Revoluția Bolșevică a fost sprijinită de Wall Street

 

 

 

 

 

Foto: Antony Cyril Sutton (14 februarie 1925 – 17 iunie 2002) istoric,economist,profesor și scriitor britanic și american, autorul cărţii „Wall Stret şi revoluţia bolşevică”.

 

Între cărțile de succes  publicate de Sutton, „Wall Street și Revoluția Bolșevică” este aceea care  a  detaliat documentat implicarea marilor rechini financiari de pe Wall Street în sprijinirea revoluției bolșevice.

Sutton a concluzionat că această acţiune a fost o parte a programului „de lungă durată a elitelor de putere economică” de cultivare a colectivismului și de promovare a „socialismului corporatist” pentru a asigura „obținerea monopolului  bogăției”.

O dovadă impresionantă a participării occidentale în faza incipientă a creșterii economice sovietice, este pomparea cu tehnologie occidentală menită să  dezvolte economia sovietică.

Antony C. Sutton susține că „dezvoltarea economică sovietică în perioada 1917-1930 a fost  în mod esențial dependentă de ajutorul tehnologic occidental”.

 

 

 

 

 

 

 

Wall Street și Revoluția Bolșevică

 

 

Istoria căderii Imperiul Țarist, în februarie 1917, și a preluării puterii de către bolșevici, câteva luni mai târziu, a fost, pentru multă vreme, tributară explicațiilor standard furnizate de ideologia marxistă .

Prăbușirea catastrofală a ultimei autocrații ortodoxe era pusă pe seama condițiilor economice și sociale dezastruoase din Rusia începutului de secol al XX-lea.

Triumful comuniștilor în octombrie nu a fost nici el pe deplin explicat.

O mână de fanatici, exilați la începuturile lui 1917 prin toate colțurile lumii, fără niciun fel de susținere populară seminificativă, a reușit, în mai puțin de un an, să ajungă la conducerea celui mai mare imperiu al lumii.

Desigur că este doar un fel de a spune că Lenin&co. controlau într-adevăr Rusia.

În afara celor două mari orașe, St. Petersburg și Moscova, unde erau bine organizați, bolșevicii se aflau sub asediul Albilor, al celor rămași credincioși țarului și al țăranilor.

Până și Lenin recunoștea, în anul 1921, că sfârșitul revoluției este aproape.

Dar, cu toate acestea, demența comunistă a continuat, iar până la Antony Sutton, și chiar și după, au lipsit explicațiile convingătoare pentru această improbabilă victorie.

De asemenea, este destul de familiară povestea călătoriei lui Lenin din Elveția în Rusia, sub patronajul armatei germane, dar prea puține alte detalii au fost oferite de istorici.

 

 

 

Foto: „Tovarăşii” Troţki” şi Lenin

 

 

 

Despre revenirea lui Troțki din SUA nu se pomenește aproape nimic în istoriile curente.

Ori acești oameni, ca să luăm doar cele mai reprezentative exemple, nu erau niște anonimi, ci nihiliști cunoscuți serviciilor de informații, comuniști aflați în căutarea revoluției mondiale.

Înainte de a ajunge în Statele Unite, Troțki, de pildă, a fost expulzat din Franța și Spania, iar pe drumul de întoarcere în Rusia a fost reținut de poliția canadiană tocmai deoarece era suspectat că va încerca să destabilizeze guvernul provizoriu rus.

Cum a fost posibil voiajul revoluționarilor pribegi și instaurarea comunismului, în lipsa aparentă a unei susțineri financiare, demonstrează Wall Street și Revoluția Bolșevică.

Bref, establishmentul anglo-saxon a furnizat bani, recunoaștere oficială, tehnologie, arme, logistică și servicii de relații publice.

Așadar, comuniștilor li s-a oferit aproape totul.

În 1917, de pildă, Lenin îi recomanda Angelicăi Balabanoff, responsabilă de Internaționala Comunistă din Stockholm, să cheltuiască fără scrupule financiare pentru agenția de (dez)informații de acolo.

„Avem fonduri suficiente la dispoziție”, o asigura părintele revoluției. Înainte de a se îmbarca spre Rusia, Troțki trăia pe picior mare în New York.

Deși nu avea nicio sursă de venit consistentă, avea la dispoziție o limuzină cu șofer, un apartament excelent și ajuta cu bani revoluționarii ruși.

Ba mai mult, în momentul în care a fost reținut de poliția canadiană, în aprilie 1917, avea asupra sa 10 000 de dolari.

Toate sursele oficiale confirmă că Troțki a primit un pașaport american prin intermediul președintelui Woodrow Wilson, iar eliberarea sa din custodia canadiană s-a realizat la presiunile guvernului britanic.

Și după „luna de miere” relațiile au rămas mai mult decât prietenești, în pofida hărțuirilor de fațadă.

În martie 1918, ambasadorul american în Rusia, David Francis, trimitea o telegramă la Washington, în care își informa superiorii:

„Troțki cere cinci ofițeri americani ca inspectori pentru armata care trebuie organizată pentru apărare și, de asemenea, cere operatori de căi ferate și echipament.” 

La momentul acela, președintele Woodrow Wilson hotărâse deja, în mod oficial, ca SUA să se abțină de la orice intervenție în Revoluția Comunistă, ceea ce însemna, în practică, să nu intervină împotriva bolșevicilor.

În paralel cu toată această acrobație de imagine, oficialii admi- nistrației Wilson, în tandem cu reprezentanții Wall-Street, lucrau pentru recunoașterea legitimității guvernului sovietic.

Consilierul președintelui Wilson, colonelul Edward M. House, recomanda suprimarea prin mijloace informale a articolelor din presa americană în care bolșevicii erau portretizați ca dușmani ai Americii, iar oficialii de frunte ai J.P. Morgan executau demersuri similare.

„Forma de guvernământ sovietic este cea mai potrivită pentru poporul rus” îi scria lui Wilson, în octombrie 1918, William Saunders, directorul adjunct al Rezervelor Federale New York și președinte al American International Corporation (un vehicul de investiții al grupului J.P. Morgan și al familiei Rockefeller).

De asemenea, Ivy Lee, fondatorul relațiilor publice și omul de PR al grupului Rockefeller, se străduia din răsputeri pentru a obține o îmbunătățire a imaginii sovieticilor în rândul opiniei publice americane.

Nu au lipsit nici ajutoarele directe, făcute în văzul lumii, fără stânjeneală, cum au fost cei un milion de dolari oferiți bolșevicilor de William Boyce Thompson, președintele Rezervei Federale din New York, pentru a-și răspândi ideile în Germania și Austria.

Același Thompson, împreună cu Thomas Lamont, unul dintre partenerii J.P. Morgan, au fost responsabili pentru palinodia cabinetului britanic condus de Lloyd George, inițial vehement antibolșevici, ulterior, în urma discuțiilor purtate cu cei doi bancheri, favorabili lui Lenin și Troțki.

Probele incriminatoare abundă în cartea lui Sutton, care aduce exemplu după exemplu despre această monstruoasă coaliție.

Paradoxal, poate, pentru cei deprinși cu falsele opoziții ale cărților de istorie și economie mainstream, nu era nimic nefiresc în acest mariaj al demiurgilor capitaliști cu titanii revoluției.

Chiar în Wall Street și Revoluția Bolșevică se vorbește, în treacăt, este adevărat, dar nu mai puțin documentat, despre implicarea acelorași corporații și personaje în revoluția chineză a lui Sun Yat Sen, în Revoluția din Panama și în activitățile revoluționare mexicane ale lui Caranza și Villa.

Explicația lui Sutton pentru interesul neobișnuit al bancherilor în succesul bolșevismului țintește spre distrugerea competiției.

Rusia reprezenta, înainte de 1917, economia cu cea mai rapidă creștere economică din lume, cu o datorie externă mică, inflație practic inexistentă, datorată etalonului aur, și cu o econo- mie inovativă.

Potrivit lui Sutton, din punct de vedere tehnologic, Rusia se putea compara în acel moment cu orice țară din lume.

Așadar, era întrucâtva natural ca Wall-Street-ul să vadă un rival de temut în Imperiul Țarilor. Monopoliștii din SUA erau în căutarea unui monopol global și cel mai sigur monopol era un stat de tip sovietic.

Aici trebuie să luăm în considerare că acest ajutor dat mișcărilor revoluționare a debutat mai devreme, în timpul Războiului Ruso-Japonez și, mai apoi, în decursul Revoluției de la 1905.

Jacob Schiff, partener al companiei Kuhn, Loeb&co., a fost chiar decorat de către guvernul japonez datorită contribuției financiare la succesul armatelor nipone.

Schiff a mers până într-acolo încât s-a asigurat că prizonierii de război ruși primesc în detenție literatură revoluționară și subversivă, deoarece obiectivul său declarat era distrugerea monarhiei din cauza persecutării evreilor.

Din acest punct de vedere, cel de-al doilea apendice al cărții reprezintă în sine o contribuție istorică majoră, pentru că respinge teoria conspira- ției evreiești, susținută în epocă, printre alții, de Winston Churchill, și subliniază rolul minor pe care bancherii cu origini iudaice l-au jucat în Revoluția din Octombrie, prin comparație cu oligarhia WASP.

Ba mai mult, același Schiff, de pildă, s-a poziționat împotriva bolșevicilor în lunile tulburi ale anului 1917.

Spre sfârșitul vieții, odată cu publicarea volumului despre societatea secretă Skull&Bones, Sutton va avansa dincolo de explicația strict materialistă.

Corporațiile bancare erau interesate să exploateze Rusia, au jucat un rol covârșitor în economia sovietică, au realizat planul cincinalului bolșevic, au ridicat fabrici și uzine după modelul celor din SUA, doar că mai mari, au negat fără rușine că în URSS există lagăre de muncă forțată, însă filosofia acestor acțiuni nu o reprezenta stricto sensucăutarea profitului, ci dialectica.

 Vechea idee hegeliană, conform căreia istoria avansează prin conflicte (teză-antiteză), a luat forma unui proces controlat, în care adversarii sunt creați și manipulați de aceleași entități (bancare) spre realizarea unei utopii colectiviste.

„Ceea ce ne diferențiază, pe voi, radicalii, și pe noi, cei care avem opinii opuse, nu este atât scopul, cât mijloacele”, declara, în 1924, directorul American International Corporation, Otto H. Kahn, în fața unei adunări de socialiști americani.

La scară mai mică, această competiție dirijată este suficient de cunoscută în sistemele democratice parlamentare, unde, frecvent, companii sau personaje private stipendiază fără discriminare ideologică toate forțele politice relevante.

Sutton, de pildă, demonstrează implicarea acelorași cămătari care finanțau bolșevismul internațional în organizarea unor ligi anti-comuniste în SUA.

Chiar și în cazul Războiului Civil din Rusia, el arată cum bancherii nu s-au ferit să dea o mână de ajutor forțelor conduse de Amiralul Kolceak, deși finanțarea, sub formă de împrumut în acel caz, era văzută mai degrabă ca o plasă de siguranță, în cazul în care bolșevicii urmau să piardă disputa militară.

Cu alte cuvinte, ca și în cazul unor credite obținute de guvernul țarist în timpul războiului, nu există nicio dovadă a unui colaboraționism ideologic sau de altă natură mai profundă.

În acest context, singura obiecție, minoră totuși, care s-ar putea aduce acestei capodopere istorice este presupoziția libertariană prin care autorul are tendința, uneori, să interpreteze evenimentele.

De aici apare, cred, și lipsa de nuanțe asupra monarhiei țariste, văzută ca fiind la fel de coruptă ca și guvernele care au succedat-o, precum și lumina extrem de favorabilă în care sunt descrise Armatele Verzilor.

În loc de concluzie

După ultimele sale cercetări, Antony Sutton era de părere că întreaga istorie a ultimelor două secole trebuie rescrisă.

E dificil, după ce parcurgi Wall Street și Revoluția Bolșevică, să contești acest punct de vedere.

Cu precădere istoria secolului trecut ne-a fost prezentată ca o gigantică luptă între un (fals) bine și rău, între pseudo-alternative ireconciliabile, manipulate de aceiași eterni sforari.

Pentru a depăși acest nivel precar de privitori ai umbrelor din peșteră și a încerca o terapie intelectuală, un prim început îl constituie aflarea adevărului istoric.

Iar cartea profesorului Sutton are această calitate foarte greu de găsit în modernitate (https://magazin.anacronic.ro/)

 

 

Publicitate

ZI DE DOLIU / 6 iulie 1949 – al doilea val de deportări în Basarabia cotropită de soviete

35.796 DE BASARABENI AU FOST DEPORTAŢI IN DOAR CATEVA ORE

Acum 61 de ani sovieticii au deportat 11.293 de familii – 35.796 persoane, dintre care 9864 bărbaţi, 14.033 femei şi 11.889 copii. 7620 de familii au fost considerate „chiaburi”, iar celelalte acuzate de „colaborare cu fasciştii”, de „apartenenţă la partidele burgheze româneşti sau la secte religioase ilegale”.

 Operaţiune denumită conspirativ „IUG”/Sud s-a făcut în urma Hotărârii Biroului Politic al CC al PC al URSS Nr. 1290-467cc din 6 aprilie 1949 „Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, foştilor moşieri, marilor comercianţi, complicilor ocupanţilor germani, persoanelor care au colaborat cu organele poliţiei germane şi româneşti, a membrilor partidelor politice, a gardiştilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât şi a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”.

Hotărârea, care prevedea „deportarea în Kazahstan, Asia Centrală şi Siberia a 11.280 de familii cu 40.850 de oameni”, era însoţită de un act adiţional în care se specifica decizia Guvernului Sovietic ca „deportarea categoriilor menţionate să se facă pe vecie”, operaţiunea să înceapă pe 6 iulie 1949, ora 02,00, şi să se încheie pe 7 iulie 1949, ora 20,00.

Documente de arhiva indică participarea la desfăşurarea acestei operaţiuni a 4.496 de „lucrători operativi” ai Ministerului Securităţii de Stat al URSS, inclusiv aduşi din alte republici, 13.774 ofiţeri şi soldaţi şi a 4.705 activişti de partid din Moldova.

Au fost mobilizate 4069 autovehicule pentru asigurarea transportului intern a celor ce au fost ridicaţi şi au fost pregătite 30 de eşaloane, respectiv, 1573 de vagoane de vite în care românii basarabeni deportaţi au fost transportaţi în Siberia (Ţinutul Altai, regiunile Kurgan, Tiumeni şi Tomsk) şi RSS Kazahă (regiunile Aktubinsk, Kazahstanul de Sud şi Jambul).
Acestor „deportaţi pe vecie” li s-au confiscat averile şi li s-a interzis să-şi ia cu ei bunuri materiale.

Pe 6 iulie 2010, în Parlamentul Republicii Moldova, în cadrul unei şedinţe speciale trebuia sa fie audiat raportul Comisiei pentru aprecierea şi studierea regimului totalitar comunist.

Rodica Tomaşenco, jurnalistă, Chişinău 

Sursa: http://www.princeradublog.ro/atitudini/al-doilea-val-de-deportari-in-basarabia-–-6-iulie-1949/ prin Timpul md.

MĂRTURII despre deportările din 5-6 iulie 1949 în arhivele Securităţii

 

Trista operaţiune de deportare a „chiaburilor, foştilor moşieri şi a marilor comercianţi”, cu denumirea secretă „Iug”, decretată prin Hotărârea Consiliului de Miniştri al RSS Moldoveneşti nr. 509(ss) din 28 iunie 1949, a fost declanşată de regimul comunist totalitar din URSS la 6 iulie 1949. 

În cadrul acesteia, zeci de mii de locuitori ai RSS Moldoveneşti au fost deportaţi în regiunile periferice ale URSS.

Pentru a „îndeplini planul” de deportări şi a raporta partidului comunist despre realizarea întocmai a poruncilor, NKVD-iştii au aplicat toate măsurile de constrângere.

Ulterior, ei au întocmit rapoarte în care enumrrau cazurile de aplicare directă a forţei, prin împuşcarea celor care au opus rezistenţă, dar şi unele incidente neplăcute care s-au produs în timpul Operaţiei „Iug” – abuzuri, tentative de viol şi beţii la care s-au dedat călăii.
Fragmentele pe care le publicăm mai jos sunt luate din rapoartele întocmite de Iosif Mordoveţ, ministrul Securităţii de Stat (MSS) al RSS Moldoveneşti, sau venite la Securitate pe numele acestuia.

 

 

Împuşcaţi, pentru că au opus rezistenţă

 

„În satul Răculeşti, r-l Susleni, în timpul ridicării, culacul Rojco G. F. a opus rezistenţă. A încercat să aplice unui soldat o lovitură cu un obiect de fier, a fost rânit din a doua împuşcătură (prima a fost în aer).

Soldatul Şaghibulin l-a împuşcat pe Rojco, care în drum spre spital a murit din cauza hemoragiei.
Concluzie: Şaghibulin a aplicat legal arma”.

„În noaptea de 6 spre 7 iulie, în scopul reţinerii culacilor care se ascund în satul Ceciuleni, r-l Străşeni, a fost organizată o razie. În încercarea de a fugi spre pădure, după trei preîntâmpinări verbale, a fost împuşcată minora, de 15 ani, Bodrug P. P.
Concluzie: Arma a fost aplicată corect”.

„Pe căi operative, de la secţia Străşeni a Ministerului Securităţii a parvenit informaţia că în mărăcinii satului Grebleşti se ascunde un grup de culaci de 11 persoane care au fugit de deportare. Grupa operativă a reţinut patru culaci. În timpul reţinerii, din imprudenţă a fost împuşcat Sârga V. A., locuitor al raionului Brăviceni”.

„Pe căi operative, de la agentura secţiei Străşeni a Ministerului Securităţii am fost informaţi că în pădurea din satul Lozova se ascund culaci fugari. Grupa operativă trimisă pe data de 7 iulie pentru a verifica informaţiile a descoperit câţiva culaci. În timpul reţinerii, în încercarea de a evada, a fost ucis locuitorul Dimitrov I. V.”.

„Deoarece, la momentul începutului operaţiei (deportărilor) în satul Gura Galbenei, r-l Cimişlia, n-au fost găsite acasă peste 40 de persoane care urmau a fi deportate, lucrătorul operativ care executa deportarea a dispus cercetarea viilor. În timpul verificării, a fost găsit un bărbat care a încercat să fugă. Ajuns din urmă, acesta a încercat să-l lovească pe căpitanul Buleac cu toporul. Buleac l-a împuşcat în picior. S-a constatat că cel rănit era Stratilo S. L., locuitor al satului Gura Galbenei şi nu figura în lista deportaţilor”.

„În satul Cosăuţi, r-l Soroca, culacul Criştali a refuzat să deschidă uşa. Şeful grupei operative, loc. major Vazirski a pătruns în casă prin geam. Criştali, doborând soldatul din uşă, a încercat să fugă în livadă. După el au încercat să fugă soţia şi copilul. La somări şi împuşcăturile de avertizare, Criştali nu s-a oprit şi a fost grav rănit”.

„Culacul Macar Bodean, din satul Carahasani, r-l Olăneşti, în timpul ridicării familiei sale, se afla ascuns la moară. Găsit de grupa operativă, M. Bodean a opus rezistenţă, a încercat să tragă din puşca de vânătoare. În rezultatul măsurilor operative, Bodean M. a fost îmbarcat în tren”.

„La 6 iulie, în timpul ridicării familiei, activista sectei inokentişti Cojuhari A. I., locuitoare a satului Băneştii Noi, r-l Teleneşti, a opus rezistenţă. Când Cojuhari a fost anunţată despre deportare, ea a luat arma de vânătoare şi a îndreptat-o asupra soldatului Gordinski.

La nenumăratele preîntâmpinări făcute de Gordinski pentru a lăsa arma, Cojuhari nu s-a conformat, iar Gordinski, după câteva focuri de avertisment, a împuşcat-o pe Cojuhari.
Concluzie: Gordinski a aplicat legal arma”.

„În satul Ungheni, culacul Popovici G. M., supus deportării, a fost găsit în podul casei. În timpul căutărilor, Popovici a tras din arma de vânătoare şi, folosindu-se de un moment de descumpănire de care au dat dovadă soldaţii, s-a ascuns, de la deportare, împreună cu soţia”.

„În timpul efectuării operaţiei în satul Cărpineni, culacul Ungurean a încercat să iasă din convoi. Chiar şi după patru împuşcături de avertizare, Ungurean nu s-a oprit, fiind rănit grav, iar peste câteva ore a murit în spital”.

„În timpul efectuării operaţiei în satul Ghiduleni, r-l Chiperceni, culacul Cuiban I. A. a încercat să fugă. Măsurile de preîntâmpinare n-au dat rezultat, iar Cuiban a fost împuşcat. Materialele sunt transmise comandantului de batalion maiorului Iakuşev pentru cercetare”.

„La ridicarea din 6.07.1949 în satul Cunicea, r-l Cotiujeni, culacul Jerebţov a încercat să opună rezistenţă. Responsabilul de efectuarea operaţiunii, lucrătorul operativ l-a însărcinat pe sergentul inferior Sukinov să-l ducă pe Jerebţov la primărie. În drum spre primărie Jerebţov a fugit şi, în pofida avertizărilor verbale şi din armă, Jerebţov a continuat să fugă.

Sergentul inferior Sukinov, în conformitate cu Statutul militar, l-a împuşcat pe Jerebţov rănindu-l.

Glontele i-a străpuns abdomenul. La 7 iulie Jerebţov a decedat la spital”.

 

 

 

Tentative de viol şi beţii ale călăilor

„La 7 iulie 1949, sergentul Sosnin, din unitatea maiorului Şumkin, s-a îmbătat în cantina Combinatului deservirii publice din Cimişlia şi cu scopul de viol a încercat să o tragă într-o cameră separată pe soţia şoferului Comitetului raional de partid.

Ea a început să strige. La strigătele ei s-au adunat lucrătorii comisariatului militar. Sosnin a scos pistolul şi a încercat să împuşte, însă încărcătura fusese anterior extrasă din pistol de către camarazii săi, aşa încât nu a reuşit să împuşte.
Sosnin este arestat”.„La 6 iulie, în timpul transportării celor deportaţi, lângă satul Paşcani, r-l Criuleni, maşina s-a răsturnat în râpă. În rezultatul accidentului rutier a decedat culacul Borcari I. S. şi a fost grav rănită soţia lui. Soldaţii şi personalul operativ nu au suferit”.„La 6 iulie a.c. în satul Cotova, r-l Zguriţa, a avut loc un accident al maşinii „Studebeker”. Şoferul unităţii militare Kaşkevici, la intrarea în sat nu a reuşit să facă curba, a tamponat colţul unei case, a spart peretele, în rezultat a fost strivită mortal Răilean L. . care se afla în casă, iar Răilean M. I. şi Zagorca Z. A. care se aflau lângă perete au fost grav rănite şi sunt transportate la spital. Cei ce se aflau în ataş – 15 persoane, 4 soldaţi, ofiţerul şi şoferul nu au suferit.
Ancheta este efectuată de conducerea unităţii”.„În regiunea satului Romanovca, r-l Romanovca, la 7 iulie a.c., ora 12.00, a avut loc un accident al maşinii Armatei Sovietice, condusă de şoferul Alexeev M.G. Accidentul s-a produs ca rezultat al faptului că şoferul şi cei doi lucrători operativi erau în stare de ebrietate.

În rezultatul accidentului, cei aflaţi în ataş – sergentul inferior şi trei soldaţi au suferit leziuni corporale uşoare, iar soldatul Voronţov – fractură la piciorul drept”.

„În timpul operaţiunii de deportare în r-l Orhei a avut loc un accident rutier. Şoferul maşinii, soldatul unităţii nr. 03660 Şabanov, deplasându-se la locul predării celor deportaţi, necunoscând drumul, din cauza vitezei excesive nu a reuşit o curbă şi s-a lovit de o grămadă de pietre.

În urma impactului au fost aruncate din ataş două femei supuse deportării şi un soldat. Una din femei a murit peste o oră, ceilalţi au suferit leziuni uşoare”.

„La 8 iulie, soldaţii Cuzneţov şi Oblezov, în stare de ebrietate, se aflau în or. Străşeni. Trecând pe lângă casa locuitorului Croitoru, ei au auzit împuşcături. În scopul verificării, Cuzneţov şi Oblezov au intrat în curtea casei lui Croitoru.

În întâmpinare le-a ieşit Croitoru, un bătrân de 85 de ani. Cuzneţov şi Oblezov cu paturile armei l-au bătut pe Croitoru în aşa măsură încât acesta a decedat. Cuzneţov şi Oblezov şi-au recunoscut vina, au fost arestaţi şi vor fi daţi judecăţii Tribunalului militar”.

Deportarea din oraşul Chişinău„Pe timpul operaţiei în oraş s-a constituit statul-major în următoarea componenţă: şeful direcţiei Ministerul Securităţii de Stat pentru oraşul Chişinău – locotenent-colonelul Dengubov, împuternicitul MSS al RSSM – colonelul Mihailov, locţiitorul direcţiei MSS pentru oraşul Chişinău – locotenent-colonelul Nekliudov, locţiitorul pentru armată – colonelul Mihailov, locţiitorul pe transport – maiorul Gudelman, locţiitorul pentru telecomunicaţii – maiorul Vasiliev, 3 lucrători operativi (t. Laiden, Cernobai, Measnikov), grupa operativă formată din: 1 lucrător operativ, 1 ofiţer şi 5 soldaţi ai MSS al RSSM”.

„Pentru a preîntâmpina evadarea de la deportare a familiilor din contingentul special (or. Chişinău) să se instaleze la intersecţiile principale din oraş (în direcţia or. Cotovsc, Cimişlia, Bender, Orhei, Vadu lui Vodă şi Străşeni) posturi de patrulă în componenţa: 1 lucrător operativ şi 2 soldaţi ai MSS, 3 persoane din cadrul MSS al URSS, în total 6 grupe operative”.

Se stabileşte următoarea schemă de raportare a mersului operaţiunii: 

„Şeful grupului operativ, încredinţându-se că toată familia a fost ridicată, intră la Comitetul executiv raional şi raportează şefului grupei operative raionale despre executarea misiunii.

După predarea familiei ridicate la punctul de deportare, şeful grupului operativ se prezintă la statul-major al oraşului şi prezintă un raport amănunţit privind executarea misiunii încredinţate.

Şeful grupului operativ raional, la fiecare două ore, totalizează datele privind operaţiunea, transmite, prin telefon, la statul-major al oraşului, datele potrivit formei de cod stabilită. Lucrătorul operativ din cadrul grupului operativ al oraşului, totalizând informaţiile venite de la grupele operative raionale privind numărul de familii ridicate, întocmeşte raportul total pentru conducerea MSS al RSSM”.

Reacţii antisovietice şi de condamnare a deportărilor

Deopotrivă cu reacţiile „pozitive” la deportări, NKVD-iştii au fost atenţi şi au monitorizat şi unele reacţii de condamnare.„Asamblorul staţiei electrice Ogurţov, în discuţie cu muncitorii, a declarat:

„Îmi pare rău de aceste persoane. Ei toată viaţa au agonisit averea şi iată că trebuie să o lase”.

„Tâmplarul Macaris, în drum spre lucru, a declarat următoarele: „Astăzi ei ridică poporul nostru, iar mâine-poimâine ei vor fi bătuţi în asemenea măsură încât nu se vor ridica niciodată. Eu ştiu asta”.

„Funcţionara Rozental, în discuţie cu colaboratorii instituţiei în care lucrează, a declarat: „Nu pot să-i sufăr. A venit armată specială a MAI şi toată noaptea au ridicat oameni. Cum nu-i pedepseşte Dumnezeu? Ridică oameni nevinovaţi şi îşi bat joc de ei. Dar nu e nimic, aceasta nu va avea un sfârşit bun. Viaţă pentru viaţă şi lacrimi pentru lacrimi.

După asta neapărat va fi război. Vreau ca astăzi în oraş să cadă o bombă, ca totul să se prefacă în scrum”.

Mihai Taşcă

dr. în drept, secretarul Comisiei prezidenţiale pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din R. Moldova

 

 

Documentarul „Ce am făcut 100 de ani”- O imagine realistă a ultimului secol din istoria Romaniei. VIDEO

 

 

 

Lungmetrajul documentar „CE-AM FĂCUT 100 DE ANI?”, o nouă producție de film unde regizorul Viorel Costea semnează scenariul și regia, a fost lansat în luna noiembrie în cinematografe și urmează să apară si micile ecrane din România și nu numai, oferă o imagine realistă a ultimei sute de ani din istoria Romaniei.
Cu participarea unor intelectuali și artiști de marcă, vom lua parte la o lecție de istorie, când mai frumoasă, când mai puțin frumoasă, uneori eroică, alteori greu de privit, de suportat, de asumat…

Dar, cel mai important, toate astea într-o Românie Mare, după 100 de ani!