CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Victoria antijaponeză sovietică de la Halhîn Gol şi legătura acesteia cu semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov

 

Imagini pentru halhin gol maps

 

 

 

În anul 1939 la Halhîn Gol, lângă râul Halha, s-a dus bătălia decisiva în războiul nedeclarat dintre armatele aliate ale URSS şi Mongoliei, împotriva Imperiului japonez aflat atunci în plină expansiune teritorială.

Motivul conflictului a fost pretenţia japonezilor ca graniţa dintre provincia chineză Manciuko,ocupată de ei si Mongolia, să fie râul Halha, care se vărsa în Lacul Baikal, în timp ce mongolii şi aliaţii lor sovietici, susţineau că graniţa ar fi fost la 16 km la est de râu.

 Ofensiva sovieto-mongolă declanşată de generalul Jukov în 20 august 1939, a dat o lovitura decisivă armatei  Kwantung, principala forţă militară japoneză din Manciuria vecină ocupată, care atunci era constituită din unele din cele mai bine pregătite unităţi japoneze.

 

 

 

Foto: gen.Gheorghi Jukov şi Horloogiin Cioibalsan, comandantul armatei Republicii Populare Mongole, la Halhân Gol

 

 

 Sovieticii aliaţi cu mongolii au aruncat în luptă 57.000 de infanterişti, 500 de tancuri şi 250 de avioane.

Japonezii aflaţi sub comanda generalui Otsuzo Yamada, forța care a trebuit să facă față atacului sovietic aveau 38.000 de infanterişti, 135 de tancuri şi 250 de avioane.

Operațiunea sovietică a fost o manevră clasică de dublă învăluire executată pe o suprafață de dimensiunile Europei occidentale.

Pe aripa de vest a atacului, sovieticii au înaintat prin deșerturile și munții Mongoliei, la mare distanță de liniile feroviare de aprovizionare.

Această manevră a luat prin surprindere analiștii militari japonezi, care se aşteptau ca atacul să fie dat de-a lungul căilor ferate de aprovizionare, atacând poziții nipone foarte slab fortificate.

Pe lângă toate acestea, comandantul japonez a lipsit de la postul său în primele 18 ore ale atacului, iar comunicațiile dintre centrul de comandă și unitățile îndepărtate au fost întrerupte aproape de la început.

Superioritatea blindatelor sovietice avea să asigure victoria.

Tancurile lui Jukov  au reuşit să încercuiască complet forţele japoneze – o manevra clasică a blitzkrieg-ului nazist.

 

 

 

 

 

 

Armata japoneză a refuzat să se predea şi a fost practic decimată.

După trei zile de lupte, pe 23 august 1939, înfrângerea japonezilor era clară.

Aceasta era vestea pe care o aştepta Stalin la Moscova în timp ce acesta trăgea de timp în discuţiile cu naziştii.

Când a aflat că japonezii au fost zdrobiţi, Stalin şi-a dat acordul pentru semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov cu Germania, prin care naziştii şi sovieticii au trecut la împărţirea Europei.

Acum, lucrurile erau clare: nu Stalin avea să fie cel care urma să lupte pe două fronturi, ci Hitler. 

Stalin  a câştigat doi ani până în 1941, când a trebuit să facă faţă atacului Germaniei lui Hitler şi aliaţilor acesteia asupra ţării sale.

De la 23 august 1939 şi până la 22 iunie 1941, Stalin nu numai că a asistat fără să se implice la desfăşurarea războiului dintre Germania, Anglia şi Franţa, dar a şi cotropit  toate statele cu care  URSS se învecina la Apus, răpind Finlandei, Poloniei şi României întinse teritorii şi anexând Ţările Baltice.  

Pentru Japonia, rezultatul nefavorabil al bătăliei de la halhîn Gola avut o influenţă hotărâtoare asupra strategiei sale de mai târziu, determinând Cartierul General Imperial să-şi îndrepte atenţia extinderii imperiului spre insulele din Pacific şi Asia de sud-est, abandonând varianta atacului spre nord, în Siberia.
 

Cu toate că ostilităţile armate s-au desfăşurat fără nicio declaraţie de război, la sfârsitul conflictului părţile au semnat un tratat de pace, iar japonezii nu au mai îndrăznit să atace Mongolia şi Uniunea Sovietică

Mai mult, peste nici doi ani, Japonia şi URSS au semnat din nou, la data  de 13 aprilie 1941, un Pact de neutralitate reciprocă, pentru o perioadă de 5 ani.  

Acest Pact, revocat înainte de atacul URSS-ului asupra Japoniei la data de 8 august 1945, în urma căruia au  anexat  Insulele Kurile şi a fost eliberată Manciuria, elimina la momentul respectiv ameninţarea unui război pe două fronturi pentru Uniunea Sovietică.

Bătălia dela Halhîn Gol a fost  prima mare victorie a  generalul Gheorghi Jukov (viitor mareşal), cel care va fi câţiva ani mai târziu unul dintre artizanii victoriei URSS împotriva Germaniei naziste. 

 

 

 

Surse: 

https://historice.ro/ 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Pactul_de_neutralitate 

https://cultural.bzi.ro/ 

03/08/2019 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Evenimentele anului 1939 – O privire retrospectivă a lui A. N. Iacovlev, membru al Biroului Politic, secretar al CC al PCUS, privitoare la nefastul Tratat sovieto-nazist Ribentrop- Molotov

 

 

 

 

 

În 1989 Congresul Deputaţilor Poporului (parlamentul) URSS a alcătuit o comisie pentru „aprecierea politică şi juridică a tratatului sovieto-german de neagresiune din 1939”, tratat mai cunoscut sub numele de „pactul Ribentrop-Molotov”. Respectivul pact de neagresiune a ajutat URSS să anexeze Basarabia, Ţările Baltice şi estul Poloniei.

În perioada gorbaciovistă, sub presiunea unor deputaţi din Ţările Baltice şi din RSS Moldovenească, Congresul deputaţilor sovietici alcătuise această comisie, care era condusă de A. N. Iacovlev, secretar al CC al PCUS şi membru al Biroului Politic.

În august 1989 Iacovlev a dat un interviu ziarului moscovit „Pravda”, care a fost tălmăcit în trisăptămînalul de la Chişinău „Tinerimea Moldovei” din 23 august 1989.

În noiembrie 1989, la congresul 14 PCR, Nicolae Ceauşescu a pomenit despre pactul Ribentrop-Molotov, fapt considerat de falsificatorii istoriei mai recenţi drept un gest de mare curaj, care l-ar fi determinat pe Gorbaciov să pună la cale înlăturarea scorniceşteanului.

Curajul lui Ceauşescu era de fapt la nivelul genunchiului broaştei, căci despre pactul Ribentrop-Molotov se vorbea liber în chiar presa sovietică, iar Gorbaciov nu avea motive să se supere că în România se întîmplă ceva ce era acceptat în însăşi Uniunea Sovietică.

Interviul lui Iacovlev reprezintă o încercare a Moscovei de a sugera o poziţie „politic corectă” a interpretării tratatului de neagresiune sovieto-german, în condiţiile în care, mai ales în republicile sovietice baltice, interpetările din presă nu erau favorabile imperiului şi se comenta despre nelegitimitatea anexării acestor republici de către URSS.

Publicarea interviului de către „Pravda” şi preluarea lui de către alte ziare sovietice este o sugestie că aceasta e poziţia oficială a Cremlinului asupra respectivei probleme.

Activiştii de partid din întreaga URSS aşteptau să li se semnalizeze ce poziţie trebuie să adopte în condiţiile în care discuţiile despre pactul Ribentrop-Molotov se înteţeau în întreaga URSS, dar mai ales în zonele afectate de acel tratat.

Se poate vedea din poziţia lui Iacovlev apariţia unor concesii în intepretarea oficială a Moscovei, dar şi încercarea de a găsi anumite justificări pentru acel tratat.

Pentru publicul românesc, ignorant în ceea ce priveşte evoluţia politică din URSS-ul anului 1989, cred că este binevenită aducerea în atenţie a acestui interviu.

Reproduc mai jos interviul dat de Iacovlev, conform traducerii din ziarul Tinerimea Moldovei (română cu alfabet chirilic).

Evenimentele din anul 1939 – Privire retrospectivă la o distanţă de 50 de ani

 

 

A. N. Iacovlev, membru al Biroului Politic, secretar al CC al PCUS, răspunde întrebărilor ziarului „Pravda”

În ultimul timp, mai ales în legătură cu împlinirea a 50 de ani de la năvălirea Germaniei asupra Poloniei, după care eveniment unele focare ale războiului al doilea mondial s-au contopit într-un incendiu mondial general, s-au activizat discuţiile în jurul tratatului de neagresiune încheiat la 23 august 1939 între Germania şi Uniunea RSS, despre importanţa şi consecinţele lui.

Sînt ecsprimate diferite puncte de vedere, uneori dintre cele mai contrarii, se fac presupuneri şi pronosticuri.

În general, are loc o căutare binefăcătoare a adevărului, dar se întîlnesc şi abordări superficiale ale evenimentelor din acele zile, care sînt tot atît de departe de adevăr ca şi interpretările dogmatice ale acelor evenimente.

Corespondentul ziarului „Pravda” a avut o convorbire în legătură cu aceasta cu A. N. Iacovlev, preşedintele Comisiei Congresului de deputaţi ai poporului ai Uniunii RSS, în ce priveşte aprecierea politică şi juridică a tratatului sovieto-german de neagresiune din 1939.

– Cît de departe a înaintat comisia privind îndeplinirea misiunii pe care i-a încredinţat-o congresul?

– În prezent membrii comisiei sînt ocupaţi cu formularea deocumentului care trebuie să fie prezentat congresului al II-lea. După părerea mea, în cadrul discuţiilor, uneori acute, noi am izbutit adresîndu-ne faptelor şi documentelor autentice ferm stabilite, să ajungem la opinia generală în aprecierile primordiale, principiale ale evenimentelor acelei epoci ecstrem de contradictorii.

Vreau să precizez că comisia nu-şi propune scopul să rescrie istoria. Scopul ei e să înţeleagă sursele evenimentelor, logica lor sau caracterul ilogic, juridic sau nejuridic al deciziilor luate, consecinţele sale neunivoce. Faptul e necesar dacă e să rămînem pe poziţiile istorizmului netendenţios.

Comisia e înaripată de năzuinţa să restabilească adevărul fără zorzoane şi lacune, să evite aprecierile conjuncturiste, să dezvăluie resorturile proceselor care au avut loc în 1939. Altfel, trecutul încă un timp îndelungat va deveni un balast, care va îngrădi eforturile de transformare a tuturor aspectelor vieţii societăţii sovietice.

Dorinţa de a pătrunde în esenţă şi nu a înlocui un semiadevăr cu altul, în mare măsură a contribuit la înţelegerea reciprocă în multe probleme importante, dacă luăm în vedere cît de complicat este însuşi obiectul investigaţiilor.

– În ultimul timp au căpătat răspîndire cîteva versiuni cu privire la concluziile la care, după cum se arată, a ajuns deja comisia. Pe ce se bazează asemenea ştiri?

– Probabil, motivele sînt diferite, ceea ce, cu toate acestea, nu schimbă situaţia – munca privind cercetarea politică şi juridică a circumstanţeloir încheierii tratatului din 23 august şi conţinutul acordurilor înseşi nu este definitivată.

Comisia nu a făcut încă bilanţurile sale. Tot ce s-a spus cu privire la concluzii sînt numai opinii personale, oricine ar fi luat cuvîntul. Şi nu sînt sigur dacă asemenea grabă va aduce folos cauzei.

– După cum se ştie, încheierea cu Germania a pactului de neagresiune a surprins opinia publică sovietică şi de peste hotare pe neaşteptate. Pînă atunci Uniunea RSS pleda în modul cel mai intransigent şi consecvent împotriva fascizmului. Şi brusc, într-o oră, Germania fascistă s-a transformat aproape într-un partener. Ce a condiţionat o asemenea declanşare a evenimentelor?

– E drept, şi acum lucrul acesta e mai clar decît înainte, că partidul şi poporul n-au fost pregătiţi pentru asemenea cotitură. Timp de 6 ani şi ceva Uniunea Sovietică nu numai că a demascat fascizmul, identificîndu-l cu agresia şi războiul. Ţara noastră a fost unicul stat mare care a acceptat încleştarea armată cu fascizmul, militînd de partea Spaniei republicane, s-a opus anecsării Austriei şi dezmembrării Cehoslovaciei.

Situaţia a fost de asemenea natură că flăcările războiului al doilea mondial izbucneau ba ici, ba colo, atmosfera internaţională se contamina activ şi rapid spre izbucnirea unui conflict general. Incendiul se apropia.

Şi în 1939, cînd primejdia unui mare război în Europa bătea literalmente în uşă, conducerea sovietică a încercat încă o dată să creezew un front antifascist în componenţa, mai întîi de toate, a Uniunii RSS, Angliei şi Franţei. În acele condiţii frontul putea să devină unica forţă capabilă să salveze pacea. Dar în zadar.

Şi ce putea fi făcut, dacă cealaltă parte a acceptat tratativele nu de dragul unor acorduri concrete, ci de dragul intrigilor politice pe contul nostru?

Ce putea fi obţinut cînf liderii britanici şi cei franceji, după cum atestă documentele, rezolvau sarcina cum să îndepărteze de sine ameninţarea agresiunii germane şi să declanşeze energia naţismului într-o ecspansie spre Est.

Cum putea fi ajutată aceiaş Polonie să îndepărteze pericolul înrobirii, ce o ameninţa, dacă conducătorii săi nu vroiau nici să audă de vre-o colaborare directă sau indirectă cu Uniunea Sovietică şi cu Forţele sale Armate?

Cercetători serioşi – sovietici, poloneji, britanici, vest-germani şi alţii – recunosc că la 19-20 august 1939, în momentul cînd Stalin şi-a dat consimţămîntul să sosească Ribbentrop la Moscova pentru clarificarea definitivă a intenţiilor Germaniei, Uniunea Sovietică nu avea ce să aleagă.

De una singură, Uniunea RSS nu putea preîntîmpina războiul. Iar să-şi facă aliaţi din Anglia şi Franţa n-a reuşit. Îi rămînea să se gîndească cum să nu nimerească în iureşul războiului, pentru care în 1939 Uniunea RSS era gata şi mai puţin decît în 1941.

E drept, eczistă şi un alt punct de vedere în această privinţă. Unii istorici afirmă că nici Germania nu era gata în 1939 să atace Uniunea RSS.

Posibil că e aşa. În acelaş timp, nu se poate să nu ţinem cont de probabilitatea absolut evidentă a tranzacţiei încheiate de Berlinul naţist cu alte state occidentale, tranzacţie orientată împotriva Uniunii Sovietice.

Să luăm în vedere drept fapt istoric planul operativ „Vais” [weiss = alb, în germană], aprobat de Hitler la 11 aprilie 1939, care prevedea că imediat după ce Polonia va fi distrusă din punct de vedere militar, Germania va cuceri Lituania şi Letonia.

Prin urmare, războiul împotriva Uniunii Sovietice ar fi început – atunci ori ceva mai tîrziu – de pe nişte poziţii şi mai preferate de agresor decît peste doi ani după aceea.

Şi nu e totul. În august 1939 Armata Roşie deja ducea lupte grele la Halhîn-Gol cu militariştii japoneji. Ultimii, suferind un mare eşec, insistau ca Berlinul să-şi eczecute obligaţiile de aliat conform „Pactului anticomintern”.

– Dumneavoastră daţi de înţeles că alegerea lui Stalin în favoarea pactului de neagresiune cu Germania a fost un pas nevoit?

– Nui, eu ecspun faptele şi mă străduiesc să le înţeleg în interacţiune, să le analizez din diferite unghiuri de vedere, să evit presiunea stărilor de spirit politice contemporane. iar faptele, cel puţin cele care sînt cunoscute, atestă că la 20 august tratativele militare între Uniunea RSS, Anglia şi Franţa intraseră în impas şi, de fapt, eşuaseră.

La rugămintea englejilor şi francejilor, tratativele au fost declarate întrerupte pentru un termen nedefinit, deşi la Londra se ştia tot aşa de bine, ca şi la Moscova, că agresiunea germană împotriva Poloniei era ficsată în perioada dintre 25 şi 28 august şi, în orice caz, nu mai tîrziu de 1 septembrie.

Voi menţiona că nemţii aveau o variantă de rezervă privind acţiunile militare, în cazul că conducerea sovietică va refuza să-l primească pe Ribbentrop (de altfel, primele rugăminţi ca el să fie primit au fost respinse).

La tratativele secrete de la mijlocul lui august Londra şi Berlinul s-au înţeles cu privire la călătoria din 23 august, pe care trebuia s-o facă Ghioring (Goring), al doilea lider de rang în „cel de-al treilea raih”, pe insulele Britanice, în vederea unei întîlniri nedeclarate cu Cemberlen (Chamberlain). Judecînd după documente, cele două imperii se pregăteau să elaboreze „un compromis istoric” de proporţii globale, ignorînd interesele nu numai ale Uniunii RSS, Poloniei şi ale unui şir de ţări est-europene, ci chiar ale Franţei.

În aceasta rezida sensul, după părerea mea, a jocului dublu a lui Hitler: să continue în secret contactele cu conducerea britanică privind un acord „a la Munchen”, dînd englejilor perspectiva de a încheia un acord de neagresiune cu Uniunea Sovietică.

Pe Hitler în momentul acela îl aranjau ambele variante – şi acceptarea la Moscova a propunerilor în vederea acordului, şi respingerea acestuia.

Ultimul ar fi permis lui Hitler să declare la momentul oportun supuşilor săi: eu am întins Rusiei mîna prieteniei, regimul bolşevic nu a acceptat-o, el a demonstrat că este duşmanul raihului german, iar cu duşmanul trebuie să vorbeşti în limbajul forţei.

Probabil, aprocsimativ după această schemă s-ar fi desfăşurat evenimentele. În plus, evident, spre satisfacţia Londrei şi Parisului, care anticipau cu satisfacţie că Germania şi Uniunea RSS se vor istovi una pe alta de puteri, iar democraţiile occidentale apoi le vor dicta condiţiile lor de pace.

Clar lucru, eu analizez documentele, logica evenimentelor concrete ce au precedat, în care Uniunea RSS a fost lăsată pe de lături, iar interesele ei au fost transformate într-o monedă de schimb.

Altă discuţie e că, prin el însuşi, acordul cu Germania fascistă lasă o impresie neplăcută de ordin etic, ideologic. E greu să te debarasezi de dorinţa de a-ţi adresa întrebarea: n-au fost oare şi alte posibilităţi, a fost făcut totul ca, pe de o parte, să fie amînat războiul, iar pe de alta – să se evite ecsplicările cu regimul naţist?

Istoria, totuşi, este istorie, ea nu recunoaşte devierile la care ne putem referi.

În afară de aceasta, e puţin probabil că e justificat să luăm doar noţiunea etică drept măsură a ceea ce s-a întîmplat (atribuind-o ecslusiv Uniunii RSS). Nu putem ecsclude din analiză un fapt determinant – nu Uniunea Sovietică a năvălit asupra Germaniei ci Germania asupra Uniunii Sovietice.

– Din cuvintele Dumneavoastră putem conchide că iniţiativa încheierii acordului de neagresiune a pornit din partea Germaniei. E drept lucrul acesta?

– Da, într-adevăr, aşa e. La indicaţia lui Hitler, departamentul afacerilor ecsterne al Germaniei a început să pregătească terenul pentru aceasta în vara anului 1939, imediat după Munchen. Liderii naţişti numeau această manevră „înscenare a unui nou Rapallo” în cadrul relaţiilor sovieto-germane.

Dar, după cum a consemnat în zilnicul său secretarul de stat al MAI al Germaniei E. fon Vaiţzekker, sondajele nemţilor, „curtea” pe care ei o făceau Moscovei a rămas mult timp fără răspuns.

Chiar şi atunci cînd, la sfîrşitul lui iulie – începutul lui august 1939, partea germană, pentru prima dată, într-un tecst clar a formulat ideea reînvierii tratatului din 1926 cu privire la neutralitate sau la încheierea unui acord de neagresiune, precum şi cu privire la împărţirea sferelor de interese sovieto-germane „de la marea Baltică pînă la Marea Neagră”, Uniunea RSS nu s-a grăbit cu răspunsul.

Probabil Stalin vroia, mai întîi, să clarifice care vor fi rezultatele de pe urma tratativelor anglo-franco-sovietice, care trebuiau să înceapă de urgenţă la Moscova.

Deşi, conform informaţiilor, pe care le primea, temeiuri deosebite pentru optimizm nu existau, el a hotărît, totuşi, să se convingă la concret care erau şansele. Prioritate se acordau acestor tratative.

Judecînd după documente, Stalin nu avea încredere în nimenea, însă totuşi, vedea Londra şi Parisul într-o culoare mai puţin neagră decît Berlinul. iată consemnarea din zilnicul lui G. M. Dimitrov despre discuţia avută cu Stalin la 7 septembrie:

„Noi am preferat înţelegerea cu aşa-zisele ţări democratice şi deaceea am dus tratative, – reproduce G. M. Dimitrov cuvintele lui Stalin – dar Anglia şi Franţa ar vrea să le fim argaţi şi nici să ne plătească pentru aceasta!”.

E nimerit să subliniem următoarele. În acest moment Anglia şi Franţa deja îşi perfectaseră acordurile lor de neagresiune cu Germania şi, astfel, în mod obiectiv se aflau într-o situaţie avantajoasă faţă de noi.

Trebuie să amintim că nu în Occident ci în Răsărit erau concentrate principalele forţe de şoc ale nemţilor, că după anşlusul Austriei şi cotropirea Cehoslovaciei, anume la Răsărit erau întrezărite posibilităţile cele mai favorabile pentru înfăptuirea planurilor amplu comentate ale raihului.

Chiar avînd cel mai critic punct de vedere cu privire la politica internă şi ecsternă a lui Stalin dina cea perioadă, lucru pe care această politică îl merita, totuna trebuie să constatăm, dacă nu e să fim tendenţioşi şi să nu ne facem culpabili împotriva faptelor, – interesele naţionale ale Uniunii Sovietice impuneau acţiuni active.

Din moment ce nu s-a izbutit să fie dată o ripostă colectivă agresorului, urma ca să se aibă grijă cu privire la modul cum să fie devansată agresia, ca „marşul asupra Poloniei” să nu devină un preludiu al cuceririi ţărilor baltice şi al realizării planurilor hitleriste de asigurare al „spaţiului vital”, de cucerire a Ucrainei în calitate de bază de materii prime şi alimente „pentru raih”, trebuia de gîndit cum urma să fie îngrădită înaintarea spre Răsărit.

 

– Tratativele de neagresiune erau practicate pe larg în perioada interbelică. Prin urmare, însuşi faptul semnării unui asemenea acord între Germania şi Uniunea Sovietică, s-ar părea, nu trebuia să genereze o reacţie negativă în lume. Dar Occidentul, după cum ne amintim, a calificat Tratatul din 23 august 1939 foarte critic. Prin ce se ecsplică aceasta?

– Parţial eu, probabil, am răspuns la întrebarea dumneavoastră. Ştiind că războiul va începe nu mai tîrziu de 1 septembrie, guvernul britanic a dispus şeful delegaţiei sale de la tratativele militare de la Moscova, amiralul Draks, să evite convenţii care ar obliga cît de cît Londra „să bată apa în piuă” pînă în octombrie.

Pe ce se conta? Însuţi faptul tratativelor între cele trei ţări trebuia să genereze efectul imprevizibilităţii şi să împiedice, după cum contau cei din capitala britanică, „apropierea dintre Berlin şi Moscova”. Odată cu încheierea acordului sovieto-german, „jocurile” de-a diplomaţia trebuiau să sfîrşască.

Guvernul englez şi cel francez ştiau foarte bine că timpul păcii în Europa ecspiră, iar odată cu aceasta se termină „politica de pacificare” a agresorilor.

Sosise ora cînd toate lucrurile urmau să fie puse la locul lor.

Londra şi Parisul pierduseră cu totul interesul faţă de Uniunea Sovietică. Chamberlain şi miniştrii săi au început cu febrilitate să caute modalităţi în ce mod, fără să-şi ecspună prestigiul, să-l îmbuneze pe Hitler în ultimul moment şi, în acelaşi timp, să obţină din partea Germaniei obligaţii pentru viitor, mult mai ferme decît cele pe care ea le-a dat şi imediat le-a încălcat înainte de Munchen, în timpul Munchenului şi după Munchen.

Chamberlain şi amicii săi sperau foarte mult că polonejii au să joace cum vor cînta ei, aşa cum altă dată a jucat Beneş în Cehoslovacia. Însă viaţa a dispus aşa cum a vrut ea.

Documentele atestă că la 23-24 august, a doua zi după semnarea acordului de neagresiune cu Germania, Stalin trăia un sentiment de neîncredere: dar dacă Hitler va izbuti să profite de tratat ca de o bîtă, pentru a zmulge din partea Angliei şi Franţei concesiile necesare lui, iar „un nou Rapallo” ca deraia?

Profitînd de diferite canale, Stalin a încercat să predispună Parisul şi Londra la continuarea tratativelor militare de la Moscova şi chiar a ficsat data aproximativă a reluării lor – 30 august. N-a urmat nici un fel de ecou la aceste propuneri.

– De la un timp încoace a devenit cunoscut că la Tratatul de neagresiune a fost anecsat un protocol secret suplimentar. Ce puteţi spune în privinţa aceasta?

– Chestiunea cu privire la protocolul secret este mult mai complicată în vederea aprecierii decît acordul însuşi. Dar, mai întîi, trebuie să menţionăm următoarele.

În primul rînd, acordurile secrete şi anecsele la tratate erau încheiate în perioada antebelică mereu şi oriunde. De multe ori, obiectul tranzacţiilor încheiate între nemţi, engleji, franceji şi poloneji era Uniunea Sovietică însăşi.

În al doilea rînd, deşi originalul protocolului secret nu a fost descoperit, prezenţa acestuia, în lumina documentelor descoperite în ultimele luni, nu trezeşte îndoială.

Dar şi trupele – germane şi sovietice – în acţiunile ulterioare erau orientate spre linia de demarcaţie ficsată prin acest protocol şi prin protocolul de la 28 septembrie din acelaş an.

La 1 septembrie Germania a năvălit asupra Poloniei. La 17 septembrie, unităţi ale Armatei Roşii au intrat pe teritoriul Ucrainei de Asfinţit şi Bielorusiei de Asfinţit.

Era ficsat concret un hotar, mai departe de care nemţii nu înaintau spre Răsărit, iar oştirile sovietice nu înaintau spre Apus.

Întîmplător aşa ceva nu putea să aibă loc. Şi aceasta, mai mult decît orice hîrtie, confirmă că delimitarea intereselor avusese loc şi, într-un fel sau altul, fusese ficsată.

Aceasta e latura concretă a chestiunii. Dar rămîne problema aprecierii politice şi juridice a acestor protocoale.

Din punct de vedere politic, şi despre aceasta trebuie să spunem direct, este evidentă devierea, înainte de toate, de la normele leniniste ale politicii ecsterne, sovietice, de la renunţarea leninistă la diplomaţie secretă, e vorba de revizuirea cursului strategic privind securitatea colectivă.

După cum am mai spus, originale ale protocolului secret n-au fost descoperite nici în arhivele noastre, nici în cele de peste hotare.

Cu privire la tecstul acordului noi putem judeca acum după o peliculă fotografică pe care, conform versiunii oficiale vest-germane, la sfîrşitul războiului au fost ficsate unele documente ce se păstrau în biroul lui Ribbentrop.

Pentru mine personal e o chestiune secundară în ce măsură tecstul copiei este verosimil sau nu. Mai esenţial e faptul cum a fost comisă tranzacţia. iar aceasta, indiscutabil, a fost o tranzacţie.

Despre contactele cu Berlinul, care de la 15 august au evoluat în tratative, pînă la sosirea la Moscova a lui Ribbentrop, ştiau numai Stalin şi Molotov.

Despre protocolul secret, în afară de ei, dintre conducătorii partidului şi statului nu ştia nimeni. Protocolul nu a fost dicutat nici la Biroul Politic, nici în Sovietul Suprem, nici în cadrul guvernului.

El a fost scos din procedura ratificării. Strict vorbind, era vorba de ficsarea intenţiilor părţilor, deoarece din punct de vedere juridic, în virtutea particularităţilor arătate ale alcătuirii sale, protocolul nu poate fi calificat ca un act juridic, cu alte cuvinte, ca un act ce are consecinţe juridice.

Repet, ideea delimitării intereselor celor două state a aparţinut nemţilor.

Agăţîndu-se de ea, Stalin şi Molotov au insistat ca promisiunile declarative ale Berlinului de a respecta interesele sovietice să preieie o formă în scris. Stalin a evitat să se mulţumească cu promisiunile neformalizate.

Şi totuşi, el n-a avut nici o nevoie să accepte literalmente tecstul protocolului, dacă, desigur, copia este adevărată în redacţi pregătită de MAI al Germaniei şi adusă la Moscova în portofoliul lui Ribbentrop.

Declaraţia de mare stat cu privire la „reorganizarea teritorială-politică” în regiune, oricum ai interpreta-o, era, din punct de vedere juridic, în contradicţie cu suveranitatea şi independenţa unui întreg şir de ţări. Ea nu corespundea spiritului şi literei tratatelor pe care Uniunea RSS le încheiase mai înainte cu aceste ţări, nu corespundea obligaţiilor noastre de a respecta, în orice circumstanţă, suveranitatea, integritatea teritorială şi independenţa lor.

După părerea mea, Stalin a acceptat un risc nejustificat, consacrînd prin semnătura lui Molotov, în preziua războiului ce se apropia, „reorganizarea teritorială-politică” a Poloniei.

Această nesăbuinţă putea să se termine cu angajarea Uniunii RSS în război, în loc să i se deie un răgaz.

Nu vorbesc de acum de faptul că asemenea mod de a acţiona al conducătorilor sovietici de atunci nu reflecta de fel voinţa poporului sovietic şi nu consuna cu starea sa de spirit.

Presupun, că noi vom proceda la modul responsabil şi din punct de vedere principial, dacă vom condamna direct devierea antebelică a conducerii sovietice de la principiile leniniste ale politicii ecsterne, prin orice argumente această deviere ar fi ecsplicată.

– E justă afirmaţia că, în contecstul acordului de neagresiune din 23 august 1939, Stalin şi Hitler s-au înţeles să-şi sincronizeze toate acţiunile de mai departe din 1939-1941?

– În primul rînd, între conducătorii Uniunii RSS şi ai Germaniei nici în ziua încheierii acordului, nici pînă atunci, nici după aceea n-a eczistat nici umbră de încredere necesară, ca să angajeze o discuţie deschisă în perspectivă.

În al doilea rînd, nici Stalin, nici Hitler nu puteau fi proroci. Ei n-au putut să ghicească în ce mod se vor declanşa evenimentele.

În ce măsură era aptă de luptă armata poloneză? Una e să apreciezi lucrurile la statul-major, alta e realitatea.

Nu era clar dacă Anglia şi Franţa vor lupta de partea Poloniei, iar dacă da, cum vor acţiona ele.

A te limita la „un război fictiv”, despre care ambasadorul britanic Henderson s-a înţeles cu Hitler ca o posibilă variantă, sau a profita de lipsa de apărare a frontierelor de vest ale Germaniei şi de prioritatea pe care aici o aveau francejii. Multe lucruri erau necunoscute.

În al treilea rînd, anticipînd, voi menţiona, că la Berlin evenimentele din 1940 din ţările baltice erau considerate ca o încălcare a acordurilor de la 23 august, ca o renunţare a Moscovei la „asigurările sale categorice”.

Cîteva eczemple. undeva, din primăvara anului 1939, serviciile speciale ale Germaniei au început să se ocupe de pregătirea „răscoalelor populare” în Galiţia şi în alte cîteva regiuni ucrainene ce se aflau sub controlul Poloniei. Se avea în vedere să se pună baza „statului ucrainean de apus” cu ţinta următoare de a comite anşlusul Ucrainei sovietice.

De acum după invazia în Polonia abwehrul a primit ordin să provoace sub chip de „răscoale” în regiunile ucrainene şi bieloruse o măcelărire în masă a polonejilor şi evreilor care trăiau acolo, iar apoi să purceadă la constituirea formaţiei de stat „independente” ucrainene.

Paralel era pregătită includerea Lituaniei în componenţa raihului prin intermediul încheierii cu ea „a unui tratat de apărare”.

Dar se vede că pe urmă Hitler a considerat că poate să se dispenseze de etape intermediare şi a semnat la 25 septembrie 1939 directiva nr. 4, în care a dat ordin să se concentreze în Prusia Orientală forţe suficiente pentru ocuparea fulgerătoare a Lituaniei, chiar în cazul rezistenţei militare din partea acesteia.

Astfel s-ar fi întîmplat dacă n-ar fi fost încheiat la 28 septembrie 1939 între Germania şi Uniunea RSS acordul cu privire la „prietenie şi frontiere”, care au modificat sfera intereselor. linia de demarcaţie în Polonia acum corespundea „liniei Kerzon” care, conform tratatului de la Versailles, fusese ficsată drept frontieră de este a Poloniei, iar frontierea de vest a Lituaniei era consemnată ca limită a intereselor germane.

Între timp, în baza acordului din 23 august, Lituaniei i-au fost întoarse oraşul Vilnius şi raioanele limitrofe, cotropite de Polonia burgheză în 1920.

În general, s-a întîmplat ceea ce l-au avertizat pe Chamberlain chiar ecsperţii săi militari şi un şir de colegi din partid, – dacă Anglia va torpila încheierea unei alianţe anglo-franco-sovietice, atunci Uniunea RSS nu va avea alternativă decît să se înţeleagă cu Germania.

Chiar pe urmele proaspete ale evenimentelor, în septembrie 1939, W. Churchill a ecsprimat înţelegere a faptului că Uniunea RSS trebuie să creeze „un front împotriva ecspansiunii germane”, să se gîndească la faptul că ţările baltice limitrofe să nu nimerească sub controlul unui stat dispus ostil Ţării Sovietice.

– În cadrul dezbaterilor furtunoase, care au loc astăzi, mai ales în Republicile Baltice, poţi auzi opinia că acordul de neagresiune şi protocolul secret anecsat la el constituie aproape o bază juridică pentru toate schimbările ulterioare din Europa. Şi, prin urmare, prin restabilirea tabloului dinainte de război necesită să fie declarat nevalabil acest acord chiar de la început. Cum aţi formula punctul Dumneavoastră de vedere?

– Dacă am adopta poziţia propusă, ar trebui să declarăm nevalabil, ineczistent, războiul. Nu ştiu numai unde am putea trece milioanele de vieţi curmate în acest război.

Tentativele de a contura realităţile teritoriale şi alte realităţi europene, aşa cum ele s-au constituit în rezultatul războiului şi al dezvoltării de după război, din orice tratate cu germania, ignorează faptele sau le interpretează schimonosit cu bună ştiinţă.

O parte din ele am pomenit. Discuţiile, în principiu, sînt inutile după ce tratatul de neagresiune şi alte acorduri cu germania au pierdut orice prerogative juridice la 22 iunie 1941.

O confirmare specială a acestei situaţii, cum ar fi, spre eczemplu, al acordului dintre guvernele Uniunii RSS şi al Poloniei de la 30 iulie 1941, a avut o mare importanţă simbolică, înţeleasă şi justificată în acele situaţii concrete.

Poţi absolut altfel să apreciezi tratatul din 23 august, dar şi în cazul acesta urmează să recunoşti că nici în tratat, nici în protocolul anecsat la el nu a fost determinat statutul juridic şi politic al Lituaniei, Letoniei şi Estoniei.

Schimbarea statutului lor a avut loc în virtutea altor circumstanţe. Încă şi mai artificios ar fi să se caute anumite fire interdependente între situaţia de astăzi ale celor trei republici şi acordul de neagresiune.

În timpul războiului şi după război s-a constituit o nouă bază pentru construcţia lumii şi a Europei. Au apărut noi principii de relaţii reciproce între state, principii ficsate în Statutul ONU, într-un sistem întreg de tratate de pace, în asemenea hotărîri necunoscute mai înainte, cum este Actul final de la Helsinki.

În ce poate să rezide sensul confirmării faptului anulării acordului din 1939 prin război şi condamnarea protocoalelor secrete anecsate la el? În afară de consideraţiunile principiale numite mai sus eczistă încă o circumstanţă importantă. Cea morală.

Doar se resimt toate ofensele de mai înainte, nedreptăţile, deformările, sensibile în cel mai înalt grad, cînd sînt atinse demnitatea şi interesele naţionale. Şi în această privinţă trebuie să se lucreze încă mult, inclusiv în casa sovietică.

Calea spre o nouă calitate a vieţii în Federaţia noastră multinaţională este înfăptuită prin intermediul puterii poporului, al egalităţii tuturor naţiilor şi a tuturor cetăţenilor, oriunde ar trăi ei, prin intermediul respectării demnităţii lor, întotdeauna şi în toate privinţele.

Naţionalizmul, sub orice formă, este otrava mortală a fiecărei societăţi, bunul simţ şi cultura matură sînt medicamentele sale lecuitoare. Nu scindarea, ci consolidarea forţelor în numele unui înalt ideal, în aceasta văd eu răspunsul la imperativele timpului.

– Dacă am face bilanţul a ceea ce a avut loc acum 50 de ani, care ar fi atunci plusurile şi minusurile hotărîrilor adoptate în 1939?

– Toate acordurile şi tranzacţiile de atunci au pierdut sensul şi prerogativele în clipa năvălirii Germaniei asupra Uniunii Sovietice. Aceasta e practica internaţională şi aceasta e o firească situaţie. Ceea ce a avut loc pe urmă a fost determinat de alţi factori.

Deaceea aprecierea consecinţelor încheierii acordului din 23 august 1939 va fi justă, cînd ea se înscrie în contecstul istoric concret.

Înainte de toate Uniunea RSS a cîştigat timp spre a se pregăti de a respinge agresiunea germană, pe care însuşi Stalin o considera inevitabilă, deşi acest cîştig a fost folosit nici pe departe în modul cel mai nimerit.

E greu să obiectezi împotriva acestei constatări. Însă faţă de tratatul din 23 august, luat aparte, aceasta nu are referinţă directă.

Hotarul, de pe care Uniunea Sovietică putea să se apere, a fost mutat cu cîteva sute de chilometri mai la apus de Leningrad, Minsc şi alte centre naţionale. Nu e lipsit de interes că un şir de militari germani de frunte au apreciat această schimbare a situaţiei strategice ca o „trădare” dion partea lui Hitler a intereselor raihului, în multe privinţe depreciind rezultatele „campaniei poloneze”.

Încheierea pactului sovieto-german de neagresiune a zdruncinat raporturile dintre Berlin şi Tokio. Construcţia anticomintern s-a dovedit a fi deformată. Japonia a pierdut încrederea în aliatul său, care nu a fost depăşită în deplină măsură pînă la sfîrşitul războiului.

Tokio a fost nevoit să-şi revizuiască doctrina militară, iar planurile acţiunilor agresive împotriva Uniunii RSS au trebuit să fie amînate pentru un timp nedefinit.

În sfîrşit, dacă e să vorbim de plusuri, statele occidentale au început, în cele din urmă, să ţină cont de Uniunea Sovietică ca de un factor militar şi politic. Uniunea Sovietică avea dreptul nu mai puţin decît alte state să-şi ficseze hotarul intereselor sale vitale în condiţiile cînd fulgerele războiului scăpărau deja de asupra capului.

E bun sau rău acordul şi protocolul anecsat la el, însă ele, fie măcar pentru un timp, au defectat sistemul de canalizare al ecspansiunii hitleriste în direcţia Uniunii Sovietice.

Germania a fost nevoită să-şi modereze pretenţiile de dominaţie în tot bazinul Mării Baltice, de-a profita de braţele de muncă în toată Europa de Est şi de Sud-Est, pe care s-au grăbit să i le satisfacă, nedîndu-şi rînd, încă din 1933, „pacificatorii” mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi.

Noi am încetat să mai fim obiectul politicii străine, am demonstrat că sîntem capabili să promovăm în problemele mondiale cursul nostru.

Concomitent, cotitura bruscă a Uniunii Sovietice pentru cercurile largi de la lupta intransigentă la colaborarea cu Germania naţistă a dezorientat în mare măsură forţele democratice, iubitoare de pace.

Într-o situaţie ecstrem de complicată au nimerit multe partide comuniste, care, prin hotărîrea Cominternului, trebuiau să justifice ceea ce ieri condamnau cu hotărîre.

Mai departe. În cercurile diriguitoare ale Angliei, Franţei, SUA, îşi consolidau poziţiile adversarii oricărei colaborări cu Uniunea RSS. Ei îşi atribuiau cu mare chef păcatele unora pe seama altora şi căutau în altă parte răzbunare pentru erorile proprii. În 1939-1941 nu o singură dată au fost făcute tentative să fie înnăbuşit conflictul militar dintre statele occidentale ca ele să-şi potolească poftele în campania unită împotriva Uniunii Sovietice.

Trebuie să recunoaştem că acordul din 23 august 1939 şi, mai ales, predilecţia lui Stalin, ce s-a întărit începînd cu septembrie, de a întreprinde acţiuni paralele cu Germania, au ecstins libertatea de manevră pentru conducerea naţistă, inclusiv în cadrul efectuării unui şir de operaţii militare.

– Aţi pomenit de două ori acordul din 28 septembrie. Cum corelaţi acordul de neagresiune cu acordul „Cu privire la prietenie şi frontiere”?

– După părerea mea, aceste acorduri se deosebesc calitativ. Primul e un acord încheiat pe timp de pace, al doilea e un acord încheiat cu o ţară care a comis un act făţiş de agresiune.

Primul, în temei, corespundea practicii internaţionale de atunci, al doilea, de fapt, a pus sub semnul îndoielii, dacă nu a subminat, statutul Uniunii RSS ca ţară neutră şi a împins ţara noastră la o colaborare fără principii cu Germania naţistă.

În acordul din 28 septembrie nu era nici o necesitate directă. Modificarea liniei de demarcaţiei putea fi perfectată cu totul în alt mod.

Din motive oportuniste, totuşi, Stalin a acceptat, la sfîrşitul lui septembrie, să comită mari erori politice şi etice, spre a-l determina pe Hitler, după cum credea el, să se menţină pe poziţiile înţelegerii reciproce, dar nu cu Uniunea RSS, ci cu el însuşi.

– Şi, în sfîrşit, Alecsandr Nicolaevici, întrebarea de încheiere: va fi publicat protocolul secret, anecsat acordului din 23 august, şi, posibil, vor fi publicate alte documente puţin cunoscute?

– Multe documente din acel timp, după cîte ştiu, intenţionează să publice MAI al Uniunii RSS.

Sînt convins că adevărul – chiar cel mai greu – e cea mai bună cale pentru înlăturarea nedumeririlor vechi şi anticiparea altora noi.

E necesară, o dată în plus, cumpănirea în raţionamente, responsabilitatea în fapte, onestitatea în faţa ta însuţi. Istoria nu poate fi refăcută. Ea demult şi-a scris hrisovul. Nouă ne rămîne să citim cronica anilor trecuţi.

S-o citim pătrunzător şi fără devieri, ca să nu repetăm încercările pe care le-am trăit.

Cu atît mai mult că e vorba de o ecsperienţă plătită de popoarele Uniunii Sovietice cu un preţ necrezut de scump.

(gazeta „Pravda” din 18 august 1939)

Preluare de pe blogul https://mariusmioc.wordpress.com/2011/08/22/ 

03/08/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

ZIUA DE 3 AUGUST ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

 

 

 

 

 

 

Ziua de 3 august în istoria noastră

 

 

 

 

 

 

1601: În lupta de la Guruslău, trupele lui Mihai Viteazul și ale generalului Giorgio Basta îl înfrâng pe Sigismund Bathory; șase zile mai târziu, Mihai Viteazul care intenţiona să-şi viziteze familia la Făgăraş, a fost prins de apropiaţii lui Giorgio Basta (mercenari germani şi valoni sub comanda lui Iacob Beauri) şi ucis. la 3 km sud de Turda, din ordinul generalului imperial Basta.

Trupul i-a fost îngropat pe câmpia Turzii, iar capul eroului fu luat de comisul Radu Florescu și adus la mănăstirea Dealului (lângă Târgoviște), unde odihnește și astăzi.

 

 

 1834: S-a născut Ioan M. Bujoreanu, prozator, autor dramatic, publicist şi traducător (a tradus din Boccaccio, Florian şi Paul de Kock); (m. 1899).

 

 

 

 

 

 

1889: A încetat din viaţă poeta Veronica Micle (numele la naştere: Ana Câmpeanu), cunoscută în special datorită iubirii care a legat-o de Mihai Eminescu; (n. 22 aprilie 1850).

 

 

 

 

 

S-a  sinucis cu arsenic la Mănăstirea Văratec.

 

 

 

 

 

1895: A decedat la Slănic Moldova,  Dimitrie Brândză, om de ştiinţă, medic şi botanist român, membru titular al Academiei Române; (n. 10/22 octombrie 1846, Bivolu, azi Viişoara, Botoşani).

 

 

 

 

     

 

 

 

 

Dupa ce a terminat cursurile Academiei Mihăilene, absolvă pe cele ale Facultăţilor de Ştiinţe Naturale şi Medicină ale Universităţii din Paris, obţinând doctoratul, în 1869.

Activează ca medic şi profesor de botanică la Universitatea din Iaşi si in 1874, este transferat la Universitatea din Bucureşti, la catedra de ştiinţe naturale, desfăşurând o activitate multilaterală.

În 1882 obţine de la ministrul educaţiei, Petre S.Aurelian, acordul de a înfiinţa o secţie botanică la Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa” din Bucureşti.

  În 1884 un incendiu distruge întreaga colecţie de plante de la Muzeul de Istorie Naturală, ceea ce determină guvernul să aloce fonduri pentru înfiinţarea unei grădini botanice la Cotroceni. De menţionat că gradina botanică din acea perioadă era poziţionată între Palatul Universităţii şi Biserica Rusă.

În 1885 sunt începute primele lucrări la noua grădină din Cotroceni, fiind ridicată clădirea institutului botanic şi amenajate grădinile din preajma sa.

  Grădina Botanică din Bucureşti,  îi poartă astazi numele.

 

 

 

 

 

1905 (3/16 august) : S-a născut la Iaşi regizorul de teatru şi profesorul  roman de etnie evreiasca Moni Ghelerter (numele la naştere, Solomon Ghelerter ). Unele  surse dau naşterea sa la 3 iulie 1905.

A fost regizor la Teatrul Naţional „Ion Luca Caragiale” din Bucureşti şi profesor de actorie la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică Ion Luca Caragiale din Bucureşti; ( d. 4 noiembrie 1979, Bucureşti).

 

 

 1914: In  România,Consiliul de Coroană din 3 august (stil nou) desfășurat la Castelul Peleș, la inițiativa regelui Carol I, dezbate problema intrării României în Primul Război Mondial.

S-a votat cu o majoritate zdrobitoare în favoarea neutralității.

 

 

1919: Armata română intră în Timişoara la cateva zile dupa instalarea unei administratii romanesti, consfintind unirea Banatului cu patria mama – Romania.    

 

 

 

 

 

 

Evenimentul a coincis cu ocuparea Budapestei de catre armata romana si alungarea regimului comunist instaurat de Kun Bela in Ungaria.

Unităţile sârbe părăsisera  Timişoara  în 27 iulie 1919. În 28 iulie 1919, dr. Aurel Cosma, numit prefect al judeţului Timiş – Torontal de către Consiliul Dirigent, decretează preluarea puterii şi instalarea administraţiei româneşti. 

La 1 august 1919 a sosit în Timişoara prima unitate de jandarmi români, iar la 3 august 1919 îşi fac intrarea solemnă în oraş, unităţile Armatei Române, sub comanda colonelului Economu. Au fost momente înălţătoare, care au marcat, în zbuciumata istorie a Timişoarei o impresionantă zi de sărbătoare.

Potrivit mărturiilor din acel timp,pregătiri mai amănunţite pentru primirea Armatei Române nu s-au putut face.

Dat fiind situaţia specială existentă în Banat, momentul sosirii trupelor române s-a ştiut doar cu trei zile înainte. O mărturie de atunci consemnează următoarele:

„Anunţul dat s-a lăţit ca fulgerul printre români şi însufleţirea a fost atât de mare încât bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni s-au grăbit să ia parte la sărbătoarea cea mare a primirei fraţilor cari ne-au adus libertatea dorită de veacuri.

Manifestarea publicului pentru acest moment înălţător a fost spontană, instinctivă, iar nu pusă la cale şi a decurs în cea mai perfectă ordine, cu toate că afluenţa de mase a fost enormă”. Peste 100.000 de oameni, de pe cuprinsul întregului Banat, sosiţi cu trenul, cu căruţele sau călare au fost prezenţi la această sărbătoare românească. 

Flamura tricoloră împodobea o mare parte a caselor, drapate şi ele cu covoare româneşti şi ghirlande de flori. Străzile erau inundate de mulţimea celor dornici să ovaţioneze soldaţii unui Regiment care a luptat cu eroism pe fronturile din Dobrogea şi Moldova. La ora 10,00, pe Calea Lugojului, intră în oraş coloana militară.

În acordurile „Răsunetului”, Deşteaptă-te Române, îi întâmpină „un banderiu” de 900 de tineri bănăţeni călare, toţi în haine albe, naţionale, cu căciula de dorobanţ, decorată cu panglică tricoloră. A fost un spectacol emoţionant.

În fruntea primului batalion al Armatei Române se afla figura impunătoare a colonelului Virgil Economu. Prefectul, dr. Aurel Cosma adresează salutul de „bună venire”, „Veacuri de-a rândul am avut bucurii puţine, supărări multe, după cum arată istoria. Acum, fraţii noştri, aţi venit în leagănul românilor, vărsând sânge pentru noi, care am gemut sub stăpânire străină.”

De la intrarea în oraş, coloana militară, urmată de sutele de călăreţi bănăţeni, se îndreaptă spre Biserica ortodoxă română din cartierul Fabric.

În faţa ei, pe un altar improvizat, protopopul Ioan Oprea, asistat de şase preoţi, oficiază un serviciu divin. Răspunsurile le dau sutele de corişti români veniţi din satele învecinate. În cuvinte de aleasă simţire, protopopul Oprea salută Armată Română. Îi răspunde colonelul Economu: „Dumnezeu a fost totdeauna în inimile românilor, în inimi curate, cu sentimente valabile şi ne-a învăţat ca românul să se iubească şi să nu trăiască despărţit.” 

 

 

 

 

 

1919: În timp ce în Europa începuse reconstrucţia după Primul Razboi Mondial, România a mai avut de dus un război cu Ungaria bolşevică.

Pe 3 august trupele române eliberau de comunism Budapesta, capitala Ungariei .

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2011/06/01/o-istorie-putin-cunoscuta-1919-armata-romana-a-cucerit-ungaria-pentru-a-o-elibera-romani-treceti-tisa/

 

 

1924: A decedat Vladimir Hertza, jurist şi om politic român, primul primar al oraşului Chişinău după Marea Unire,in perioada 1918-1919; (n. 14 mai 1868, Chişinău).

În 1917 a fost ales în funcţia de vicepreşedinte al Partidului Naţional Moldovenesc şi al Societăţii Culturale Moldoveneşti.

El a jucat un rol însemnat în infaptuirea  unirii Basarabiei cu tara mama, România .

A fost preşedintele Zemstvei jud. Orhei, primul preşedinte al Comisiei Şcolare Moldoveneşti.

În 1917 a devenit vicepreşedinte al Partidului Naţional Moldovenesc şi al Societăţii Culturale Moldoveneşti, jucând un rol important în actul Unirii.

 A fost delegat şi la conferinţele de pace, in care s-a  tratat chestiunea Basarabiei.

 

 

 

 

 

1926: S-a născut la Fălticeni, in judeţul Suceava,  prima femeie  căpitan de cursă lungă maritimă din România, Teodora Angela Lefterescu ; ( d. 29 aprilie 2007, Constanţa).

 

 

 

 

 

 

Femei care au scris istoria: Teodora Angela Lefterescu, prima femeie căpitan de cursă lungă

 

 

 

 

În anul 1999 primeşte titlul de cetăţean de onoare al municipiului Fălticeni.

 În ultimii ani din viaţă a locuit în Constanţa, si a  fost înmormântată în localitatea Urluia din Dobrogea.

 

 

 

 

1929: În România  se infiinteaza ”Regia autonomă a poştelor, telegrafelor şi telefoanelor” (PTT), care a luat în exploatare şi administrare serviciile publice de poştă, telegraf şi telefon.

 

 

 

 

 

1935: S-a născut primadona Operei Naționale din Republica Moldova – soprana Maria Bieșu   (d. 16 mai 2012).

 

 

 

 

   

Maria Bieșu (n.1935), cîntăreață de operă, soprană și lied din Republica Moldova.

 

Foto: Maria Bieșu

 

 

Renumita cantareata a vazut lumina zilei în satul Volontiri, judeţul Cetatea Albă, România (azi satul Volontiri, raionul Ștefan Vodă, Republica Moldova).

Pimadona Operei Naționale din Republica Moldova, Maria Bieșu a detinut titlurile  de  Artistă a Poporului, Laureată a Premiilor de Stat, profesor universitar, academician, “Doctor Honoris-Causa” , Cavaler al “Ordinului Republicii” și deţinătoarea Ordinului Naţional “Steaua României” .

A interpretat numeroase  roluri memorabile : Floria Tosca, Cio-Cio-san, Norma, Aurelia, Olga, Natalia, Ruxanda, Iolanta, Cuma, etc.: personaje din opere renumite, cu tematici variate.

La fel de importantă este şi activitatea saconcertistică , în care s-a remarcat cu creaţii de cameră. În acest domeniu de activitate, Maria Bieşu s-a remarcat prin profunzimea redării conţinutului, plinătatea emoţională şi sinceritatea interpretăriii.

A fost  președinte al Uniunii Muzicienilor din Republica Moldova din 1987 și Vicepreședinte al Uniunii Mondiale a Muzicienilor din Moscova din 1992.

Elena Vdovina, muzicolog din Rpublica Moldova, afirmă că “vocea Mariei Bieșu impresionează pînă în adîncul sufletului prin tembrul ei irepetabil, pătruns de frumusețe, căldură și prospețime. Ea te cucerește prin neobișnuita eleganță a vocalismelor, prin tehnica filigranată.

 

 

 

 

 

1941: Puternic bombardament sovietic asupra municipiului Constanţa.

Catedrala şi alte clădiri importante au fost grav avariate.

 

 

 

 

195o: S-a născut  în Bucureşti, miliardarul român Dinu Patriciu.

 

 

 

     

 

 

 

  Dan Costache Patriciu (d. 19 august 2014, Londra), a fost un politician și om de afaceri care a activat în domeniul petrolier, bancar și imobiliar, fiind unul dintre cei mai bogati români.A activat si in randurile Partidului National Liberal.

 

 

 

 

 

1962: S-a născut  la Ramnicul Sarat, Maria Bitang, antrenoare federală a echipei de gimnastică a României.

   

 

 

 

 

 

 

 

 

1969: S-a născut la Piatra Neamt, cunoscuta prezentatoare si realizatoare de televiziune, Mihaela Radulescu (n.Andreea Țigănașu).

 

 

 

     

 

 

 

 

 

1975: S-a încheiat vizita oficială, de două zile, efectuată în România de președintele american Gerald Ford.

 

 

 

 

Nicolae Ceausescu

 

 

 

1977: A luat sfârşit greva minerilor din Valea Jiului.

 

 

 

 

 

 

 2015: A murit la Bucureşti, medicul Mircea Laurenţiu Popescu, director general al Institutului Naţional ”Victor Babeş” din Bucureşti (1993-2015).

A fost descoperitorul  telocitelor, un tip de celule umane cu rol regenerativ, capabile să vindece inima pacienţilor care au suferit un infarct miocardic si rector al Universităţii de Medicină şi Farmacie ”Carol Davila” din Bucureşti (1992-2004).

 

 

 

 

 

Imagini pentru medicul Mircea Laurenţiu Popescu,photos

A fost membru al Academiei Române, preşedinte al Secţiei de Ştiinţe Medicale a Academiei Române (2006-2014) şi preşedinte al Academiei de Ştiinţe Medicale (2006-2011); (n. (n. 15 aprilie 1944, Câmpulung ).

A primit Numeroase premii, intre care se disting:

Premiul Academiei de Stiinte „Victor Babes” -1985
Premiul Academiei din Paris Medalia de Argint a Universitatii”Rene Descartes”- 1993
Premiul Academiei din Paris Medalia de Aur a Universităţii”Rene Descartes”- 1998
Cele mai noi conferite in 2009: Ordinul Naţional Steaua României şi Top 100 IBC Health Professionals
Multiple titluri de Honoris causa conferite de catre Universitatile din tara, dar si din strainatate.

A fost acuzat că ar fi colaborat cu fosta Securitate  în arhivele căreia figurează ca informator sub numele de cod „Preda”.

 

 

 

 

2019: A decedat regizoarea Cătălina Buzoianu.

 

 

 

Imagini pentru Cătălina Buzoianu photos

 

 

Născută la 13 aprilie 1938 la Brăila, Cătălina Buzoianu s-a numărat printre  cei mai importanți regizori de teatru din România.  

A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București în 1969

După absolvirea institutului a fost repartizată la Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași, apoi a fost regizor la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, până în anul 1973.

În perioada 1979-1985 a fost prim-regizor permanent la Teatrul Mic din București, apoi regizor permanent la Teatrul Bulandra, din 1985 până la pensionare, în 2006.

 Pe lângă teatru, a regizat și spectacole de operă. 

Și-a dedicat viața scenei și învățământului teatral, din 1975 fiind  profesoară la Catedra de Regie Teatru a IATC București (azi UNATC), iar din 1990 a ocupat și funcția de decan al Secției de Teatru. După pensionare, a predat la masterat cursurile de Antropologie și de Forme alternative de teatru.

 

Cărți publicate:

    Novele teatrale (1987)

    Vaporul interior (2001)

    Mnemosina, bunica lui Orfeu (2005)

 

Prodigioasa sa activitate  artistică a fost recompensată cu numeroase premii românești și internaționale:

    Premiul Academiei Române, 1973

    Premiul pentru regie la Festivalul de Teatru Contemporan, Brașov, 1978

    Premiul special al Juriului, Durham, Anglia, 1979

    Titlul Amicus Poloniae, pentru propagarea culturii poloneze, 1980

    Premiul Théâtre vivant – Radio France Internationale, 1993

    Marele Premiu la Festivalului Național de Teatru, edițiile din 1994, 1996, 1997

    Marele Premiu și Premiul pentru regie la Festivalul Internațional de Dramaturgie Românească, Timișoara, 1995

    Premiul Città di Sciacca, în cadrul Premiilor Salvo Randone, Sciacca, Italia (1995) 

    Premiul UNITER pentru cea mai bună regie, la ediția a III-a a Galei Premiilor UNITER, 1995 

    Premiul UNITER pentru întreaga activitate, la ediția a IX-a a Galei Premiilor UNITER, 2001.

Filmografie:

    Trenul din zori nu mai oprește aici (1994)

    Vocea umană (1990)

    Efectul razelor gamma asupra anemonelor (1977)

 

 

 

 

 

3 August este  ZIUA ORAŞULUI TIMIŞOARA

       

 

Prin Hotărârea Consiliului Local nr. 217 din 1999  este desemnata  ca zi a oraşului,  ziua  intrării trupelor româneşti în Timişoara, la 3 august 1919.

     

 

 

 

 

Imagini pentru timisoara photos

 

 

 

Este data la care, în anul 1919, batalioane de dorobanţi, conduse de generalul Virgil Economu, au intrat în oraş .

 

Iată ce declara Iosif  Velceanu, cunoscut om de cultură, martor ocular al evenimentelor, referitor la ziua de 3 August 1919:

“Şi iată că la 3 august 1919 sosi deci ziua mult aşteptată şi dorită! Peste noapte metropola îmbrăcase haine de sărbătoare. Ca o vrajă a unei nopţi de vară, înfloriră pretutindeni steagurile tricolore.

Dimineaţa, Metropola se deştepta transformată într-o podoabă neobişnuită de drapele româneşti, care fluturau vesel pe case şi palate, pe turlele bisericilor şi frontispiciile tramvaielor.

Vitrinele prăvăliilor şi geamurile cafenelelor erau toate împodobite cu portretele regelui Ferdinand I şi al Reginei Maria, iar între ele era împodobit cu panglici tricolore portretul moştenitorului de tron, Carol.

Lumea orăşeană asalta balcoanele şi ferestrele palatelor, iar mulţimea ocupase străzile, publicul românesc din Timişoara şi din jur se aglomerase spre centru, grăbind să-şi asigure loc în Piaţa Unirii, unde autorităţile aşteptau sosirea armatei române.

Armata regală română, armata glorioasă, în ochii plini de admiraţie ai lumii, venită ca să ieie în stăpânire moştenirea. Azi a intrat cu glorie în cetatea Timişorii.”

 

 

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/08/03/o-istorie-a-zilei-de-3-august-video-4/

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse) :

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;

  3. e.maramures.ro ;

  4. Wikipedia.ro.;

  5. mediafax.ro ;

  6. worldwideromania.com ;

  7. Enciclopedia Romaniei.ro ;

  8.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;

  9.  Istoria md.

  10. istoriculzilei.blogspot.ro

 

03/08/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

%d blogeri au apreciat: