CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Apariția clasei boierești și originea cuvântului boier la români

 

 

În perioada postromană, au trecut peste teritoriul dacic (al viitoarei Românii) mai multe valuri de invazii ale populaţiilor migratoare: hunii,gepizii, avarii, slavii, bulgarii, ungurii, pecenegii, cumanii, uzii, alanii şi tătarii.

În secolele XII – XIII avea să se concretizeze procesul de formare a principatelor Moldovei, Ţării Româneşti şi Transilvaniei, ce aveau să lupte contra Imperiului Otoman, care a cucerit Constantinopolul în 1453. Până în 1541, întreaga Peninsulă Balcanică şi mare parte din Ungaria au devenit provincii turceşti. Moldova, Ţara Românească şi Transilvania au rămas autonome, dar sub suzeranitate otomană.

Din cercetarea hărţii Europei de Răsărit de la sfârşitul secolului IX,  se constată existenţa a trei enclave, în care slavii nu predomină: enclava albaneză – din Albania de astăzi – unde populaţia de origină ilirică s-a putut menţine, enclava grecească din jurul oraşului Atena, şi marea enclavă, de la Dunărea de Jos, limitată la răsărit de râul Nistru şi la apus de cursul mijlociu al Dunării.

Această ultimă enclavă, era ocupată de Vlahi (Români), a cărei etnogeneză, s-a definitivat, printr-o coabitare de şapte secole cu Slavii, aşezaţi în acest teritoriu. Slavii, erau mult mai mulţi în Panonia, şi mult mai puţini, între Tisa şi Nistru. Partea de apus a acestei enclave – Panonia – fusese ocupată din anul 566, până în anul 798, adică timp de 236 de ani de Regatul Avarilor, dar care în anul 798 au fost complet distruşi de Carol cel Mare.

Bazați pe tradiţia medievală, dar şi pe unele date istorice, unii autori, susţin, că Secuii sunt o parte a Avarilor care ar fi scăpat, de a fi exterminaţi, cu ocazia cataclismului demografic produs de expediţiile Francilor, conduşi de împăratul Carol cel Mare.
După părerea unora dintre istoricii români, unul dintre aceştia fiind istoricul Vlad Georgescu, deplasarea masivă a Slavilor, în sudul şi vestul Dunării, ca clienţi ai Avarilor şi a Bulgarilor, a fost factorul decisiv în formarea unei majorităţi româneşti în: Transilvania, Banat, Maramureş, Muntenia, Moldova şi Basarabia. Iată un citat din Vlad Georgescu, Istoria Românilor, editia a III-a, Humanitas, Bucuresti 1992:

„…dislocarea unei însemnate mase slave de la nord la sud a produs schimbări importante, în echilibrul etniilor, micşorând rolul elementului romanic în Balcani, dar întărind ponderea sa în Dacia. În nord, populaţia romanică, va sfârşi prin a asimila, masa slavică rămasă, în sud slavii vor fi aceia care-i vor asimila pe băştinaşi, schimbând cu totul aspectul etnic al uneia dintre cele mai romanizate provincii din întregul imperiu”.

Migraţia Slavilor la sud şi la vest de Dunăre, a fost un factor favorabil menţinerii superiorităţii numerice a populaţiei neoromane, Dacoromane, sau Vlahe în teritoriile locuite astăzi de Români.
Pe teritoriul locuit astăzi de Români, plugul cu cormană descris mai sus nu se constată arheologic, că ar fi existat, decât începând de la secolul al XIV-lea, înainte.

În epoca, în care numeroase seminţii călări, treceau prin ţările locuite astăzi de Români şi care dacă ar fi văzut culturi agricole, prinse de sol, dacă erau coapte bune de recoltat, şi le-ar fi însuşit, iar dacă erau încă verzi, ar fi lăsat caii să le păşuneze.

Păstorii de oi în turme mici, care erau destul de mobile, şi care cutreierau, munţii şi câmpiile cu ierburi înalte, mai cu seamă la adăpostul nopţii, erau o garanţie de supravieţuire în libertate, mult mai mare, decât agricultura oricât ar fi fost ea de performantă.

În concluzie, este de luat în consideraţie faptul că tanshumanţa a asigurat Vlahilor, superioritatea necesară supravieţuirii, asupra Slavilor, în spaţiul mioritic, şi în acelaş timp, a reuşit să absoarbă, în masa lor pe cei care s-au aşezat în mijlocul lor.

Alţi Slavi, trăiau în comunităţi nealterate din punct de vedere etnic, mai cu seamă în apusul arealului între Dunărea de mijloc şi Tisa, în special în Panonia. În răsăritul arealului menţionat, pe lângă Vlahi, trăiau Pecenegii care puseseră stăpânire pe câmpie, lăsând Vlahilor, munţii, dealurile, pădurile şi mlaştinile.

Boierii, clasă socială la ruşi, români şi bulgari.

Separat de clasa prinţilor, în această perioadă a apărut la Ruşi, o clasă denumită boieri. Clasa boierească la Ruşi, a apărut, ca un împrumut cultural din stările sociale găsite în Bulgaria din peninsula balcanică, unde această clasă feudală a boierilor, aveau îndatoriri militare decurgând din acordarea de feude, sau moşii din dominium eminens.

Prinţii se luptau între ei, pentru tot ceea ce constituia „dominium eminens”, şi ca atare şi pentru dreptul de a acorda moşii, membrilor drujinelor proprii.

Acordarea de moşii boierilor, de către prinţi, era legată desigur de ideia că, loialitatea pe termen lung, a boierilor faţă de prinţ, este mai bine asigurată în acest fel, pentru că moşia, putea fi retrasă oricând, în caz de ”hăinire” (trădare), nu putea fi vândută, ci doar moştenită, moştenindu-se în acelaş timp şi obligaţiile militare care se aflau la baza acordării donaţiei.

Dacă prinţul pierdea principatul, ca rezultat al luptei perpetuie dintre pretendenţi, boierul trebuia să se hotărască, dacă rămânea loial prinţului care pierduse lupta şi deci principatul, atunci trebuia să pribegească în alte principate, însoţindu-l pe printul său, urmând eventual să se reîntoarcă, dacă prinţul căruia îi rămăsese loial se întorcea vreodată, sau să se închine (să-l recunoască) pe noul prinţ şi să fie întărit de acesta, în posesiunile sale.

De aceia Bernard Pares, în cartea sa A history of Russia, la pag 46 scrie:

„…boieri, o denumire care la început probabil că i-a desemnat pe membrii drujinelor, care posedau pământ.”

Personal consider că această definiţie, a clasei sociale a boierilor, corespunde cel mai bine cu realitatea, întrucât principala funcţie a boierilor, era de ordin militar.

Boierii primeau moşii din ‘dominium eminens’, de la un prinţ, cu scopul ca aceştia să presteze serviciu militar, el personal, sau împreună cu o ceată. Desigur că la început, deoarece toate populaţiile sedentare, provin din popoare nomade, legătura dintre ceată şi boier era cea mai importantă legătură socială, ea fiind de fapt rezultatul unei democraţii militare, făurită pe câmpul de luptă şi în condiţiile nomadismului.

Se poate afirma, fără a greşi, că clasa boierească s-a născut, odată cu iobăgia, în momentul în care, nomazii, au devenit sedentari.

Atâta vreme cât un popor sau un individ, este în continuă mişcare, toată averea sa, se poate transporta, pe spinare, pe cai, pe măgari, pe cămile, în automobile, în bărci, sau averea sa este constituită din turme de oi, vite cornute, herghelii de cai, reni sau orice alte animale ierbivore care se pot misca pe propriile lor picioare, cetele de oameni nu pot deveni prea numeroase, deoarece cu cât o familie posedă mai multe animale, cu atât îi trebuie mai multă păşune şi în consecinţă devine asociabil. Fenomenul sedentarizării este o consecinţă directă, şi în acelaş timp soluţia pentru rezolvarea suprapopularii create de înmulţirea nomazilor.

Prinţii apreciau cel mai mult, pe boierii care datorită calităţilor lor personale, puteau aduna o ceată cât mai numeroasă, mai valoroasă şi mai bine înarmată. Acordarea întinderii feudei (moşiei) era funcţie de contribuţia boerului la armata prinţului.

Pe măsură ce clasa boierească se desvolta, drujina se transforma într-o armată de soldaţi profesionişti mercenari, cu o compoziţie etnică variată şi care se mărea sau se micşora în funcţie de necesităţile momentului.

Mărimea cetelor boiereşti erau apreciate de prinţi, până la un punct, şi anume până la punctul în care, mărimea şi valoarea lor, nu altera balanţa de putere în principat. Pe măsură ce poporul, trecea de la forma de vieţuire nomadă la forma de vieţuire sedentară, relaţia socială, dintre boier şi ceata sa, se transforma dintr-o democraţie pastorală, într-o relaţie de boier/şerb.

Ca atare, starea de egalitate si camaraderia făurită în perioada nomadismului, când erau obligaţi să rezolve în comun, conflictele cu alte cete, şi înfruntând pericolele, în mod egal, cu alte cuvinte, legătura personală dintre membrii comunităţii s-a slăbit, relaţia principală din cadrul comunităţii, care înlocuieşte acum, democraţia militară iniţială, devenind şi derivând din stăpânirea pământului.

 

Tentativă de a stabili originea cuvântului boier

Domeniile concesionate purtau numele, în limba greacă scrisă „pronoia”, pronunţată în limba greacă „pronia”; în slavonă scrisă „pronija” şi pronunţată „pronia”; în limba română scrisă şi vorbită „pronia”, ca în „pronia cerească”. În limba slavonă, beneficiarul sistemului de concesionare se numea „pronijar”., căpătând sensul de proprietar rural.

Este posibil ca „pronijar”, pe căi care ţin de geniul limbilor omeneşti,să stea la origina cuvântului „boier”. Sensul primordial al cuvantului „pronoia”, din ziua de astăzi, conform cu dicţionarul, sens preluat şi de limba română este „providenţă”.

Intr-adevăr, concesionarea unei moşii, pentru boier (pronijar), era o providenţă … pământească. Iată un citat din lucrarea, celebrului bizantinolog Charles Diehl, Figuri Bizantine, vol. I, pag.105 ,tradusă în anul 1969 în Editura pentru literatură:

„… concesiunea făcută unui mare senior, cu titlul de ‘pronoia’, a veniturilor unuia sau altuia dintre sate, are ca urmare faptul că tezaurul, este lipsit de veniturile care ar trebui să-i revină.”

Prin această nouă formulă politică, se concesionează din ‘dominium eminens’, o ‘pronija'(moşie), pe care se află întotdeauna un sat, deobicei unui ofiţer al armatei bizantine.

”Siliştile”(moşii fără sate), se concesionau unui şef de ceată: autohtonă, slavă, sau dintre călăreţii nomazi, Bulgari, Pecenegi, Cumani. Marea inovaţie a acestei noi organizări, era că concesionarii, primeau aceste moşii şi silişti cu titlu ereditar.

Nici nu ar fi putut să fie altfel, pentrucă nu ar fi fost posibil ca cetelor de călăreţi din stepă (Bulgari, Pecenegi şi Cumani) şi Slavilor, să li se ofere sedentarizarea, decât în condiţii de stăpânire ereditară, a locurilor unde erau colonizaţi, la fel ca în Rusia şi Ungaria.

”Pronoia” bizantină este sorgintea instituţiei boieriei din Ţările Româneşti şi Bulgaria. Cu alte cuvinte, atâta vreme cât nu se ”hăineau” ( adică nu trădau), boierii se bucurau de toate drepturile, de care se bucurau şi împroprietăriţii individuali de pe loturile militare.

Obligaţia concesionarului „pronijei” era militară, adică trebuia să se prezinte, la locul convenit, la timpul convenit, cu numărul prestabilit de soldaţi şi să se pună sub comanda ofiţerilor bizantini, denumiti ‘conţi’ sau ‘tribuni’, care comandau „bandas” sau „poteresiai”.

Aceşti ofiţeri, se subordonau altor ofiţeri superiori lor, care se numeau „turmarc” şi care comandau formaţiunile denumite „turme”. Turmarcii erau subordonaţi „strategului”, comandantul „themei”.

Turcii, după cucerirea Balcanilor, au preluat organizarea imperiului bizantin, instituţiile fiind lăsate intacte, dar înlocuind în poziţiile de comandă, pe creştini cu turci. Boierii, creştini ortodoxi şi ereditari au fost înlocuiţi cu spahii, islamici şi neereditari.

Excepţia au constituit-o Muntenia şi Moldova, unde clasa boierilor pământeni în cap cu domnitorul, din cauze pe care le-am analizat în altă parte, au căpătat statutul de vasali şi nu de paşalâc, aşa că nu au fost înlocuiţi.

În Transilvania, Ungurii, au înlocuit pe cnezii români, creştini ortodoxi şi ereditari, cu nobili unguri, sau imigranţi din Europa şi nobili români maghiarizaţi, catolicizaţi şi ereditari.

Regimul themelor, reformă iniţiată încă din secolul al VII-lea din timpul împăratului Heraclius, consfinţise descentralizarea militară a imperiului, şi creiase de sus în jos, adică prin ordonanţă imperială, vice-regi, – strategii – comandanţii themelor.

Ei erau în toate privinţele egalii regilor, din regatele care înlocuiau împărăţia romană de apus, deoarece posedau centralizată în mâna lor, toată puterea militară şi civilă, de pe cuprinsul themei.

Dar puterile pe care strategul le avea, erau puteri delegate de împărat unui funcţionar temporar (strategul), numit de împărat, în timp ce regele din Europa de apus, provenit din cuceritorul german, ajunsese la demnitatea de rege prin cucerire, adică de jos în sus, era „unsul lui Dumnezeu” şi puterile sale erau ereditare.

Până în secolul al XI-lea când a început organizarea vieţii rurale, pe bază de, moşii ereditare, adică feude, pe teritoriul imperiului bizantin, putem spune că ne aflam în evul mediu, dar nu putem spune că, existau instituţii politice de tip feudal, întrucât esenţa feudalismului era moştenirea ereditară.
În partea de apus a peninsulei balcanice, Slavii aşezaţi acolo, divizaţi prin trei religii: catolică, ortodoxă şi islamică, şi supuşi la patru influienţe culturale: bizantină, ungurească, germană şi veneţiană, au urmat şi ei tendinţa generală de sedentarizare şi concomitent feudalizare, însă sub influienţa atât a bizanţului cât şi a apusului.

Aceste influenţe nu diferă atât de mult în conţinut, cât mai cu seamă în terminologie. Teritoriul era divizat în provincii, numite jupanate, având în frunte un jupan (Zupan).

Ungurii au imprumutat de la slavi, denumirea de ju…pan, care maghiarizat a devenit „fiş…pan”(castelan), după ce a trecut prin „iş…-pan” şi „foiş-pan”.

La slavi, jupanul, concentra în mâinile sale, toate puterile militare şi civile, din jupanat, cu excepţia, finanţelor unde funcţionari specializaţi denumiti knezi, se ocupau cu strângerea dărilor.
În timpurile vechi, knezi se numeau toţi cei care aveau o funcţie, de la primar la miniştri. Kneaz a derivat din „comes”, care în latineşte înseamnă tovarăş sau companion, şi este echivalentul drujinei ruseşti (Scandinave), adică tovarăş sau companion al prinţului, cei care călăresc împreună cu prinţul. În lumea latino-germană, din comes au derivat titlul de conte şi unitatea administrativă comitat.

Casta militară, ca şi în Bulgaria era formată din nobilimea de gradul al doilea – la sârbi s-au numit „voinici”, iar comandanţii militari se numeau „voevozi”.

Voinicii, erau corespondentul sârbesc al cavalerilor apuseni si al stratioţilor greceşti.

Nobilimea a luat forma definitivă la sfârşitul secolului XII, şi ca şi în Bulgaria s-a bazat pe posesiunea unui domeniu ereditar, numit „baştină”, corespondentul domeniului ereditar „pronoia”, din Bulgaria.

Surse:

http://www.enciclopedia-dacica.ro/?operatie=subiect&locatie=izvoare_romanesti&fisier=Filotti_Alexandru_Gabriel_-_Frontierele_romanilor-II5

adevarul.ro/news/bucuresti/istoria-romaniei-21-harti-evoluat-teritoriul-tarii-anul-1-anul-2000

05/06/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

ZIUA DE 5 IUNIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

 

 

 

 

 

 

Ziua de 5 iunie în istoria noastră

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1446: Dieta Ungariei  întrunita la Rakos, langa Buda, il  alege pe Iancu de Hunedoara guvernator al Ungariei (“Regni Hungariae Gubernator generalis”).

A deţinut această funcţie pe lîngă cea de comite al Timişoarei şi ban al Severinului.

 

 

 

 

 

 

 

 

Iancu de Hunedoara (n. cca.1407  – d. 11 august 1456, Zemun)

 

 

 

Domeniul administrat de Iancu de Hunedoara la 1456

 

Teritoriul administrat de Iancu de Hunedoara la 1456

 

 

 

 

 

1456: La aceasta data a avut loc “Închinarea de la Vaslui”;  

 Marea adunare a Moldovei, convocata de  voievodul Petru Aron (Petru al III-lea Aron, domn al Moldovei între octombrie 1451 si februarie 1452; august 1454 si februarie 1455 si între mai 1455 si aprilie 1457), in frunte cu mitropolitul Teoctist si boierii tarii, decid  in lipsa oricarui sprijin extern, accepatarea ultimatului sultanului Mehmed al II-lea Cuceritorul (sau Mahomed al II-lea, sultan intre 1444, 1444-1446 si 1451-1481), privind plata a unui tribut de 2000 de galbeni, ca pret al pacii cu otomanii.

Logofatul Mihu, este imputernicit sa duca Portii haraciul.

Sultanul va emite la 9 iunie 1456 un firman Yeni Derbent, care va pune capat starii de razboi intre cele doua state si va acorda negustorilor din Cetatea Alba, dreptul de a face comert cu   Imperiul Otoman.

 

 

 

 

 

 

1461: Prima incursiune a lui Ştefan cel Mare al Moldovei în Transilvania, ca  represalii asupra voievodului Sebastian de Rozgony, pentru ca luase la curtea sa pe  pe asasinul tatalui sau, Petru Aron.

 

 

 

 

 

Domnul Ştefan III-lea al Moldovei (Ştefan cel Mare).

 

După moartea lui Alexandru cel Bun, care domnise pe tronul Ţării Moldovei răstimp de 32 ani, au venit vremuri de cumpănă pentru Moldova.

În scaunul ţării urcă unul după altul diferiţi domnitori, lacomi de putere şi avuţie.

Tronul Moldovei seamănă mai degrabă cu o minge aruncată de partidele boiereşti de la o mlădiţă de os domnesc la alta.

Printre aceştia a fost şi Petru Aron care mişeleşte îl omoară pe Bogdan Vodă (tatăl lui Ştefan cel Mare), iar mai apoi şi pe partenerul său în acest complot, nepotul său Alexăndrel, astfel devenind domnitorul unic al Ţării Moldovei.

Dar nu i-a fost lungă domnia, pentru că în 1457 năvăleşte asupra lui ,“cu mulţime de oaste muntenească şi din ţară adunaţi”,  Ştefan, mai apoi numit “cel Mare“, fiul lui Bogdan al II-lea, ca să răzbune moartea tatălui său. Victoria a fost de partea lui Ştefan, şi acesta urcă pe tronul Moldovei la 14 aprilie 1457.

Pentru a-i închide toate drumurile lui Aron, Ştefan face o incursiune în Polonia în 1459 unde încheie Tratatul moldo-polon de la Overhelauti  prin care voievozii Rusiei mici şi ai Podoliei se obligau să nu permită lui Petru Aron să se apropie de graniţa Moldovei decît pînă la Smotric.

Aron însă a reuşit să părăsească Polonia în 1460, găsind adăpost în Transilvania, la curtea voievodului Sebastian de Rozgony.

Drept consecinţă Ştefan cel Mare înfăptuieşte la 5 iunie 1461 o primă incursiune în Transalvania.

Domnul Moldovei pradă în secuime ca represalii pentru că voievodul Sebastian de Rozgony luase la curtea sa pe Petru Aron pe care îl omoară abia în 1469 în timpul unei alte incursiuni.

 

 

 

 

 

1779:  S-a născut carturarul iluminist ardelean Gheorghe Lazăr, pedagog, teolog şi  inginer român, considerat fondatorul învăţământului în limba naţională din Ţara Românească; (d. 17 septembrie 1823)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

In 1818 a înfiinţat în Bucureşti  prima şcoală cu predare în limba română, Scoala de la Sfantul Sava.

Prin manualele pe care le-a întocmit, a contribuit la crearea terminologiei ştiinţifice şi tehnice româneşti

 

 

 

1859: S-a nascut  marele actor si director de scenă român Constantin I. Nottara; (d.17 oct. 1935).

 

 

 

 

 

 

 

 

A participat, în 1912, la turnarea primului film artistic românesc, „Independenţa României”, regizat de Grigore Brezeanu, unde a interpretat rolul lui Osman Paşa

Nottara a avut o intensă activitate şi ca director de scenă şi profesor la Conservatorul dramatic din Bucureşti.

Printre elevii săi s-au numărat actori de renume: Tony Bulandra, Velimir Maximilian, Ion Manolescu, Maria Ventura, Maria Filotti, etc.

A fost tatăl compozitorului Constantin C. Nottara si una dintre personalităţile de seamă ale teatrului românesc.

 

 

 

 

 

 

1865 (5/17 iunie): România a aderat la Convenţia telegrafică internaţională de la Paris împotriva voinţei Porţii Otomane (care ar fi dorit ca aderarea să se producă concomitent cu a sa, considerând România parte integrantă a Imperiului).

Prin acest act, statul român s-a afirmat ca subiect de drept internaţional, alături de statele suverane

 

 

 

 

 

 

1865: Apare editata de Iosif Vulcan revista “Familia”.

 A fost editata la Pesta între 1865 – 1880 , apoi la Oradea, între 1880 – 1906. În paginile ei publicau personalităţi ale culturii române de-o parte şi de alta a Carpaţilor.

 

 

 

 

 

Fișier:Revista Familia.jpg

 

 

 

 

 

 

În revista „Familia” şi-a făcut debutul in 1866 Mihai Eminescu, cu poezia „De-aş avea…”, apoi cu „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”.

Iosif Vulcan avea să-i schimbe acestuia numele din Eminovici, în Eminescu.

George Coşbuc a trimis şi el primele inspiraţii către revista „Familia”, unde au fost publicate sub pseudonimul „Boscu”.

Revista publica materiale din cele mai diverse, de la literatură, critică şi istorie literară, la artă, istorie, ştiinţe naturale, biografii de oameni iluştri, folclor românesc, articole de călătorie, articole cu caracter moral şi în general articole de cultură. Revista milita deschis pentru unitatea spirituală a tuturor românilor.

Printre colaboratori au figurat Vasile Alecsandri, Andrei Bârseanu, Dimitrie Bolintineanu, Timotei Cipariu, Aron Densuşianu, Nicolae Densuşianu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Alexandru Vlahuţă, Barbu Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, Ion Pop-Reteganul precum şi mulţi alţi oameni de cultură.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Iosif Vulcan (n. 31 martie 1841, Holod, Bihor – d. 8 septembrie 1907, Oradea).

Varianta pentru sate a revistei „Familia” a fost revista „Şezătoarea”, apărută între anii 1875 – 1882.

Din 1926, Mihail Sadoveanu a publicat la Oradea a doua serie a revistei. Din 1965 şi până în prezent apa

 

 

 

 

 

 

 

 

 1871: S-a născut, la Botoşani,  istoricul, documentaristul, dramaturgul, enciclopedistul, omul politic, profesor universitar şi academician român, Nicolae Iorga. 

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru Nicolae Iorga photos

 

 

 

 

 

 

 

Marele critic George Călinescu spunea ca Iorga a jucat în cultura românească, în primele decenii ale secolului XX, „rolul lui Voltaire”.

A murit asasinat la 27 noiembrie 1940, la Strejnic (judeţul Prahova), asasinat de un comando legionar.

NOTĂ: Dicţionarul Membrii Academiei Române 1866-1999 şi Dicţionarul scriitorilor români D-L (1998) dau ca dată a naşterii 5/17.I.1871; alte surse (www.bibliotecanicolaeiorga.blogspot.com) dau 6 iunie ca zi a naşterii, iar site-ul http://www.basilica.ro/ro/aniversari/18_iunie_1871.html , dă data de 18 iunie.

 

 

 

 

 

 

 

1884: Facultatea de medicina din Paris acorda titlul de doctor in medicina pentru Maria Cutzarida Cratunescu, prima femeie medic din Romania.

S-a născut  la  10 februarie 1857 in  Călăraşi  și a  decedat  la  16 noiembrie 1919.

 

 

 

 

 

 

 

Prima femeie medic din România a fost o militantă feministă, a înfiinţat Societatea Materna (1897) si  a organizat prima creşă de fabrică,  in 1899.

 

 

 

 

 

 

 

  1887: S-a născut (la Chişinău, azi în R. Moldova) prozatorul Leon Donici (numele la naştere: Leonid Dobronravov); (m. 1926, la Paris).

Era descendentul pe linie maternă al cărturarului basarabean Alecu Donici .

 

 

 

 

 

 

 

1893: Moare inginerul si exploratorul roman Iuliu Popper.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A calatorit in America de sud, in “Tara de Foc” si   Patagonia, dand nume romanesti unor munti sau rauri (Monte Lahovari, Rio Ureche, Rio Rosetti).

A inventat un aparat pentru colectarea aurului din apa de mare.

 

 

 

 

 

 

 

 1912: S-a născut cardinalul greco-catolic Alexandru Todea;, fost deţinut politic in timpul regimului comunist între anii 1951 şi 1964 (anul graţierii deţinuţilor politici din România); a fost mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice (1986-1992; ales clandestin, în martie 1986, de Conferinţa episcopilor, confirmat de Sfântul Scaun în martie 1990 şi recunoscut prin decret prezidenţial după căderea regimului comunist în România). Din 1992  a fost ales membru de onoare al Academiei Române; (m. 2002).

 

 

 

 

 

 

1914:  Omul politic Alexandru Marghiloman este ales preşedinte al Partidului Conservator din România, ca urmare a demisiei lui Titu Maiorescu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Alexandru Marghiloman (n. 27 ianuarie 1854, Buzău – d. 10 mai 1925, Buzău), om politic, jurist, lider conservator. In  1918 şi-a asumat responsabilitatea formării unui Consiliu de miniştri de sacrificiu, care să semneze un armistiţiu umilitor pentru România.

Deşi semnarea Tratatului de Pace cu Puterile Centrale de la Bucureşti, a permis supravieţuirea statului român, în conştiinţa publică Marghiloman a rămas cunoscut drept un „trădător de ţară”. Eforturile sale de a moderniza Partidul Conservator şi de a încerca să-l orienteze spre noile realităţi din societatea românească au fost sortite eşecului, astfel că decesul său a însemnat practic şi „decesul” conservatorismului românesc.

Simpatizant al ideilor junimiste, Alexandru Marghiloman a acumulat o bogată experienţă politică. S-a remarcat îndeosebi la conducerea Ministerului de Interne, a Ministerului de Externe şi a Ministerului Justiţiei.

 

 

 

 

1927: S-a născut Alexandru Mirodan (pseudonimul lui Alexandru Zissu Saltman), dramaturg, critic literar şi ziarist.

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru Alexandru Mirodan photos

 

 

 

 

 

In 1961 a participat, împreună cu Radu Beligan, la înfiinţarea Teatrului de Comedie din Bucureşti.

A emigrat în Israel în anul 1977 ; (m. 2010).

 

 

 

 

 

 

 

1934: S-a născut Constantin Atanasie Bona, imunolog american de origine română (stabilit în SUA în 1977), membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 1992

 

 

 

 

 

 

1935: A murit prozatorul şi ziaristul Eugen Goga (fratele poetului Octavian Goga); (n. 1888).

 

 

 

 

 

 

 

1935: Corneliu Zelea Codreanu inființeaza Partidul “Totul pentru Tara”, expresia politica a Mișcării Legionare.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1942: Al doilea război mondial –  Statele Unite declară război Bulgariei, Ungariei  şi României.

 

 

 

 

1945: A murit filologul Ilie Bărbulescu, specialist în slavistică autorul unor importante studii referitoare la slava veche, istoria literaturii bulgare vechi, istoria literaturii medio-bulgare şi istoria literaturii ruse.

A fost membru corespondent al Academiei Române din 1908; (n. 1873).

 

 

 

 

 

  1945: A murit criticul literar Dumitru Tomescu, redactor întemeietor, împreună cu Constantin Şaban-Făgeţel, al revistei „Ramuri” (1905); (n. 1886).

 

 

 

 

1953: S-a născut poetul şi criticul literar Gheorghe Mocuţa.

 

 

 

 

 

 1958: România şi Afganistanul au stabilit relaţii diplomatice la nivel de legaţie.

 

 

 

 1963: S-a născut jurnalistul Liviu Mihaiu, membru fondator al săptămânalului ”Academia Caţavencu”, iniţiator al postului Radio Guerrilla şi preşedintele Asociaţiei „Salvaţi Dunărea şi Delta”.

 

 

 

 

 

 

1970: La Muzeul de Artă al Republicii Socialiste România din București s-a deschis prima expoziție retrospectivă a lui Constantin Brâncuși, în Europa.

 

 

 

 

 

 

 1971: A murit la Lisabona, unde se stabilise,  filologul clasicist, poetul şi traducătorul Victor Buescu.

In martie 1943 a fost numit lector de limbă şi literatură română la Facultatea de Litere din Lisabona, inaugurând, de fapt, acest lectorat şi, odată cu el, studiile de românistică din Portugalia; (n. 1911).

 

 

 

 

 

 

1973: Românul Ilie Nastase a câştigat turneul de tenis de la Roland Garros, in Franța.

 

 

 

 

 

 Imagini pentru Ilie Nastase photos

 

 

 

 

După o victorie la US Open, în 1972, când l-a învins în finala pe americanul Arthur Ashe, şi o finală jucată pe iarba  la Wimbledon, a urmat data de 5 iunie 1973, când Ilie Năstase a intrat în istoria tenisului mondial.

El a reuşit un parcurs excepţional la Roland Garros, câştigând întrecerea de simplu fără a pierde măcar un set, performanţă egalată doar de Bjorn Borg şi Rafael Nadal.

În ultimul „act”, Năstase a câştigat disputa cu croatul Nikola Pilici, scorul fiind de 6-3, 6-3, 6-0. Meciul dintre cei doi începuse duminica şi s-a încheia marţi, când Ilie Năstase a câştigat trofeul, devenind astfel primul lider al clasamentului mondial.

A ocupat această poziţie între 23 august 1973 şi 2 iunie 1974, când i-a predat ştafeta lui John Newcombe.

 

 

 

 

 

 

 

1983: Atleta româna Anisoara Cuşmir – Stanciu, stabileşte un nou record mondial la săritura în lungime, cu 7,43 m, la internaţionalele României, care s-au desfăşurat pe fostul stadion „23 August” din Bucureşti

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1997: Este inaugurat noul sediu al Bibliotecii Academiei Române (lucrările s-au realizat cu sprijinul financiar al Băncii Naţionale a României).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2002: La Institutul de boli cardiovasculare “Prof. Dr. C.C. Iliescu” din Bucuresti a fost efectuat primul autotransplant cardiac, intreventie chirurgicala constand in explantarea cordului pacientului, repararea, redimensionarea in afara corpului pacientului si reimplantarea sa.

 

 

 

 

 

 

 

2012: A murit (în urma unei boli necruţătoare) Mihai Pătraşcu, cercetător în informatică teoretică (a revoluţionat domeniul de structuri de date).

 

 

 

 

 

 

Mihai Patrascu, informatician

 

 

 

 

 

 

Este considerat unul dintre cei mai importanţi exponenţi ai şcolii de informatică româneşti si a fost concurentul român cu cele mai multe medalii la Olimpiada Internaţională de Informatică şi printre primii 20 de pe glob ; (n. 1982).

Nascut pe 17 iulie 1982 la Craiova, Mihai Patrascu si-a finalizat studiile universitare la Massachusetts Institute of Technology din Statele Unite, unde a si lucrat ulterior.

 A obtinut de 9 ori premiul I la nivel national si 7 medalii la fazele internationale: 4 de aur si 3 de argint.

A fost membru al Comitetului Stiintific al Olimpiadei Internationale de Informatica, presedintele Comitetului stiintific al Balcaniadei de Informatica (2011) si al Olimpiadei Europene de Informatica (2009).

A primit premiul Presburger, de la Asociatia Europeana de Informatica Teoretica, pentru „revolutionarea domeniului de structuri de date”.

 

 

 

 

 

 

 

 

CITIȚI ȘI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/06/05/o-istorie-a-zilei-de-5-iunie-video-4/

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse) :

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008 ;

  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;

  3. e.maramures.ro ;

  4. Wikipedia.ro.;

  5. mediafax.ro ;

  6. worldwideromania.com ;

  7. Enciclopedia Romaniei.ro ;

  8.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;

  9.  Istoria md.

05/06/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Agresiunea continuă a Vaticanului asupra bisericilor ortodoxe

 

 

 

 

Nori negri deasupra Vaticanului

Foto: Nori negri deasupra Vaticanului

 

 

 

 

 

Subiectul relațiilor mai mult decât spinoase dintre catolicism și ortodoxie este unul deosebit de important, și fiecare credincios ar trebui să-l cunoască, chiar dacă nu are o formație istorică sau de preot și ierarh ortodox.

La o scurtă parcurgere a tumultoaselor relații istorice dintre catolicism și ortodoxie, de evidențiază clar agresiunea continuă  a Vaticanului asupra tuturor bisericilor ortodoxe, fie că acestea erau ale românilor, sârbilor, grecilor sau rușilor.

Așa cum Dostoievski  punctează în romanul său „Idiotul”: „Romano-Catolicismul este mult mai periculos decât ateismul, odată ce el ne prezintă un altfel de Hristos, profan și desacralizat, care uzurpă tronul pământesc, papii au luat sabia și au adunat minciuni, intrigi, răutate, înșelătorii și fanatism.”, iată că și faptele și dovezile istorice ale relațiilor dintre Vatican și Biserica Ortodoxă a Rusiei, nu sunt deloc departe de prezentarea fără echivoc, ieșită de sub pana ilustrului scriitor rus.

                Începuturile urii dinspre pristolul de la Roma

Încă din fatidicul an 1054, Vaticanul a dus un război continuu contra Bisericii lui Hristos de care s-a rupt din mândrie, lăcomie și încăpățânare.

Iar una dintre cele mai dure lupte duse de Biserica Romano-Catolică  contra Ortodoxiei în ansamblu, a fost cea dusă cu creștinii ruși, fie și pentru faptul că aceștia reprezentau și încă reprezintă cel mai numeros grup etnic între ortodocși.

Mergând în jos pe firul istoriei, ajungem și la scrierile cronicarului Nestor, care relatează despre momentul în care solii cneazului Vladimir, astăzi sanctificat de Ortodoxia Rusă, au ales creștinismul în detrimentul celorlalte religii prezentate.

Mai apoi, se observă respingerea cu obstinație a romano-catolicismului de către toți rușii, indiferent de perioada istorică în care Vaticanul făcea încercări de pătrundere în spațiul spiritual pravoslavnic. Biserica de la Roma s-a îndepărtat de creștinismul original și autentic, păstrat în Ortodoxie, chiar înainte de anul 1054.

 Foarte interesant este de asemenea faptul că după mai bine de jumtate de secol de tăcere a Vaticanului cu privire la problema uniaților și uniatismului, hotărârea bruscă a lui Ioan Paul al II-lea de a reveni subit la epoca militantă întunecată a lui Pius al XI-lea, ar trebui să ne facă să ne amintim de cuvintele-lozincă, mult vehiculate, ale papei Urban al VIII-lea, rostite cu patru secole în urmă, în chiar primii ani de introducere forțată a uniatismului în conspirația îndreptată contra întregului Est Ortodox: „O, rutenii mei! Prin voi sper să cuceresc Răsăritul”.

Nimic nu exprimă mai bine și mai clar prezența uniatismului atât în Ardealul românesc, cât și mai departe , în spațiul rus. Scopul rămâne același, doar mijloacele pentru a-l atinge se schimbă. 

Țările Române, în Evul Mediu și imediat după acea epocă, au avut de luptat atât cu turcii și tătarii, cât și cu ungurii, polonezii sau austriecii. Peste toate, românii ortodocși au mai avut un dușman notabil: Papalitatea, al cărei vis era convertirea acestora la catolicism.

Astfel, prin forța armelor sau prin intrigi mizerabile, Papalitatea a încercat în repetate rânduri să pună stăpânire pe sufletul strămoșilor noștri. Iar pentru asta nu s-a dat în lături de la nimic!

Sunt notabile în acest sens cele cinci scrisori papale ale Papei Clement al VIII-lea către Mihai Viteazul, Voievodul Valahiei, prin care Papa încerca să îl convertească la Catolicism, condiționându-i ajutorul militar împotriva turcilor de această convertire.

Lăcomia și eforturile Vaticanului de a lovi Ortodoxia au ajuns la apogeu în momentul în care Scaunul de la Roma a decis să creeze uniatismul, un fel de catolicism cu față ortodoxă, cu scopul clar și unic de a-i convinge prin orice mijloc pe credincioșii ortodocși de se lepăda de biserica strămoșilor lor, pentru a deveni astfel catolici.

Merită amintite și condițiile și regulile prin care uniatismul  a fost impus.

Șase ierarhi apostați, conduși de Mihail Raguzanul, au inițiat o mișcare pur clericală, total separată de popor, fără a ține seama de tradiție, și prin urmare ilegală și ilegitimă.

De asemenea, să nu uităm încălcarea flagrantă a legii și persecuția la care au fost supuși mărturisitorii din popoare. Nici faptul că „credința greacă” adică Ortodoxia, existent pe teritoriul statului polonez, lituanian și austro-ungar, a fost scoasă în afara legilor statelor respective prin eforturile catolicilor.

Această stare de fapt a dat nobilimii locale poloneze, maghiare, lituaniene și germane puterea de a dispune ilegal de proprietățile ortodocșilor, de a da bisericile și catedralele lor uniaților, iar în unele cazuri chiar de ale închiria evreilor!

După legea cauză-efect, este limpede că dacă uniații suferă astăzi, este din vina lor de acum patru secole, legată de falsul sinod din 1595, precum și de „grupul de inițiativă” din 1946.

În trecut, autoritățile catolice și nobilimea polonă, austriacă, germană și ungară au persecutat cumplit pe ortodocșii care nu au acceptat uniația, iar mai recent, autoritățile sovietice i-au persecutat pe uniații care nu au vrut să se supună deciziilor Sinodului de la Lvov din 1946.

Să reținem și faptul că nu ortodocșii  i-au persecutat pe uniați, ci autoritățile comuniste atee.

Rămâne totuși întrebarea: Când vreunul dintre papii Vaticanului și-a cerut iertare cu privire la încălcarea drepturilor ortodocșilor, nu mai menționez toate crimele comise contra lor de către uniații din toată Europa de Est?

Istoria ne răspunde singură: niciunul dintre papi, nici măcar „multadoratul” Papă Ioan Paul al II-lea, care nu a pierdut ocazia de a-l lăuda pe monstruosul Iosafat Kuntsevici, considerat de Vatican un mucenic.

Însăși memoria acestei mari personalități a răului este scandaloasă. Chiar și menționarea numelui său este un „casus belli”. 

Chiar înainte de „sfârșitul său martiric”, care s-a petrecut în data de 12 noiembrie 1623 în Vitebsk, Kuntsevici ordonase deshumarea rămășițelor pământești ale credincioșilor ortodocși și aruncarea lor la câini…

În dioceza sa din Polotsky, ca și în Moghiliov și Orsha, același individ i-a jefuit și terorizat pe ortodocși și le-a închis și ars bisericile.

Numeroase plângeri împotriva sa au fost trimise autorităților polone, cea mai convingătoare găsindu-se  într-o scrisoare datată 12 martie 1622, cu un an jumătate înaintea morții sale.

Scrisoarea a fost scrisă de cancelarul lituanian Leo Sapiega, el însuși  romano-catolic și reprezentant chiar al regelui polon:

Prin violențe necugetate ai oprimat poporul rus și l-ai îndemnat la revolte. Ești conștient de blamarea oamenilor din popor, care preferă să se afle sub stăpânire turcească decât să îndure astfel de persecuții pentru credința și cuvioșia lor. Chiar tu ai scris de bunăvoie că i-ai înecat pe ortodocși, le-ai tăiat capetele și le-ai profanat bisericile. Le-ai sigilat bisericile, astfel ca oamenii au ajuns să-și îngroape morții ca niște păgâni. În locul bucuriei pe care trebuia să o aducă, uniatismul tău viclean ne-a adus nenorociri, neliniște și conflicte. Am fi preferat să ne lipsim de el. Acestea sunt roadele uniatismului tău.

Sfârșitul lui Kuntsevici a fost pe măsura faptelor sale. Sosind la Vitebsk în data de 12 noiembrie 1623, în fruntea trupelor sale, cardinalul groazei s-a apucat să dărâme corturile în care ortodocșii își țineau în secret slujbele bisericești.

Unul dintre diaconii din avangarda lui Kuntsevici a atacat pe unul dintre preoții ortodocși. În fața acestui gest, mulțimea nu și-a mai stăpânit furia și s-a repezit contra cardinalului care conducea acest pogrom, și l-a bătut cu bâtele și cu pietre până l-au ucis.

Furia răzbunătoare a oamenilor a continuat și după aceea, căci i-au băgat trupul schilodit într-un sac și l-au aruncat în râul Diva, zicând că nici pământul nu merită să fie spurcat cu hoitul unui asemenea păcătos.

Acesta a fost sfârșitul meritat alacestui așa zis „apostol al uniației”, așa cum nimeni altul decât Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit fără pic de rușine.

Înaintea lui Ioan Paul al II-lea, pe 29 iunie 1867, Pius al IX-lea îl glorificase deja pe Kuntsevici ca pe un sfânt.  În anul 1923, cu ocazia aniversării a 300 de ani de la moartea lui Josaphat, Pius al XI-lea a publicat o enciclică în care Kuntsevici este numit „mucenic”, „o persoană dreaptă”, care a fost un „exemplu de viață sfântă” destinată unirii tuturor creștinilor…

Continuând cronologia misticii absurdului grotesc, în ziua de 25 noiembrie 1963, în timpul pontificatului lui Paul al VI-lea, rămășițele lui Kuntsevici au fost aduse la Roma, mai precis la bazilica papală Sfântul Petru, unde „se odihnesc” și în prezent sub altarul Sfântului Vasile cel Mare, alături de moaște de sfinți autentici precum Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur.

Fără nicio mustrare de conștiință și maimuțărind adevărul istoric, lui Ioan Paul al II-lea nu i-a fost niciodată jenă să vorbească despre „personalitatea nobilă” a lui Kuntsevici al cărui sânge „vărsat pentru a întări pentru totdeauna marea lucrare a luptelor” este sângele unui sfânt…

De fapt, papei polonez nu i-a fost jenă niciodată de aceste adevăruri, iar în mesajul către credincioșii romano-catolici din Ucraina din 19 aprilie 1988, papa nu a adus nicio modificare falsei prezentări a uniatismului și a faptelor lui Kuntsevici.

Ce merită reținut, este că în același timp, comunitățile romano-catolice din țările est-europene, continuă să ceară ortodocșilor acte de pocăință, regret și „reparații morale istorice”, acestea din urmă traducându-se și prin cedarea de biserici și proprietăți care nu erau ale lor, ci le-au furat primii de la ortodocși de-a lungul zbuciumatei istorii dintre cele două culte religioase.

                          Conjurația catolico-bolșevică  

Chiar dacă Vaticanul s-a pregătit îndelung pentru asta, prăbușirea Imperiului Țarist, l-a surprins. Și-a revenit imediat.

Însă prăbușirea Rusiei Țariste nu a însemnat că Rusia ar trece la romano-catolicism.

Înțelegând că ar fi la fel de dificil pentru un polonez să facă prozelitism în Rusia, cum ar fi pentru un irlandez să facă același lucru în Turcia, Vaticanul a căutat metode mai eficiente pentru lupta sa contra Ortodoxiei.

Acest plan, cu adevărat machiavellic  a constat în denumirea așa-numitului „rit răsăritean”, pe care apologeții săi îl privesc ca pe un „pod pe care Roma va intra în Rusia”, cum ar zice K.N. Nikolaev.

Planul a avut un succes rapid în primii ani după ce sovieticii preluaseră puterea.

Acesta a avut loc atât în Rusia cea lovită, cât și în diaspora, unde au început activități febrile printre refugiați și imigranți, precum oferirea de locuri de muncă, asigurarea unui statut legal de imigrant sau înființarea de școli în limba rusă pentru copiii lor. Evident, au fost și cazuri de ajutor dezinteresat, dar în marea majoritate a cazurilor, munca caritabilă a Vaticanului a avut un scop confesional fin și atent deghizat.

În URSS, experimentul cu „ritul răsăritean” a durat mai mult de zece ani.

În Occident se mai pot întâlni și astăzi „Centre Răsăritene” romano-catolice.

Cel mai important rămâne Mănăstirea Benedictină Chevetogne din Belgia. Scopurile lor de acum nu mai sunt acelea de odinioară, ajungând un fel de muzee, iar influența lor din prezent se limitează doar la domeniul editării de cărți și materiale propagandistice catolice. Trecând peste acest aspect, mișcarea pare să întruchipeze azi planul de înghițire a Ortodoxiei ruse de acum 80 de ani.

 

Sufletul și creierul „politicii răsăritene papale” a fost episcopul francez iezuit D’Erbigny, însărcinat pe atunci de papă să conducă negocieri cu Kremlinul pentru o largă răspândire a romano-catolicismului în URSS, plan care s-a vrut o lovitură finală dată ortodocșilor ruși.

Cu acest plan, D’Erbigny a vizitat de trei ori Uniunea Sovietică, folosindu-se chiar de un pașaport diplomatic francez.

Acolo, în plin bolșevism, iezuitul a reușit să hirotonisească câțiva ierarhi catolici cu scopul final de a crea astfel un nucleu de clerici catolici ruși care să fie acceptați și chiar susținuți de autoritățile sovietice. Limitele amoralității de care au dat dovadă acești clerici sfidează chiar imaginația:

Bolșevismul lichidează preoți, profanează biserici și locurile sfinte și distruge mănăstirile. Așa ceva nu se întâmplă în misiunile religioase ale bolșevismului nereligios, spre distrugerea purtătorilor gândirii schismatice, așa cum o masă curată de oameni dă posibilitatea recreării spirituale.

Pentru cei care nu înțeleg la ce fel de recreare spirituală se referea călugărul benedictin Chrysostome Bayer, ideile acestuia sunt preluate și de oficiosul catolic vienez „Schonere Zukunff”: „Bolșevismul oferă posibilitatea convertirii Rusiei stagnante la catolicism.”.

Nici măcar exarhul catolicilor ruși, Leonid Feodorov, care a încercat în martie 1932, laolaltă cu alți 14 clerici să mărturisească în mod patetic, cu sinceritate, sentimentele sale cu privire la autoritățile sovietice, nu a înțeles corect ce putea să aștepte de la romano-catolicism:

Din clipa în care am trecut la Biserica Romano-Catolică, visul meu a fost să împac Rusia cu această Biserică, care, pentru mine, este singura adevărată. Doar că noi nu am fost înțeleși de autorități. Toți catolicii au suspinat cu ușurare când a avut loc Revoluția din Octombrie…Eu însumi am fost entuziasmat de decretul prin care statul s-a separat de biserică…Numai sub guvernarea sovietică, am putut respira liber. Ca și credincios, am văzut aici mâna lui Dumnezeu.

Orice comentariu este de prisos. Să nu se uite totuși că toate aceste declarații ale catolicilor, care aveau relații destul de prietenești cu bolșevicii, au fost date într-o perioadă de coșmar, în care sovieticii distrugeau activ Biserica Ortodoxă.

Dacă mai ținem cont și de diplomația Vaticanului conform căreia scopul scuză mijloacele, scop exemplificat de atâtea și atâtea ori de-a lungul secolelor, este ușor de înțeles jocul pe care Vaticanul l-a făcut cu Moscova.

Esența problemei este că atât Rusia, cât și restul țărilor ortodoxe, printre care și România, a devenit o victimă a două ideologii ostile, catolicismul și comunismul.

Cele două s-au alăturat printr-un curios și misterios concurs de interese comune.  Interesantă este și consecvența Romei ,   cu politica ei prietenoasă regimurilor comuniste, atât din URSS, cât și din afara ei. Și mai interesant a fost avantajul obținut astfel de Kremlin, anume acela că necesitățile religioase ale rușilor ar fi astfel înăbușite de acest dușman de secole al Ortodoxiei.

Și bomboana de pe tort este reprezentată de felul în care Vaticanul a ales să închidă ochii la toate atrocitățile bolșevismului, inclusiv la împușcarea episcopului romano-catolic Butkevici, în aprilie 1923 și întemnițarea episcopilor Tseplyak, Malyetsky și Feodorov.

Șase luni mai târziu, Vaticanul își exprima regretele față de asasinarea agentului sovietic Vorovsky în Lausanne.

Iar apogeul acestei relații a fost declarația comisarului popular al Afacerilor Externe, care i-a spus ambasadorului german de la acea dată că:

Pius al XI-lea a fost amabil cu mine în Genova, exprimându-și speranța că noi, bolșevicii, vom distruge monopolul Bisericii Ortodoxe în Rusia, și prin urmare vom elibera calea pentru el.” QED, cum ar zice și latinii de odinioară și subiectul nu este nici pe departe epuizat, ar zice orice cercetător în acest domeniu!

 

 

                                                                                                                    http://www.justitiarul.ro/nestiutul-razboi-al-vaticanului-cu-ortodoxia-rusa/  Canis Ursus

 

 

 

05/06/2019 Posted by | CREDINTA | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: