ZIUA DE 23 IULIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

 

 

 

 

 

Ziua de 23 iulie în istoria noastră

 

 

 

 

 

 

1601: Domnitorul Mihai Viteazul dictează memoriul către marele duce al Toscanei, Fernando I de Medici, păstrat numai în traducere, prima autobiografie din literatura româna.

 

 

 

 

Foto: https://tiparituriromanesti.wordpress.com

 

 

 

 

 

1612: Are loc lupta de la Cornul lui Sas, în care domnul Moldovei, Constantin Movilă, a fost înfrânt de tătari.

 

 

 

 

 

 

1684: S-a născut la Constantinopol, Ioan A. Mavrocordat ( d. 23 noiembrie  1719 la București).

A fost fiul lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul și frate cu domnul Moldovei Nicolae Mavrocordat si a  devenit caimacam în Moldova, după plecarea lui Dimitrie Cantemir în Rusia, intre 7 octombrie 1711 – 16 noiembrie 1711 și domnitor în Muntenia, în perioada  2 decembrie 1716 – 6 martie 1719.

 

 

 

 

 

 

 

A obţinut tronul  Ţarii Româneşti în locul fratelui său, care a fost prins de austrieci.

În timpul războiului turco-austriac (1716 – 1718), cei mai mulţi dintre boierii munteni fugiseră în Transilvania şi cereau împăratului austriac alipirea ţării la Austria şi numirea lui Gheorghe, fiul lui Şerban Cantacuzino, ca domn.

Ioan Mavrocordat, văzând succesele austriece, a început tratative secrete cu aceștia, cărora le oferea Oltenia și un tribut anual.

Aceste tratative l-au ferit de multe neplăceri în timpul războiului, însă, în timpul Păcii de la Passarowitz din 1718, ca mijlocitor între cele două părți, și-a îndreptat din nou politica împotriva Austriei, câștigând astfel simpatia turcilor și menținându-și domnia. A murit la scurt timp, în 1719.

 

 

 

 

 

 

1711: A fost încheiat Tratatul de pace turco-rus , campania rusă de la Prut din 1711, după  înfrângerea de către oastea otomană comandată de de marele vizir Baltadji Mehmed Paşa, în bătălia de la Stănileşti, a armatelor aliate ruso-moldovene. 

 Rusia s-a văzut obligată să încheie cu Turcia Pacea de la Vadul Huşilor (12/23 iulie 1711), care îi permitea ţarului Petru I al Rusiei să se retragă din Moldova cu toată oastea şi cu armele.

La rândul său, Domnitorul Dimitrie Cantemir a pierdut tronul Moldovei şi  a fost lăsat să plece în Rusia, unde a trăit până la sfârşitul vieţii.

Cronicarul Ion Neculce arăta că ruşii şi moldovenii erau „de toată oastea ca 50.000. Şi ave şi 52 de puşci [tunuri, n.n.]. Şi cât şi era oaste, mai mult era bolnavă, flămândă şi obosită. Iar turcii era cu veziriul 400 000, fără poiedia tătarâlor, şi ave 400 de puşci. Oaste hrănită şi grijită bine”.

În realitate, turcii aveau cam 120 000 de oameni, împreună cu trupele tătărăşti venite să-i sprijine.

Pe 11/22 iulie, marele vizir a acceptat, în mod surprinzător, propunerea de pace prezentată de mesagerul ţarului, P.P. Şafirov, fie deoarece nu a conştientizat situaţia reală a ruşilor, fie pentru că a fost mituit cu şase-şapte care pline cu bani (800 de pungi, fiecare în valoare de 500 de taleri), după cum  relatau unele izvoare, confirmate de soarta ulterioară a vizirului, care a fost mazilit.

Avântul Rusiei spre sud-estul Europei a fost stopat, aceasta acceptând să cedeze şi cetatea Azov şi alte teritorii nord-pontice.

Consecinţele Bătăliei de la Stănileşti au fost importante pentru Moldova şi Ţara Românească, Poarta luând măsuri ferme de consolidare a controlului asupra acestora.

Astfel, în acelaşi an, în Moldova era instaurat regimul fanariot, măsură luată şi în Ţara Românească, în 1716.

Ca urmare imediată, domnul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714), a fost mazilit, deoarece nu acordase ajutor turcilor, ci stătuse în expectativă, aşteptând să vadă de partea cui este victoria.

Ulterior, va fi executat împreună cu cei patru fii şi cu ginerele său Ianache Văcărescu.

 

 

1812: Amiralul rus P. V. Ciceagov, comandantul armatei Dunărene, semnează la Bucureşti, in  Valahia, „Regulile pentru guvernarea temporară a Basarabiei”, document pe care il remite boierului moldovean Scarlat Sturdza – primul guvernator civil al Basarabiei țariste, după anexarea acesteia la Imperiul Rus, în 1812.

Scarlat Sturdza provenea  dintr-o familie de boieri moldoveni cu vechi tradiții de cultura, a fost unicul guvernator de origine română pe toată perioada administrației țariste în Basarabia (1812-1917) și a fost schimbat după numai un an, în august 1813, cu generalul rus Ivan Hartingh.

 

 

 

 

 

 

 

 

Scarlat Sturdza, primul guvernator civil al Basarabiei țariste 1812-1813

Documentul va intra în vigoare la 2 februarie 1813.

Impunerea Regulilor de guvernare temporară a Basarabiei erau necesare pentru evitarea răscoalelor în regiunea Moldovei, proaspăt anexată Imperiului rus în urma războiului ruso-turc din 1806-1812, anexare confirmată prin Pacea de la București (16 mai 1812). 

Prin actul său, Ciciagov  a „conferit” fără nici un temei regiunii dintre rîurile Prut și Nistru, care au aparținut Țării Moldovei, denumirea părţii sudice a acestei regiuni. la acel moment raia turcească respectiv numele de Basarabia.

Conform acestui document, teritoriilor moldave recent anexate Imperiului Rus, care au obţinut un statut de regiune, le-a fost acordată autonomia limitată. Locuitorilor le-a fost permisa utilizarea în continuare a legilor locale.

A fost organizat un guvern provizoriu din două camere în frunte cu guvernatorul civil (Scarlat Sturdza).

Prima palată (camera) soluţiona subiecte legate de legislaţie, sistemul judecătoresc, protecţia ordinii publice şi învăţămînt.

A doua palată se ocupa cu subiecte referitoare la statistică, finanţe, vamă şi industriea locală.

Justiția penală sau civilă era efectuată în corespundere cu obiceiurile locale, iar poliția activa în baza legilor ruseşti.

Lucrările de secretariat erau organizate în două limbi – rusă şi română. Limba rusă se folosea în şcoli şi biserici.

E de remarcat că Basarabia țaristă a fost imediat lipsită de orice drepturi în sfera relaţiilor externe cu alte state şi de dreptul de a dispune de formaţiuni militare proprii, care se respectau în perioada fanariotă (aceste paragrafe au rămas neschimbate până 1917).

Guvernul Basarabiei țariste era supus nemijlocit comandantului suprem al armatei Dunărene, care avea dreptul să anuleze orice decizie a lui, fapt care transforma această autonomie relativă în una declarativă.

 

 

 

1848 (23 iulie/ 4 august): Peste 40.000 de oameni întruniţi pe Câmpia Libertăţii (Filaret) din Bucureşti, proclamă „Locotenenţa domnească a Ţării Româneşti” (formată din şase membri ai Guvernului provizoriu).

Formula a fost însă, respinsă de reprezentantul Porţii Otomane.

 

 

 

 

 

1851: A murit  Constantin Daniel Rosenthal, pictor şi revoluţionar paşoptist (“Romania revolutionara”, “Femeie pe canapea”); (n. 1820).

 

 

 

 

 

 

C.Rosenthal: România rupându-şi lanturile pe Câmpia Libertăţii.

 

 

 

 

 

 

 

1857:  Franta, Rusia, Prusia si Regatul Sardiniei, rup legaturile diplomatice cu Poarta otomană, care refuzase să anuleze alegerile falsificate de caimacamul Vogoride (locţiitor la conducerea Moldovei între 1857 – 1858) , in incercarea de  a impiedica Unirea cu Valahia (Tara Romaneasca).

 

 

 

 

 

Foto: Nicolae Vogoride sau Vogoridis sau Bogoridi, (n. 1820, Iaşi, Principatul Moldovei – d. 12 aprilie 1863, Bucureşti, Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti).

 

 

 

 

 

 

1859: A apărut la Bucureşti, prima publicaţie a Armatei Române, “Observatorul militar, diariu, politicu şi scientificu” (până la 3 decembrie 1859; (din 22 iulie 1994 acesta apare  in serie nouă).

 

 

 

 

 

 

 

1862: In Principatele Române unite, serviciul de poştă a intrat în administraţia statului.

 Drept urmare a fost înfiinţată la Bucureşti,  în baza Decretului 527(din 23 iulie), privind unificarea administraţiilor poştale din Moldova şi Muntenia, Direcţia Centrală a Poştelor, măsură pusă în aplicare începând cu 1 august 1862.

În urma unificării, conducerea direcţiei generale a fost încredinţată lui Panait Sevescu, care din decembrie 1860 ocupa aceeaşi funcţie şi în Muntenia.

Prima lege de organizare a ramurii de comunicaţii purtând denumirea de „Lege telegrafo-poştală” a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1865, dată de la care a fost reglementată şi situaţia personalului, prin statut propriu.

 

 

 

 

 

1869:  S-a născut Gheorghe Adamescu, membru al Academiei Române, istoric literar, bibliograf şi publicist, autor al unei lucrări   de pionierat, unice în felul ei, „Contribuţiune la bibliografia românească” (volumele I-III, 1921-1928).

A fost membru corespondent al Academiei Române din 1921; (d. 04.04.1942).

 

 

 

 

 

 

1912: S-a născut în   oraşul Moineşti, judeţul Bacău, Moses Rosen (David Moşe Rozen), fost şef al Cultului Mozaic din România şi preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, în perioada iunie 1948 – mai 1994.

A urmat cursurile Institutului de Studii Rabinice, dar părăseşte Austria imediat după Anschluss. Studiază în paralel cu rabinul Alter Dorf, obţinând în 1938 titlul de doctor în știinţe ebraice (teologie mozaică).

Întors în ţară în 1938 a fost învestit rabin la sinagoga Mahala din Fălticeni (1938-1940), apoi la diverse temple din Bucureşti, precum Reşit Daat şi Beth El (1940-1945), fiind totodată şi profesor de religie şi de limbă ebraică la câteva şcoli şi licee din aceste oraşe.

A fost fondator (1956) al „Revistei cultului mozaic din România”.

A fost membru de onoare al Academiei Române din 1992 ; (d. 6 mai 1994).

 

 

 

 

 

 

 

 

Încă din adolescenţă a intrat în vizorul Siguranţei ca element suspect, propagandist socialist şi subversiv, fiind arestat în 1927 condamnat în 1928 la o lună de închisoare pentru lezmajestate.

Înainte de instaurarea dictaturii antonesciene a fost internat în lagărele de la Miercurea Ciuc şi Caracal (iulie-septembrie 1940), fiind considerat periculos din cauza simpatiilor sale comuniste. După 23 august 1944 a activat din nou în cadrul PSD, făcând parte din gruparea pro-comunistă.

In iunie 1948 a fost ales şi apoi învestit la Templul Coral şef-rabin al cultului mozaic, după ce l-a discreditat ruşinos pe fostul rabin-şef  Dr. Alexandru Şafran, având susţinere totală din partea PMR (PCR), din rândurile căruia făcea parte din februarie 1948.

Din 1957 a fost ales mereu deputat în Marea Adunare Naţională, până în 1989.

A colaborat sistematic cu regimul comunist, susţinând politica internă şi externă a partidului, propaganda şi diplomaţia comunistă, inclusiv emigrarea masivă a etnicilor evrei (practic, vânzarea lor pe mărfuri sau valută, astfel că în 1990 mai rămăseseră în ţară vreo 3% din cei cca. 400.000).

A tolerat sau chiar a negociat uneori demolarea a 63 de temple şi sinagogi bucureştene (de exemplu, Templul Mic Spaniol, sinagogile Reşit Daat, Beth El, Aizic Ilie, Adat Ieşurun, Gaster,Spilman, Caritatea, Hirsch, Malbim, Zissu), în cadrul politicii guvernamentale de sistematizare din anii ’80 ! A fost un propagandist major al minciunilor regimului comunist privind situaţia religioasă.

A sprijinit acţiunile Securităţii de dezinformare a Occidentului în toate contactele sale oficiale cu străinii. A conlucrat la conceperea şi aplicarea strategiei Securităţii pentru  distrugerea reputaţiei preotului ortodox Valerian Trifa, participant la rebeliune ca lider al tineretului legionar, care era în America liderul ortodocşilor români ce refuzau vehement să intre sub ascultarea Patriarhiei Ortodoxe Române, deteminând grăbirea demascării şi expulzării din SUA a acestuia şi, implicit, slăbirea exilului românesc şi a rezistenţei sale faţă de BOR şi de regimul Ceauşescu.

A cerut vehement şi obţinut interzicerea publicării articolelor antievreiesti ale lui Mihai Eminescu şi retragerea din tipografii a vol. IX de Opere, cuprinzând publicistica eminesciană, editat de Academia Română !

A fost cel care a declarat deschis pentru prima oară că România a participat la Holocaust, precizând în premieră cifra de 400.000 de evrei victime pe teritoriul ei !

Moses Rosen a încurajat propriul cult al personalităţii în cadrul comunităţii iudaice, participând fără ruşine în acelaşi timp la alimentarea cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu cu aproape orice prilej.

A primit numeroase medalii şi distincţii în ţară şi peste hotare, printre care şi pe cea de membru de onoare al Academiei Române în 1992.

 

Iată si un citat dintr-un text prin care Moses Rosen, supranumit si „rabinul roşu” îl adula pe liderul comunist Nicolae Ceauşescu:

 

“…adresându-vă tradiţionala urare „la mulţi ani”, cu sănătate şi fericire, împreună cu stimata dumneavoastră tovarăşă de viaţă, academician doctor inginer Elena Ceauşescu, proeminent om de ştiinţă şi remarcabilă personalitate politică. Vă încredinţăm, mult stimate şi iubite domnule preşedinte, că ne vom strădui din toată inima şi din toate puterile şi ne vom aduce contribuţia şi în viitor la prosperitatea României socialiste, ca demni urmaşi ai acelor ce de peste şase veacuri şi-au împletit durerile şi bucuriile cu cele ale şării în care s-au născut şi pe care au slujit-o cu devotament. Vom căuta să fim vrednici de măreaţa operă ce o înfăptuiţi pentru patrie, pentru biruinţa dreptăţii şi a păcii în întreaga lume.” – Rabin-Şef Moses Rosen

 

 

 

 

 

1913: S-a născut Gherasim Luca (pseudonimul lui Salman Locker), poet, prozator, eseist şi   teoretician al suprarealismului evreu de origine, care a trăit şi activat în România şi Franţa. A fost frecvent citat în operele cuplului Gilles Deleuze si Félix Guattari. A scris mai ales în limba franceză.

În România  Luca a aderat de foarte tânăr la mişcarea avangardistă, fiind un membru marcant al grupului de la Alge(1930, 1933).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În cadrul celui de-al doilea val suprarealist, s-a alăturat grupului format din Gellu Naum, Victor Brauner, Jack Heroldfondator, împreună cu Gellu Naum, al „Grupului suprarealist român” (1940). 

In 1951 a plecat din România în Israel, iar din 1952 a trăit la Paris (m. 9 februarie  1994, s-a sinucis).

 

 

 1918: S-a născut la Chişinău pictoriţa Lidia Nancuischi; (m. 2003).

S-a refugiat la Bucureşti după cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de nord. În anul 1940, a urmat Institutul de Arte Plastice din Bucureşti, secţia de artă murală, la clasa lui Samuel Mützner.S-a numărat printre primii membri ai Uniunii Artiştilor Plastici din România. A expus în ţară şi peste hotare, dar după 1990 a intrat, asemenea multor artişti din generaţia ei, într-un nemeritat con de umbră.

 

 

 

 

1920: A murit la Fălticeni, judeţul Suceava, Teodor Ştefanelli (numele la naştere: Teodor V. Ştefaniuc), scriitor şi istoric, preocupat de  cunoaşterea istoriei Bucovinei .

A fost deputat în Dieta Bucovinei din partea Partidului Naţional Român şi participant activ la unirea cu România din 1918; (n.18 august  1849 in localitatea  Siret, judeţul Suceava).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A urmat liceul la Cernăuţi (1861-1869), unde l-a avut coleg în clasa a II-a pe Eminescu şi a urmat studii juridice la Universitatea din Viena (1869-1873), obţinând titlul de doctor în drept  (1875).

A debutat, 1868, in Foaia Societatii pentru Cultura si Literatura Romana, cu o traducere.Primele lucrari le-a semnat T. St., T. V. Stefaniu, Truta, T. V. St. Cele mai multe scrieri ale sale  au ramas in periodice. In volum a publicat povestirea prelucrata Loango (1886), lucrarile stiintifice Istoricul luptei pentru drept in tinutul Cimpulungului Moldovenesc (1911) si Documente din vechiul ocol al Cimpulungului Moldovenesc (1915), si Amintiri despre Eminescu (1914).

Opera sa poetica este modesta si  consta din cateva poezii originale, inclusiv imnul Societatii „Arboroasa”, pe o melodie de Ciprian Porumbescu, si mai multe traduceri, indeosebi din H. Heine .

Si lucrarile sale dramatice , si-au epuizat interesul. In schimb, proza, reprezentata de  snoave, povestiri, evocari memorialistice, este  mai bogata valoric.

A profesat  in magistratura si administratie la Cimpulung Moldovenesc, Suceava, Lvov, ajungind inainte de pensionare (1910), consilier aulic la inalta Curte de Casatie si Justitie din Viena.

A fost deputat in dieta Bucovinei din partea Partidului National Roman si participant activ la unirea cu Romania din  1918.

A fost membru al Societatii „Romania Juna” din Viena, numarindu-se printre organizatorii Serbarii de la Puma (1871), al „Societatii  pentru Cultura si Literatura Romana in Bucovina”, al „Arboroasei” si al .Junimii” din Cernauti, al Societatii  „Scoala Romana” din Suceava, sub patronajul careia a infiintat „Biblioteca de petrecere si invatatura”.

De asemenea a fost membru corespondent (1898) si membru plin (1910) al Academiei  Romane.

 

 

 

 

 

 

1921: A fost semnată de Belgia, Franţa, Marea Britanie, Grecia, Italia, România, Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor şi Cehoslovacia, Convenţia de la Paris.

Convenţia stabilea statutul definitiv al Dunării: navigaţia pe Dunăre era liberă şi deschisă tuturor pavilioanelor, în condiţii de egalitate completă, pe tot parcursul navigabil al fluviului şi pe toată reţeaua internaţionalizată.

 

 

 

 

 

 

 

 1943: S-a născut sculptoriţa Liana (Cornelia) Axinte, artistă stabilită (din 1982) în Germania.

 

 

 

 

 

 1949: S-a născut inginerul electronist Petre Stoica, creator al şcolii româneşti de identificare a sistemelor, membru al Academiei Europene de Științe, membru al Academiei Regale Suedeze şi membru de onoare al Academiei Române din 1999.

 

 

 

 

 

1950: Răscoală în judeţul Vrancea.

Peste 30 de sate și comune din Vrancea, „de la cascada Putnei și până pe malul Siretului” s-au ridicat împotriva regimului comunist.

Revolta a fost condusă de frații Paragină, Ion, Cristea și Costică și de frații Ionel și Octavian Voinea.

 Un personaj foarte important care s-a alăturat grupului a fost părintele Filimon Tudosie, părintele stareț de la Mânăstirea Brazi. 

Declanșarea răscoalei a fost cauzată de faptul că sătenii auziseră că autoritățile comuniste doreau să pună mâna pe pe „Hrisoavele lui Ștefan cel Mare”, prin care domnitorul lăsa munții și cămpiile din Țara Vrancei moștenire către feciorii vrânceni.

 

 

 

Mihai Timaru

 

 

 

Cristea Paragină, Gheorghiță Bălan și colonelul Strâmbei vor declanșa răscoala celor peste 30 de sate din Vrancea,

500-600 de oameni înarmaţi au atacat şi ocupat Sfatul popular, Miliţia şi Poşta din mai multe localitati.

 

Trupe impresionante de securiști și militari au fost trimise pentru a-i prinde si anihila pe rasculati.

  Ion Paragină, Mihai Timaru (fost ofiter al armatei romane), au fost încercuiți și arestați.

Mihai Timaru a fost condamnat la închisoare pe viață, trecând prin infamul proces de-reeducare.

A executat 15 ani de pedeapsă, fiind eliberat în 1964,in urma  decretului semnat de Gheorghiu-Dej.

Cristea Paragină, Gheorghiţă Bălan prinsi si ei au fost  condamnati la moarte şi executati.

 100 de ţărani au scăpat în munţi.

Au urmat represalii, autoritatile comuniste arestand şi condamnand  la ani grei de temniţă  800 de persoane 

Forțele de represiune erau conduse de un anume general-maior, numit Nicolae Ceaușescu, cel care avea sa ajunga presedintele comunist al Romaniei.

 

 

 

 

 

 

 

1990: O delegaţie a Fondului Monetar Internaţional a sosit în România, marcând reluarea relaţiilor cu această instituţie, întrerupte practic cu  trei ani înainte de regimul Ceauşescu.

 

 

 

 

 

1998: Guvernul României a aprobat strategia de privatizare a Băncii Române pentru dezvoltare (BRD). În aceeaşi şedinţă, Guvernul a aprobat şi strategia de privatizare a Bankpost.

 

 

 

 

 

 1991: Banca Naţională a României emite norme privind înfiinţarea şi funcţionarea caselor de schimb valutar.

 

 

 

 

 

 

 

 

Astăzi, 23 iulie, în România  se sarbatoreste  Ziua Presei Militare.

 

 

 

 

 

 

 

La 23 iulie 1859, pe timpul  domnitorului Cuza, s-a infiintat prima publicatie militara din Romania, “Observatorul militar”. 

Era, la vremea respectiva, primul periodic militar din Principatele Romane si una dintre primele publicatii militare de opinie din Europa si din lume.

Pe frontispiciul primului sau numar avea sa apara, pe randul de sus: denumirea tarii emitente – „Principatele Unite”, anul de aparitie a ziarului, „1859”, data de tiparire a primului numar – „ joi 23 iulie”, titulatura ziarului – „Observatorul Militar” si respectiv continutul publicatiei, in urmatoarea formulare „Diariu Politicu si scientifice” (ziar politic si stiintific). 

Despre scopul publicatiei, se arata in „Prospectul” aparut in prima pagina a acestui numar al ziarului, semnat de colonelul Ion Voiculescu:

„Simtind trebuinta unui ziar stiintific militar, am luat aceasta grea sarcina asupra-ne, crezand de datoria a dezvolta camarazilor nostri de arme constintele cele intinse ale artei militare, care s-au dezvoltat asa de mult in celelalte state ale Europei… Scopul nostru va fi de a ne face trebuinciosi tuturor ofiterilor in general, cadetilor din scoala militara si chiar subofiterilor, dandu-le prin acest ziar cele mai principale obiective ale artei militare la care se exerseaza in toate zilele…”.

Carol Popp de Szathmary poate fi considerat primul fotoreporter de razboi, fiind autorul primului reportaj fotografic de razboi din lume in timpul Razboiului Crimeii (1853-1856).

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/23/o-istorie-a-zilei-de-23-iulie-video-3/

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse) :

 

 

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
   

2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;

3. e.maramures.ro ;

4. Wikipedia.ro.;

5. mediafax.ro ;

6. worldwideromania.com ;

7. Enciclopedia Romaniei.ro ;

8.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;

9.  Istoria md.

10. istoriculzilei.blogspot.ro

 

 

Publicitate

Se întâmplă în România! Secesioniştii unguri folosesc copii pentru propagandă antiromânească. VIDEO

 

 

Mai grav decât pornografia infantilă: folosirea copiilor la propaganda urii interetnice !

 

 

Incredibil ! Revoltător!

O fetiță maghiară, în vârstă de 10-12 ani, rostește, în cadrul unei manifestații antiromânești, un text care incită la violență.  

Este de conceput așa ceva? Este permis ca un copil să fie folosit pentru a lansa astfel de mesaje?… Se pare că în România, cu complicitatea criminală, dacă nu cu colaborarea directă a autorităților statului român – da.

Sau, în altă ordine de idei: oare ce s-ar întâmpla dacă o fetiță româncă de vârsta celei care rostește aceste cuvinte ar face același lucru în Ungaria, se întreabă publicistul Miron Manega pe siteul www.certitudinea.ro/ 

Manifestația la care s-a rostit acest discurs aparține organizației secesioniste maghiare intitulate Mişcarea de Tineret „64 de Comitate” (HVIM).

Iată un fragment din textul rostit de fetița maghiară/secui că la acel eveniment, text care este, de fapt, o poezie „patriotică”:

„Occidentul a rupt Ungaria în bucăți și a dat Ardealul Românilor. 

Ungurii au asistat pasiv și astfel au rămas fără case. 

Ardealul trebuie să se întoarcă acasă, la Ungaria. 

Trianonul îi doare pe toți cei prezenți. 

E foarte greu să fii ungur în România. 

Nouă, maghiarilor, ne este greu să fim numiți români. 

Pământul Ardealului aparține ungurimii și nimănui altcuiva.

Ne vom bate și vom muri pentru Ardeal. 

Nu ne vom (mai) da niciodată casele românilor lacomi. 

Ardealul aparține doar Ungariei Mari”. 

Dosar istoric. De ce se studiază la prestigioasa academie militară americană West Point bătălia de la Târgu Frumos ? VIDEO

 

 

 

 

 

În luna aprilie 1944 au avut loc o serie de atacuri ale Armatei Roşii în zona Târgu-Frumos, cu scopul de a captura un important sector strategic, în vederea lansării ofensivei de vară asupra România.

Atacurile se pot încadra  în prima ofensivă Iaşi-Chişinău.

 

Forţele germano-române s-au apărat cu succes în decursul lunii aprilie şi mai, în bătălia de la Târgu Frumos fiind distruse  cca.350 de tancuri sovietice.

Timp de decenii, istoria Frontului de Est s-a scris folosindu-se aproape exclusiv documentele sovietice şi lucrările de mari dimensiuni editate la Moscova, „istorii oficiale”, a căror lectură trebuie făcută cu mult spirit critic.

Analize recente, realizate pe măsură ce arhivele germane au ajuns în atenţia specialiştilor, demonstrează că istoriografia sovietică a interpretat într-un mod subiectiv şi tendenţios campaniile militare, trecând sub tăcere eşecurile, diminuând pierderile proprii şi exagerându-le pe cele ale inamicului.

Una dintre aceste bătălii este cea de la Târgu Frumos, din primăvara anului 1944. Aici blindatele germane au respins prima ofensiva sovietică din aprilie, provocând pierderi serioase în al doilea front ucrainian.

La 70 de ani distanţă de la încleştarea armatelor germană, română şi sovietică, o bătălie dată în apropiere de oraşul Târgu Frumos suscită însă interesul armatei SUA.

Istoria scrisă în apropierea oraşului Târgu Frumos este predată la Academia Militară „West Point“ de peste Ocean ca studiu de caz, subiectul fiind „disecat“ pe durata a mai multe ore de curs.

„Bătălia de la Târgu Frumos“, derulată în mai multe episoade în lunile aprilie-mai 1944, este dată drept exemplu cum o apărare mobilă poate înfrânge într-o bătălie de blindate.

 

Prima bătălie de la Târgu Frumos este folosită drept studiu de caz în educarea tactică a ofiţerilor din armata SUA, oferind un exemplu pentru cum o apărare mobilă poate învinge într-o bătălie de blindate.

Din documentele găsite în arhive, în 1944 au fost două bătălii numite Bătălia de la Târgu Frumos. Prima bătălie s-a desfășurat în aprilie (6 aprilie-12 aprilie) iar a doua în mai (2-7 mai) 1944 între trupele aliate ale Germaniei Naziste și României care s-au opus Armatei Roșii a Uniunii Sovietice.

În ambele bătălii, sovieticii au încercat să intercepteze șoseaua Iași-Târgu Frumos-Pașcani și să înainteze cât mai mult spre sud și spre Iași, în cadrul ofensivei din primăvara anului 1944.

Potrivit relatărilor lui Hasso von Manteuffel (unul din cei doi comandanți germani de divizie) și Frido von Senger und Etterlin, forțele germane au respins prima ofensiva sovietică din aprilie, provocând pierderi serioase în rândurile Frontului II Ucrainean.

 

Prima bătălie de la Târgu Frumos a constat, de fapt dintr-o serie de încleștări de-a lungul mai multor zile, în timpul cărora forțele  ale Corpului de Blindate German LVI (Panzerkorps), în principal Diviziile Grossdeutschland (Germania Mare) și a 24-a Panzer, au angajat al 16-lea Corp de Tancuri al Armatei Roșii, care ataca dinspre nord.

În ciuda succesului inițial al atacului sovietic, care au reușit să ocupe orașul Târgu Frumos, o serie de contra-atacuri au reușit să distrugă „vârful de lance” al Armatei Roșii înaintea luării ca măsuri defensive adecvate să poată fi aplicate.

Principalul contraatac german a avut loc de-a lungul șoselei Iași-Târgu Frumos, în ziua de 10 aprilie 1944. Tancurile diviziei Grossdeutschland au înaintat spre Târgu Frumos venind dinspre est, pe două coloane (circa 70 blindate). Contraatacul a fost atât de rapid încât sovieticii s-au retras după 48 de ore din Târgu Frumos.

Succesul german a fost favorizat și de faptul că sovieticii au concentrat forțele lor mult spre sudul localității, neașteptându-se la un atac dinspre est. Germanii au reușit în înaintarea lor spre vest să izoleze și apoi să distrugă o parte a unităților sovietice rămase în sudul orașului.

Aviația germană a avut o contribuție extrem de importantă la distrugerea tancurilor sovietice.

S-a remarcat asul aviației germane, Hans-Ulrich Rudel, care a pilotat personal un Junkers Ju 87 dotat cu tun antitanc.

Luptele duse au slăbitatât de mult forțele blindate sovietice încât continuarea atacului în Romania nu mai era posibil.

În trei zile de lupte, trupele germano-române  au oprit Armata Roșie și au distrus peste 350 de tancuri sovietice.

Sursele sovietice fac puține referiri la această bătălie. Istoricul David Glantz a găsit câteva mențiuni ale operațiilor din România din lunile aprilie și mai 1944 în jurnale de divizie.

Sursa principală a sa este istoria Armatei a 2-a de Tancuri Sovietică, unde se află o referire directă la bătălie. Este menționat că, spre sfârșitul lunii martie 1944, corpul de tancuri a fost trimis în sectorul Armatei a 27-a cu misiunea de

“atac în direcția Focuri și Podu Iloaiei. În continuare, armata va lovi și va ocupa orașul Iași.”

Sunt menționate următoarele unități sovietice participante la ofensivă: Armata a 2-a de Tancuri și Armata a 27-a.

 

A doua bătălie de la Târgu Frumos, din luna mai 1944, a fost o luptă confuză în care sovieticii au fost, iarăși, respinși.

Ca și în prima bătălie, rolul hotărâtor l-au avut blindatele germane care au restabilit mereu linia frontului (unitățile de blindate Großdeutschland și Totenkopf și Divizia 24 Panzer). Infanteria română a avut pierderi grele în această bătălie (lângă Târgu Frumos, Ruginoasa și Pașcani), dar a reușit să reziste.

De-a lungul frontului, Armata a 4-a română, comandată de generalul Mihail Racoviță, a aliniat trei corpuri de armată ce totalizau aproape 12 divizii.

Sectorul Târgu Neamț era apărat de Corpul 1 armată comandat de către generalul Gheorghe Radu și format din circa 5 divizii. Tot aici au luptat Grupurile 103 și 104 munte.

Sectorul Târgu Frumos era apărat de Corpul 5 armată român comandat de către generalul Constantin Niculescu și format din patru divizii situate între Pașcani și Târgu Frumos. Diviziile 1 și 4 române erau dispuse pe linia întărită.

Alte două noi divizii au fost trimise în acoperirea frontului Corpului 5: Divizia 6 la est de Pașcani și Divizia de Gardă la vest de Târgu Frumos (zona Strunga). Sectorul din fața Iașului era comandat de generalul Nicolae Stoenescu și avea 2-3 divizii.

S-a remarcat, de această dată, aviația română care, alături de cea germană, a reușit să distrugă numeroase tancuri.

Dintre așii aviației, au participat la câteva acțiuni pe acest front Constantin Cantacuzino, Alexandru Șerbănescu, Ioan Milu (ași creditați cu circa 50 de avioane doborâte în Al II-lea Război mondial). În această perioadă aviația română lupta atât contra sovieticilor, cât și a americanilor.

 

 

Consecințe

După bătălia de la Târgu Frumos din aprilie, linia frontului s-a stabilizat, dar sovieticii au continuat atacurile în luna mai, când a avut loc a doua bătălie pentru Târgu Frumos, în care au fost iarăși opriți.

Tot din aceste poziții de lângă Târgu Frumos, sovieticii au lansat Bătălia pentru România (1944) (sau Operațiunea Iași-Chișinău) la sfârșitul lunii august 1944.

După bătăliile de la Târgu Frumos, germanii au fost extrem de solicitati pe frontul din Bielorusia și Polonia și au fost nevoiți să trimită toate blindatele spre acel front. Frontul românesc a rămas fără sprijinul acestor divizii de elită, având în rezervă doar Divizia 1 blindate a generalului Radu Korne.

Divizia 1 va lupta la 20 august 1944 la Scobâlțeni, unde a reușit să oprească pentru numai o zi blindatele sovietice, după care se va retrage spre sud.

Linia frontului a fost împânzită cu mii de mine antiinfanterie și antitanc.

La zeci de ani după război, încă se mai găsesc în Moldova mine și muniții neexplodate.

---

Sursa: topromani.ro