Birkenau-Auschwitz, evreii din Turda și Alba Iulia, din Arad și Timișoara, n-au purtat nici măcar steaua galbenă.
Mai mult, aceste orașe, ca de altfel orașele din întreaga Românie, au oferit adăpost sigur tuturor evreilor din nordul Transilvaniei – și chiar din orașele Ungariei – care au reușit să evadeze din ghetouri și să fugă în România.

Autorii susțin că în timpul celui de al doilea război mondial – potrivit aprecierilor – în România, mai ales la est de Carpați, au fost asasinați cca 337.000 de evrei”.

Este bine cunoscută, frecvent citată în literatură de specialitate, telegrama din Budapesta expediată la Berlin, în care Veesenmayer raportează:

„… Din cercurile consulatului general român din Cluj s-a aflat evreii din Ungaria refiugiați în România sunt tratați acolo ca refugiați politici, urmând a li se înlesni de către guvernul român emigrarea în Palestina”.

Poporul român, împotriva „soluției finale”

În discuție este acum Istoria Transilvaniei, falsurile și denaturările pe care le conține, nu destinul evreilor sub regimul lui Antonescu.

Totuși, pentru că autorii ei au făcut o asemenea apreciere, câteva precizări se impun.
Nu este prima dată când autori din Ungaria, cu o simplă trăsătură de condei, trec în totalitate numărul evreilor din nord-vestul României căzuți victima aplicării în stil horthyst a „soluției finale” în seama regimului antonescian.

Trebuie arătat că, în România de sub autoritatea guvernului român, în cadrul granițelor stabilite în vara lui 1940, în ciuda marilor și repetatelor presiuni ale Berlinului, „soluția finală” nu s-a aplicat.

Profesorul universitar Dr. Israel Gutman din Israel, într-un referat întitulat „Situația evreilor din România pe fondul Europei cucerite sau dominate de naziști”, arată că planurile naziste de a-i deporta pe evrei din România în lagărele de exterminare din Polonia au întâmpinat „o opoziție energică din partea poporului român și a autorităților românești, inclusiv a guvernului și dictatorului Ion Antonescu…

Refuzul lor de a-i preda pe evrei a crescut cu timpul și această rezistență este factorul care a salvat majoritatea evreilor români de <soluția finală> de concepție nazistă.

Mi se pare că aceasta nu a fost doar consecință unor poziții oportuniste și a schimbărilor de front, ci, în mare măsură, și în parte în mod decisiv, rezultatul deosebirilor de poziții și concepții care existau între Germania nazistă și România de sub dictatură lui Antonescu în privința evreilor”.

Potrivit documentelor originale aflate în arhiva Iad Vashem-ului din Ierusalim, la 15 septembrie 1942, Hauptsturm-fuehrer-ul Gustav Richter, sosit la București ca specialist în „problemele evreiești” al Berlinului, semnează planul german de deportare a evreilor din România.

Nerăbdător, Bukarester Tageblatt, editat de legația germană din București, anunța că, în cursul anului 1942, vor fi evacuați evreii din sudul Transilvaniei și Banat, iar în anul viitor toți evreii din vechiul regat vor fi deportați, așa încât nu va mai exista nici un evreu în România.

Ziarul afirmă, sigur de informațiile pe care le deținea, că „România va servi de astă dată drept exemplu pentru alte țări”. Intenția de deportare devenind publică, un val de proteste ale celor mai diferite cercuri politice, economice, culturale și religioase din România au început să-și facă simțită presiunea.

Într-un protest al Românilor din sudul Transilvaniei și din Banat – intelectuali, comercianți, industriași și meseriași – înaintat Ministerului de Interne de la București – se spunea:

„Oricare ar fi concepția noastră despre evrei, suntem creștini și oameni și noi, care am suferit atât sub dominația ungară și care știm cât suferă astăzi ai noștri sub aceeași dominație, ne cutremurăm la gândul că cetățenii unui stat ar putea, fără nici o vină, să fie despuiați de tot avutul lor și alungați din țara în care s-au născut și în care zac de secole osemintele părinților, bunicilor și străbunilor lor”.

Planul de deportare n-a putut fi pus în aplicare. A eșuat.

În același studiu intitulat „Situația evreilor din România pe fondul Europei cucerite sau dominate de naziști”, Dr. Israel Gutman din Israel trage următoarea concluzie:

„Dacă considerăm Stalingradul ca eveniment hotărîtor în istoria celui de al doilea război mondial, un moment care marchează începutul sfârșitului dominației naziste în Europa, atunci refuzul guvernului român de a-și preda evreii poate fi considerat ca unul din marile acte de rezistență din Europa, într-un moment când Germania se afla în culmea puterii sale” […].

Oliver Lustig

Text publicat în bilunarul CERTITUDINEA 

 

 

17/08/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

%d blogeri au apreciat: