ZIUA DE 13 IUNIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ziua de 13 iunie în istoria noastră

 

 

 

 

 

 

 

1456: A fost menţionat pentru prima dată în documentele din Moldova „slugerul” sau ”sulgerul”, un dregător însărcinat cu strângerea sulgiului. Se ocupa deci cu aprovizionarea cu carne a curţii domneşti şi a armatei şi era şeful măcelarilor.

Primea bani de la vistierie pentru a cumpăra vite pentru curte şi se ocupa de vitele confiscate în ţară. Subalternii săi erau vtori– şi tretisulgerul și sulgereii. În Moldova a mai existat in secolul XVII şi un „cămăraş de sulgiu”.

Acest demnitar a făcut o vreme parte și din sfatul domnesc, apoi a pierdut treptat din  importanţă.

Prima menţiune a sulgerului în Țara Românească datează 7 noiembrie 1480.  

 

 

 

1833: S-a născut Ioan Micu Moldovan (numit și Moldovănuț, d. 20 septembrie 1915), istoric, teolog, folclorist, filolog și pedagog român din Transilvania.

 

 

 

 

 

 

A fost un „discipol şi alter ego al lui Inochentie Micu Klein”, a desfăşurat o intensă activitate politică şi culturală pentru emanciparea românilor transilvăneni.

El a fost principalul autor al Pronunciamentului de la Blaj (1868), cel mai important act politic al românilor din Transilvania după Adunarea Naţională de pe Câmpia Libertăţii din 3/15 mai, prin care se protesta împotriva încorporării Transilvaniei la Ungaria.

Pronunciamentul de la Blaj a avut o mare influenţă asupra dezvoltării vieţii politice din Transilvania, el anticipând constituirea Partidului Naţional Român (1869) care va conduce lupta naţională până la Unirea din 1918.

Prezent la Conferinţa de constituire a Partidului National Roman, ca membru fondator, Moldovănuţ a ţinut să precizeze că partidul a adoptat pasivitate absolută numai faţă de Dieta de la Budapesta „încolo… activitate cât se poate de mare”.
A susţinut cu toată convingerea mişcarea memorandistă (1892-1894), atrăgând atenţia autorităţilor maghiare care cereau sporirea armatei în jurul Blajului pentru supravegherea tineretului studios şi chiar schimbarea Mitropolitului cu o persoană de încredere „deoarece vicarul Ioan Micu Moldovan este conducătorul invizibil şi secret al întregii mişcări”.
A fost membru fondator şi preşedinte al ASTREI şi membru al Academiei Române.

A colaborat la Archiva pentru filologie şi istorie şi la Transilvania, unde a publicat studii şi documente privitoare la istoria bisericii din Transilvania, tipărite sub titlul: Acte sinodale ale Bisericii Române din Alba Iulia şi Făgăraş (2 vol), Spicuire în istoria bisericească a românilor ş.a.

 

 

 

 

 

 

 1848: Gheorghe Bibescu, domnul Țării Românești (1842-1848), a abdicat și a plecat la Brașov. (13/14; 25/26 iunie).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În 13 iunie 1848 la Craiova a fost ales ca loc de întrunire a guvernului provizoriu și prima capitală a revoluționarilor pașoptiști, înainte ca aceștia să ajungă la București.

 

 După abdicarea domnitorului  Gheorghe Bibescu,  s-a format la Bucureşti  un Guvern  prezidat de mitropolitul Neofit și numărând ca membrii pe Heliade, Stefan Golescu, Tell, Magheru și, pentru câteva zile numai, un mare negustor bucureștean Gh. Scurti. ”Ministerul vremelnicesc” alcătuit din Nicolae Golescu, ”ministrul dinlăuntru” sau de interne, Ion Câmpineanu, ”ministrul dreptății”, Ioan Voinescu II, „ministrul treburilor din afară sau de externe”, C.N. Filipescu, „ministrul finanței”, Gh. Nițescu, ”obșteșcul controlor”, controlorul I. Odobescu, ”ministrul de razboi”, Heliade, ”ministrul instrucției publice”, Scarlat Crețulescu, ”comandantul gvardiei naționale”, Constantin Crețulescu, ”presidentul sfatului orășenesc”, apoi va fi Cezar Bolliac, și Mărgărit Moșoiu, ”șeful poliției”.

Veneau apoi, după  modelul  guvernului revoluționar francez, ”secretarii guvernului vremelnicesc”: C.A. Rosseti, N. Bălcescu, A.G. Golescu și Ion C. Bratianu, adică elementele tinere, cele mai dinamice.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În 14 iunie 1848, la Craiova, Guvernul adoptă ca steag național, tricolorul . Primul steag tricolor al pașoptiștilor, cel purtat la Islaz de Popa Șapcă și după care au fost întocmite toate celelalte steaguri pașoptiste, a fost cusut doar de mâinile domniței Maria Alexandrina, copila lui Gheorghe Magheru, în amintirea steagului purtat de Tudor Vladimirescu și pentru ca primul steag al revoluției să poarte simbolul neprihănirii.

 

 

 

 

 

 

1848: Are loc Conferinţa restrânsă de la biserica română din cartierul „Fabric” din Timişoara, la care au participat delegaţii români veniţi aici pentru Congresul bisericesc româno-sârb care nu s-a mai ţinut.

Adunarea a hotărât completarea „Petiţiei neamului românesc”, recunoscută prin legea din 9/21 mai şi înaintarea acesteia Parlamentului maghiar ; (13/25).

 

 

 

 

 

 

 

 

  1909: S-a născut Eugen Pora, zoolog ecofiziolog (cercetări de fiziologie animală comparată şi ecologică) şi oceanograf; membru titular al Academiei Române din 1963; (m. 1981).

 

 

 

 

 

1909: A decedat inginerul si  scriitorul român George Lahovari , descendent al familiei boierești cu același nume; (n.1 iunie 1838).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

In calitate de director al Poştelor şi Telegrafelor (1871-1876), a introdus cărţile şi mandatele poştale. S-a numărat printre fondatorii Societăţii Române de Geografie (1875) si  a tipărit, în colaborare, „Marele dicţionar geografic al României”.

A fost  membru de onoare al Academiei Române din 1901.

 

 

 

 

 

1926: Are loc primul congres al radiofoniştilor români, unde prezintă rapoarte prof. dr. Dragomir Hurmuzescu şi ing. Emil Petraşcu.

 

 

 

 

1926: S-a născut Paul Miron, poet, prozator, dramaturg şi filolog, specializat mai ales în lexicologie şi stilistică; a realizat numeroase traduceri din limba germană în română şi invers; după război a emigrat şi s-a stabilit în RFG.

A înfiinţat lectorate de limbă română la Koln (1952), Bonn (1954) şi Freiburg im Bresgau (1964); fondator şi animator al Societăţii Culturale Deutsch-Rumanische Studienvereinigung „M. Eminescu ” (1976); (m. 2008).

 

 

 

1930: În România a fost constituit  al doilea guvern condus de Iuliu Maniu (13 iunie – 8 octombrie 1930).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A fost al doilea guvern condus de Iuliu Maniu dupa  demisia primului guvern Iuliu Maniu (10 noiembrie 1928 – 7 iunie 1930) care a fost determinată de refuzul de a accepta instaurarea regelui Carol al II-lea, care  în 1925, renunţase de bunavoie la drepturile succesorale la tronul Romaniei.

 

 

 

 

 

 

1932: Se înfiinţează  de către savantul  Grigore Antipa, Institutul  de Biooceanografie din Constanţa.

 

 

 

 

 

 

 

Cu cele două rezervaţii şi staţiuni de cercetări, cea de la Agigea şi cea de la capul Caliacra (prima este azi departe de mare, iar rezervaţia a fost distrusă, a doua este în ruine, dar rezervaţia mai există), institutul a fost transformat în 1949 în Staţiunea de Cercetări Maritime şi Proiectări Piscicole, înglobată în 1970 în Institutul Român de Cercetări Marine.

 

 

 

 

 

1941: În  noaptea de 12-13 iunie a avut  loc primul val de deportări sovietice din RSS Moldovenească şi Bucovina de nord, teritorii recent cotropite de URSS în urma înțelegerii sovieto- naziste (Pactul Ribbentrop Molotov) din 23 august 1919.

 

 

 

 

 

 

Primul val de deportări staliniste din Basarabia și Nordul Bucovinei.

 

 

 

Deportările din Basarabia şi Nordul Bucovinei, au fost o formă a represiunii politice și naționale puse în practică impotriva romanilor de către autorităţile cotropitoare sovietice.

Primul val de deportări a început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 (ora 2.30) şi a cuprins teritoriile anexate de URSS de la România în iunie 1940.

Urmau să fie ridicate 32.423 persoane, dintre care 6.250 să fie arestate, iar restul 26.173 de persoane – deportate.

De obicei, o echipă formată din doi-trei militari înarmaţi şi un lucrător al securităţii (NKVD) bătea la geamul casei, în plină noapte, luînd prin surprindere gospodarii.

Într-un sfert de oră să fiţi gata!, acesta era ordinul care li se dădea oamenilor cuprinşi în spaimă de cele întîmplate, neînţelegînd unde merg şi de ce.

Deseori, printre cei care veneau să ridice oamenii se găsea şi binevoitorul sau binefăcătorul care a denunţat familia şi, astfel, ajuta NKVD-ul să depisteze elementele periculoase.

Deportaţilor le era permis să ia cîte 10 kg de fiecare persoană, numai că, de multe ori, tot ce era mai de preţ sau mai util în bagajele celor deportaţi le împărţeau între ei cei care i-au ridicat în miez de noapte.

Îndată, erau urcaţi în camioane sau chiar – în unele sate – în căruţe, fiind duşi pînă la gara de trenuri.

În staţiile de cale ferată, membrii fiecărei familii erau separaţi în felul următor: capii de familii într-o parte, tinerii peste 18 ani în altă parte, iar femeile cu copii mici şi bătrînii – aparte.

A urmat îmbarcarea în vagoanele de marfă, cîte 70-100 persoane, fără apă şi hrană.

Pe vagoane scria: „Tren cu muncitori români care au fugit din România, de sub jugul boierilor, ca să vină în raiul sovietic”.

„Ieşiţi-le în cale cu flori !” sau „Emigranţi voluntari”.

În Basarabia, 90 vagoane au pornit din staţia Taraclia, 44 vagoane – din staţia Basarabeasca, 44 vagoane – din staţia Căuşeni, 48 vagoane – din staţia Tighina, 187 vagoane – din staţia Chişinău, 48 vagoane – din staţia Ungheni, 83 vagoane – din staţia Ocniţa, 133 vagoane – din staţia Bălţi, 73 vagoane – din staţia Floreşti, 40 vagoane – din staţia Rîbniţa, 38 vagoane – din staţia Bolgrad, 103 vagoane – din staţia Arţiz, 340 vagoane – din staţia Cernăuţi.

 

 

 

 

Copii basarabeni in Siberia.

 

Drumul spre punctele de destinaţie a durat vreo două-trei săptămîni.

Condiţiile de transport erau îngrozitoare. În plină vară, ei duceau lipsă de apă potabilă, fiecăruia revenindu-i doar cîte 200 grame de apă pe zi, iar de mîncare li se dădea doar peşte sărat.

La fiecare oprire a trenului, în cîmp se aruncau cadavre care, fie că erau îngropate sumar, fie că erau lăsate ca hrană animalelor.

Pe parcursul drumului, deportaţilor nu le-a fost acordată nici o asistenţă sau consultaţie medicală.

Astfel, în vagoanele murdare şi fără asigurarea celor mai elementare condiţii sanitare s-au răspîndit diverse boli infecţioase şi mulţi suferinzi au decedat din această cauză.

La unele gări feroviare, cîtorva persoane li se permitea să iasă pentru cîteva minute afară, la aer curat.

Cineva era trimis după apă potabilă. În cazul tentativelor de evadare, imediat se dădea ordinul de împuşcare, astfel că nu era nicio posibilitate reală de a scăpa din acel tren al morţii.

Contingentul deportat era distribuit în felul următor: capul familiei, arestat, era izolat de soţie şi copii şi dus în lagărul de muncă forţată, în GULAG. Ceilalţi membri ai familiei erau trimişi în Siberia sau Kazahstan.

Cei deportaţi în Siberia sau Kazahstan, de la copil la bătrîn, erau repartizaţi la muncă în întreprinderile industriei silvice, în sovhozuri şi în cooperative meşteşugăreşti.

Pentru munca depusă nu erau remuneraţi echitabil, ci li se achita doar un minimum necesar pentru trai.

Dintr-un raport fragmentar al GULAG-ului din lunile septembrie-octombrie 1941 aflăm că, în toamna acelui an, deportaţii din RSSM au fost amplasaţi în RSS Kazahă (9.954 persoane), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6.085), Novosibirsk (5.787) şi Krasnoiarsk (470).

În Kazahstan, deportaţii din RSSM se aflau în regiunile Aktiubinsk (6.195 persoane), Kîzîl-Ordînsk (1.024) şi Kazahstanul de Sud (2.735), iar în regiunea Omsk erau dispersaţi în 41 de raioane.

Estimarea numărului de victime

Numărul celor deportaţi  ar fi fost de 24.360, sau, dupa alte evaluari,chiar de 30.000 de persoane.

 

  

 

 

 

 

1942: S-a născut economistul Gheorghe Zaman, specialist în probleme de eficienţă economică; membru corespondent al Academiei Române din 2001.

 

 

 

 

 

1952: Gheorghe Cucu a realizat primul zbor fără motor din țara noastră pe o distanță de 300 km (Cluj-Siliștea-Buzău).

 

 

 

 1954: S-a născut sculptorul Ion Mândrescu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  1959: S-a născut Klaus Werner Iohannis, preşedintele României (din 21 decembrie 2014).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A fost primar al municipiului Sibiu (2000-2014), preşedintele PNL (iun. – dec. 2014), prim-vicepreşedinte al PNL (feb. 2013 – mai 2014), preşedinte al Forumului Democrat al Germanilor din România (2002-2013).

 

 

 

 

 

 

 

1959: S-a născut la Iaşi, Luminiţa Stoianovici, actriţă de teatru şi film, regizoare, traducătoare şi profesoară; (m. 21.11. 2008).

A absolvit Liceul de Muzica si Arte Plastice „Octav Bancila”, apoi a absolvit  Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica „I. L. Caragiale” din Bucuresti , promoţia 1984, clasa profesor Sanda Manu si in acelaşi an, şi-a început activitatea artistică la Teatrul de Stat Reşita, dupa care a activat  la Teatrul National Timisoara. A decedat  la doar 49 de ani, după o lungă suferință.

 

 

 

 

 1965: În finala Cupei campionilor europeni la volei masculin, desfăşurată la Bruxelles, echipa Rapid Bucureşti cucereşte pentru a treia oară Cupa de Cristal, decernată celei mai bune echipe de pe continent.

 

 

 

 

 

 

 

1972: A murit in Bucuresti, Nicolae Tăutu, poet, prozator şi dramaturg (n. 1920). NOTĂ: Dicţionarul de literatură română (1979) dă ca an al naşterii 1919.

 

 

 

 Nicolae  Tautu s-a nascut  la 24 noiembrie  1920,in  comuna Cislau, judetul Buzau – moare in 13 iun. 1972, Bucuresti.

Urmeaza Scoala de Ofiteri de Infanterie Bucuresti. Comandant de companie pe front, iar dupa razboi activeaza in presa militara, fiind corespondent special la Apararea patriei si redactor-sef al reyista Viata militara.

A debutat cu versuri in revista Freamatul literar (1935). Unul din cei mai prolifici scriitori de dupa 1944, abordind aproape toate genurile si speciile literare: poezie, romane, povestiri si nuvele, schite satirice, piese de teatru, scenarii literare, librete de opera si opereta, memorialistica etc.

Din cele aproximativ 60 de titluri de opere orig., mai mult de o treime sint volum de versuri: Portret interior (1965), Vox maris (1968), Cintarea ctntarilor mele (1971), Prefata la inima mea (1972) s. a. Laureat al Premiului de Stat ci. III (1953). Colaboreaza la Tineretea, Universul literar, Lumea, Contemporanul, Luceafarul etc.

  Volumele sale de versuri il recomanda un adept al liricii activiste socialiste , fundamental angajate, in maniera lui Mihai Beniuc .

 

 

 

 

 

1984: A murit (la Roma)  Giorgio Ugo Augosto Ostrogovich, un chimist careîn paralel cu activitatea didactică (la Cluj şi Timişoara), a făcut numeroase studii teoretice şi experimentale în diverse domenii ale chimiei organice;

A fost membru corespondent al Academiei Române din 1974; (n. 1904).

 

 

 

 

1990 (13-15 iunie): Încercare de forţă între Guvern şi manifestanți, în legătură cu evacuarea Pieţei Universităţii din Bucureşti.

A fost începutul represiunii violente a ceea ce s-a numit „Fenomenul Piața Universității„, începutul celei de-a treia mineriade din anul 1990, cea mai sângeroasă dintre toate.

 

 

 

 

 

 

 

Au fost  atacate şi incendiate sediile Ministerului de Interne, Direcţiei de Poliţie şi Televiziunii Române; sosiţi în Bucureşti în sprijinul Guvernului, mineri din Valea Jiului curmă aceste acţiuni, dar comit excese împotriva unor sedii de partide şi instituţii, precum şi împotriva unor persoane (prima mineriadă); evenimentele aveau să intre în cronica social-politică românească sub denumirea de „evenimentele din 13-15 iunie” şi au afectat grav percepţia României în lume.

NOTĂ: La 22 aprilie 1990, după un miting electoral al PNŢCD (înaintea alegerilor generale din 20 mai), o parte dintre manifestanţi s-au baricadat în Piaţa Universităţii (unul dintre locurile-simbol ale Revoluţiei anticomuniste din decembrie 1989), blocând (până la 13 iunie) circulaţia pe cele două artere principale ce străbat această zonă centrală a Capitalei; acţiunea a căpătat denumirea de „Fenomenul Piaţa Universităţii”.

 

 

 

 

 1995: A murit cărturarul Aurel Răuţă, stabilit în Spania, la începutul anilor ’40 ai secolului XX; docent de filologie romanică (inclusiv limba română) la Universitatea din Salamanca, s-a numărat printre fondatorii Asociaţiei culturale hispano-române din acest oraş, ca şi printre cei ai Fundaţiei Culturale Române din Madrid.

A fost un animator al vieţii culturale româneşti din exil si organizator al unor colocvii şi congrese ştiinţifice; (n. 1912).

 

 

 

 

 

 

  1997: A decedat compozitorul Claudiu Negulescu; (n. 1929).

 

 

 

 

 

 

  2002: A murit Gheorghe Bulgăr, filolog, autor de dicţionare şi istoric literar român; (n. 1920).

 

 

 

 

 

  2002: A murit Horia Stanca, cronicar dramatic, memorialist şi traducător (n. 1909).

A fost arestat în 1952 (pentru activitate de presă îndreptată împotriva comunismului) şi condamnat la trei ani de muncă silnică, pe care i-a ispăşit la închisoarea  Jilava şi la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

 

 

 

 

 

2007: Omul de afaceri arab Omar Hayssam a fost condamnat la 20 de ani de închisoare, în procesul în care era acuzat de acte de terorism în legătură cu răpirea a trei jurnalişti români în Irak.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2013: A decedat pictoriţa Elena Uţă Chelaru; (n. 1930).

Absolventa a Institutului de Arte Plastice din Bucuresti, unde a avut profesori pe Samuel Mützner, Catul Bogdan sau Alexandru Ciucurencu, Elena Uta Chelaru s-a remarcat in pictura contemporana europeana, expunand periodic in Italia, Franta, Belgia.

Începînd cu anii 70 Elena Uţă Chelaru se documentează, lucrează si expune la Paris şi apoi in marile oraşe ale Italiei, unde obţine numeroase premii şi recunoaştere internaţională.

 

 

 

 

 

 

Tablourile şi numele Elenei Uță Chelaru se întâlnesc în cele mai prestigioase galerii, muzee, cataloage si colectii din lume (Romania, Franta, Italia, Belgia, Grecia, Israel, Rusia, Liban, SUA, Germania, Norvegia).
Este membra a mai multor Academii de arta, dintre care Academia Internationala “Mario Gori”, Academia Internationala “Pontzen” din Napoli si Academia Gentium Pro-Pace din Roma, Academia Statului Columbia (SUA), Academia Internationala “Lutèce” Paris, Academia Europeana de Arta din Belgia.

Palmaresul Elenei Uta Chelaru include premii la expozitii si concursuri de referinta precum: Cupa Ministrului de Externe Aldo Moro, Bienala internationala de pictura, sculptura si grafica de la Accademia di Romania (Roma), Medalia de Argint “Roma Aeterna” (1977), Marele Colan “Homo Electus Ducatti Estensis” decernat de Academia din Ferrara, Medalia de Argint la al 15-lea concurs international organizat de Academia “Lutèce” din Paris, Diploma de onoare la “Al 15-lea Mare Premiu International de Pictura” (Cannes), Premiul International “Crociatti dell’arte”, (Brindisi), Diploma Cocosul de Platina la Concursul International al Academiei Wallone de Arta (Charleroi, Belgia) “Placheta de Aur” la al 13-lea Festival International de Arta Contemporana (San Remo, Italia).

 

 

 

 

 

CITIȚI ȘI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/06/13/o-istorie-a-zilei-de-13-iunie-video/

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse) :

 

 

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008 ;

2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;

3. e.maramures.ro ;

4. Wikipedia.ro.;

5. mediafax.ro ;

6. worldwideromania.com ;

7. Enciclopedia Romaniei.ro ;

8.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;

9.  Istoria md.

 

Publicitate

ISTORIA DIN CULISELE ISTORIEI…Un moment istoric puțin cunoscut – surprinzătoarea ofertă maghiară făcută liderilor români

 

 

 

 

Harta României la 4 august 1919, după ocuparea Budapestei de către Armata Română și alungarea guvernului comunist ungar condus de Kun Bela.

 

 

 

 

 

  „Intrând în Budapesta, Românii au adus un serviciu imens atât Ungariei cât și lumii întregi! (…)

 Prințul maghiar Windischgraetz, într-un interviu publicat în jurnalul  parizian Le Temps

 

 

 

Prof. TIMOTEI URSU, membru al Academiei Oamenilor de Știință din România – COMUNICARE LA SIMPOZIONUL  ” ISTORIA DIN CULISELE ISTORIEI…” –  Iunie 2019, NEW YORK

 

 

 

Subiectul acestei comunicări – pe care acum, în imposibilitate de a o prezenta personal, o încredințez spre lectură criticului și istoricului literar Mircea Nicolae Rusu – l-am mai oferit istoriografiei românești (în premieră absolută) tratat în revista „FOAIE” din Long Island, New York, acum două decenii. 

 Fie datorită circulației restrânse a revistei, fie superficialității cu care unii priveau revistele „din diaspora românească”, se pare că prea puțini au accesat și reținut datele – de acută actualitate – culese de mine în Spania, în 1986, din cartea – (publicată în 1957 în colecția ”DESTIN” de la Madrid și inexistentă în România) – scrisă de  N.P.Comnen, fost atașat cultural în Elveția și mai  apoi ministru de externe al României.

            N. P. Comnen a fost unul din importantele „personaje din culisele vremii”, în subsolul acțiunilor care au premers semnarea Conferinței de Pace de la Paris și a Tratatului („de la Trianon”), 1919-1920. Datele oferite de ”atașatul” N.P. Comnen ne fac să ne întrebăm dacă actualele tensiuni relaționale cu vecina noastră de la West și cu o bună parte a minorității maghiare din România,  n-ar fi fost altfel ursite  cu un secol în urmă?!..

            Pentru a pune în pagină memoriile autorului, rememorăm configurația istorică a momentului. Grație solidului front de opinie anti-austroungară din România și mulțumită unei surprinzătoare (pentru unii!) atitudini pro-Antanta a României Regelui Ferdinand I, după inițiale contacte cu membrii Antantei (coaliția militară opusă grupării Germano-Austroungare), ba chiar cu Rusia țaristă alături, primind asigurări ale unei opinii favorabile reunificării tuturor teritoriilor etnice românești, plus promisiuni ferme de ajutor militar, s-a convenit ca România  să intre în război împotriva Puterilor Centrale „la momentul necesar”. Momentul s-a dovedit a fi anul 1916.

            Elevii învață, în școli, că Primul Război Mondial s-a întins între 1914-1918. Fals:  adevăratul sfârșit al Războiului Mondial a fost marcat abia de Conferința de Pace de la Paris (1920!), deoarece războiul „militar”, între 1918 și 1920  se… mutase, de pe câmpul șrapnelelor și al tranșeelor – pe mesele diplomatice și, mai ales, în… culisele istoriei!

            …Și nu numai: faptul că Armata Română a fost nevoită să lupte efectiv (respingând ofensiva naționalist-comunistă maghiară din Westul Transilvaniei până la Tisa;  pentru ca, în 1919, să ajungă să ocupe Budapesta și să o „curețe” de unitățile comunistului Béla Kúhn) demonstrează  cu prisosință că distanța dintre masa diplomatică și tranșee e mai mare decât s-ar crede!…. 

           După 1 Decembrie 1918 Guvernul României Mari  era condus de Ion Brătianu. (Chiar dacă ulterior, în timpul tratativelor finale ale Conferinței de la Paris, el a fost substituit  de Generalul Văitoianu, acela era coordonat „din culise” de același George Brătianu!).

În ce privește Transilvania șeful ”Comitetului Dirigent” era marea personalitate Iuliu Maniu, celebrul ardelean naționalist al cărui cuvânt – în orientarea hotărârilor Regatului României –  era de prim ordin.       

     ”Problema Transilvană” nu s-a rezolvat, simplu, doar prin declararea intenției unirii cu Țara (la 1 Decembrie 1918), or prin „preluarea administrativă” a fostului teritoriu austro-ungar în Ardeal… Se prăbușea, chiar atunci, Coroana Austro-Ungară; și nu se prăbușea de pe o zi pe alta!  

În discuția „Mesei Diplomatice” de la Paris se aflau spinoasele date ale noilor granițe care trebuiau desenate pentru o Austro-Ungarie înfrântă, pentru o Românie reunită, ca și pentru  etniile care își obțineau acum libertatea (Sârbii, Croații, Cehii, Slovacii, etc.).

Se profila un  statut al minorităților, absolut necesar într-un mijloc de Europă faimos prin multietnicitate și enclavizare; ca să nu mai vorbim de noile aspecte istorice  apărute pe plan continental chiar la sfârșitul (teoretic) al Războiului.

            În Ungaria, la 20 Martie 1919, contele Karoly (șeful guvernului) – într-o încercare disperată de a prezenta „o schimbare” (care să producă, în fapt, confuzie!) ceda la Budapesta conducerea... cui?! „Proletariatului Mondial”!;

– în fapt: fostului deținut de drept comun, Béla Kún care – scăpat, refugiat și instruit  în noua Rusie Bolșevică –  se reîntorsese pentru a conduce… ”Comunismul Maghiar”!

Acesta va institui ”sovietele maghiare” (contând pe joncțiunea cu ”Armata Roșie din Estul European”, aceasta avidă să înghită Basarabia, recent structurată prin proprie determinare ca parte a Regatului României!…)

            La 15 Apriie 1919 trupele lui Béla Kún  atacă posturile Armatei Române de la marginea vestică a Transilvaniei. Românii vor reacționa deosebit de viguros respingând inamicul până la Tisa (1 Mai 1919). 

 La 2o Iulie „trupele comuniste” ale lui Béla Kún  fac o breșă peste Tisa, spre Est – o breșă de peste 120 kilometri! – contând pe o „joncțiune” cu detașamentele bolșevice din  Basarabia și din Nordul României, pentru a „prinde în clește” Armata Română pe frontul transivan. 

 Contraofensiva românească nimicește cele nouă divizii comunist-maghiare, gonindu-le rămășițele, în derută, peste Tisa!..

            Spre surpriza „arbitrilor de la Paris” (care vedeau în România doar o „aliată de gradul doi”!), la CEREREA PATRIOȚILOR MAGHIARI – (și insistăm asupra acestui aspect care face obiectul multor pagini, cu detalii  în cartea lui N.P. Comnen,  nu întâmplător intitulată „O PRIMĂ EXPERIENȚĂ COMUNISTĂ ÎN UNGARIA” !) – la 3-4 August Armata Română ocupă Budapesta punând, practic, capăt „Comunismului Maghiar”!…

            Statutul intern al Ungariei are în acest moment o configurație aparte: o puternică reacție anti-comunistă, nu numai din partea tradiționalelor „cercuri înalte” (vizate cu osârdie de Béla Kún), dar și din partea democraților, care reprezentau interesele clasei de mijloc formată din negustori, mici industriași, mici proprietari de terenuri agricole, intelectuali, burghezi ai orașelor. 

 În 1919, când inteligenția maghiară a înțeles că războiul a fărâmat definitiv Coroana aurtro-ungară, N.P.Comnen conducea în Elveția un „Centru de presă” menit să contrabalanseze propaganda vrăjmașă intereselor românești.

El este brusc contactat de un ziarist neutru (polonezul Wilensky) cu interesantul mesaj că „..importante personalități maghiare doresc un CONTACT NEOFICIAL, pentru un „schimb de vederi” deoarece… ”… atât pentru Ungaria cât și pentru  România, ba chiar și pentru Polonia, o apropiere între Români și Unguri este o necesitate vitală” (pg.19).

            În consecință, va avea loc  la 10 iulie  o întâlnire „preparatorie” într-un hotel din Lucerna, cu Prințul (maghiar) Windisgraetz,  cu fostul ministru maghiar  Waszonyi  și consilierul guvernamental Moldovany, care fac surprinzătoarea propunere ca – utilizând avantajul strategic de la finalul războiului – „.. România să sprijine formarea unui guvern maghiar provizoriu, la Szegedin, pe care să-l opună bolșevicilor care au acaparat Budapesta”, … pentru a salva, literalmente, ruina Ungariei.

A Ungariei prinsă între dezagregarea internă  și enorma presiune externă!.. Printre susținătorii maghiari ai acestei propuneri se aflau, spuneau partenerii de dialog, „..conții Stefan Bethlen, Palavicini, Smercziany și alte numeroase personalități, printre care și numeroși democrați” (pg.32).

            În cadrul acestui prim-contact, neoficial ( dar aprobat de autoritățile de la București prin ambasadorul român în Elveția, Mihai Pâcleanu), partenerii maghiari de discuție pretindeau că opinia generală ar fi ca trupele române  să nu urmeze recomandarea  Consiliului Suprem de la Paris – aceea de a se retrage de pe Tisa – ci, dimpotrivă, să avanseze până inclusiv la ocuparea Budapestei! –pentru că …„numai cu concursul Dvs. putem să ne salvăm țara și să se restabilească pacea și ordinea în Europa!” (pg.23).

          ”..Spun drept că la orice mă așteptam ..” _ va scrie N.P.Comnen _ ”..dar să aud pe un mare  senior ungur, înrudit cu familia imperială și fost ministru, făcând cor cu un al doilea fost ministru ungur, în prezența Consilierului guvernamental Moldovany și a ardeleanului Prof. Pop, că ne cere să… ocupăm Budapesta,  – la asta nu mă așteptam!”

    Contactele au continuat, în acelaș sens, cu  Windisgraetz, Waszonyi și – demn de remrcat – cu una din marile personalități maghiare ale momentului, Contele Andrassy, de asemenea fost ministru.

Cum ofensiva peste Tisa a lui Béla Kún precipita evenimentele,  Contele Andrassy și Prințul Windisgraetz au semnat o scrisoare oficială, în care cereau avansarea discuțiilor la o întâlnire cu  „un reprezentant oficial al României” (scrisoare  raportată de Ambasada Română din Elveția  Ministerului de Externe Român și Delegației  române la tratativele de la Paris, prin telegramele 2925 și – respectiv – 2639 din 2019).

            De remarcat:  câțiva  mai ani târziu, încercând „să șteargă urmele”, Prințul Windischgraetz  a încercat să nege aceste acțiuni, ignorând propriul interviu acordat  Biroului Român de Presă de la Berna, și reprodus de îndată  de importante ziare de largă circulație  (precum Le Temps, Le Journal de Débats, etc). Un interviu din care Comnen citează elocvent: 

 ” Aș fi voit, desigur, să mor pentru a păstra Transilvania Ungariei. Aș fi preferat, de asemenea, să văd trupele MAGHIARE intrând în Budapesta pentru a-i goni pe inamici. Acest lucru, din nenorocire, nu a fost posibil. Aș fiind, mărturisesc în mod franc că sunt mai bucuros să văd pe Români la Budapesta, decât pe Béla Kún și pe complicii lui, care mi-au ruinat Patria din punct de vedere politic cât și material. Recunosc astfel în mod leal că, intrând în Budapesta, Românii au adus un serviciu imens atât Ungariei cât și lumii întregi! (..) România poate contribui enorm la ridicarea Țării mele și țara mea va ști, la momentul cuvenit, să-și reamintească de  serviciile care i-au fost aduse!…”(pg.42)

Opinia exprimată în acest interviu nu face decât să valideze sensul exact al faptelor pe care, în condițiile particulare ale acelui complicat an 1919, lucrarea lui P.N.Comnen ni le aduce la cunoștință  și care au evoluat  de la solicitarea ajutorului militar și politic până la propunerea (aproape incredibilă pentru urechile ardelene),  aceea a unei „UNIRI PERSONALE ROMÂNO-MAGHIARE SUB COROANA REGELUI  FERDINAND” !

            Îndată după ocuparea Budapestei de către trupele române – care au realizat astfel neutralizarea lui Béla Kún –  N.P. Comnen primește însărcinarea oficială de a pleca în capitala Ungariei.

Acolo el a fost contactat de îndată de gruparea care cuprindea importanți oameni politici maghiari ( între aceștia conții Nicolae Banfy, Stefan Bethlen, Julius Andrassy, Paul de Telekyi, dar și reprezentanți ai burgheziei democratice: Lovassy, Hegedus, Variassy, Nagyatady, etc).

În ce-l privește pe  reapectatul politician maghiar  care era Contele Banfy, acesta opina nu numai pentru o soluție de moment ci pentru o  viziune strategică: formarea în Centrul și Estul Europei a unei „alte Eleveții”, în viziunea sa aceasta cuprinzându-i pe Români, pe Maghiari, pe Sârbi, pe Bulgari – un stat complex, multinațional, de garantată neutralitate și care să joace  în această parte a Europei  un rol de autentică stabilitate.

             În cadrul întâlnirilor cu Banfy și cu fostul ministru Vaszonyi, lui N.P.Comnen i s-a cerut să contacteze autoritățile de la București  pentru o imediată întâlnire între o delegație a grupării anticomuniste maghiare, din care să facă parte conții Andrassy, Bethlen, Csaky, Banfy și reprezentanți de prim ordin ai României ( cel vizat în primul rând fiind Iuliu Maniu, președinte al Consiliului Dirigent Român ).

Întâlnirea se propune să aibă loc într-un castel de lângă Arad, cu alte cuvinte ”la jumătatea drumului dintre Budapesta și Sibiul lui Iuliu Maniu”. Urgența deosebită a acestei întâlniri oficiale întru o înțelegere româno-maghiară și  având ca principal obiectiv propunerea unei „Uniuni Personale sub coroana Regelui Ferdinand al României” era determinată atât de nevoia de a pune pe masa Conferinței de la Paris, în timp util, a unui document care să demonstreze ajungerea la o pozitivă rezolvare „în zonă”, cât și de ultimatimul dat trupelor române de către aceeași Conferință de la Paris de a… părăsi capitala maghiară și a se retrage dincolo de Tisa!

            Evident, prin canalele diplomatice, propunerea fost comunicată de îndată în România. Benzile de telegraf au păstrat răspunsul surprinzător al lui Iuliu Maniu adresat lui Comnen, cel care se străduia la Budapesta pentru organizarea acestei întâlniri: 

 ”Sunt silit, cu adânc regret, să vă încunoștințez că mi-e absolut cu neputință să merg mâine la Arad. Întru cât  Domnii sus numiți doresc a vorbi cu mine, nu rămâne decât să vină D-lor la Sibiu. Observând însă că Sâmbătă  și Duminică sunt absent, aș dori mult ca înainte de a-i întâlni pe Dânșii, să vobesc mai înainte cu Dvs. Eșirea trupelor noastre din Budapesta s-a amânat cu câteva zile…”

             Contrariat și nereușind să înțeleagă – nici măcar peste ani, când a fost scrisă cartea – cauzele exacte ale acestei vizibile tergiversări a unei propuneri de extremă urgență, pusă de el pe seama celebrei prudențe a lui Maniu, or pe tendința de a „nu agrava” tensiunile de la Paris, Comnen comentează cu amărăciune: 

 „…Și, în fine, poate satisfacția pe care el, Valahul disprețuit mai odinioară ar fi avut-o de a-i vedea pe trufașii GROFI de la Budapesta venind „ a la Canossa”, să-i ceară sprijinul pentru a-și salva patria și pentru a discuta la el acasă …„împărțirea  Ungariei milenare”!? … Poate să mă înșel? E numai o părere… ” (p.89).

            Cert e că, în pofida dificultăților de transport din acel ultim an al Războiului, N.P.Comnen pleacă imediat în țară, tot sperând că încă poate fi salvată soarta acestei delicate dar mai ales importante acțiuni diplomatice.

”Îmi apărea ca o mare greșeală de a scăpa acest prișej, poate unic, care ar fi putut crea o platformă de înțelegere între noi și Unguri,  comportând mari dezvoltări în viitor” (pg.90).

             Întâlnindu-l pe Iuliu Maniu la Sibiu, acesta i se explică parțial, motivându-și indecizia prin teama că în ochii opiniei europene –  după ce și-a anexat propriile teritorii etnice românești – angajându-se într-o  înțelegere cu Maghiarii în chiar focul  luptelor diăplomatice de la Paris, România s-ar posta într-o poziție defavorabilă: 

 ”Printr-o atare acțiune cu magnații maghiari, s-ar putea crede că eu, ca Președinte al Comitetului Dirigent, dau impresia că nutresc și eu anumite planuri imperialiste…”(pg.95) Iar în privința propunerii maghiare întru o ”uniune personală”, răspunsul lui Maniu a fost, potrivit relatării lui Comnen: 

 „..O asemenea uniune, dragule, pentru noi este absolut inacceptabilă! Ea ar însemna dictatura Ungurilor asupra noastră. Dacă au ajuns ei să îngenuncheze Austria și să-i impună voința lor, ne închipuim ce s-ar întâmpla la noi,  care nu avem nici instituțiile, nici tradițiile seculare, nici aparatul de stat pe care-l avea Austria!… Noi, cei din Ardeal, îi cunoaștem mai bine pe Unguri decât dumneavoastră; și știm să ne ferim de ei.”

            Punctul de vedere al celeilalte mari personalități politice a vremii, Ion Brătianu – și care ar fi acceptat ideia de principiu a unor  convorbiri cu Maghiarii pentru „celelalte chestiuni” –  nu diferă însă  prea mult de cea a lui Maniu în ceea ce  privea ideia ”unirii personale”: 

 „..S-ar putea vorbi într-o zi, mult mai târziu,  despre un astfel de proiect. Azi e prea devreme. Noi trebuie în primul rând să ne consolidăm poziția de  stat național unitar!”

             În ce-l privește pe Regele Ferdinand, acesta înclina – ca de obicei – spre opinia lui Brătianu; dar mai ales se arăta îngrijorat că  „..un refuz brutal ar… jigni pe cei de la Budapesta, care ar inerpreta purtarea noastră ca o dovadă de dispreț al onoarei ce mi se face prin propunerea lor!”( pg. 101).  ( Cu alte cuvinte: …refuzați, băieți, refuzați; dar atenție la… limbaj!)

            …Și astfel – considerăm noi astăzi – datorită zestrei ardelene de neîncredere și datorită condițiilor extrem de tensionate în care se developa Conferința de Pace de la Paris, iar pe de altă parte prin… neintuirea „factorului timp” în rapiditatea unei posibile decizii cardinale pentru relațiile noastre internaționale, în numai câteva zile avea să se scufunde în uitare unul din foarte sensibilele și  foarte ofertantele rezultate ale  „luptei din culise”, atunci pe cale de a fi integral câștigată de diplomația românească!..

            Chiar dacă a ne întreba astăzi „CE AR FI FOST, DACĂ…?” este doar un exercițiu imaginar, superfluu, și care n-ar rezolva deloc fondul problematic al momentului interbelic, ne îngăduim să credem că ulterioara „invazie estică” a fascismului german ar fi întâmpinat  un alt fel de rezistență decât cea a unor țări, mai mici sau mai mari, dar care își datorau vulnerabilitatea tocmai unei individualități excesive și unei duioase încrederi oarbe în capacitatea Ligii Națiunilor în a face minuni.  

Mă întreb apoi, consecutio temporem, dacă teribilele suferințe încercate de românii din ”Ardealul de Nord” – anexat abuziv și încredințat sălbăticiei hortiste –  n-ar fi luat cu totul un alt curs?…

      

            Uneori Istoria –  chiar și cea pitită în culise, sau… tocmai ea (?)  – are darul de a ne pune, uneori,  pe gânduri!…

 

 

 

 

 

CITIȚI ȘI: 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2019/03/12/proiectul-unirii-romaniei-si-ungariei-cu-romania/

                                                                                       –oOo-

 

             

Prof.TIMOTEI  URSU,  Florida,  Iunie 09, 2019 prin https://ioncoja.ro/moment-istoric-putin-cunoscut 

Avertismentul unui expert internațional în domeniul dezvoltării durabile : ”POPORUL ROMÂN ESTE ÎN FAȚA UNUI MARE PERICOL”! VIDEO

 

 

 

În cele ce urmează, puteți urmări înregistrarea integrală video a conferinţei “Motivaţia: România”, susţinută la Iaşi de dr.Călin Georgescu, şi  cuvântarea preotului  Mihai Oancea-Almaş.

Călin Georgescu este un expert român în domeniul dezvoltării durabile, cu o recunoaștere recunoscută în domeniu în cadrul sistemului ONU, după 17 ani de activitate în domeniul mediului .

Dr. Călin Georgescu a fost numit directorul executiv al Institutului Global al Indexului Sustenabil al Națiunilor Unite din Geneva / Vaduz pentru perioada 2015-2016.

Înainte de aceasta, a fost președinte al Centrului European de Cercetare pentru Clubul de la Roma (2013-2015). De asemenea, este membru al Clubului de la Roma din Elveția.

Fost membru senior al Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, Dr. Georgescu a deținut, de asemenea, diferite funcții în sistemul ONU (raportor special al ONU privind efectele negative ale mișcării ilicite și al deversării de produse toxice și periculoase și deșeurilor asupra exercitării drepturilor omului , Reprezentant al Comitetului Național UNEP pentru România).

De asemenea, a deținut în România funcții precum: consilier al ministrului mediului, secretar general al Ministerului Mediului, director al Departamentului Organizațiilor Economice Internaționale din cadrul Ministerului Afacerilor Externe al României, secretar general al Asociației Române pentru Clubul de la Roma și executiv Director al Institutului pentru Proiecte de Inovare și Dezvoltare.

Dr. Georgescu a fost directorul executiv al Centrului Național pentru Dezvoltare Durabilă (București, România) din 2000 până în 2013, o autoritate recunoscută în planificarea strategică și proiectarea politicilor publice,numit de Guvernul României pentru coordonarea dezvoltării a două consecutive versiuni ale Strategiei Naționale de Dezvoltare Durabilă (în 1999 și 2008), în conformitate cu orientările Strategiei Europene pentru Dezvoltare Durabilă.