ZIUA DE 30 IUNIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

 

 

 

 

 

 

 

Ziua de 30 iunie în istoria noastră

 

 

 

 

1606: A murit domnul  Moldovei,  Ieremia Movilă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ieremia Movilă (Moghilă) a fost voievod al Moldovei in perioada august 1595 – mai 1600 si septembrie 1600 – 30 iunie 1606. Mama sa, Maria, era fiica lui Petru Rares. 

 A fost  recunoscut ca domn  de turci cărora le plătea tribut si a fost detronat de Mihai Viteazul , care a luat  domnia Moldovei în mai 1600. Movila si-a recuperat tronul cu ajutorul polonezilor în septembrie 1600, când Mihai a fost învins în  batalia de la Miraslau in Transilvania.

Polonezii au intrat și în Muntenia , l-au învins pe Mihai la Teleajen în 12 octombrie 1600, și l-au pus pe tronul Munteniei pe Simion, fratele lui Ieremia.

În timpul domniei lui Ieremia Movila a fost ridicată  Manastirea Sucevita, pe locul unui lăcaș de cult mai vechi, din lemn.

 

 

 

 

 

Ieremia Movilă, Domn al Molovei, frescă mănăstirii Suceviţa.

 

 

 

Ctitoria a devenit ulterior necropola familiei Movilă.

Cand  s-a stins din viaţă l-a  lăsat ca domn, aşa cum îi făgăduise şi Poarta, pe fiul său Constantin.

Boierii  însă  le-au cerut otomanilor ca voievod pe Simion Movilă, sub pretextul că fiul răposatului domn era prea tânăr.

 O instrucţiune papală din 2 ianuarie 1596 îl caracteriza astfel pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă: “…de neam crăiesc, preţuit pentru vitejia şi vrednicia sa, şi pentru nobleţea sângelui său”.

 

 

 

 

 

1826: Impăratul rus Nicolae I sancţionează decizia Consiliului de Miniștri, cu privire la întemeierea în satele de stat ale Basarabiei țariste a administraţiilor de plasă.

 

 

 

 

1844: S-a născut George Bengescu-Dabija, poet, dramaturg şi traducător care a contribuit la dezvoltarea teatrului liric românesc prin traducerea libretelor unor operete de succes; (m. 13 ianuarie 1916).

 

 

 

 

 

1848: Are loc o puternică acţiune a populatiei bucureştene, în urma căreia regimul reacţionar restaurat de mitropolitul Neofit este din nou înlăturat. În Valahia se formează un guvern interimar.

Coloneii I. Odobescu şi I. Solomon sunt siliţi să demisioneze din armată şi să părăsească principatul.

 

 

 

 

1848: Guvernul provizoriu al Valahiei hotărăște organizarea unui corp de dorobanți și panduri voluntari care ulterior va constitui baza unei armate populare.

Unitatea militară va fi constituită sub comanda lui Gheorghe Magheru, numit ad-hoc căpitan general.

 

 

 

 

 

 

 

Gh.Magheru (n. 8 aprilie 1802, Bârzeiu de Gilort, judeţul Gorj – d. 23 martie 1880, Bucureşti).

Haiduc celebru din zona Băileştiului, pandur în armata lui Tudor Vladimirescu, unul dintre conducătorii revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească, membru în guvernul provizoriu revoluţionar paşoptist, generalul armatei din principat, luptător pentru Unirea Principatelor Române. Era văr cu Tudor Vladimirescu, prieten apropiat cu Nicolae Bălcescu şi sprijinitor al lui Avram Iancu.

A fost comandant în războiul ruso-turc din 1828-1829, vătaf al județului Romanați (din 1831),  membru al Societăţii secrete masonice Frăţia, 1840, alături de Nicolae Bălceascu, Ion Ghica, Christian Tell, care conspira împotriva prinţului Bibescu.

A format la Craiova guvernul provizoriu revoluţionar alături de Nicolae Bălcescu, şi Costache Romanescu.

Odată cu detronarea prinţului Bibescu şi instalarea guvernului revoluţionar la Bucureşti, a făcut parte din guvernul provizoriu revoluţionar naţional, apoi a devenit generalul armatei române.

După ce armata otomană a înlăturat guvernul revoluţionar, Magheru a refuzat să accepte înfrângerea revoluţiei şi s-a retras cu trupele revoluţionare în Oltenia, unde a organizat tabăra militară de la Râureni, pe câmpul lui Traian, lângă Râmnicu Vâlcea.

La 10 octombrie/28 octombrie 1848, Magheru s-a refugiat în Transilvania, iar de acolo la Triest și în cele din urmă la Viena.

În 1857 s-a reîntors în Țara Românească, unde a redevenit activ politic, iar în decembrie 1857 a fost ales deputat de Gorj în adunarea ad-hoc de la Bucureşti.

A fost unul dintre fondatorii Partidei Naţionale, mişcare care a promovat unirea principatelor române şi a sprijinit modernizarea lor.

 

 

 

 

1866: A fost promulgată  de catre domnitorul Carol I, noua Constituţie a României – in vigoare cu unele modificari din 1879, 1884 si 1917, pana in 1923.

A fost  redactata dupa modelul Constitutiei Belgiei din februarie 1835.

 

 

 

 

 

1875: În semn de protest împotriva semnarii si aprobarii Conventiei cu Austro-Ungaria, deputatii liberali din Parlament, in frunte cu Mihail Kogalniceanu, au demisionat, iar  ziarul liberal ”Romanul” a aparut in chenar de doliu.

 

 

 

 

 

1889: Crearea Uniunii Inter-Parlamentare (UIP), la iniţiativa a doi parlamentari pacifişti, William Randal Cremer (Marea Britanie) şi Frédéric Passy (Franţa). Una dintre cele mai vechi instituţii politice din lume, UIP (cu sediul la Geneva), aceasta a reprezentat organizaţia parlamentelor la nivel global.

Principalele sale obiective erau promovarea dialogului parlamentar în problemele păcii, coordonarea şi schimbul de experienţă între parlamentele din ţările membre (România a aderat la UIP în 1891).

 

 

 

 

 

1900: S-a născut matematicianul Gheorghe Vrânceanu; (m. 27 aprilie 1979).

 

 

 

 

1909: S-a născut Jean Rânzescu, regizor de prestigiu al teatrului românesc de operetă.

 

 

 

 

 

 

1909: S-a născut (la Budapesta) Tudor Bugnariu, sociolog şi publicist, membru corespondent al Academiei Române din 1955; (m. 1988).

 

 

 

 

 

1909: S-a născut compozitorul şi dirijorul  roman Paul Constantinescu,  membru corespondent al Academiei Române din 1963 (m. 20 decembrie 1963)

1929: Cu sprijinul Parlamentului României, a fost finalizată și sfinţită biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Bălți (din Basarabia,in  România unita) .

Foto: Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Bălți 

în perioada interbelică

Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Bălți (Basarabia, România), a fost  amplasată în preajma închisorii orășenești, fiind construita din zidărie pe fundament de piatră.

La începutul secolului XX, în orașul Bălți, atunci gubernia Basarabia (Imperiul Rus), exista o singură biserică creștină purtand hramul  Sfîntului  Nicolae, construită încă pe timpul principatului Moldovei.

La 1915, necesitatea construirii unei a doua biserici creștine era  evidenta, populația orașului fiind în creștere.

S-a decis ca noua biserică să fie edificată din fondurile Direcției Generale Penetenciare din capitala Rusiei, Petersburg, de aici și amplasarea bisericii în apropierea închisorii orășenești.

Opera arhitectului rus A. Ivanov, Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Bălți a rămas nefinalizată după Revoluția din 1917 din Rusia.

Au urmat timpuri vitrege pentru construcția nefinalizată fiind amenințată chiar de distrugere. Fosta gubernie Basarabia reunificată cu Patria Mamă România se supunea legilor românești care interziceau amplasarea în imediata apropierea a oricărei bisercii creștine a unei alte biserici de alt cult și invers.

De aceea, începerea construcției unei sinagogi între anii 1923-24 în apropierea bisericii nefinalizate, amenința biserica cu desființarea.

Cotizațiile enoriaşilor creștini  erau prea mici pentru a finaliza biserica în termeni utili, de aceea s-a solicitat ajutorul Parlamentului României, care a găsit fondurile necesare finalizării Bisericii Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Bălți.

Astfel construcția sinagogii a fost oprita, fiind amplasată prea aproape de o biserică creștină, aceasta fiind ulterior demontată.

După 10 ani de funcționare pe timpul administrației românești, biserica a fost închisă la venirea sovieticilor din 1940.

Ulterior sovieticii transformă clădirea fostei biserici în școală de sport. Tot în perioada sovietică, gardul închisorii a fost lărgit astfel încat biserica să nu se mai vadă suficient de bine din stradă.

După declararea independenței Republicii Moldova, clădirea bisericii Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Bălți a fost reparată și biserica redeschisă pentru credincioși. Biserica funcționează pană în ziua de azi.

 

 

 

 

  1946: S-a născut jurnalistul Sebastian Sârcă, una dintre cele mai cunoscute voci de la microfonul radioului public; de numele lui Sebastian Sârcă sunt legate, încă din anul 1969, emisiuni de mare succes precum „Caruselul iubirii”, difuzată la Radio România Actualităţi, „Manuscris radiofonic” şi „Tezaur”, difuzate la Radio România Cultural, „Telefonul de noapte” şi „Vorbeşte-mi despre tine”, difuzate pe postul de radio România Tineret; membru al Uniunii Scriitorilor şi director executiv al Fundaţiei Radio România, Sebastian Sârcă este autorul mai multor volume; (m. 2010).

 

 

 

1948: A murit Dan Theodorescu, medic chirurg stomatolog, fondator al „Revistei române de stomatologie” (1937) şi al Societăţii române de stomatologie (1938),  organizator al Şcolii de surori de stomatologie (1941) şi al Şcolii de tehnicieni dentari (1943) din Bucureşti; (n. 2 martie 1899).

 

 

 

 

 

1964:  A fost înfiinţat studioul  cinematografic Animafilm din Bucureşti.

 

 

 

 

 

1975: A  decedat matematicianul  Miron Nicolescu, membru al Academiei Romane, creator al şcolii române de analiză matematică; (n. 27 august 1903)

 

 

 

 

 

 

Foto: Miron Nicolescu (n. 27 august 1903, Giurgiu – d. 30 iunie 1975, București)

 

 

 

 

 

1977: A murit istoricul Ştefan Meteş; studii de istorie socială şi în domeniul istoriei Bisericii; director al Arhivelor Statului din Cluj (1922-1947); arestat şi deţinut la Sighet (1950-1955); membru corespondent al Academiei Române din 1919; (n. 1887).

 

 

 

 

 

 

1982: A intrat  în vigoare Decretul Consiliului de Stat al Romaniei,numarul 240 din 29/06/82, privind stabilirea unor masuri pentru gospodarirea judicioasa si reducerea in continuare a consumului de energie electrica, energie termica, gaze naturale si alti combustibili.

A fost inceputul unei indelungate perioade de economii severe de energie, care s-au repercutat asupra populaţiei ţării, silite sa suporte iarna frigul in locuinte si restrictii la furnizarea energiei electrice.

 

 

 

 

 

  1989: A murit biologul Vasile Jitariu, autorul unor cercetari ale caror rezultate în domeniul fiziologiei umane sau animale, au fost  adunate în peste 120 de lucrări şi studii.

De numele său se leagă introducerea în biologie a conceptului de „biocuantă”. A fost membru titular al Academiei Române din 1974; (n. 1905).

 

 

 

 

 

 1992: Şi-a început activitatea Curtea Constituţională a Romaniei, formată din opt judecători şi un preşedinte.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  Curtea Constituţională a României, si-a inceput activitatea la data de 6 iunie 1992, odată cu depunerea jurământului de credinţă de către cei nouă judecători numiţi în componenţa noii autorităţi, a cărei organizare şi funcţionare a  fost reglementate prin Legea nr. 47 din 18 mai 1992.

 

 

 

 

 

1993 : A încetat din viaţă baritonul  roman Octav Enigărescu; (n. 1924).

 

Angajat de prima scena lirica a ţării – Opera Română din Bucuresti- Octav Enigarescu se inscrie printre interpretii romani de frunte. Ii sunt conferite titlurile de “Artist emerit” si laureat al Premiului de Stat.

 

 

 

 

 

 

 

A  obtinut  premii  la concursuri internationale (Bucuresti 1953, Praga 1954). A participat la numeroase turnee in  Franta, U.R.S.S.,Belgia, Cehoslovacia, Bulgaria, Italia, R.D.Germana, Ungaria, Anglia, Irlanda, R.F.Germania, Iugoslavia, Grecia, Turcia.

În prezent, Școala de Arte din Târgoviște îi poartă numele.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1995: S-a semnat, la Bruxelles, protocolul aditional la Acordul de Asociere a României la Uniunea Europeană, prin care era consfinţit cadrul juridic de participare a ţării noastre la programele comunitare de cooperare economică, tehnico-ştiinţifică şi culturală

 

 

 

 

2010:Au intrat în vigoare Legile austerităţii, privitoare la  reducerea cu 25% a salariilor bugetarilor şi recalcularea unor categorii de pensii anunţate de preşedintele Traian Băsescu.

Acestea au fost publicate în Monitorul Oficial, în variantele adoptate de Parlament.

 

 

 

 

 

2015: A decedat   dirijorul, compozitorul, instrumentistul (violă) şi profesorul Ludovic Bács; (n. 19 ianuarie  1930, la Petrila, judeţul Hunedoara).

 

 

 

 

 

 

 

 

Intre anii 1958 şi 1991 a fost dirijor şi director artistic al Orchestrei de Studio Radio Bucureşti, devenită, în 1990, Orchestra de Cameră Radio.

În 1966 a fondat formaţia de muzică veche Musica Rediviva din Bucureşti.

De-a lungul întregii sale activități, Ludovic Bacs a promovat un imens fond de lucrări vechi românești, pe care le-a transcris, armonizat și orchestrat pentru a le aduce în fața publicului.

A acordat o deosebită atenție și lucrărilor compozitorilor români prezentând foarte multă muzică românească în primă audiție absolută.

  Dirijorul Ludovic Bacs este cetățean de onoare al orașului Petrila.   

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CALENDAR CREşTIN ORTODOX

 

 

 

 

 

 Sfantul Ierarh Ghelasie de la Râmeț

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Sfantul Ierarh Ghelasie de la Râmeț s-a nevoit in veacul al XIV-lea, mai intâi ca sihastru pe valea paraului Râmeț din Muntii Apuseni si apoi ca egumen al Manastirii Ramet din judetul Alba.

 Pe peretele bisericii de la Râmeț, perete care desparte naosul de pronaos, se afla urmatoarea inscpritie:

“Scris-am eu mult gresitul robul lui Dumnezeu Mihul zugravul de la Crisul Alb in timpul Arhiepiscopului Ghelasie, anul 1377, 2 iulie, in zilele regelui Ludovic“.

Aceasta inscriptie este prima mentiune a unui intaistatator ortodox al Transilvaniei in istoria Bisericii noastre.

Potrivit traditiei Sfantul Ghelasie avea doisprezece ucenici cu care impreuna se ruga, postea si savarsea sfintele slujbe. Nu manca decat sambata si duminica, iar in celelalte zile se hranea doar cu Sfintele Taine.

Sfantul Ghelasie era atat parintele sihastrilor din Muntii Râmeț, cât si al sătenilor din Tara Moţilor. Multi din cei stăpaniti de duhurile necurate, au primit vindecare prin rugăciunile sale.

La trecerea sa la cele vesnice, trupul sau a fost ingropat langa vechea biserica a Manastirii Râmeț. Cu timpul a devenit necunoscut locul in care a fost inmormantat.

Moastele sale au fost scoase la iveala in anul 1925, cand, in urma unei ploi torentiale, a fost vazut un cap de om care a inconjurat de trei ori vechea biserica a Manastirii Râmeț si s-a oprit langa sfantul altar.

Alte doua capete au fost scoase la suprafata de ape.

Capetele au fost ingropate in partea dreapta a vechii biserici. S-a purces la dezgroparea lor dupa ce calugarii au vazut ca zapada se topea in fiecare an deasupra locului in care au fost puse capetele.

Capul Sfantului Ghelasie a fost identificat dupa ce o femeie bolnava de epilepsie s-a vindecat dupa ce s-a atins de el.

Pe 20 iunie 1992, Sfantul Sinod al Bisericii noastre a hotarat canonizarea oficiala a Sfantului Ghelasie si trecerea numelui sau in calendarul ortodox.

Canonizarea solemna s-a facut la Râmeț la 29 iunie 1992.

Pomenirea Sfantul Ierarh Ghelasie de la Râmeț se va face la 30 iunie.

  

 

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/06/30/o-istorie-a-zilei-de-30-iunie-video/

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse) :

 

 

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008 ;

2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;

3. e.maramures.ro ;

4. Wikipedia.ro.;

5. mediafax.ro ;

6. worldwideromania.com ;

7. Enciclopedia Romaniei.ro ;

8.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;

9.  Istoria md;

10. agerpres.ro.

Publicitate

Românii din Bulgaria. VIDEO

 

 

 

Harta ţinuturilor româneşti din jurul României 

 

 

„Nu există un stat în Europa Orientală, nu există o ţară de la Adriatică până la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră. Începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Erţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind ca în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia, până dincolo de Nistru, până aproape de Odesa şi de Kiev”.

Mihai Eminescu

 

 

 

Teritoriile din nordul şi sudul Dunării au fost populate încă din neolitic, aici dezvoltându-se cultura Starcevo-Criş, locuirea fiind continuată în epoca bronzului tracic şi hallstattiană.

Tracii au introdus lucrarea metalelor în regiunile Dunării de Jos.

În secolele al II-lea şi al III-lea d.Hr., este semnalată o masă compactă de populaţie tracoromană pe ambele maluri ale Dunării, cuprinzând Dacia, cele două Moesii, adică Dobrogea, Bulgaria până la Balcani şi Serbia cu văile Timocului şi Moravei.

La sud de Dunăre, pe un teritoriu ce cuprindea mare parte din Bulgaria şi Serbia de astăzi în Tribalia, locuiau tracii tribali, ai căror continuatori sunt românii din Timocul bulgăresc şi sârbesc şi din aproape toată Bulgaria.

 

 

 

Stema Tribaliei

 

 

Românii, continuatori ai traco-ilirilor, au reprezentat, pentru popoarele nou venite în Peninsula Balcanică, elementul local, stăpânii regiunilor invadate de acestea.

Dovezi în acest sens se regăsesc în toponimia conservata în denumirile oraşelor şi localităţilor menţionate în scrierile cronicarului Procopius din Cezareea, din perioada justiniană.

În teritoriile care au făcut sau fac parte din Bulgaria actuală, astfel de denumiri sunt foarte frecvente.

Astfel, în zona muntoasă din jurul Sofiei puteau fi regăsite denumiri cum ar fi Gurguliat, Bănişor, Carnul, Cercilat, Cercel, Bucoviţi, Vărcărel, Murgaş, Petarlaş, Purceviţa, Moşina, Petruş, care sunt, în mod evident, româneşti.

După un anumit timp şi în măsura în care amestecul de populaţii s-a cristalizat, iar antagonismele dintre ele s-au accentuat, cronicarii bizantini au început să se edifice cu privire la specificul fiecărei entităţi etnice din Peninsula Balcanică.

Astfel, românii au fost identificaţi drept element separat, fiind numiţi „vlahi”.

 

Aşezarea geografică

 

În funcţie de aşezarea geografică pe care o ocupă în cadrul comunităţii, localităţile din nord-vestul Bulgariei locuite compact de români sunt împărţite de Monica Budiş astfel:

– satele de Văleni, situate pe Valea Dunării, areal numit şi Cornul de Aur: Cumbair (cartier al oraşului Vidin), Căpitănuţ, Pocraina (fost Kirimbeg), Antimovo (fost Şeu sau Şef), Cutova, Slanotârn, Coşava, Gumătarţi, Iasen, Florentin şi Negovaniţ;

– satele de Pădureni, situate în zona pădurilor, înspre graniţa cu Iugoslavia: Drujba (fost Molălâia), Calinic, Topolovăţul din Deal (fost Boşneacu din Deal), Topolovăţul din Vale (fost Boşneacu din Vale), Perilovăţ, Borilovăţ (fost Boroivăţ), Graţcovski Colibi, Rabrova, Fundeni (fost Caniţ), Deleina, Cosovo;

– satele de Câmpeni, aflate între satele de Văleni şi cele de Pădureni, sunt: Maior Uzunovo (fost Halvagii),  Ciocârlina, Tianuţ, Gâmzova, Vârfu, Cudelin (fost Racoviţa), Bălei, Bregova şi Răchitniţa. Această împărţire este foarte bine întipărită în mentalitatea locuitorilor din acest areal.

Cei mai mulţi săteni ştiu cărei zone îi aparţin. În ciuda acestei clasificări, deosebirile dintre zone sunt minore din punct de vedere etnografic.

Aşezate îndeosebi pe văile fertile ale apelor care le străbat şi ulterior de-a lungul drumurilor, cele mai multe sate din zona Vidin şi Lom fac parte din categoria celor adunate-alungite, cu o uliţă principală şi cu mai multe secundare, care cad, mai mult sau mai puţin regulat, pe şoseaua principală.

Primele specificări cu privire la români

Primele specificări cu privire la români au fost făcute în legătură cu evenimentele din viaţa poporului bulgar, constatându-se o conexiune a vieţii etnicilor de origine româna cu istoria Bulgariei.

Statul bulgar a fost fondat în anul 679, prin invazia Moesiei Inferioare – unde, alături de români s-au stabilit un anumit număr de triburi slave – de Hanul Asparuh, şeful unei hoarde turcomane denumite „bulgari”.

Răspândiţi în întreaga Peninsulă Balcanică şi transbalcanică, începând din imediata vecinătate a Dunării, din zonele: Timoc (bulgăresc şi sârbesc), Lom, Oreahovo, Nicopole, Plevna, Vraţa, ajungând până spre Cadrilater, la Tolbuhin şi Sofia, în Munţii Rodopi, în Voivodina, în Serbia şi Croaţia, în Muntenegru, în Macedonia, Albania, de-a lungul coastei Adriaticii până în nordul Dalmaţiei, în Munţii Pind, în Insulele Ionice, în nordul Greciei, în Epir, Thesalia, în Peninsula Istria şi chiar în Turcia europeană, românii de la sud de Dunăre, reprezentanţii romanităţii balcanice sau orientale, cum au fost numiţi de diverşi specialişti, au trăit şi trăiesc în comunităţi mai mult sau mai puţin numeroase.

Intervenţia lui Mircea cel Bătrân în războaiele din Bulgaria

Despre intervenţia lui Mircea cel Bătrân în sprijinul bulgarilor şi a sârbilor în lupta împotriva turcilor, istoriografia bulgară apreciază eronat că „el a profitat de situaţia creată pentru a-şi lărgi posesiunile sale în sudul Dunării.

Principele Mircea I cel Mare a invadat, la începutul anului 1390, teritoriul din sudul Dunării şi a ocupat, fără mari eforturi, fortăreţele regiunii, în care era cuprinsă şi aceea a Darstorului (Durostorum în limba getodacilor), cât şi o parte din teritoriul care făcuse parte din posesiunile lui Ivanco în această epocă”.

După cum se ştie, în realitate, oastea condusă de Mircea cel Bătrân i-a bătut pe turci la Rovine în octombrie 1394.

Abia în 1415, Mircea a plătit primul haraciu unui sultan al turcilor, ceea ce însă nu însemna supunere sau vasalitate faţă de turci.

Armistiţiul din 1415 a consacrat independenţa politică a Ţării Româneşti, pe care însuşi sultanul a recunoscut-o.

După moartea lui Ivanco – despotul Dobrogei – în luptele cu turcii, Mircea cel Bătrân a fost chemat de forţele locale pentru a le elibera de sub jugul otoman. Astfel, Dobrogea s-a unit cu Ţara Românească şi Mircea a devenit şi domn al Dobrogei, care a căzut sub stăpânire turcească abia în anul 1420.

 

Revirimentul poporului bulgar

 

Începând din secolul XVII şi până la războiul ruso-turc din 1828-1829, încheiat cu pacea de la Adrianopol, perioada în care s-a constituit burghezia bulgară, iar principatele române s-au consolidat, s-au creat premisele favorabile unui reviriment al poporului bulgar.

Episcopul Sofronie din Vraţa, care a trăit în „epoca tulbure a lui Pazvantoglu din Vidin”, a scris o autobiografie în care descrie, într-o manieră impresionantă, acele vremuri teribile.

De asemenea, el a mai scris în limba bulgară numeroase cărţi religioase, care au permis introducerea acestei limbi în biserici.

Sofronie şi-a putut desfăşura această activitate pe perioada şederii sale la Bucureşti, unde a beneficiat de un cadru ospitalier care compensa suferinţele îndurate pe celălalt mal al Dunării.

În România, el a scris operele care l-au consacrat drept una din figurile erudite ale începutului renaşterii bulgare. Istoricii bulgari de la începutul acestui secol recunoşteau ca locul în care principalele cărţi bulgăreşti ale epocii amintite au fost elaborate şi tipărite a fost România, unde trăiau câteva mii de bulgari, bancheri, negustori, artizani, în principalele oraşe: Bucureşti, Giurgiu, Craiova, Galaţi, Brăila şi Braşov.

 

Prevederile Tratatului de la Neuilly

 

Încercând să beneficieze de prevederile Tratatului de la Neuilly, semnat de bulgari, românii s-au izbit de suspiciunile autorităţilor care i-au acuzat pe români că acţionează „în direcţia instaurării dominaţiei române pe malul drept al Dunării” şi mai mult, a întregului curs al Dunării.

Atmosfera creată minorităţii române pe baza unor asemenea aberaţii apărute în presă a dus la o serie de „drastice măsuri punitive” îndreptate împotriva românilor, în special în comunele din zona Vidinului.

Încercările făcute în perioada interbelică, prin canale diplomatice, chiar la niveluri mai înalte, nici atunci când au pornit de la principiul de reciprocitate, n-au avut calitatea de a ameliora prea mult situaţia nici în zona Vidinului şi nici a minorităţii române din alte regiuni ale Bulgariei.

În toamna anului 1934, arhivele bisericii din Gavren, sat cu 2.698 locuitori din care 2.610 români, au fost aruncate în Dunăre pentru că erau redactate în limba română.

Şi exemplele ar putea continua, mărturii ale acţiunilor care au urmărit distrugerea sistematică a identităţii culturale şi naţionale a românilor din Bulgaria.

 

 

 

 

 

Vlahi, rumâni sau români?

În zona de nord-vest a Bulgariei şi pe toată Valea Dunării, trăieşte o mare masă de etnici români, deseori compactă (Timocul bulgăresc) denumiţi impropriu de bulgari „vlahi”, deşi între ei se numesc „rumâni” sau  „români”.

Aceştia vorbesc o limbă română specifică zonei de sud a Olteniei, asemănătoare cu cea vorbită de oltenii foarte în vârstă, într-o formă arhaică.

Analizând dialectal graiul „vlasilor” (vlahilor) sau al valahoromânilor, al vorbitorilor de limbă română din nord-vestul Bulgariei, lingvistul craiovean Radu Popescu a ajuns la concluzia că amprenta dialectală este identică celei din sud-vestul Munteniei şi sud-estul Olteniei, cu puternice accente arhaice, dublate de termeni bulgăreşti deformaţi.

De asemenea, în zona de sud a Bulgariei, îndeosebi în regiunea Munţilor Rodopi, în localităţile Velingrad, Dupniţa, Peştera, Darkovo trăiesc aromânii, pe cale de dispariţie din cauza asimilării forţate la care au fost supuşi de-a lungul timpului.

Termenul generic de vlahi sau valahi este apreciat ca fiind o noţiune controversată, fiind folosit de slavi pentru a-i denumi pe aşa-zişii „slavi romanizaţi”, aspect de natură a crea o diversiune legată de o pretinsă existenţă a unui popor vlah, independent de cel român.

Obiceiurilor „rumânilor”

Obiceiurile acestora (de construcţie, de naştere şi înmormântare, cele religioase) sunt similare, aproape identice, cu cele de la nordul Dunării.

Ramura verde se pune de românii din Bulgaria, peste an, la diverse sărbători: Sf. Gheorghe, Florii, Paşte, la poarta gospodăriei, dar şi la grajdurile animalelor (coşare), în speranţa că, în acest fel, întreaga gospodărie va fi apărată de forţele rele văzute şi nevăzute.

Focurile rituale, legate de străvechea credinţă traco-geto-dacă a purificării, se fac la sărbătorile de Mucenici şi de Joia Mare. Mărţişorul, după ce este purtat o perioadă de timp, este pus pe un pom, înflorit sau nu, pe trandafir, stabilindu-se în acest fel relaţia om-natură.

Ursitoarele, mersul cu copilul la moşică şi datul la grindă, ieşitul cu crucea la Dunăre de Bobotează, claca şi multe altele sunt aproape identice cu cele din ţara noastră.

Legendele privind întemeierea satelor nu sunt numeroase. Predomină cele ale eroului eponim, român sau turc, de la care şi-au luat numele localităţile. Eroul eponim, întemeietor de sat este bărbat sau femeie.

De exemplu: baba Vida pentru oraşul Vidin, sora ei Cula pentru Cula, Stan pentru Slanotârn, Floarea pentru Florentin, Balea pentru Bălei, fraţii Ciuc şi Ian pentru Ciuciani, Kirik + beg pentru Kirimbeg ş.a. În ciuda acestor realităţi indubitabile, a existat şi continuă să fie prezentă, mai ales în mentalitatea unor intelectuali bulgari ai satelor, teoria aberantă că masive grupuri de bulgari au trecut, cândva, în România, din cauza opresiunilor turceşti.

Acolo ar fi stat un timp, ar fi învăţat limba şi obiceiurile, apoi s-ar fi întors în Bulgaria. Această teorie este încă răspândită prin şcolile şi bisericile bulgare şi are ca scop topirea identităţii etnice a românilor din Bulgaria.

Aceeaşi teorie aberantă, în contradicţie cu realitatea istorică, a fost promovată şi de istoricii sârbi cu referire la românii din Timocul sârbesc. Să fie oare doar o coincidenţă?!

Împărţirea românilor din Bulgaria

 

Românii din Bulgaria se pot împărţi într-un sector timocean, un sector dunărean (care se întinde de la râul Timoc şi până la litoralul Mării Negre) şi un sector în interiorul ţării şi al Munţilor Balcani. Sub raportul numărului lor, cu toată „grija” bulgarilor de a-i scoate în statistici cât mai puţini, există numeroase statistici credibile, citate mai recent, după care numărul românilor din Bulgaria s-ar ridica la 250.000, iar al aromânilor la 150.000.

După alte statistici, numărul real al acestora ar fi, cel puţin, dublu. Cei mai mulţi români sunt în zona Vidinului unde întâlnim 50 de comune, din care 30 sunt curat româneşti.

Alţi români trăiesc pe malul drept al bazinului dunărean, până la Ruse şi apoi în sate din sudul Dobrogei, care au ajuns sub stăpânirea bulgarilor, după Tratatul de la Craiova, încheiat în 1940.

Cu toate acestea, numărul vorbitorilor de limba română din ţara vecină este astăzi, după datele oficiale, foarte mic, scăzând de la 96.000 înregistrat la începutul secolului, la 16.000 în 1934 şi la 2.700, dintr-o statistică mai recentă.

Explicaţiile acestui mod, cel puţin „misterios”, de scădere a numărului românilor din Bulgaria ni-l dă un reprezentant al „Asociaţiei Vlahilor” din Vidin care, printre altele, semnalează faptul că în multe zone s-au înregistrat cazuri de presiuni din partea autorităţilor bulgare, care-i obligau pe vlahi să-şi ascundă adevărata identitate.

Acest lucru este cu atât mai important cu căt, după cele mai multe statistici, în Bulgaria „trăiesc astăzi între 1 milion şi 2 milioane de români, reprezentând ca importanţă a doua minoritate, după cea turcă”.

Din păcate, constituţia bulgarilor nu recunoaşte nicio minoritate, ceea ce şi explică tendinţa autorităţilor de a le ignora pe cele existente şi de a le nesocoti interesele.

La sfârşitul deceniului trei, sursele istorice identificau trei grupe geografice de concentrare a populaţiei de origine română.

Prima grupă era constituită pe Valea Timocului, reţinând asemănarea izbitoare a costumelor, tradiţiilor şi limbii vorbite în zonă, cu cele din Oltenia.

Din punct de vedere geografic, regiunea Timocului este o prelungire a masivelor muntoase şi a văilor şi podişurilor Olteniei. Românii „pădureni” şi cei „dunăreni” din regiunea Vidin constituie o unitate cu cei din Oltenia.

 

Românii – minoritatea cea mai importantă 

 

În raioanele Vidin, Vraţa şi Plevna, românii formau minoritatea cea mai importantă. În 1939, această grupă naţională locuia în peste 70 de localităţi, din care 33 din regiunea Vidin, iar restul în zonele Lom Palanca, Rahova şi Nicopole.

Numărul românilor depăşea cifra de 120.000. A treia grupă este constituita de zona Eminska Planina, la nordul regiunii muntoase care limitează platoul Deliorman. În această regiune, ocupată până în 1877 numai de turci, tătari şi români, bulgarii au venit ulterior.

Elementul român a persistat cu dificultate în localităţile Ciflic, Celebichioi, Arnautlar, Sipka, Novoselo, Sidir, Vlahlar etc. Aceşti români sunt total izolaţi de cei dunăreni, numărul lor fiind estimat la aproximativ 10.000 de persoane.

În contextul schimbărilor profunde în plan politic intervenite în fostul bloc socialist din Europa Centrală şi de Est, minorităţile etnice au căutat căi de autodefinire şi emancipare în ţările pe teritoriul cărora locuiesc.

Drumul spre recunoaşterea entităţii şi identităţii naţionale a minorităţilor din Bulgaria este mai anevoios.

„Asociaţia Vlahilor din Bulgaria”

Minoritatea de naţionalitatea română, a doua ca importanţă şi număr, după cea turcă, a început activitatea de organizare prin crearea la Vidin, în luna octombrie 1991, a Comitetului de iniţiativa pentru înfiinţarea „Asociaţiei Vlahilor din Bulgaria”, cu sediul în strada Gradinska nr.7.

Prin statut, A.V.B., se defineşte ca „organizaţie apolitică cu scopuri neeconomice a etnicilor vlahi-cetăţeni bulgari”, desfăşurându-şi activitatea „în conformitate cu legile Bulgariei”.

Scopul acesteia este de a obţine „recunoaşterea identităţii etnice a vlahilor din Bulgaria, prin cunoaşterea şi sporirea moştenirii culturale şi istorice” (art.4). Direcţiile de acţiune sunt specificate în art.6 al Statutului, în care se arată că „se vor organiza lecţii, discuţii, întâlniri, cinstirea sărbătorilor oficiale, spectacole, expoziţii şi alte manifestări sociale”.

Se va urmări regăsirea, păstrarea, dezvoltarea şi îmbogăţirea tradiţiilor şi obiceiurilor moştenite” (art.7) şi se va solicita organelor de stat asigurarea condiţiilor „pentru învăţarea limbii materne” (art.9).

În hotărârea Judecătoriei Vidin se arată, că, din studiul art.4 si 9 din statutul organizaţiei, rezultă că „Asociaţia urmăreşte propagarea în cadrul populaţiei bulgare a ideilor acestei grupe etnice, în scopul deznaţionalizării acestei populaţii”, ceea ce ar conduce la „vrajba etnică, îndreptată împotriva unităţii naţiunii”.

Organizaţii româneşti pe teritoriul Bulgariei

Comitetul de iniţiativă a denunţat hotărârea Judecătoriei Vidin drept netemeinică şi nelegală. S-a folosit calea recursului şi s-a declarat fiecare zi de marţi, zi de post, grupuri de 100-200 de vlahi urmând să se adune în Piaţa Gării din localitate, „pentru a dezbate soarta asociaţiei” s-a apreciat ca „autorităţile bulgare doresc în mod evident să evite formarea şi înregistrarea A.V.B., fapt demonstrat atât de permisiunea acordată uniunii turce de a se organiza, cât şi de crearea Asociaţiei de prietenie Bulgaria-S.U.A.”, al cărei statut este identic cu cel preconizat de asociaţie. Ca urmare a cererii de recurs, formulată la 10.02.1992, către tribunalul Suprem al Republicii Bulgaria, acesta, la 30.04.1992, a admis cererea de înregistrare a A.V.B.

La 4 octombrie 1992 s-a constituit „Sutata Armâna” din Sofia, al cărei preşedinte este Toma Kiucef.

Această organizaţie este o filială a A.V.B., cu sediul într-unul din apartamentele imobilului din strada „Ţar Boris” nr.152. La începutul anului 1994, au luat fiinţă filialele aromânilor din localităţile Peştera, Duhniţa, Velingrad, Ianovtrini.

Apariţia la Vidin, la începutul anului 1993, a ziarului „Timpul”, tipărit în limbile română şi bulgară, urmăreşte dezvoltarea spirtului românesc în Bulgaria şi realizarea, în perspectivă, a altor obiective, cum ar fi: învăţământul în limba maternă, slujbele religioase în limba română etc.

Directorul ziarului este Zahari Cotârliţă, iar redactor-şef, Milan Anghelov Coşoveanu. În perioada următoare, „Asociaţia Vlahilor” şi-a propus să desfăşoare o intensă activitate organizatorică şi să creeze filiale la Sofia, Silistra şi alte centre cu populaţie de origine română.

De asemenea, s-a urmărit obţinerea de burse pentru învăţământul superior şi participarea la manifestări organizate pe plan internaţional, care urmăresc promovarea drepturilor minorităţilor naţionale.

Mai amintim că, începând din 2002, activează o nouă asociaţie a românilor din Bulgaria, denumită „Comunitatea românilor din Bulgaria”, prezidată de dr. Serafim Hristov, asociaţie care a decis renunţarea la apelativul de „vlah”.

Iritarea autorităţilor bulgare

Încercările etnicilor români de a constitui filiale ale asociaţiei în alte localităţi sau de a pune bazele unor structuri organizatorice locale au generat „iritarea şi adversitatea” autorităţilor bulgare care, în mod constant şi consecvent, au tergiversat formalităţile legale în scopul finalizării lor.

Represiunile şi discriminările la care au fost supuşi după intrarea în vigoare a prevederilor tratatului de la Craiova, prin care România a fost silită să cedeze Cadrilaterul, precum şi perspectiva de a fi primele victime ale proceselor de restructurare şi organizare, impuse drept aplicarea reformelor pe plan economic, reprezintă principalele cauze ale neimplicarii plenare a membrilor comunităţilor vlahilor în desfăşurarea unor activităţi colective într-un cadru organizat, vizând promovarea şi apărarea propriilor interese.

 

Cadrilaterul şi contribuţia României la această regiune

Cadrilaterul reprezintă partea de sud a Dobrogei, mărginită de Dunăre, respectiv râurile Beli Lom şi Kamchiya, şi Marea Neagră. Numele înseamnă „patrulater” şi provine de la cele patru cetăţi turceşti care alcătuiau un sistem defensiv în nord-estul Bulgariei: Silistra, Ruse, Shumen şi Varna.

Deşi devine parte a României abia în 1913, ţara noastră s-a implicat încă din sec. al XIX-lea în patronajul cultural şi educaţional al românilor de aici.

Autorităţile otomane din Dobrogea au însărcinat pe cărturarul Nifon Bălăşescu să organizeze şcolile româneşti şi să creeze altele acolo unde nu existau. În secolul al XIX-lea a continuat să funcţioneze vechea şcoală românească din Turtucaia unde documentele au păstrat numele unei întregi pleiade de învăţători, începând cu dascălul Rusu Şaru, în 1774.

În Silistra, încă înainte de 1850 funcţiona o şcoală românească din care ieşiseră serii întregi de absolvenţi. Dascălul Petru Mihail nota ,,anul 1847, martie întâiul: m-am tocmit la şcoală ca să învăţ pe copii carte românească”. C. Petrescu, ce crease în 1866 o Eforie, un comitet şcolar, va tipări, cu ajutorul mitropolitului de Silistra, în 1874, un abecedar turco-român.

La dotarea acestei unităţi de învăţământ a participat, începând cu 1877, Guvernul României.

La iniţiativa conducerii şcolii normale din Silistra a fost înfiinţată ,,Societatea română pentru cultură şi limbă” care deţinea regulament, statute, registre şi sigiliu propriu, iar scopul ei era ,,de a propaga, prin toate mijloacele putincioase între românii din aceste părţi, învăţătura limbii materne” şi de ,,a conlucra la dezvoltarea educaţiei naţionale şi a apăra privilegiile ei”.

 

România în cel de-Al Doilea Război Mondial

 

Cea mai mare parte din sudul Dobrogei, situată la nord de linia Turtucaia-Balcic, a fost obţinută de România ca urmare a participării sale la cel de-Al Doilea Război Balcanic, în 1913. Pentru a denumi acest teritoriu, se foloseşte, în mod eronat, tot numele Cadrilater, probabil din comoditate şi din cauză că nu s-a găsit un alt nume.

Rămâne în componenţa României până în 1940 când prin Tratatul de la Craiova, semnat la 7 septembrie, reintră în componenţa Bulgariei.

În momentul anexării, potrivit statisticilor bulgare, nu de puţine ori părtinitoare, dintr-o populaţie de 286.000 de locuitori, doar 6.348 ar fi fost români, ei înşişi, în majoritate, urmaşi a mocanilor mărgineni staţionaţi şi sedentarizaţi aici ca urmare a transhumanţei lor pastorale (locuind îndeosebi în Turtucaia şi Silistra sau în comunele suburbane ale acestora), restul fiind mai ales turci şi bulgari.

Ca urmare a încurajării stabilirii aromânilor din Balcani şi a românilor din alte provincii, ponderea elementului românesc a crescut semnificativ până în 1940. Deja începând cu 1930, bulgarii nu constituiau decât o minoritate. Aici s-au stabilit şi români din Timocul bulgăresc.

Cadrilaterul în perioada interbelică

În decursul perioade interbelice atât jandarmii, cât şi coloniştii sau românii autohtoni s-au confruntat în permanenţă cu comitagii bulgari care au comis acte de terorism şi devastări.

În anul 1940, după discuţiile care au avut loc la Craiova, guvernanţii români cedează presiunilor Germaniei naziste şi a aliaţilor ei bulgari şi decide abandonarea Cadrilaterului.

Unii ofiţeri ai armatei Române , cum a fost Generalul Argeşanu, s-au opus acestei retrageri şi au organizat, pe cont propriu, o rezistenţă armată.

El însă a fost, în cele din urmă, arestat din ordinele lui Ion Antonescu, aşa încât bulgarii au reintrat în posesia acestei regiuni relativ fără probleme. Una din primele măsuri instituite de noii ocupanţi bulgari a fost să bulgarizeze cu forţa toate numele româneşti.

În final, populaţia română din acest teritoriu a fost mutată în Dobrogea de nord printr-un schimb obligatoriu de populaţie cu bulgarii. Astfel, din Bulgaria s-au stabilit atunci în România circa 110.000 de români (din Cadrilater şi sudul Dunării), iar din România au plecat 77.000 de bulgari.

Colaborarea românilor din Bulgaria cu România

Un exemplu concludent pe linia modului în care autorităţile bulgare abordează problematica legată de colaborarea cu România în domeniul sprijinirii minorităţilor existente pe teritoriul fiecărei ţări îl reprezintă oprirea în P.C.t.F.- Vidin, la 27 iunie 1996, a unei donaţii a statului român „Asociaţiei Vlahilor” pe motivaţii nefondate şi returnarea acestora în ţară, în pofida eforturilor delegaţiei Consiliului pentru Problemele Românilor de Pretutindeni şi ale demersurilor Ambasadei României de la Sofia.

Donaţia era constituită din hârtie tipografică necesară editării ziarului „Timpul”, materiale tipografice, mobilier pentru sediul A.V.B, cărţi de literatură, discuri şi CD-uri cu muzica românească.

Reprezentanţi ai „Asociaţiei Vlahilor” apreciază că dificultăţile create reprezintă o formă de avertizare adresată autorităţilor de la Bucureşti, să renunţe la cultivarea relaţiilor cu structurile organizatorice ale comunităţii de origine română din Bulgaria.

Identitatea etnică a românilor din Bulgaria

Asupra identităţii lor etnice, pentru oameni de bună credinţă, nu mai există îndoieli, dacă ţinem seama de rezultatele observaţiilor mai vechi ale cunoscutului Emanoil Bucuta (1923) făcute în lucrarea „Videnenii”, sau de cele mai recente, făcute de etnologul român Virgil Nestorescu (1993).

Despre fraţii noştri români din Bulgaria, unele date le întâlnim şi în lucrarea „Românii din Bulgaria”, de Vlad Bejan şi Ion Căpreanu (1998) şi în „Note de călătorie şi însemnări”, de dr. Anatolie Macris (2001).

Merită să menţionăm că despre identitatea de neam şi de limbă a fraţilor noştri din zona Vidinului vorbesc şi sociologii, şi lingviştii bulgari, ca să nu mai amintim pe cunoscutul lingvist german Gustav Weigand (1892) care, la începutul secolului trecut, a fost impresionat de calităţile acestei comunităţi româneşti.

Românii din ţară, în general, preocupaţi de soarta fraţilor lor de peste Dunăre, obţinuseră de la otomani dreptul de a întreţine pentru aceştia biserici şi şcoli româneşti.

Aşa se face că în Bulgaria, la Sofia, a fost înfiinţat un liceu românesc, în care, în perioada interbelică şi-au făcut studiile secundare un mare număr de români din Timocul bulgăresc sau din alte zone ale ţării vecine.

Acest liceu, după 1944, ca şi alte şcoli cu limbă de predare română, au fost desfiinţate. Cu toate acestea românii şi-au păstrat conştiinţa identităţii de neam.

Aromânii din Bulgaria

Aromânii erau concentraţi până de curând în regiunea Pirin sau Macedonia Pirinului, la sud-vest de Sofia, în jurul localităţii Giumaia sau Dzumaia de munte, astăzi parte a oraşului redenumit Blagoevgrad, care, până în 1913, s-a aflat sub administraţie otomană directă.

După această dată Giumaia a intrat în componenţa statului bulgar, iar aromânii grămuşteni de aici (supranumiţi „cipani”) au fost supuşi unei campanii dure de bulgarizare.

Din acest motiv, o mare parte a acestora s-a stabilit ulterior în Regatul României, în Cadrilater, de unde au fost împroprietăriţi ulterior în Dobrogea propriu-zisă.

Un alt segment al aromânilor grămuşteni din zonă, care aveau simpatii pro-greceşti, s-au mutat în nordul Greciei, unde pot fi intâlniţi şi astăzi în orăşelul Prosotsani.

În Bulgaria propriu-zisă, aromânii se află astăzi doar izolat, în aria muntoasă din sud-vest. În număr mai mare locuiesc în aşezarea Peştera.

Recensămantul bulgar din 1926 dădea următoarele cifre: 69.080 de români, 5.324 aromâni, 3.777 „cuţovlahi”, 1.551 „ţânţari” (în total 79.728 de persoane).

Divizându-i în diferite subramuri, sub diferite nume, care desemneazuă de fapt una şi aceeaşi etnie, bulgarii au încercat să dilueze ca număr şi mai mult elementul româno-vlah din această ţară.

Pe teritoriul Bulgariei se află şi o populaţie sedentarizată de saracaciani, concentrată în jurul oraşului Sliven. Unii istorici i-au considerat pe saracaciani drept aromâni fărşeroţi grecizaţi.

 

Alin Roateș

 

Bibliografie selectivă:

1. Cândroveanu, Hristu, „Cadrilaterul pământ românesc”, în „Formula as”, nr. 110, martie 1994

2. Ciachir, N., „ România în sud-estul Europei”, Bucureşti 1968
3. Dolha, Viorel –„Totul despre românii din Cadrilater”

4. Iorga, Nicolae, „Istoria românilor pentru poporul românesc”

5. Muşi, V.T.,  „Alipirea Dobrogei noi şi acţiunea de restaurare etnică românească”, în „Cuvântul românesc”, iunie 1990
6. Pană, Z., „50 de ani de la cedarea Cadrilaterului”, în „Cuvântul românesc”, sept. 1990
7. Pană, Z., „Colonizarea din Cadrilater”, în „Cuvântul românesc”, iunie 1990,
8. XXX, „Poporul român şi lupta de eliberare a popoarelor din Balcani”, Bucureşti 1986
9. XXX, „1918 Desăvârşirea unităţii naţional statale a poporului român”, vol. V, Bucureşti 1986

 

 

Surse:

– http://www.romaniuitati.eu

– https://strabunii.wordpress.com/articole/

 

 

 

 

 

Un semnal de alarmă: Dezintegrarea identitară a popoarelor Europei. VIDEO

Europa la zi. Dezintegrarea Identitățiilor

 

Acest capitol nu ar fi trebuit să existe.  Realitatea de după 2012 l-a generat. Când a început „desprimăvărarea arabă” aveam să enunţ la un post de televiziune teritorial că este începutul unei nebunii planetare, că suntem martorii începutului de sfârşit al civilizaţiei bazată pe ordinea naturală a autorităţii.

Statele autocrate din nordul Africii au avut o altă organizare socială în care ierarhia era sursa puterii şi coeziunii statului.

Lumea arabă, chiar dacă aparent se comportă normal în contact cu civilizaţia de sorginte europeană, este produsul unui mod de viaţă arhaic, limitat şi mistic care nu este compatibil cu filosofia carteziană şi nu acceptă libertăţile unei societăţi laice.

Autoritatea statală este adesea substituită de autoritatea informală a şefilor de trib, iar legile Coranului sau cele nescrise, cutumiale, prevalează dreptului modern.

Distrugându-se ordinea tradiţională din nordul Africii s-a distrus şi „centura” de siguranţă mediteraniană a Europei punând în pericol însăşi civilizaţia europenilor!

Cine a făcut ca acest cataclism să se întâmple a produs cel mai cumplit atac asupra securităţii Europei şi nu numai!

Nu există un reper istoric de comparaţie cu ce se întâmplă astăzi decât Căderea Constantinopolului de la 1453.

Contra-Cruciada Islamului, deghizată în Exod masiv acceptat în numele şi pe considerentele umanitarismului de operetă  al unor ideologii sinucigaşe, este în plină desfăşurare şi de succes!

Cine a declanşat destabilizarea Orientului Mijlociu cu toate ingredientele de poligon internaţional pentru încercări şi invenţii de tip ISIS, a produs cel mai grav atentat la existenţa statului Israel!

Acestea sunt realităţile identificate prin efecte şi tendinţe, fabricate în laboratoare de reconfigurare şi control ale puterii globale.

De aceea susţin necondiţionat reacţiile statului Israel, chiar dacă mijloacele şi modalităţile de acţiune nu sunt în acord cu conceptele mele de viaţă.

Nu poţi elimina Răul, producând un Rău şi mai mare.

Dar cine ştie ce se pregăteşte înţelege că sunt reacţiile disperate ale unui popor legitim pentru supravieţuire… România timpului apropiat va trebui, oarecum, să-i urmeze exemplul.

Acest capitol nu ar fi trebuit să fie… Dar puseurile febrile ale europenilor din toate vechile sale unghere sunt din ce în ce mai reactive şi violente.

Naţionalismul european riscă să devină soluţie de supraveţuire prin violenţă.

Europa Atlantică este sub asediu…şi priveşte tâmp la ce i se întâmplă. Textele ce urmează sunt venite de acolo. Ele vin dintr-o societate în dezagregare.

 

Aşadar:

„Africa avea în urmă cu o sută de ani, o sută de milioane de locuitori. Africa are azi, 1,2 miliarde de locuitori!

În urmă cu o sută de ani, populaţia  globului pământesc era de 2 miliarde de locuitori, azi e de 7,2  miliarde, iar în 2050 va fi de 10 miliarde.

În 2050, Africa va avea 2,5 miliarde de locuitori, 25% din populaţia globului, populaţia continentului negru fiind atunci de cinci ori mai mare decât cea a Europei!

Africa are cea mai ridicată rata de fertilitate din lume, 4,7 copii/femeie, mai mult decât dublul ratei de fertilitate înregistrată pe continentul asiatic (2,2 copii/femeie)  şi aproape de 3 ori mai mare decât rata de fertilitate a bătrânei Europe (1,48), iar 41% din populaţia continentului are sub 15 ani!

– Algeria avea în 1960, 11 milioane de locuitori. Are acum 39 de milioane, cu o rată de fertilitate de 3,2 copii/femeie.

– Maroc avea în 1950, 9 milioane de locuitori. Are acum 34 de milioane şi o rată de fertilitate de 2,6.

– Egiptul avea în 1950, 20 de milioane de locuitori. Azi, numai Cairo şi periferiile sale numără 20 de milioane de locuitori, în timp ce întreg Egiptul are o populaţie de peste 95 de milioane de locuitori, şi o rată de fecunditate de 3, 34. O comparaţie e necesară. Italia avea în 1950, 46,5 milioane de locuitori, şi are acum 59,5 milioane, cu o rată de fertilitate de 1,39 copii/ femeie.

– Spania avea în 1950, 28 de milioane de locuitori. Are azi 47 de milioane, cu o rată de fecunditate de 1,27. Prea multă civilizaţie şi un nivel de trai ridicat, obstacole majore în calea unei demografii puternice.

Dar în nordul Africii (Algeria, Maroc, Egipt) situaţia este normală, comparată cu cea din sudul deşertului Sahara, în zona aridă a Sahelului, cea mai săracă zona a Africii, şi cu cea din unele ţări din Africa centrală.

– Senegalul avea în 1960, 3 milioane de locuitori. Are azi peste 15 milioane şi orată de fertilitate de 5,1copii/femeie.

– Mauritania numără în 1960, 850 de mii de locuitori şi are acum 4 milioane, cu o rată de fertilitate de 4,6. Mali avea în 1960, 5,2 milioane de locuitori şi are acum 17, 6 milioane, cu o rată de fertilitate de 6,23.

– Burkina Faso avea în 1960, 4,8 milioane de locuitori şi numără azi 18 milioane, cu o rată de fertilitate de 5,5. În 2050, Burkina Faso va avea 60 de milioane de locuitori! În 90 de ani, de la cinci milioane la 60 de milioane!

– Ciadul avea în 1960, trei milioane de locuitori. Ciadul are acum 14 milioane şi o rată de fertilitate de 6,16.

– Nigerul este un caz aparte şi asta nu pentru că avea în 1960, 3,4 milioane de locuitori, ci pentru că această ţară musulmană poligamă, aridă şi foarte săracă, destabilizată ca şi celelalte ţări din zonă de mişcările jihadiste, are acum 21,5 milioane de locuitori şi cea mai ridicată rata de fertilitate din lume – 7,6 copii/femeie!

– Nigeria avea în 1960, 45,2 milioane de locuitori (aproape cât Italia) şi are azi 184 de milioane, cu o rată de fecunditate de 5,65.

Italia? În arhivă! Nigeria a trecut la alt nivel şi va avea în 2050, 400 de milioane de locuitori, depăşind, ca populaţie, Statele Unite!

Din cauza asta, Africa este considerată de mulţi, pe bună dreptate, o adevărată bombă demografică!

De ce un pericol demografic? Pentru că numărul uriaş al populaţiei şi fantastica rată de fertilitate se combină într-un amestec exploziv cu o sărăcie uluitoare.

Africa este, de departe, în ciuda uriaşelor sale bogăţii, cel mai sărac continent al lumii! Cauza: colonialism? imperialism? capitalism?

Nu! Clanuri, triburi, zeci de ani de socialism, dar mai ales o corupţie incredibilă, greu imaginabilă, combinată de ceva timp, în multe zone, cu revirimentul renaşterii islamice. Colonialiştii, imperialiştii, capitaliştii şi-au făcut datoria faţă de continentul  african, pompând în el, între 1960 şi 1990, peste 220 de miliarde de dolari.

Un veritabil al doilea „Plan Marshal”, după primul care a venit în ajutorul Germaniei şi al Europei de Vest, însă de vreo 15 ori mai mare decât primul, de data asta venit în ajutorul fostelor colonii.

Dacă după ajutorul primit, Germania a ajuns una dintre principalele forţe economice ale lumii, după 30 de ani de donaţii, împrumuturi nerambursabile şi investiţii în Africa, nimic! Zero!

Ba nu, occidentalii au constatat în cele din urmă ca un kilometru de şosea, sau un spital, ori o şcoală, nu costau în Africa de 3, 5 sau de 10 ori mai mult, decât era normal.

Nu, nici şoseaua şi nici spitalul sau şcoala nu mai erau construite!

Iar toţi banii ajungeau, într-un final, în conturile personale ale secretarului general al partidului, dictatorului, preşedintelui, regelui, sau împăratului! Şi acum e la fel! Nu s-a schimbat nimic!

În Mali, una dintre cele mai sărace ţări ale lumii, care beneficiază de un ajutor din partea FMI de 46 milioane dolari pe 3 ani, preşedintele Ibrahim Boubacar Keita şi-a luat un avion pentru uz personal, în valoare de 30 de milioane de euro! Lui Ibrahim Boubakar Keita îi place să se plimbe cu avionul!

A făcut în doar 3 ani, 86 de călătorii internaţionale! O oră de zbor cu Boeingul său costă 20000 de euro! Cât câştigă într-o zi 2000 de malieni!

– Angola,  primul producător de petrol al Africii subsahariene, şi ea una dintre cele mai sărace ţări ale lumi, se mândreşte cu Isabel Dos Santos, aflată în fruntea petrolului angolez, care este cea mai bogată femeie din Africa. În timpul ăsta, FMI deplânge pierderea  de 4,2 miliarde de dolari, pe care contul public ale Angolei a suferit-o în doar 3 ani!

– Nigeria, a doua economie a continentului, după cea a Africii de Sud, al cincilea producător de petrol al lumii, este locul unde 90 la sută dintre nigerieni trăiesc cu mai puţin de 2 dolari/zi, iar 70 la sută cu mai puţin de un dolar/zi! Apă curentă, electricitate? Zone mari din Nigeria nu au încă aşa ceva.

Teodoro Nguema Obiang Mangue, zis şi „Teodorin”, fiul preşedintelui din Guineea Ecuatorială a petrecut ultimul revelion în Antilele Olandeze, la bordul celui de-al doilea yacht al său, „Ice”, cu o lungime de 90 de metri.

Ice a costat 150 de milioane de dolari! I-a ţinut de urât manechinul danez Christina Mikkelsen.

Primul yacht, Ebony Shine, cumpărat de Teodorin în 2014, a costat doar 100 de milioane de dolari. 250 de milioane de dolari, două yachturi!

Adică de zece ori bugetul anual al educaţiei în Guineea Ecuatorială sau de 17 ori cel al sănătăţii publice! Şi lista ar putea continua.

S-ar putea chiar scrie o carte cu astfel de exemple, care să argumenteze utilitatea unui alt plan, gen „Marshal”, de finanţare a conducătorilor africani.

Sărăcie lucie, conflicte etnice şi religioase, corupţie endemică plus o demografie record – un amestec devastator pentru un continent suprapopulat, care poate provoca până la urmă un tsunami imigraţional uriaş!

În urmă cu aproape zece ani, la Roma, aflat alături de prietenul său, Berlusconi, Gaddafi a spus:

„Mâine, poate că Europa nu va mai fi europeană, ci neagră, pentru că sunt milioane de africani care vor să vină. Această imigraţie va fi un lucru periculos. Nu ştim încă dacă Europa va mai rămâne un continent avansat şi unit, sau va fi distrus cum s-a mai întâmplat pe vremea invaziilor barbare”.

Şi între Eldorado-ul european şi tsunamiul barbar se află doar un lac mai mare – Mediterana!

Nimic altceva: nici armate, nici flote care să oprească invazia şi nici măcar voinţa de a întreprinde ceva util şi raţional în sensul acesta.

Imigraţia necontrolată a fost cauza invocată care a determinat Marea Britanie să părăsească Uniunea Europeană, iar Polonia, Ungaria, Cehia şi Slovacia, să facă front comun pentru a se apăra singure.

Gaddafi punea la îndoială unitatea Europei în faţa invaziei. Și a avut dreptate!

În Europa au intrat deja circa 10 milioane de imigranţi africani. Ungaria are 10 milioane de locuitori. Africanii  sunt dispersaţi. Puşi împreună ar forma primul popor african din Europa!

De Gaulle spunea că indivizii pot fi integraţi, popoarele niciodată. 10 milioane de africani s-au stabilit deja în Europa… şi continuă să vină.

Frontex – Agenţia europeană pentru paza frontierelor – a raportat că 93% dintre imigranţii debarcaţi în Italia în 2016 au fost africani.

În 2017, în primele 6 luni ale anului, au fost aduşi în Italia de pe coastele Libiei, aproape 100 000 de imigranţi subsaharieni.

Şi nu e decât o picătură din ceea ce se va prăvăli asupra continentului european.

În urmă cu câteva luni, Antonio Tajani, preşedintele Parlamentului european, a recunoscut că zeci de milioane de imigraţi afro-musulmani pot să imigreze în Europa în următorii zece ani!

Intervievat de ziarul Die Welt asupra crizei migratoare, Antonio Tajani a îndemnat Uniunea Europeană „să investească miliarde în Africa şi să dezvolte o strategie pe termen lung.” El a adăugat:

„Africa se găseşte într-o situaţie dramatică şi dacă noi nu reuşim să rezolvăm problemele centrale ale ţărilor africane 10, 20, 30 de milioane de africani vor veni în Europa în următorii zece ani.”

Recenta declaraţie a progresistului Bill Gates a provocat uimire:

„Enorma presiune migratoare trebuie să provoace Europa să ia măsuri.”

Miliardarul adaugă, vizând-o direct pe Angela Merkel, „pe deoparte vreţi să daţi dovadă de generozitate primind refugiaţi, dar cu cât sunteţi mai generoşi, cu atât vestea asta se răspândeşte mai mult, ceea ce-i motivează la rândul lor şi pe alţii să părăsească Africa”.

De reţinut totuşi din declaraţia lui Tajani:

Europa trebuie să dea Africii miliarde; Europa trebuie să rezolve problemele ţărilor africane!

UE funcţionează conform unor principii şi reguli clare, care nu permit cuiva, care nu are calităţile lui Antonio Tajani, să ajungă vreodată în postul pe care acesta îl ocupă.

Principala problemă a ţărilor africane este mult mai complexă – rata de fertilitate, planningul familial şi dreptul la avort – şi este de nerezolvat în următoarele decenii.

Ulla Tornaes, ministrul danez al Cooperării şi dezvoltării, a anunţat însă că Danemarca se angajează să ofere 15 milioane de dolari pentru cumpărarea de contraceptive în Africa.

Ea a spus:

„Pentru a limita presiunea migratoare asupra Europei o parte din soluţie este reducerea creşterii foarte ridicate a populaţiei în numeroase ţări africane”.

Pentru a elimina presiunea migratoare, Danemarca le pune africanilor prezervative! La rândul ei, Angela Merkel a lansat la Berlin, alături de conducători africani, apelul de a se învesti în Africa.

Pe conducătorii africani îi înţeleg. Grupul celor 20 a luat deja iniţiativa de a stimula investiţiile în Africa, iniţiativa botezată „Compact with Africa”.

Ministrul german al Dezvoltării a anunţat acordarea unui fond suplimentar de 300 milioane de euro pentru lupta contra corupţiei în unele ţări africane. 300 milioane euro, adică 10 avioane Boeing sau 2 yachturi de lux.

Unii dintre conducătorii africani vorbesc deja de „Planul Merkel”.

Surprinzător de realist şi de matur s-a dovedit însă Emmanuel Macron.  Nimic nu anunţa asta.

Un ziarist ivorian l-a întrebat, făcând referire la G20 şi un eventual „Plan Marshall” pentru Africa:

„Care va fi contribuţia Franţei?”.

Macron a răspuns: „Nu cred nicio secundă în aceste judecăţi… Planul Marshall a fost un plan de reconstrucţie în nişte ţări care aveau echilibrul lor, frontierele lor, stabilitatea lor… Provocarea în Africa este diferită. Ea este mult mai profundă: este civilizaţională.”

Şi tot Macron a  spus: „Când sunt  ţări care au 7-8 copii pe femeie, puteţi să decideţi să cheltuiţi miliarde, nu veţi rezolva nimic”.

Aşa cum nu mai este în stare să-şi rezolve propriile probleme, deşi sunt mult mai uşor de rezolvat decât cele ale Africii, Europa nu va reuşi să rezolve nici problemele acesteia.

Sărăcia în Africa nu poate fi eradicată, aşa cum Afganistanul n-a putut fi cucerit de nimeni, niciodată.

Dacă Afganistanul este cimitirul imperiilor, Africa este cimitirul banilor occidentali.

De ce? Corectitudinea Politică nu-ţi permite să răspunzi sincer la această întrebare.

Aşa că, imigranţii africani vor continua să traverseze Mediterana şi să colonizeze, treptat, ceea ce va fi, în viitor, „Africa de peste lac”.

Este o glumă, dar numai asta ar putea să-i oprească: Uniunea Europeană să acorde fiecărui african, lunar, pe tot timpul vieţii, un venit minim garantat, la nivelul salariului mediu din Africa, cu condiţia să nu imigreze în Europa. Hai, Merkel, că se poate!”.

„Aceia care renunță la libertate pentru a obține puțină siguranță, nu merită nici libertatea nici siguranța”.  Benjamin Franklin – pe o plăcuță pusă pe scara din Statuia Libertății)

Merită să citiți această opinie a unui german asupra islamului, pentru că este de departe cea mai bună explicație pe care am citit-o, asupra situației terorismului islamic.. Referințele la trecutul istoric sunt precise și corecte.

  Autorul acestor enunţuri este dr. Emanuel Tanya, psihiatru foarte cunoscut și apreciat, un bărbat a cărui familie aparținea, înainte de al II-lea război mondial, nobilimii germane și care deținea un mare număr de proprietăți funciare și industrii.

„Când a fost întrebat câți germani au fost cu adevărat fasciști, răspunsul său ne-ar putea orienta atitudinea față de fanatism.

„Foarte puțini au fost adevărați naziști, a răspuns, dar foarte mulți s-au bucurat de revenirea la mândria națională germană și și mai mulți erau prea ocupați ca să le pese. 

Am fost unul dintre cei care i-au considerat pe naziști o bandă de nebuni. Așa încât, majoritatea a stat pe loc și a lăsat lucrurile să se întâmple.

Apoi, înainte ca să ne dăm seama, ne-au stăpânit, noi am pierdut controlul și a venit sfârșitul lumii noastre. Familia mea a pierdut totul. Eu am sfârșit într-un lagăr de concentrare, iar aliații mi-au distrus fabricile. 

Ni se spune mereu și mereu, de « experți » și « capete luminate » (cei care decid ce și cum se comunică publicului) că islamul este o religie a păcii și că marea majoritate a musulmanilor vor doar să trăiască în pace.

Deși această incalificabilă aserțiune s-ar putea să fie adevărată, este total nerelevantă pentru noi. Este doar praf în ochi, menit să ne liniștească și să diminueze, cumva, amploarea spectrului fanatismului cuprinzând globul, în numele islamului.

Adevărul este că în acest moment istoric, fanaticii conduc lumea islamică. Că fanaticii mărșăluiesc.

Fanaticii sunt cei care duc cele 50 de războaie în desfășurare azi, pe glob.

Fanaticii sunt cei care măcelăresc sistematic creștinii sau grupurile tribale din toată Africa și preiau treptat întregul continent, înghițit de valul islamic.

Fanaticii musulmani sunt cei care aruncă bombe, decapitează, asasinează sau ucid pentru onoare. Fanaticii ocupă moschee după moschee.

Fanaticii musulmani sunt cei care răspândesc omorârea cu pietre și spânzurarea, violarea victimelor și a homosexualilor. Fanaticii musulmani sunt cei care-și învață copiii să ucidă și să devină sinucigași-bombă.

Cel mai dur și greu de cuantificat fapt este că majoritatea pacifistă,  majoritatea  « tăcută » este lașă și stranie.

Rusia comunistă era alcătuită din ruși care voiau doar să trăiască în pace, totuși comuniștii ruși au ucis peste 20.000.000 de oameni. Majoritatea pașnică a fost irelevantă.

La fel de pașnică era și uriașa populație chineză, dar comuniștii chinezi au ucis 70.000.000 de oameni, o cifră înfricoșătoare.

Japonezul obișnuit, de dinaintea războiului mondial, nu era un sadic războinic.

Totuși, Japonia a ucis și măcelărit de-a lungul Asiei de Sud-Est într-o orgie criminală sistematică, 12.000.000 de chinezi civili, majoritatea uciși cu sabia, baioneta și lopata.

Și cine poate uita Rwanda, care a sfârșit într-un măcel sângeros?

Ar putea spune cineva că majoritatea rwandezilor nu erau iubitori de pace.

Lecțiile istoriei sunt incredibil de simple și clare. Totuși, în ciuda puterii noastre raționale, ne scapă adesea, tocmai esența fundamentală și imaginea cea mai puțin complicată: majoritatea musulmană iubitoare de pace a fost irelevantă prin tăcerea sa. Iubitorii de pace musulmani vor deveni dușmanii noștri, dacă nu se vor ridica să vorbească, pentru că, aidoma prietenilor mei germani, se vor trezi într-o zi și vor vedea că fanaticii au devenit stăpânii lor și sfârșitul lumii lor va începe.

Iubitorii de pace germani, japonezi, chinezi, ruși, rwandezi, sârbi, afgani, irakieni, palestinieni, somalezi, nigerieni, algerieni și mulți alții, vor muri pentru că majoritatea pașnică nu a vorbit împotrivă până nu a fost prea târziu.

Predicatori islamici au fost deja introduși în școlile publice din Toronto, Ontario și da, chiar în Ottawa, în timp ce predicatorii creștini au fost îndepărtați (din cauză că este o ofensă?!

Pentru cine? În nici un caz pentru marea majoritate a canadienilor!)

Calea islamică este pașnică doar până în momentul în care intervin fanaticii.

În Australia și, într-adevăr, în multe țări din lume, multe dintre alimentele cele mai banale au eticheta »«halal” pe ele.

Uitați-vă doar pe spatele unora dintre cele mai populare batoane de ciocolată și la alte alimente de pe piața voastră.

Mâncarea din avioane are emblema « halal » pe ea, doar ca să mulțumească minoritatea privilegiată care se extinde rapid, acum, în lume.

În Anglia, comunitățile musulmane refuză să se integreze   și acum există zeci de zone « nu-intrați » în cele mai mari orașe din Regatul Unit, în care forțele poliției nu îndrăznesc să intre.

Acolo funcționează sharia = legea islamică, deoarece comunitățile musulmane care le ocupă refuză să recunoască legile engleze. 

În ceea ce ne privește pe noi, cei ce privim pasivi această desfășurare fără precedent, trebuie să fim foarte atenți la singurul grup care contează: fanaticii care amenință viața noastră.

Oricine se îndoiește de gravitatea problemei contribuie la pasivitatea care permite acestei probleme să se extindă.

Așa încât, vă implor să vegheați și să răspândiți această avertizare, în speranța că mii de oameni din lumea întreagă citind-o, se vor gândi și vor lua atitudine până nu e prea târziu… fiindcă am preferat să tăcem”.

 

 

gen.(r)dr. Mircea Chelaru