Remember: Calvarul bisericii basarabene în infernul sovietic

 

 

 

 

 

 

“Nu ştiu dacã pe faţa acestui pământ s-au mai produs crime într-o măsură aşa de mare ca pe pãmântul Basarabiei. De aceea pe drept cuvânt poporul basarabean a fost declarat MARTIR, iar Basarabia o provincie MARTIRÔ. 

Vasile ȚEPORDEI

 

 

Calvarul bisericii basarabene în infernul sovietic.Consideraţii generale.

Anii 1944-1950

Din clipa în care bolşevicii au pus piciorul pe pământul sfânt al Basarabiei, istoria provinciei noastre s-a scris cu sânge.

     Nu există pană atât de măiastră care să poată descrie toată grozăvia şi grelele suferinţe îndurate de populaţia românească în timpul tiranicei stăpâniri sovietice, instaurate de această dată, pentru o jumătate de veac.

     Ura, forţa şi minciuna au fost principalele mijloace ale arsenalului comunist în lupta lor pentru extirparea din spiritul basarabean a conştiinţei de neam şi de Dumnezeu.

     Finalul celui de al II-lea război mondial, prin neabilitatea politicii româneşti la noile condiţii, a dus la pierderea Basarabiei şi reocuparea acesteia de către regimul sovietic.

     Ofensiva din martie 1944 a Armatei Roşii a apropiat fulgerător trupele ei de frontierele României.

     Până în ultimul moment, în teritoriul neocupat încă, s-a căutat să se întreţină o viaţă românească şi creştinească neîntreruptă, în ciuda condiţiilor vitrege ale unei zone, devenite practic teatru de operaţii militare.

     În toiul evacuării, când frontul se afla la numai 40 km de Chişinău, Mitropolitul Efrem Enăchescu slujea în fiecare duminică şi sărbătoare, spre mângăierea duhovnicească şi îmbărbătarea credincioşilor. Numai în cursul lunii mai 1944 Chiriarhul a efectuat 42 de vizite în biserici şi parohii.

     Astfel, Mitropolia Basarabiei româneşti şi-a afirmat neîntrerupt prezenţa pe teritoriul său canonic, până în cea din ultimă clipă, dinaintea sorbirii celui de-al doilea pahar al robiei roşii.

     Îndată după reanexarea teritoriilor Basarabiei, Bucovinei de Nord şi ţinutului Herţa la Uniunea Sovietică, act pe care România a trebuit să-l recunoască prin Convenţia de armistiţiu de la Moscova din 12 septembrie 1944, s-a revenit la starea de lucruri din 1940-1941

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

     Reîntoarcerea cotropitorilor sovietici a constituit o reluare a prigoanei împotriva credinţei creştine a populaţiei româneşti de la est de Prut.

     Majoritatea covârşitoare a intelectualilor, inclusiv clerul, ca şi oamenii din alte categorii sociale, s-au refugiat în interiorul ţării, căutând adăpost şi sprijin la românii de acolo.

     În pofida lacrimilor, a sângelui şi sudorilor aduse de vrednicii noştri înaintaşi la zidirea unităţii naţionale, Basarabia iarăşi a fost răzleţită de Patria mamă.

     Mitropolitul Efrem Enăchescu s-a refugiat în 1944, fugind de armatele bolşevice atee, distrugătoare de biserici şi ucigătoare de clerici. Refugierea a fost atunci temporară şi firească, toţi plecând cu speranţa întoarcerii. Dar n-a fost să fie aşa.

     S-a repetat, a câta oară?, un vechi şi perfid scenariu. Basarabia a fost reocupată de soviete iar Biserica rusă a reocupat Biserica basarabeană.

     Astfel, Patriarhia Moscovei a profitat, din nou, de o situaţie politică, operând o ocupaţie bisericească              fără nici un consimţământ din partea Bisericii Ortodoxe Române, care n-a încetat a se considera Mama canonică a Bisericii din Basarabia. În ciuda graniţelor politice autorităţile ecleziastice româneşti ar fi putut să-şi menţină jurisdicţia asupra Basarabiei, aşa cum şi-o menţine în fosta Iugoslavie, în Banatul sârbesc şi în Ungaria. Aşadar, partea răsăriteană a Patriarhiei Române a fost cotropită, exact după tipicul ocupaţiei politice. La 28 decembrie 1944, Biserica rusă numeşte chiriarh al Basarabiei pe episcopul Ieronim Zaharov, degradând Mitropolia basarabeană la rangul de Episcopie.

     Zilele de groză din primii 6-7 ani de după război, în condiţiile “transformării socialiste radicale”, se demarau sub lozincile comuniste ale noilor autorităţi, care mai sunt încă vii în amintirea multora. Întâmplările şi suferinţele acelor ani rămân a fi strigătul de durere a mii de suflete nevinovate, victime ale satanicului regim bolşevic.

     Odată cu renaşterea, în august 1944, a odioasei guvernări sovietice, de ocupaţie, pe teritoriul românesc al Basarabiei, devenită Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, a fost readus în scaun şi funcţionarul responsabil pentru problemele cultelor, care se numea “Împuternicitul Consiliului pentru treburile bisericii ortodoxe ruse de pe lângă Sovietul Miniştrilor al U.R.S.S., în R.S.S. Moldovenească”.

     Acesta avea datoria de:

     1. “a efectua controlul asupra corectei aplicări şi respectări a legislaţiei cu privire la culte, de către organizaţiile locale şi de către slujitorii cultelor şi totodată de către organele locale, persoanele oficiale şi de către toţi cetăţenii”;

     2. “a controla activitatea organizaţiilor religioase locale în chestiunea respectării de către acestea a legislaţiei sovietice cu privire la culte”.

     De fapt misiunea acestui funcţionar consta în supravegherea minuţioasă şi îndeaproape a activităţii bisericilor şi mănăstirilor, viaţa credincioşilor şi cea a clericului, cu scopul ascuns de a submina instituţiile ecleziastice şi de a exercita multiple presiuni şi diversiuni, corelate cu activitatea instanţelor de stat – conducerea superioară de partid şi K.G.B. (iniţial N.K.V.D.) – asupra credincioşilor, preoţilor şi călugărilor. Nesupunerea şi demascarea monstruozităţilor săvârşite de autorităţile comuniste erau deseori pedepsite cu moartea. Şi pentru că toţi românii basarabeni puteau fi ucişi, prea întinse ar fi fost cimitirele şi prea multe gloanţe ar fi risipit bolşevicii, ei au căutat să omoare măcar sufletele lor şi anume credinţa, ce susţine acest suflet, care dă putere de rezistenţă creştinului, speranţa pentru viitor şi puteri de luptă. Această credinţă trebuia mai întâi înjosită.

     Felurite şi meşteşugite au fost mijloacele prin care au pângărit bolşevicii credinţa.

     La 3 decembrie 1945 în satul Medveja, Bălţi, orele 15, în timp ce săvârşea taina cununiei, s-au întâmplat următoarele lucruri “creştineşti”: nişte militari ruşi au aruncat în biserică o grenadă, iar pentru siguranţă au intrat şi a doua oară împuşcând în lumea adunată.

     În timp ce oamenii implorau zadarnic pe militarul Ivan Carp să intervină pentru a face ordine, 8 militari au revenit beţi şi înarmaţi cu cuţite pentru a-l omorî pe preot. Negăsindu-l, îl “pedepsiră” pe un om, care făcea de gardă şi pe nişte copii, care cântau în şcoală.

     Preotul Dubinschi va trimite o scrisoare împuternicitului pentru culte, Romenski. Răspunsul s-a primit abia peste un an, comunicându-i-se faptul că s-a făcut un demers la procuratură. Nu se cunoaşte nici astăzi ce a hotărât procuratura în acest caz, dar cert este faptul, că abuzurile şi crimele au continuat.

     Nelegiuirile săvârşite de autorităţile de stat rămâneau neobservate. Nimănui şi cu nimic nu putea ajuta împuternicitul Romenski, nici ţăranului Mocanu din Sîngera, care ruga să nu fie mânat la lucru măcar duminica pentru a-şi face datoria la biserică, nici stareţei Platonida Caialnic, în legătură cu faptul că, într-o noapte, soldaţii din Armata Roţie au distrus tot gardul din jurul mănăstirii Vărzăreşti.

     Referitor la organizarea bisericească în primii ani ai regimului comunist în Basarabia, episcopul instaurat de ruşi, Ieronim Zaharov, a stăruit să rezolve, în limita posibilităţilor, problema lipsei preoţilor în parohii, majoritatea refugiindu-se peste Prut, hirotonindu-i pe mulţi din foştii absolvenţi ai şcolilor de cântăreţi. În 1947 episcopul Ieronim a fost transferat în Riazan.

     Din februarie 1947 până în martie 1948, Eparhia Chişinăului îl are în frunte pe episcopul Venedict Poleacov.

     E relevant un caz, care exprimă atitudinea acestui ierarh faţă de creştinii autohtoni.

     Prin sate şi mănăstirile transformate în “artel” (cooperative de mici meseriaşi) intra foametea şi moartea. Chemat la faţa locului să vadă cum mor ca muştele călugării din mănăstirea Curchi, episcopul Benedict Poleacov găseşte cauza în pretinsele aventuri amoroase ale stareţului şi nu în cele 200 gr. de pâine pe zi, făcute din crupe de orz şi amestec cu ghindă.

     Puterea sovietică, călăuzită de principii obscure şi duşmănoase a declanşat un adevărat genocid împotriva basarabenilor, împotriva oricăror manifestări româneşti, împotriva conştiinţei creştine.

     Foametea organizată de conducerea sovietică, din 1946-1947, a “cosit” peste 200 de mii de vieţi omeneşti.

     Cu toată prigonirea credincioşilor şi a bisericii, spiritul religios în mijlocul populaţiei autohtone era foarte activ. În ianuarie 1948 într-un raport către guvernul republicii, Romenski, împuternicitul pentru afacerile bisericii ortodoxe de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS pentru RSSM, scria “în urma supravegherii personale şi studierii permanente a activităţii bisericii şi preoţimii, precum şi a stării de religiozitate se vede că ultima în mijlocul populaţiei băştinaşe e înaltă”. Bunăoară, de la 1 ianuarie până la octombrie 1947, în timp ce în republică bântuia foametea – adevărata tragedie a acelor vremi – în 86 de biserici din protopopiatul Chişinău au avut loc 2932 de botezuri şi 464 de cununii, iar în 22 de biserici din blagocinia Bender – 1163 de botezuri şi 180 de cununii. De o autoritate deosebită în rândul populaţiei se bucura preoţimea, oamenii apelau la sfaturile feţei bisericeşti, achitau impozitele pentru parohii.

     Reprezentanţii regimului aveau însă o atitudine diametral opusă faţă de cler. În condiţiile represaliilor staliniste s-au intensificat arestările şi deportările aşa ziselor “elemente naţionaliste”.

     Detaşamente de soldaţi, miliţieni săvârşeau câteva razii pe săptămână prin satele şi oraşele Basarabiei, venind pe neaşteptate la ore diferite de noapte sau zi, căutând “naţionalişti”, “colaboraţionişti”, “cuzişti”, persoane, care în timpul guvernării româneşti au activat şi colaborat cu organele de stat sau cu partidele ţării. Printre acestea se aflau mulţi preoţi, care deseori erau arestaţi doar pentru faptul că erau slujitori ai altarelor, umplând ei înşişi temniţele totalitarismului. Aceste acţiuni au culminat în 1949, când la data de 6 iulie, mai mult de 11342 de familii de ţărani basarabeni nevinovaţi au fost deportate. Zeci de mii de oameni au fost arestaţi, judecaţi, exilaţi în Siberia, Kazahstan şi în alte părţi ale imperiului sovietic.

     Printre preoţii şi călugării represaţi au fost şi iermonahul Serafim Dabija, preoţii Gheorghe Armaşu, Ioan Sochirca, Antonie Vusean şi mulţi, mulţi alţii.

     Represarea feţelor bisericeşti şi a credincioşilor se motiva în fel şi chip. Că sunt rămăşiţe ale regimului vechi, deaceea trebuie lichidate; că promovează idei antisovietice în societate; că fac agitaţie în rândul populaţiei să nu achite impozite şi colectările; că instigă oamenii la sabotarea transformărilor socialiste în ţinut etc.

     Dacă nu erau deportaţi, clericii erau în permanenţă supraveghiaţi de K.G.B., înjosiţi de către organele şi reprezentanţii statului comunist. De exemplu, în satul Caracui, raionul Cotovschi (Hânceşti), preşedintele sovietului sătesc l-a evacuat din casă, pe preotul A.D. Buruianov, casă parohială pe care o ocupa împreună cu familia. În satul Batâr, raionul Căinari, preotul Profirile Gondiu a fost lăsat fără acoperiş, casa dumnealui fiind transformată în sediu al cârmuirii colhozului.

     În perioada de început a existenţei R.S.S. Moldoveneşti au fost făcute relativ puţine încercări de închidere a sfintelor lăcaşuri, dar după 1948 acestea încep să fie “lichidate” cu zecile, lăsând mii de credincioşi fără lăcaş spiritual şi îndrumare duhovnicească.

     Aşadar, chiar după primii ani ai existenţei R.S.S.M. (1949-1950), republica creată pe teritoriul sfâşiat al Basarabiei, organele centrale ale regimului comunist au acordat o aşa numită “reformă spirituală” de orientare marxist-leninistă. În acest scop s-a recurs la mijloace specifice dictaturii roşii: deportări, privaţiuni de libertate, urmăriri, percheziţii şi persecuţii.

     Teroarea bolşevică nu a reuşit să-i forţeze pe credincioşi să se lepede de credinţă. Mai mult, în atmosfera de jaf total a populaţiei locale, de represalii în masă, de foamete organizată, de morbiditate şi mortalitate excesive, credincioşii se convingeau tot mai mult de tirania fiarei bolşevice şi credeau că mântuirea poate veni numai de la Dumnezeu, în care credeau cu tot mai multă încredere. 

 

 

Constantin MUŞAT

http://www.dacoromania-alba.ro/nr07/calvarul.htm

Publicitate