CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Izvoare istorice din a doua jumătate a secolului al XVII-lea atestă faptul că trupul voievodului a fost reînhumat în Catedrala sa din Alba Iulia

Imagine similară

 

 

Corpul lui Mihai Viteazul a fost reînhumat în Biserica Mitropoliei ctitoritã de el la Alba Iulia

Izvoare istorice din a doua jumătate a secolului XVII atestă faptul că trupul voievodului a fost reînhumat în Catedrala sa din Alba Iulia

     La 9/21 august 2001 se împlinesc 400 de ani de la asasinarea, de către creştini, a celei mai mari personalităţi a istoriei evului mediu românesc, cel care a fost voievodul unificator, Mihai Viteazul.

     Realizarea sa politică – unificarea celor trei ţări române – deşi de scurtă durată, a avut adânci şi favorabile urmări atât în evoluţia ideii de unitate la români cât şi în realizarea acestui mare deziderat naţional.

     Din analiza activităţii lui în plan politico-diplomatic şi spiritual-cultural, Mihai Viteazul a întrunit toate calităţile unei mari personalităţi europene a timpului său. A fost, în primul rând, un mare creştin demonstrând aceasta prin întreaga sa activitate, garant şi apărător al credinţei ortodoxe în toate ţările române. Pentru românii din Transilvania a ctitorit la Alba Iulia o nouă biserică mitropolitană, în anul 1597. Doresc “să am şi eu un loc şi un nume în creştinătate” mărturisea în memoriul său către Ducele de Toscana.

     O seamă de personalităţi de marcă ale timpului l-au considerat între ultimii cruciaţi care au luptat efectiv împotriva păgânilor, respectiv a Imperiului Otoman. Ideile sale politice au fost într-o deplină concordanţă cu cele ale reprezentanţilor renaşterii europene.

Ele urmăreau crearea unui stat centralizat, prin unirea celor trei ţări române, după modelul monarhiilor absolute din Spania, Franţa, Anglia, Imperiul Habsburgic etc, condusă de o dinastie care trebuia să fie ereditară “pre feciori şi pre fete”, pentru a se realiza o stabilitate politică de lungă durată, înlăturându-se sistemul eligibil al domnului şi evitându-se luptele dintre partidele boiereşti, pentru ocuparea tronului.

     Toate aceste idei ale voievodului au fost cuprinse în documentele înaintate împăratului Rudolf al II-lea, în vara anului 1600, şi întitulate sugestiv “Dorinţele lui Mihai Vodă, Măria Sa Domnul Ardealului şi Ţării Româneşti, la Înălţimea Sa Rudolf împăratul Râmului”.

     Îndrăzneţele deziderate ale voievodului erau în contradicţie cu interesele Imperiului Habsburgic şi au constituit cauza asasinării sale de către creştinii înşişi, de la care a aşteptat numai ajutor.

     După 400 de ani de ani de la răpunerea de pe Câmpia Turdei a voievodului unificator Mihai Viteazul, sursele de documentare cunoscute şi altele mai puţin cunoscute, vin să adâncească enigma privitoare la soarta corpului marelui voievod ucis mişeleşte.

     Istoriografia noastră a acceptat, cu puţine rezerve, informaţia conţinută în textul de pe placa de piatră cu inscripţie de la Mănăstirea Dealu, pusă de Radu Buzescu şi soţia sa Preda, peste mormântul ce adăposteşte capul voievodului în care se precizează că: “cinstitul trup zace în Câmpia Turdei, când l-au ucis nemţii, ani au fost 7109 luna lui august, 8 zile”.

Cronicarul transilvan Szamosközy a acordat în lucrările lui o atenţie specială momentului uciderii lui Mihai Viteazul, având printre altele şi motive personale să-l urască şi să-l denigreze, dedicându-i şi un epitaf insultător. El dă însă cele mai multe informaţii despre uciderea lui Mihai Viteazul, precizând în detaliu modul viclean de pregătire, precum şi personajele ce au dus la îndeplinire actul asasinării. Conspiraţia a avut loc în cortul generalului Basta, sâmbătă 8/20 august 1601, urmând ca duminica, căpitanul valonilor Iacobus de Beauri, în cronică Bori, să încerce să execute acţiunea numai după ce va vedea steagul cel mic (cornetul) ridicat deasupra cortului generalului.

     Oastea pregătită, de 300 de valoni şi germani, a înconjurat cortul domnitorului duminică dimineaţa, 9 august, la răsăritul soarelui. Mai departe, iată cum povesteşte Szamosközy desfăşurarea acestei tragedii: “Unul din căpitani cu numele de Bori (Beauri şi Mortagne, după unele izvoare) dacă a intrat în cort împreună cu încă câţiva a pus mâna pe Mihai zicând: eşti prins!

Mihai i-a zis BA (cuvântul în textul cronicii maghiare este scris în româneşte) şi cu aceasta pus-a mâna pe sabie s-o scoată.

Un valon ţintind cu puşca a slobozit-o şi l-a lovit în mâna stângă cu care a căutat să scoată sabia, căci Mihai Vodă era stângaci. Alt valon i-a străpuns îndată pieptul cu sabia, al treila valon l-a împuşcat în spate şi astfel prăbuşindu-se i-au tăiat capul cu propria sabie.

Şi jefuindu-l şi împărţindu-i toată prada ce o avea în cort şi vitele de afară, i-au tăiat capul în cort şi a zăcut trei zile gol, la marginea drumului. Capul, cu barbă cu tot, l-au pus pe hoitul unui cal, care murise acolo, tot atunci şi astfel a stat capul acolo mult timp. Tăiat-au nemţii bucăţi mari de piele din trupul voivodului despuindu-i spatele şi coastele, umerii şi le-au oprit ca amintire (obicei practicat în evul mediu de unii care aveau convingerea că cel care-l poartă va moşteni însuşirile celui dispărut). În cele din urmă, aşa scârbos cum era, l-au înmormântat nişte sârbi într-o groapă mică ca să nu-l mânce câinii”.

     Cu această relatare pe cronicarul Szamosközy nu l-a mai interesat altceva, ura sa a fost răzbunată şi, în consecinţă, fie că nu ştia, fie că nu dorea să istorisească celelalte evenimente în legătură cu soarta capului şi a corpului lui Mihai Viteazul.

     Asasinarea marelui voievod a fost evidenţiată atât în cronicile interne, cât şi în cele externe, dar mai ales într-o bogată corespondenţă ce a circulat între personalităţi importante ce au avut legătură cu eveniment. Între relatările provenite din surse străine, se distinge cea a lui Iacob Thanus care menţionează că trupul voievodului a fost înmormântat în acelaşi loc din ordinul lui Ioan Schnekenhaus, comandantul oştii sileziene. El nu crede în zvonurile răspândite de Basta că în cortul domnului român s-ar fi găsit scrisori care să ateste trădarea lui faţă de imperiali.

Dimpotrivă, spune că aceasta este o scornitură a lui Basta, făcând în acelaşi timp o paraleleă între soarta voievodului român şi cea a cardinalului Martinuzzi, asasinat şi el cu o jumătate de secol în urmă, după ce a ajutat pe generalul imperial Castaldo să ocupe Transilvania. Tot o descriere sumară despre uciderea lui Mihai Viteazul ne-a lăsat şi Giovani Beducino cu precizarea că între cei ce au condus asasinatul alături de Beauri, cel care l-a lovit pe domnitor cu halebarda, au mai participat şi căpitanii imperiali Rotonet, Veselino şi căpitanul Scharfenek.

     Celelalte documente se mărginesc să relateze sumar asasinarea lui Mihai Viteazul şi, în cel mai bun caz, insistă asupra decapitării sale. Detalii în legătură cu ceea ce s-a întâmplat după uciderea voievodului le aflăm doar din câteva relatări mai ample ce se constituie în trei surse mai importante ce redau tot atâtea variante în ceea ce priveşte soarta capului marelui nostru voievod.

Din acestea reiese un fapt sigur că n-au lipsit iniţiativele româneşti şi străine de a se curma profanarea corpului domnitorului, lăsat trei zile după unele relatări, mai multe după altele, despuiat acolo în Cîmpia Turdei. În cele din urmă, el a fost înhumat acolo de nişte sârbi, într-o groapă mică, probabil în timp de noapte.

Capul a fost dus şi înhumat în Mănăstirea Dealu, după cu precizează inscripţia de pe lespedea de piatră pusă de Radu Buzescu şi soţia sa: “Aici zace cinstitul şi răposatul capul creştinului Mihai, marelui voievod ce au fost domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi Moldovei”.

     Trebuie să remarcăm modul deosebit în care a fost formulată inscripţia în cuvinte de preţuire pentru cel dispărut: “cinstitul cap” al “credinciosului”, neomiţându-se faptul că a fost “voievod şi domn” al celor trei ţări române.

     Nicolae Iorga, citând un izvor italian, care nu se confirmă, scrie în 1935 că după uciderea voievodului pe Cîmpia Turdei: “soţia unuia dintre căpitanii lui Mihai Viteazul putu să fure frumosul cap…. pentru a-l strecura în Mănăstirea Dealu”. Ulterior, el a abandonat această teză, acceptând ca şi C.C. Gurescu, şi după ei toată istoriografia românească varianta prin care-l indică pe Radu Florescu comisul ca fiind personajul care a luat capul lui Mihai Viteazul şi l-a dus în Ţara Românească încredinţându-l spre a fi înhumat lui Radu Buzescu.

O relatare asemănătoare ne-a transmis-o şi cronicarul sârb Gheorghe Brancovici în cronica sa din a doua jumătate a secolului al XVII-lea evidenţiind acest episod în felul următor: “capul ascuns a fost dus în taină de un oarecare căpitan numit Izbaşa în Mănăstirea de la Târgovişte ce se află pe o colină ridicată, numită Mănăstirea din Deal şi a fost înmormântat acolo”.

     Ciro Spontoni, secretarul generalului Basta, descrie în a sa “Istorie a Transilvaniei” cu totul altfel acest episod trist privitor la soarta capului lui Mihai Viteazul. Din relatările sale putem cunoaşte că după asasinarea voievodului român, oştile sale devotate au început să murmure împotriva lui Basta, acesta reuşind să le liniştească: “După aceasta s-a ţinut sfat, unde au participat principalii comandanţi ai ambelor armate unde s-a stabilit şi s-a supus aprobării lui Basta hotărărea de a trimite capul principelui Mihai în Valahia, apreciindu-se că dacă nu l-ar fi trimis, armata sa pe care o ţinea acolo nu ar fi crezut că el este mort, iar boierii vor trebui să-şi aleagă alt domn… Capul fu deci îmbălsămat şi încredinţat cavalerului principelui Mihai, care îl cerea cu multă stăruinţă pentru a-l duce în Valahia.

Acesta plecă şi duse cu el o scrisoare de la Basta către baronii şi cavalerii valahi…”. Basta le cerea boierilor din Ţara Românească să nu fie trişti de moartea voievodului, ci să-şi aleagă alt domn care să fie credincios împăratului, recomandându-l totodată pe Marcu Vodă, fiul lui Petru Cercel. Prietenii cei mai credincioşi ai lui Mihai au refuzat propunerea generalului spunând că lor le trebuie un “voievod mai degrabă viteaz, obişnuit sub arme”, de aceea l-au ales pe Radu Şerban care este de asemenea din os domnesc.

     Din istoria lui Spontoni reiese clar că unii comandanţi ai oştirii româneşti şi mai ales unul dintre “cavalerii principelui” au cerut cu insistenţă capul lui Mihai fără ca acestuia să i se menţioneze numele.

Acesta trebuie căutat între cei 300 de boieri credincioşi care l-au însoţit pe voievod la Viena şi la Praga. Printre ei nu se afla comisul Radu Florescu pe care-l găsim menţionat în această vreme în Ţara Românească. Aflăm, de asemenea, din registrul de socoteli al oraşului Cluj că se aflau acolo boieri români, unii închişi, alţii veniţi în solie la Basta, ale căror nume de asemenea nu au fost menţionate.

     Cunoaşterea numelui cavalerului care a luat capul lui Mihai Viteazul de pe Câmpia Turdei şi l-a dus la Mănăstirea Dealu de lângă Târgovişte o datorăm istoricului C. Razachevici, iar personajul căutat de atâta vreme era puţin cunoscutul boier Turturea Paharnicul. Într-una din multele versiuni ale “Letopiseţului cantacuzenesc”, din secolul al XVIII-lea, un anonim a adăugat la sfârşitul “Istoriei lui Mihai Vodă” o poveste despre un boier care a fost la Mihai Vodă şi anume Turturea Paharnicul;

“Atunci au fost legat Mihai Vodă cu Tutrurea Paharnicul jurământ tare şi mare cum să se caute unul pe altul până la moartea lor. Şi dă se va prinde lui Mihai Vodă să pieie într-altă ţară să nu-i lase Mihai Vodă oasele ci să le aducă la Ţara Românească şi să le îngroape. De aceea dacă văzu Turturea Paharnicul că tăiară pe Mihai Vodă mult s-au nevoit pentru jurământul ca să ducă oasele lui Mihai Vodă. Ci n-au putut, ci au luat numai capul şi    l-au dus în Ţara Românească şi l-au îngropat la mănăstirea Den deal de la Târgovişte”.

Această relatare a fost considerată mult timp o simplă legendă, care a avut o anumită răspândire în secolele XVII şi XVIII şi chiar în secolul XIX. Legenda care pare a fi de tradiţie populară sau cronicărească a fost confirmată documentar.

     Este vorba de un document emis de Radu Mihnea, voievodul Ţării Româneşti, în 7 decembrie 1612, prin care întăreşte lui Turturea Paharnicul, satul Găuriciu, cumpărat de Mihai Viteazul şi dăruit lui: pentru multă şi bună credincioasă slujbă cu care a slujit lui multă vreme neîncetat, cu multă trudă şi încă în alte ţări străine până în Ţara nemţească. Şi apoi răposatu Mihai Voievod s-a întâmplat acolo moarte de au pierit. Într-u acela sluga domniei lui, mai sus zis, Turturea Paharnic el a furat capul lui şi l-au adus în ţară, de l-au slujit şi l-au îngropat cu multă cinste ca pe un domn”.

Prin urmare Turturea Paharnicul a fost acel “cavaler al principelui”, după relatările lui Spontoni, care a cerut capul domnitorului de la Basta ca să-l ducă în Ţara Românească. Prin aceasta, Turturea şi-a îndeplinit jurământul făcut faţă de marele voievod, după cum precizează cronicile.

El a salvat în acele momente deosebit de tensionate doar capul voievodului. Dacă l-a furat, după cum relatează cronicile şi documentul emis de Radu Mihnea, sau l-a obţinut cu consimţământul lui Basta, după cum precizează Spontoni, nu suntem în măsură să cunoaştem încă adevărul.

     Ceea ce se poate afla din izvoarele citate este faptul că în acele zile de august 1601 în preajma domnului român se aflau o seamă de boieri, dintre cei 30 care l-au însoţit la Viena şi Praga. Între aceştia se remarcă figurile banului Mihalcea şi a Paharnicului Turturea.

     Istoria capului marelui voievod nu s-a oprit în anul 1601, când a fost înhumat la Mănăstirea Dealu prin grija lui Radu Buzescu şi a soţiei sale. În timpul domniei lui George Bibescu (1842-1848), cu ocazia lucrărilor de restaurare a bisericii, capul voievodului Mihai a fost scos din mormânt şi s-a păstrat în continuare la Mănăstirea Dealu într-o raclă de sticlă alături de craniul lui Radu cel Mare (1508), ctitorul bisericii.

După unirea principatelor, Dimitrie Bolintineanu a iniţiat un proiect “de sicriu cu piedestal de marmură”, la Bucureşti, pentru aducerea şi păstrarea capului lui Mihai Viteazul în capitala României. Domnitorul Al. I. Cuza a aprobat acest proiect acordându-i-se suma de 31.00 lei vechi.

În cele din urmă, nu se ştie din ce cauze, proiectul a fost abandonat. Ulterior “Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor” a iniţiat în anul 1901 o colectă pentru obţinerea unui fond în vederea ridicării unui monument funerar la Mănăstirea Dealu, spre a cinsti în mod deosebit: “capul celui mai mare voievod al Românilor”. După cum se poate constata nici această iniţiativă nu a fost realizată.

     Cu ocazia marii retrageri în Moldova, în timpul primului război mondial (1916), craniul lui Mihai Viteazul, spre a nu fi pângărit de duşmani, a fost adăpostit la Iaşi. După război, readucerea craniului la Mănăstirea Dealu a avut loc în luna august 1920 într-un cadru festiv.

În programul iniţial a fost prevăzut ca în decursul acestor manifestări, craniul să treacă prin Turda şi Alba Iulia, locuri de glorie şi sacrificiu ale marelui voievod. În cele din urmă, el a fost adus cu mici opriri în unele oraşe ale Moldovei şi Munteniei, la Mănăstirea Dealu şi depus în prezenţa regelui Ferdinand I şi a unor mari personalităţi ale vieţii politice şi culturale ale României. Nicolae Iorga relatează că suveranul ţării a pronunţat cu această ocazie un emoţionant discurs.

     Despre soarta corpului voievodului român ucis pe Câmpia Turdei se profilează un nou capitol.

     Majoritatea surselor documentare se opresc la momentul asasinării lui Mihai Viteazul şi la înhumarea corpului pe Câmpia Turdei. Cu toate acestea, alte informaţii, mai puţin numeroase, dar semnificative, istorisesc faptul deosebit de important că după ce a trecut un oarecare timp, corpul voievodului a fost adus şi reînhumat în Mitropolia zidită de el în capitala Transilvaniei, la Alba Iulia.

În 1939 istoricul Silviu Dragomir atrăgea atenţia asupra unei foarte importante informaţii cuprinsă în cronica sârbească a lui George Brancovici ce se referea la reînhumarea corpului lui Mihai Viteazul în Catedrala ortodoxă din Alba Iulia.

El a consacrat domniei marelui voievod român un lung capitol, mai ales evenimentelor care se refereau la cucerirea Transilvaniei şi la tragicul lui sfârşit, continuând astfel: “apoi cu îngăduirea lui Basta capul lui a fost îngropat împreună cu trupul şi mai jos grăiesc că după ce a trecut câtva timp a fost adus şi înmormântat în Mitropolia din Bălgrad”.

Ulterior, corectând textul cronicii sale, el adaugă episodul referitor la ascunderea capului şi înmormântării lui la Mănăstirea Dealu, din Ţara Românească. Această informaţie a cunoscut-o şi Nicolae Iorga, dar nu i-a acordat importanţa cuvenită, cum de altfel nici lucrarea lui Silviu Dragomir nu a schimbat părerea istoricilor români despre acest moment al istoriei noastre naţionale.

     Iată însă că un alt izvor documentar vine să confirme cele scrise de Gheorghe Brancovici. În ampla “Cronică a Transilvaniei”, a lui Wolfgang de Bethlen, întâlnim o informaţie de-a dreptul surprinzătoare cu privire la soarta corpului neînsufleţit al voievodului ucis pe Câmpia Turdei din ordinul generalului Basta. Cu toate că cea mai mare parte a cronicii lui Bethlen este o compilaţie după cea a lui Szamosközy, găsim în textul ei multe informaţii noi, culese de la contemporani şi din alte surse, după cum reiese din pasajele referitoare la asasinarea lui Mihai Viteazul, pe care le redăm în întregime:

“O vreme mijlocitorul (Iacobus Beaurius) lui Basta cercetează aici şi acolo şi pe neaşteptate trupa valonilor înconjoară cortul lui Mihai, Beaurius şi alţi câţiva subalterni de-ai săi au intrat în cortul lui Mihai pe care l-au găsit liniştit şi stând întins (unii povestesc că atunci şi-a spălat faţa şi mâinile).

     Beaurius adresându-i-se acestuia, spune: Eşti prizonier, la care acesta răspunde: Nicidecum! şi spunând aceasta Mihai a încercat să scoată sabia care era atârnată de propteaua cortului în timp ce era lovit de Beaurius cu halebarda şi capul îi este tăiat cu sabia proprie a lui Mihai, iar unul dintre valoni l-a împuşcat la încheietura de la mâna stângă despre care se ştia că obişnuia să o folosească şi cu care încerca chiar atunci să-şi scoată sabia (de unde ungurii după relatările lui Balog Mihai în numesc stângaciul Mihai).

Capul acestuia l-au pus pe coapsa propriului cal alb mort… corpul lui Mihai a fost scos din cort, despuiat de haine şi a zăcut timp de trei zile în apropierea drumului public, iar soldaţii i-au tăiat pielea de pe spate, coaste şi umeri, i-au tăiat-o ca să o păstreze ca amintire pentru faptele sale nemaipomenite.

După aceea, totuşi, corpul acestuia, ca să nu fie sfâşiat de câini, câţiva sârbi (traci) l-au înmormântat din ordinul lui Basta într-o groapă, pentru ca în cele din urmă, cu trecerea timpului să fie adus la Alba Iulia unde a fost înmormântat în biserica sfântă după cum relatează acelaşi nobil şi apoi după o vreme a fost dus în Valahia Transalpină, povestesc alţii. Şi după cum s-a spus, când Beaurius a intrat cort Mihai discuta cu Ludovic Rakoczi şi Matheas Peresihtius, în timp de Beaurius l-a străpuns în învălmăşeală, însuşi Ludovic Rakoczi a fost rănit la gât. A fost tăiat capul lui Johannes Bekény, celebrul soldat ungur şi chiar alţii dintre slujitorii voievodului au fost răniţi. Matheus Peresithius a desprins agrafa din căciula lui Mihai (care era ornată cu safire albastre) şi şi-a pus-o sieşi spre amintire veşnică”.

     Înainte de a analiza aceste informaţii, trebuie să precizăm condiţiile în care au fost consemnate evenimentele de către cei doi cronicari. În primul rând trebuie să remarcăm că ambii cronicari au trăit timp îndelungat la Alba Iulia, au fost contemporani şi şi-au scris cronicile în capitala Transilvaniei, unde au avut un mediu propice şi posibilitatea să cunoască evenimentele mai bine ca alţii.

     Gheorghe Brancovici şi-a petrecut copilăria, de la vârsta de 12 ani, la Alba Iulia pe lângă fratele său, mitropolitul Sava Brancovici (1656-1680), chiar în incinta mitropoliei şi nu ne îndoim că acolo tradiţia despre Mihai Viteazul era încă vie în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Pe Gheorghe Brancovici îl găsim la Alba Iulia până în 1669, când pleacă la Constantinopol pentru a îndeplini o slujbă diplomatică pentru principele Mihai Apafi. Revine la Alba Iulia pe lângă fratele său şi stă până în 1680, ca în cele din urmă să se stabilească în Ţara Românească până în 1689. În această perioadă şi-a adunat şi scris probabil o parte din cronică, având legături apropiate cu stolnicul Constantin Cantacuzino şi alţi demnitari ai Ţării Româneşti care l-au apreciat ca “om de cinste şi cu cunoştinţă şi iubitor a şti multe”.

     Celălalt cronicar, Wolfgang Bethlen (1939-1979), a fost o mare personalitate a vieţii politice a Transilvaniei în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Descendent dintr-o renumită familie nobiliară, a îndeplinit funcţia de consilier şi diplomat pe lângă principii Transilvaniei: Gheorghe Rakoczi al II-lea, Kemeny şi Apafi. În cronică el se intitulează “consilier intim al principelui Mihai Apafi” şi între altele poartă şi titlul de “comite suprem de Alba”. În anul 1678 a fost trimis de principele Apafi în solie la Constantinopol.

     Vasta sa operă, în 16 volume, şi-a elaborat-o începând din anul 1674, compilând cronicile mai vechi dar aducând şi el o mare contribuţie la perioada cuprinsă între anii 1626-1679. Lucrarea lui a fost tipărită prima dată la Sighişoara în 1690, iar apoi o altă ediţie la Sibiu, publicată de Benkö Ioszef în anii 1792-1793 în 6 volume.

     Comentând pasajele marilor cronicari referitoare la soarta corpului lui Mihai Viteazul, constatăm cu surprindere identitatea informaţiilor. Ei afirmă că înhumarea corpului voievodului în Câmpia Turdei a fost executată din ordinul lui Basta şi numai după “scurgerea unui oarecare timp”, corpul a fost adus şi reînhumat în Mitropolia din Alba Iulia.

Wilfgang Bethlen este şi mai precis în această problemă indicându-l pe nobilul Balog Mihai ca sursă principală de informaţie, adăugând că apoi corpul a fost dus după o vreme în Ţara Românească, informaţie evident lipsită de temei. Chiar dacă Bethlen a compilat cronica lui Szamosközy referitor la acest episod, aduce totuşi informaţii noi în ceea ce priveşte persoanele ce se aflau în garda voievodului, indicând cu precizie pe cei răniţi şi chiar pe cel care a desprins agrafa de aur de la căciula voievodului. Aceste amănunte el le-a putut afla din anturajul curţii princiare de la Alba Iulia şi credem că nu pot fi contestate.

     Dacă cronicarul Brancovici cunoaşte realitatea faptelor privitoare la Mihai Viteazul stând în anturajul călugărilor români de la Mitropolia din Alba Iulia, mediu românesc prin excelenţă, Bethlen şi-a cules informaţiile din arhivele şi mai ales din anturajul nobilimii curţii princiare, poate chiar de la unii contemporani cu evenimentul, care mai trăiau încă  pe la 1650, sau de la persoane din a doua generaţie de nobili care puteau cunoaşte încă bine evenimentele întâmplate în anul 1601. Cu siguranţă, evenimentele care au dus la unirea ţărilor române de către Mihai Viteazul au fost deosebit de importante pentru contemporanii lor, lăsând acestora o puternică impresie, mai ales duşmanilor lui şi în primul rând în memoria nobilimii maghiare din Transilvania.

     Ceea ce nu relatează cronicarii şi nici alte surse documentare este faptul că nu se precizează de către cine şi cât timp a putut să treacă de la asasinarea voievodului şi până să fie adus corpul lui şi reînhumat la Alba Iulia.

Atât cronicarul Gheorghe Brancovici, cât şi Wolfgang Bethlen relatează în acelaşi fel episodul reînhumării la Alba Iulia, precizând că acest fapt s-a petrecut după ce a trecut un timp oarecare de la uciderea lui pe Câmpia Turdei.

Oricum, acest lucru s-a făcut mai târziu de momentul aşezării pietrei funerare peste capul voievodului înhumat la Mănăstirea Dealu, care foarte probabil s-a pus după pacificarea ţării şi consolidarea domniei lui Radu Şerban la începutul anului 1603. Dacă s-a adus corpul lui Mihai Viteazul în acest timp la Alba Iulia, actul s-a făcut în taină, deoarece în Transilvania situaţia politică era încă tulbure, luptele pentru tron continuau încă între partida imperială condusă de Basta şi celelalte două ale nobilimii Transilvaniei care l-au sprijinit, când pe Sigismund Bathory, când pe Moise Secuiul, până la 1603.

     Lucrurile se complică dacă punem întrebarea cine va fi fost acela sau aceia care n-au uitat de rămăşiţele pământeşti ale lui Mihai Viteazul în Câmpia Turdei şi au dorit, după tradiţia ortodoxă, să se odihnească într-o catedrală ctitorită de el la Alba Iulia? Presupunerile ne duc în primul rând spre mitropolitul Ioan de Prislop care ocupa atunci scaunul mitropolitan.

Dar, şi el a dispărut de pe scena istoriei odată cu Mihai Viteazul, probabil în 1601. S-o fi retras la Prislop, sau a împărtăşit şi el soarta voievodului al cărui colaborator şi sfetnic a fost în toată perioada de domnie la Alba Iulia. Pentru aceasta va fi avut şi el ca şi voievodul mulţi duşmani care au dorit să-l înlăture, ceea ce s-a şi întâmplat.

     În aceşti ani (1601-1602) se afla în Transilvania soţia lui Mihai Viteazul, Doamna Stanca, şi fiul lor, reţinuţi la Făgăraş de Basta ca ostateci şi chiar noul domn ales, Radu Şerban, care a colaborat la început cu însuşi generalul asasin. Oricare dintre aceştia puteau avea iniţiativa de a găsi un loc de veci onorabil pentru rămăşiţele pământeşti ale marelui voievod. Nici în Mitropolia din Alba Iulia situaţia nu era favorabilă. Aici s-a instalat un nobil impostor, Valerian Lubieniecki, care “a luat fără nici o învoire în stăpânirea sa o mănăstire schismatică lângă Alba Iulia şi a stat acolo mult timp îndeplinind toate funcţiile sacerdotale”.

Împrejurările par a nu fi fost favorabile pentru o astfel de faptă creştinească. Însuşi episcopul romano-catolic de la Alba Iulia, Dimitrie Napragy, pe care Mihai Viteazul l-a ţinut la mare cinste, s-a dovedit a fi un duşman al acestuia scriind în 1602 împăratului Rudolf al II-lea referitor la existenţa Mitropoliei ortodoxe din Alba Iulia: “Nu-i îngăduit ca lângă fereastra palatului să stea o biserică schismatică şi duşmanii bisericii române (catolice) să cânte mărire faţă cu biserica noastră catedrală”.

Dacă atunci condiţiile n-au fost favorabile unei astfel de acţiuni, ea s-a putut executa ceva mai târziu, când evenimentele s-au liniştit şi scaunul Mitropoliei din Alba Iulia a fost din nou ocupat de ierarhi, din 1604 până în 1606 în timpul păstoririi mitropoliţilor Spiridon şi Teoctist.

     Nu era un fapt neobişnuit în evul mediu ca după o perioadă, chiar mai lungă, să se reînhumeze rămăşiţele pământeşti ale unor domni sau boieri. În acest sens amintim că au fost aduse de la mari depărtări osemintele voievozilor Radu Şerban de la Viena, Gheorghe Ştefan de la Stettin şi Vasile Lupu de la Constantinopol. Constantin Brâncoveanu a fost ucis la Constantinopol, iar osemintele lui au fost aduse în taină, după 6 ani, în 1720 şi reînhumate în Biserica “Sfântul Gheorghe cel Nou” din Bucureşti, actul fiind consemnat pe o candelă a cărei inscripţie a fost descoperită abia în 1914.

De asemenea, au fost reînhumate rămăşiţele pământeşti ale boierului Danciu din Brâncoveni, tatăl domnitorului Matei Basarab, care a murit la Alba Iulia într-o solie trimisă de Mihai Viteazul şi după doi ani osemintele sale au fost trimise în Ţara Românească. Se mai cunosc şi alte cazuri de reînhumări ale unor mari personalităţi ale căror oseminte au fost aduse de la mare distanţă, cum  au fost cele ale lui Iancu de Hunedoara şi ale lui Ioan Zápolya.

     În istoria medievală a românilor nu se cunosc cazuri de voievozi ucişi în condiţii deosebite care să nu-şi fi găsit odihna de veci în vreun lăcaş creştin. Ar putea face excepţie de la regulă doar Ioan Vodă cel Cumplit, domnul Moldovei, ucis şi sfârtecat la Cahul de către turci în 1574. În acest sens există o mare şi îndelungată tradiţie la români. Mihai Viteazul însuşi a dat un mare exemplu înmormântând cu cinste la Alba Iulia pe duşmanul lui, Andrei Báthory, ucis de secui în 1559. Voievodul însuşi a pus să fie adus corpul neînsufleţit la Alba Iulia, înmormântându-l cu mare cinste.

     În acest caz, credem că distanţa de la Turda până la Alba Iulia, circa 70 km, nu a putut fi un impediment pentru aducerea corpului lui Mihai Viteazul, ea putând fi parcursă în condiţiile de atunci în cel mult două zile pe căi lăturalnice, fără să atragă atenţia duşmanilor.

     În continuare, trebuie să arătăm că nu numai cronicarii amintiţi au scris despre reînhumarea corpului lui Mihai Viteazul la Alba Iulia. Istoricul Silviu Dragomir ne atrage atenţia şi asupra altor surse documentare. Semnificativ ni se pare faptul că în tot cursul secolului al XVII-lea numele lui Mihai Viteazul a fost pomenit de mitropoliţii şi clerul ce au oficiat slujba în Mitropolia Bălgradului, fiind inclus în pomelnicul acesteia chiar la început, în calitate de ctitor, dar cu o formulă deosebită faţă de cum erau pomeniţi ceilalţi ierarhi: “Aici sunt binecredincioşii ctitori (ai bisericii acesteia) Io Mihail Voievod al Ţării Ungrovalahiei şi a celorlalte şi Doamna lui Stanca”.

Ulterior s-a adăugat cu un alt scris: “aceasta au făcut sfenta mitropolia Belgradului”. Pentru ceilalţi mitropoliţi s-a uzitat formula clasică: “pomeneşte Doamne pe robul tău”. Cu siguranţă Doamna Stanca nu a fost înhumată în Mitropolia de la Alba Iulia, dar formularea din pomelnic ne face să optăm pentru ideea că cel puţin voievodul şi-a aflat acolo somnul de veci.

     Alte două informaţii provin din secolul al XIX-lea. August Treboniu Laurean fără să indice sursa de informaţie, scria în 1846: “că abea a treia zi se luă trupul de către colonelul Schnekenberger şi se duse în Alba Iulia în catedrala românească zidită de Mihai”, adăugând apoi că a fost dus la Tîrgovişte. Un colonel cu numele Schnekenhaus, comandant al oastei sileziene, a fost atestat de Thanus, învrednicindu-l cu iniţiativa înhumării corpului lui Mihai Viteazul pe Câmpia Turdei. Nici relatarea istoricului maghiar Szádeczky nu e lipsită de o oarecare importanţă. El susţine că însuşi generalul Basta a adus corpul lui Mihai Viteazul la Alba Iulia şi l-a înmormântat în biserica ridicată de el.

     În faţa acestor informaţii fragmentare şi deseori contradictorii nu ne rămâne decât să reţinem esenţialul, sâmburele de adevăr ce se degajă din ele, şi anume că a avut loc o reînhumare a corpului lui Mihai Viteazul în catedrala sa din Alba Iulia. Aceste ştiri vehiculate de contemporani şi de urmaşii acestora, porneau cu siguranţă de la o realitate care s-a transformat în legendă, fiind consemnată apoi în diferite variante în cronici mai mult sau mai puţin conforme cu realitatea. Acelaşi fenomen s-a petrecut şi cu persoana celui care a dus capului lui Mihai Viteazul la Mănăstirea Dealu, fapta lui fiind consemnată în cronicile interne abea în copiile apărute după două secole de la eveniment.

     Un argument important în demonstarea tezei privitoare la posibilitatea aducerii de pe Câmpia Turdei şi reînhumării corpului lui Mihai Viteazul în Catedrala ortodoxă din Alba Iulia este însuşi prezenţa acestui edificiu, cel mai important dintre ctitoriile voievodului. În eforturile sale de a ajuta pe românii ortodocşi din Transilvania, Mihai Viteazul a obţinut în 1596 încuviinţarea principelui Sigismund Bathory de a ridica în capitala ţării o nouă biserică cu hramul “Sfânta Treime”.

Domnul român s-a grăbit să o edifice, încât în 1597 era ridicată şi sfinţită de către mitropolitul Ioan de Prislop, existenţa ei fiind apoi atestată mereu, până la începutul secolului al XVIII-lea. Importanţa mitropoliei pentru românii din Transilania, ca singura instituţie românească oficializată prin acte de principii ţării este bine cunoscută în ansamblul dezvoltării şi strângerii legăturilor spirituale şi culturale între românii din toate principatele. Dar, catedrala din Alba Iulia a fost o ctitorire voievodală, în acelaşi timp şi o necropolă.

Chiar Mihai Viteazul confirmă acest lucru într-o scrisoare către ducele de Toscana în 1600, prin care deplânge soarta bisericii, distrusă după înfrângerea sa de la Miraslău. El scrie: “În biserica mea pe care o clădisem mai înainte, au întrat şi au dezgropat oasele lui Aron Vodă, care de atâta timp era înmormântat şi a altor boieri de-ai mei şi le-au zvârlit afară aşa neomenie n-au făcut nici păgânii”.

A fost deci înmormântat acolo Aron Vodă, domnul Moldovei, capturat de către principele Sigismund Batory şi ucis în condiţii necunoscute în 1595 în castelul de la Vinţu de Jos. Tot în acea catedrală au fost înmormântaţi boierul Danciu din Brâncoveni, precum şi alţi boieri şi mitropoliţi, biserica având deja funcţie de necropolă pentru înalţii ierarhi şi boieri români. Era deci absolut normal, cunoscând existenţa unor puternice tradiţii în acest sens, ca şi ctitoria lui Mihai Viteazul de la Alba Iulia să îndeplinească funcţia de necropolă voievodală care să adăpostească osemintele sale aduse de pe Câmpia Turdei în condiţii încă necunoscute.

  Informaţiile amintite, coroborate cu tradiţia românească în acest sens, ne îndreptăţesc să afirmăm că rămăşiţele  pământeşti ale marelui voievod unificator îşi dorm somnul de veci în catedrala sa din Alba Iulia, locul unde şi-a văzut pentru scurt timp realizate aspiraţiile de unitate a neamului românesc.

    Soarta a făcut însă ca nici acolo osemintele voievodului să nu rămână definitiv. Interesele noii stăpâniri habsburgice, după 1700, au determinat edificarea la Alba Iulia a unei mari fortificaţii bastionare, lucrări ce au condus la dărâmarea celor două biserici şi a clădirilor aparţinătoare vechi mitropolii ortodoxe din Alba Iulia.

    În acest sens, Gheorghe Şincai precizează în cronica sa la anul 1715: “că Mitropolia de la Bălgrad cu biserica cea de Mihai Vodă cel Viteaz pe la anul 1600 făcută, a fost acolo pe unde s-au făcut un zid al cetăţii şi zidindu-se cetatea în anul 1715, au trebuit să se strice”.

Tot în cronica lui Şincai se specifică, că pentru dărâmarea complexului mitropoliei, autorităţile imperiale au dat drept despăgubire 1.300 de florini cu ajutorul cărora s-a ridicat în anii 1714-1715 biserica din Maierii Alba Iuliei, folosindu-se şi materialele de construcţii rezultate din dărâmarea mitropoliei.

Cu această ocazie, au fost duse în Maieri icoanele, ornamentele sacre, clopotele şi cărţile, toate foarte preţioase, precum şi “moaştele răposatului mitropolit Atanasie şi s-au aşezat în ţintirimul bisericii”.

Atunci se vor fi distrus şi mormintele mitropoliţilor şi al voievodului Mihai Viteazul, iar rămăşiţele lor se vor fi împrăştiat în acea parte fiind depuse peste un mare val de pământ ridicat deasupra zidului exterior al cetăţii împreună cu fragmentele de frescă, cărămizi şi alte materiale rezultate din dărâmarea edificiilor vechi, descoperite cu ocazia unor săpături arheologice executate între anii 1960-1980.

Şansele de a mai descoperii părţi din aceste monumente româneşti sunt destul de mici, încât numai descoperirea altor surse documentare ar putea aduce noi clarificări în ceea ce priveşte controversata problemă a reînhumării rămăşiţelor pământeşti ale lui Mihai Viteazul la Alba Iulia.

 

Prof. dr. Gheorghe ANGHEL

http://www.dacoromania-alba.ro 

Bibliografie 

N. Iorga, “Istoria lui Mihai Viteazul”, Bucureşti, 1937, vol. II.

Ioachim Crăciun, “Cronicarul Szamosközy şi însemnările privitoare la români”, Cluj, 1928.

N. Iorga, “Un nou izvor cu privire la Mihai Viteazul şi Radu Şerban” în “Memoriile Academiei Române”, vol. XII.

Ciro Spontoni, “Historia de la Transilvania”, Veneţia, 1638

A. Papiu-Ilarian, “Tesauru de Monumente istorice pentru România”, Bucureşti, 1862, vol. I, relatările lui Bisseli, Iacob Thanus şi Stavrinos; vol II

Wolfgang de Bethlen, “Historia de rebus Transilvanicis…”, Cibini, 1789, tom. V

Andrei Veress, “Documente privind istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti”, Bucureşti, 1933, vol. VI.

N. Iorga, “Inscripţii”, vol. I, capitolul “Dealu”.

C.C. Girescu, “Istoria românilor”, Bucureşti, 1940.

Silviu Dragomir, “Mormântul lui Mihai Viteazul şi vechea catedrală din Alba Iulia”, în “Memoriile Academiei Române”, seria III, tomul XXI, 17.

Ştefan Meteş, “Domni şi boieri români în Cluj”, Cluj, 1935.

C. Razachevici, “Cine a dus la Târgovişte capului lui Mihai Viteazul”, în “Magazin Istoric”, III, nr. 6, 1969.

Dimitrie Onciu, “Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul”, Bucureşti, 1904, p. IV-X.

N. Iorga, “Memorii”, III.

V. Bianu, “Însemnări din războiul României Mari”, Cluj, 1926, vol. II.

Silviu Dragomir, “Fragmente din cronica sârbească a lui George Brancovici”, în AIIN – Cluj, vol. II, “Introducere”.

Ştefan Meteş, “Istoria bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Transilvania şi Ungaria”, Sibiu, 1935, vol. I.

Şt. Ionescu şi Panait I. Panait, “Constantin vodă Brâncoveanu”, Bucureşti, 1969. 

Prezentul studiu a fost reprodus cu adăugirile şi omisiunile, făcute de autor, din Apulum XXVII-XXX, 1990-1993.

01/06/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

ZIUA DE 1 IUNIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ziua de 1 iunie în istoria noastră

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1431: Dan II-lea, voievodul Munteniei,  moare eroic în  luptă cu turcii.

Pe tronul  Munteniei vine Alexandru Aldea (1431-1436), fiul lui Mircea cel Bătrîn, impus de boierii din ţară şi avînd sprijinul lui Alexandru cel Bun, domnul Moldovei, împotriva pretendentului Vlad Dracul.

 

 

 

 

 

 

Fișier:Dan al II-lea.jpg

Dan al II-lea, reprezentare sec XIX (Wikipedia)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1475: Prima mențiune documentară a orașului Craiova, într-un hrisov al domnului muntean  Laiotă Basarab, în care se aminteşte de jupan Neagoe de la Craiova.

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru Vechea stema a Craiovei photos

Vechea stema a Craiovei

 

 

 

 

 

 

 

 

Pe teritoriul actualului oraş au fost descoperite resturi de locuire încă din epoca neolitică. Pelendava geto-dacă este prima formă de organizare socială descoperită pe actualul teritoriu al Craiovei, datând din anii 400 î. Hr. –102 d. Hr.

Pe o hartă din anul 225 d. Hr. apare trecută Pelendava romană.

In secolele VII şi VIII, conform mai multor inscripţii descoperite, localitatea era denumită Ponsiona.

 

 

 

 

 

 

 

1636: S-a născut cărturarul moldovean Nicolae Milescu – Spătarul.

 

 

 

 

 

Imagini pentru Nicolae Milescu – Spătarul.photos

Personalitate de prim rang în cultura românească şi rusă din a doua jumătate a secolului XVII – începutul secolului XVIII. N. Milescu s-a născut în familia unui boier moldovean la 1 iunie 1636.

Şi-a făcut studiile la „şcoala cea mare” din Constantinopol, unde Milescu a avut ca profesor pe vestitul G. Blassios.

Întorcandu-se în patrie pe la mijlocul anilor 50 ai secolului XVII, N. Milescu devine o persoană influentă la curtea domnitorilor moldoveni, ajungînd la rangul de spătar.

După cum reiese din unele izvoare, N. Milescu a participat la un complot împotriva domnului Ştefăniţă Lupu, după descoperirea căruia cărturarul a fost nevoit să părăsească ţara.

După mai mulţi ani de peregrinari  in Valahia, Istanbul, Stockholm, Paris, în 1671 N. Milescu, a sosit la Moscova, cu scrisori de recomandare din partea patriarhului Hrisant al Ierusalimului, unde a fost numit în funţia de traducător din limbile elină, greacă, latină şi românească la departamentul soliilor (Посольский приказ) al Rusiei.

În calitate de înalt dregător al acestei instituţii, este numit cîţiva ani mai tîrziu, în fruntea soliei ruseşti care a plecat în China (1675-1678), misiune diplomatică ce a contribuit la cunoaşterea reciprocă dintre ruşi şi chinezi.

Din 1671 a trăit la Moscova pană la sfîrşitul vieţii, (m. 1708).

A mai scris un şir de opere mai puţin cunoscute azi, ca “Aritmologhion”, “Povestirea despre sabile”, “Cartea aleasă pe surt despre nouă muze şi despre şapte arte liverale”, în care autorul arată că fiecare dintre cele şapte ştiinţe îşi are muza ei, apoi “Hrismologhion” sau cartea celor patru monarhii.

Un amestec de istorie şi legendă găsim în “Povestirea despre zidirea bisericii Sfînta Sofia de la Constantinopol“.

Printre scrierile lui Milescu se găsesc şi lucrări cu caracter pur istoric care se referă la trecutul Rusiei, precum Genealogia ţarilor ruşi”, “Alegerea ca ţar a lui Mihail Fiodorovici”. 

Este autorul unui „Jurnal de călătorie în China”, primul memorial de călătorie scris de un român; tot el este primul român care a tradus „Vechiul Testament” (1667), lucrare care a stat la baza traducerii „Bibliei de la Bucureşti” (1688).

 

 

 

 

 

 

A decedat in anul 1708 in Rusia.

 

Opera lui Nicolae Milescu Spătarul a căpătat o largă răspîndire în manuscrise în timpul secolelor XVII-XIX în Rusia, ţările româneşti, Orientul Apropiat şi chiar în Europa Occidentală.

De la sfîrşitul secolului XX lucrările sale au început să fie valorificate şi tipărite la început în Rusia, apoi şi în alte ţări, cum ar fi cele dedicate Siberiei şi Chinei.

  Multe din scrierile sale mai continuă să zacă în manuscris, în multe biblioteci şi arhive europene.

 

 

 

 

 

 

 

 

1685:  Este semnat tratatul de “alianţă veşnică” dintre Transilvania şi Muntenia.

 

 

 

 

 

 

 

1778: Apare la Sibiu, în Transilvania, primul periodic cunoscut pe teritoriul României de azi, publicaţia  “Theatral Wochenblatt”.

Ziarul a fost tipărit la tipografia lui Martin Hochmeister.

 

 

 

 

 

 

1829: A apărut  la Iaşi  “Albina Româneasca” – prima gazeta in limba româna din Moldova, avandu-l ca director, redactor si proprietar pe scriitorul  Gheorghe Asachi (n.1788 – d. 1869).

A fost o publicație  politico-literară editată bisăptămânal până la 3 ianuarie 1835 și de la 3 ianuarie 1837, la 2 ianuarie 1850. 

 

 

 

 

 


 

 Gh.Asachi a publicat și suplimentul literar „Alauta Româneasca”.

 

 

După Courrier de Moldavie, tipărit in limba franceza la Iasi, Albina Românească este primul ziar scris in limba romana din Principatul Moldova care, alături de Curierul Românesc, redactat de Ion Heliade Radulescu la Bucuresti, in Tara Româneasca și de Gazeta de Transilvania  a lui G. Baritiu de la Brasov, au pus bazele presei românesti.  

Curierul românesc,care a început  să apară în București la 8 aprilie 1829, și Albina Românească, în Iași la 1 iunie același an, au fost,  la început gazete aproape oficiale, pentru că publicau mai ales știri politice din țară și din afară, dar mai târziu au început să dea și mici informații literare, să dea articole istorice, nuvele, poezii, astfel că ajung să strângă în jurul lor  mișcarea literară din țară.

 

 

 

 

 

 

 

1838: S-a născut la Ramnicu Valcea, inginerul si scriitorul Gheorghe Lahovari.

 

 

 

 

   

Gheorghe Lahovari

Ca director al Poştelor şi Telegrafelor (1871-1876), a introdus cărţile şi mandatele poştale; s-a numărat printre fondatorii Societăţii Române de Geografie (1875).

În 1888 a tipărit un “Dicţionar geografic al judeţului Argeş”, primul de acest fel în spaţiul românesc.

A fost  membru de onoare al Academiei Române din 1901; (m. 13 iunie 1909, Bucuresti).

1866: Apare, la Bucuresti, revista culturala si literara “Atheneul Roman”, condusa de C. Esarcu.

 

 

 

 

 

 

 

1873: S-a născut Elena Alistar, medic, pedagog și om politic; luptătoare neobosită pentru cauza românismului în Basarabia; a fost unica femeie care a făcut parte din Sfatul Ţării, care a decis Unirea Basarabiei cu România (m. 1955).

 

 

 

 

1875: S-a născut Constantin Lacea, filolog şi lingvist; în 1916 s-a refugiat în străinătate, mai întâi la Stockholm, apoi la Paris, unde, în vederea Conferinţei de Pace, a strâns un bogat material documentar referitor la istoria românilor; revenit în ţară (în 1920), a desfăşurat o intensă activitate ştiinţifică la Cluj; se numără printre realizatorii „Dicţionarului limbii române”, la care a redactat în întregime primele trei litere; membru de onoare al Academiei Române din 1939; (m. 1950).

 

 

 

 

1878: Intre  1 iunie – 1 iulie 1878 se desfasoara  Congresul Internaţional de la Berlin, convocat în vederea revizuirii Tratatului de la San-Stefano incheiat de Rusia cu Turcia, in urma razboiului ruso-romano-turc.

 

 

 

 

 

 

 

 

 In imagine: Congresul de la Berlin, pictura de Anton von Werner

 

 

Congresul de la Berlin, din 1878, a fost organizat la iniţiativa lui Bismarck, cancelarul noului imperiu german, deoarece puterile occidentale erau nemulţumite de faptul că prin prevederile tratatului de la San Stefano, Rusia căpătase o influenţă prea mare în Europa de Est.

Prin tratatul ruso-turc se prevedea crearea unei Bulgarii autonome, ce era, de fapt, un avanpost al intereselor ruseşti în zona Strâmtorilor, precum şi dreptul ruşilor de a interveni în toate treburile creştinilor din Imperiul Otoman .

Puterile europene participante la Congres au fost Germania, Marea Britanie, Austro-Ungaria, Franţa, Imperiul Otoman, Italia şi Rusia. România a fost invitată şi ea, însă reprezentanţii sai au avut doar dreptul să facă o declaraţie în timpul lucrărilor.

Se recunoştea independenţa României şi drepturile acesteia asupra Dobrogei, Delta Dunării şi Insula Şerpilor, străvechi teritorii românesti, iar judeţele Bolgrad, Cahul şi Izmail, care fusesera retrocedate Moldovei prin Tratatul de la Paris din 1856, sunt încorporate din nou în Imperiul Rus, care era interesat de zona strategică a Gurilor Dunării.

 

 

 

 

 

Harta modificărilor frontierelor statelor Europene în urma tratatului de la Berlin 1878

 

Harta modificării  frontierelor statelor Europene în urma tratatului de la Berlin 1878

 

 

 

 

 

 

Prevederi teritoriale

  • România devenea un stat suveran, egal în drepturi cu celelalte state independente. Ca stat care se bucura de independenţa deplină, România putea să-şi înfăptuiască nestingherită politica externă şi internă;

  • Erau recunoscute României: Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor;

  • Se recunoştea independenţa Serbiei, Muntenegrului şi României (conform Tratatului de pace de la San Stefano), cu condiţia acordării drepturilor de cetăţenie şi locuitorilor de altă religie decît cea creştină;

  • Judeţele Cahul, Izmail şi Bolgrad erau încorporate din nou Rusiei Ţariste;

  • Principatul autonom Bulgaria, conceput în granițe foarte mari în Tratatul de la San Stefano și plasat sub infruență rusă, era simţitor micşorat teritorial. Se constituia provincia autonomă Rumelia,condusa de un guvernator crestin, numit de Sublima Poartă;

  • Austro-Ungaria primea spre administrare Bosnia şi Herţegovina;

  • Anglia lua Insula Cipru, în urma unei înţelegeri cu Turcia;

     

 

 

 

 

1901 (1/14) : D. G. Kiriac a  înfiinţat la Bucureşti, Societatea corală „Carmen” (pentru răspândirea şi cultivarea muzicii în popor).

Concertul inaugural a avut loc la 18/31 decembrie 1901)

 

 

 

 

 1906: La Constanţa apărea, bilunar şi şapirografiată, prima publicaţie în limba armeană, „Maro”, editată de Murat Kevorkian Vanigoglu, fondatorul bisericii şi şcolii armeneşti din oraş.

Pe frontispiciul publicaţiei se menţiona: „Primul ziar din România în limba armeană, etnografic şi istoric. Fondat la 1 iunie 1906, apare la fiecare 1 şi 16 ale lunii” (1/14)

 

 

 

 

 1908 (1/14): S-a înfiinţat Societatea anonimă pentru distribuirea produselor petroliere „Distribuţia” (cu participarea societăţilor „Steaua Română”, „Aurora”, „Româno-Americană”, „Columbia” etc.);

Societatea avea monopolul desfacerii în ţară a produselor, fiecare membru păstrându-şi, însă, deplina libertate atât în privinţa producţiei, cât şi a exportului.

 

 

 

 

 

 

 

1914: Are loc vizita oficială a țarului Rusiei, Nicolae al II-lea și al familiei imperiale ruse, la Constanța, în România.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1919: A murit istoricul şi filologul Ioan Bogdan,  unul dintre fondatorii slavisticii în România.

A fost  membru titular al Academiei Române din 1903 și vicepreşedinte al acestui for (1910-1913; 1916-1919); (n. 1864).

1920: Au fost stabilite relaţii diplomatice între România şi Vatican, la nivel de legaţie.

 

1923: In România unita, se editează pentru vorbitorii de limbă rusă din orașul Tighina, cotidianul social-politic și informațional Tighinskii listok.

Ziarul s-a tipărit pană la 4 octombrie 1924. Ultimele sale numere au avut începînd cu cel din 7 martie 1924, denumirea Nașe vremea. Pe lîngă Tighinskii listok, a apărut zilnic în limba română o publicație prescurtată cu titlul Foaia Tighinei.

 

 

1928: S-a născut  muzicologul Petre Brâncuşi, fost director al Direcţiei Muzicale a Societăţii Române de Radio şi Televiziune (1968-1972); (m. 1995)

La Târgu-Jiu este organizat anual Simpozionului Naţional „Petre Brâncuşi”, care ii este  dedicat.

 

 

 

 

 

 

 

1929: Este înfiinţat primul muzeu în aer liber din România – Parcul Etnografic Naţional „Romulus Vuia” din Cluj-Napoca, ca secție a Muzeului Etnografic al Ardealului, prin hotărârea Ministerului Cultelor şi Artelor.

Parcul a fost recunoscut oficial prin Legea privitoare la organizarea Muzeului Etnografic al Transilvaniei şi a Parcului Naţional din Cluj, publicată în Monitorul Oficial din 5 aprilie 1932. Întemeietorul parcului, etnograful Romulus Vuia, a optat pentru o formă de organizare în care unele gospodării rurale originale urmau să fie locuite de ţărani, antrenaţi în activităţi economice tradiţionale. Suprafața inițială a parcului era de 75 de hectare.

 

 

 1931: S-a născut matematicianul Petru T. Mocanu; studii în domeniul teoriei geometrice a funcţiilor analitice; autor de lucrări didactice, monografii; membru titular al Academiei Române din 2009; (m. 2016).

 

 

 

 

 1935: Regele Carol al II- lea  al României a vizitat orasul Hotin  din Basarabia, unde a pus piatra de temelie a spitalului județean și a vizitat cetatea.

 

 

 

 

 

1937: In România este desființată Universitatea Săsească, unitate politică și administrativă a sașilor transilvăneni, care  activa din 1876 ca fundație.

 

Universitatea săsească denumită în limba germană:  cu numele complet „Sächsische Nationsuniversität”(Universitatea Naţiunii Săseşti), a fost un organism politic de autoadministrare al saşilor transilvăneni  constituit la ordinul lui Matei Corvin în 1486, care a funcţionat până la jumătatea secolului al XIX-lea (1486–1876) ca „administraţie autonomă”, iar de atunci si până la desfiinţarea sa definitivă, în 1937, ca fundaţie.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Universitatea săsească, îngloba cele şapte scaune ale Sibiului (Orăştie, Sebeş, Miercurea, Sighişoara, Nocrich, Cincu şi Rupea), Scaunul Şeica şi cel al Mediaşului, formate mai târziu, precum şi Districtul Braşov şi Districtul Bistriţei.

Ca urmare a constituirii sale in evul mediu, comunitatea săsească din Transilvania a devenit „naţiune politică” alături de maghiari şi secui, având drept de reprezentare în Dieta Transilvaniei.

Cuvântul „Universitate” nu are nici o legătură cu noţiunea de „învăţământ superior”. Prin „Naţiune” se desemna grupul etnic sau etnia germana saseasca. Prin urmare, în termenul „Nationsuniversität” este vorba de totalitatea unei naţiuni sau a unui grup etnic, in acest caz fiind vorba despre „totalitatea saşilor transilvăneni”, de pe teritoriul pe care s-au stabilit in Transilvania.

În 6 februarie 1486, Thomas Altemberger, care a fost primar al Sibiului între 1473-1490, a primit de la regele Matei Corvin diploma care întărea privilegiile Diplomei andreene pentru „toţi saşii trăitori în părţile ardelene ale regatului” (universorum Saxonum nostrorum partium regni nostri Transsilvanorum) şi le-a extins asupra întregului Pământ Crăiesc.

În felul acesta, Matei Corvin a creat Universitatea Naţiunii Săseşti, care a stabilit pentru câteva secole cadrul vieţii saşilor de pe teritoriile privilegiate, unindu-i într-o singură unitate juridică şi administrativă.

O dată cu creşterea tensiunilor între cele trei stări recunoscute şi cu slăbirea puterii regilor Ungariei, „die Nationsuniversität” s-a transformat într-un instrument de putere al saşilor, care a funcţionat până în secolul al XIX-lea.

Ea era „o reprezentanţă politică” a poporului sas, cu putere de negociere spre exterior iar spre interior, pe Pământul Crăiesc (înlatină Fundus Regius şi în germană Königsboden[2]), o garanţie a autonomiei „de facto” şi o instituţie de autoadministrare (în germană Eygenlandrecht şi în latină Statua)care a fost condusă iniţial de un jude regal, devenit mai târziu comite al saşilor.

Ulterior, acestei unităţi i-au fost încorporate şi sate româneşti ce purtau numele de „scaune-filială”

Între măsurile de reformă luate de împăratul Iosif al II-lea în anul 1781, se număra şi introducerea „concivilităţii”, care anula Constituţia stărilor şi dizolva Universitatea Naţională Săsească.

În 1821, sediul Universităţii Săseşti s-a instalat în Casa Hecht, cunoscută şi drept casa comesului, aflată în Piaţa Mare din Sibiu.

În contextul revoluţiei de la 1848, Universitatea Săsească a fost desfiinţată din nou şi nu a mai dobândit niciodată importanţa pe care o avea în trecut. După revoluţia de la 1848, saşii au pierdut, unul câte unul, din vechile drepturi

Prin legea din 1 iunie 1937, publicată în Monitorul Oficial nr. 124, din 1.VI.1937, fundaţia Universitatea Săsească a fost definitiv desfiinţată, iar întregul ei patrimoniu de bunuri a fost împărţit între Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană din România, a saşilor din România şi Societatea culturală română „Aşezământul Cultural Mihai Viteazul”, care a fusese înfiinţat prin aceeaşi lege.

 

 

1938: A decedat Gustav Oswald Kisch, filolog şi istoric sas din Transilvania; autorul teoriei identităţii graiului german bistriţean, cu cel luxemburghez, de unde concluzia emigrării saşilor din regiunea Mosela (Luxemburg) în Transilvania; a fost membru de onoare al Academiei Române din 1933; (n. 1889).

 

 

 

 

1938: În  România, este adoptată Legea pentru organizarea Consiliului economic superior (creat înca din  1936), care avea scopul de a dirija întreaga viaţă economică a ţării. 

 

 

 

 

1939: In România se desfasoara alegeri parlamentare,  în urma cărora Frontul Renașterii Naționale – care prezentase liste unice, fără contracandidați – obține toate locurile în Adunarea Deputaților și în Senat.

Frontul Renașterii Naționale a fost un partid înființat de regele Carol al II-lea la data de 16 decembrie 1938, fiind primul partid de masă din România.

Decretul-lege pentru înființarea Frontului Renașterii Naționale specifica în Art. 1 că Frontul Renașterii Naționale este „unică organizație politică în stat„, pentru ca Art. 7 să specifice că „orice altă activitate politică decât acea a F.R.N. fiind socotită clandestină, iar autorii pedepsiți„.

Scopul declarat al F.R.N., enunțat în Art. 2, „mobilizarea conștiinței naționale în vederea întreprinderii unei acțiuni solidare și unitare românești de apărare și propășire a patriei și de consolidare a statului„.

Art. 6 prevedea că numai F.R.N. avea dreptul de a depune candidaturi în alegeri.

În Monitorul Oficial din 22 iunie 1940 a apărut Decretul-lege pentru transformarea Frontului Renașterii Naționale în Partidul Națiunii, al cărui prim articol specifica faptul că: Frontul Renașterii Naționale devine partid unic și totalitar, sub denumirea de Partidul Națiunii. El va funcționa sub conducerea supremă a Majestății Sale Regelui.

 

 

 

 

 

Imagini pentru Carol al II-lea photos

 

Foto: Carol al II-lea

 

 

 

 

 

 

 

1946: Dupa o detenție de peste un an la Moscova, Ion Antonescu (fostul conducator al statului român), a fost executat  prin împușcare în incinta inchisorii Jilava, împreuna cu alți trei membri ai guvernului său, după ce a fost condamnat de un așa zis „Tribunal al Poporului”, pentru “trădare, crime de război și crime împotriva păcii”.

 

 

 

Ion Victor Antonescu (n. 2 iunie 1882, Piteşti – d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava) a fost un om de stat român, ofiţer de carieră, general, şeful secţiei de operaţii a Marelui Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, ataşat militar la Londra şi Paris, comandant al Şcolii Superioare de Război, şef al Marelui Stat Major şi ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944, a fost prim-ministru al României şi Conducător al Statului.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1946: A fost executat  Gheorghe Alexianu, profesor universitar si om politic român, fost guvernator al Transnistriei ; (n. 1897).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1946: A fost executat Mihai Antonescu, avocat si  om politic  român, fost vicepreședinte al Consiliului de Miniștri condus de mareșalul Ion Antonescu;  (n. 1904).

 

 

 

 

 

 1946: A fost executat generalul Constantin Z. („Piki”) Vasiliu (n. 16 mai 1882 Focșani), comandantul Jandarmeriei Române (1940 – 23 August 1944) și subsecretar de Stat la Ministerul de Interne (3 ianuarie 1942 – 23 august 1944).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1948: A apărut Decretul privind ratificarea de către Guvernul român a actelor constitutive ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii – OMS, cu sediul la Geneva, semnate în 1946 (din 1948 OMS devine organizaţie specializată a ONU)

 

 

 

 

 

1949: S-a inaugurat Teatrul de Vest Reşiţa cu piesa „Cumpăna”, de Lucia Demetrius. Prima stagiune a noului teatru a fost mai scurtă ca celelalte (1 – 16 iunie 1949), spectacolele cu cele trei premiere („Cumpăna”, „Confruntarea”, „O scrisoare pierdută”) fiind realizate de un colectiv venit de la București.

 

 

 

 

 

 1950: Este inaugurat oficial Palatul Pionierilor, în incinta Palatului Cotroceni din Bucuresti.

NOTĂ: Palatul Pionierilor a fost mutat, la 25 octombrie 1975, într-o clădire din Str. Sfinţii Apostoli, iar la 1 iunie 1986 s-a inaugurat oficial actualul Palat Naţional al Copiilor din Parcul Tineretului.

 

 

 

 

 

 1952: A murit Gavril Rotică (pseudonimul lui Gavril Rotariu), poet (considerat un fel de Octavian Goga al Bucovinei) şi gazetar de marcă (cunoscut, în special, datorită campaniilor sale pentru reîntregirea ţării); a făcut parte din delegaţia la Congresul Naţional al Bucovinei (întrunit la 15/28 noiembrie 1918, în sala sinodală de la Cernăuţi), la care s-a hotărât unirea Bucovinei cu Ţara (n. 1881).

 

 

 

 

1956: S-a născut in București, scriitorul român Mircea Cărtărescu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cărțile sale au fost traduse în limbile engleză, italiană, franceză, spaniolă, poloneză, suedeză, bulgară, maghiară și alte limbi.

Actualmente, Mircea Cărtărescu este conferențiar universitar la Catedra de literatură română a Facultatii de litere a Universitatii Bucuresti. 

In aprilie 2015 i-a fost acordată una dintre cele mai prestigioase distincţii literare europene, Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură Europeană (Österreichischer Staatspreis für Europäische Literatur), pentru întreaga operă literară;

Potrivit academicianului francez de origine română Eugène Ionesco, câştigătorul din 1970, Mircea Cărtărescu este primul autor român distins cu acest premiu literar de mare tradiţie, decernat din 1965

 

 

 

 

 

 

 

 

1957: S-a inființat in Bucuresti, Muzeul Literaturii Române,  fondat de către criticul si istoricul literar Perpessicius (Dumitru Panaitescu), care a fost si primul director al acestei instituții.

  Muzeul Naţional al Literaturii Române deţine peste 300.000 de piese organizate în 300 colecţii (sec. XV-XX), cuprinzând manuscrise ale unor scriitori români precum Mihai Eminescu, Ion Creangă, Vasile Alecsandri, Lucian Blaga, I.L. Caragiale, Titu Maiorescu şi mulţi alţii. Colecţiile sunt completate de cărţi vechi şi rare, documente istorico-literare, lucrări de artă plastică (grafică, pictură, scluptură), periodice, obiecte şi mobilier memorial, fotografii, înregistrări audio-video.

Clădirea în care îşi desfăşura activitatea Muzeul Naţional al Literaturii Române a fost retrocedată în anul 2014, proprietarul  somând instituţia în privinţa întreruperii activităţii începând cu data de 15 iunie a aceluiaşi an; tezaurul MNLR a fost mutat în incinta Casei Presei din Bucureşti.

 

 

 

 

 

 

1957: Televiziunea Româna a transmis prima emisiune pentru copii de la Teatrul Țăndărică din București.

 

 

 

 

Imagini pentru Teatrul Țăndarică din București.photoâ

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1962: S-a născut politicianul roman Adriean Videanu, fost ministru în Guvernul României, fost primar general  al Bucureștiului.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1971: S-a născut  cântăreața de muzică uşoară și prezentatoare radio -tv, Monica Anghel.

 

 

 

 

 

 

 

 

A  câștigat Festivalului Internațional „Cerbul de aur”, ediția 1996 și a participant, ca reprezentantă a României, la concursul Eurovision (ediția din 1996 alături de formația Sincron și ediția din 2002, împreună cu  Marcel Pavel).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1972: S-a deschis la Constanţa, primul delfinariu public constituind prima formă muzeistică de acest gen din ţara noastră şi prima din sud-estul Europei la acea dată.

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru Constanţa, primul delfinariu public photos

 

 

1975: A murit Eugen Filotti, publicist şi traducător, diplomat; a participat la toate şedinţele Societăţii Naţiunilor Unite între anii 1928 şi 1935; a fost membru în delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris, din 1946, alături de Lucreţiu Pătrăşcanu şi Mihail Ralea; (n. 1896).

 

 

 

 

 1982: A murit actorul Constantin Neamţu-Ottonel; (n. 1885).

 

 

 

1992: Agenţia Naţională de Privatizare începea (conform Hotărârii de Guvern 154/1992),  acţiunea de distribuire a carnetelor cu certificatele de proprietate către toţi cetăţenii români.

 

 

 

 

1993: Se introduce în România taxa pe valoarea adăugată (TVA).

 Noul Cod fiscal, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2016, a modificat major reglementările aplicabile până acum. Actul normativ a adus modificări importante tuturor zonelor importante ale fiscalităţii, inclusiv sistemului de cote de taxă pe valoarea adăugată (TVA).

Astfel, în acest an, cota standard de TVA scade de la 24% la 20%, urmând ca din 2017 aceasta să ajungă la 19%, în timp ce pentru anumite livrări de bunuri şi prestări de servicii se va aplica o cotă de TVA redusă, de 9% sau chiar 5% în anumite cazuri.

Aşadar, pe tot parcursul anului 2016, cota standard de TVA, de 20%, se va aplica tuturor operaţiunilor de livrări de bunuri și prestări de servicii, cu excepția operațiunilor scutite de taxă și a operațiunilor pentru care sunt valabile cotele reduse

 

 

 

 

 

1997: La ora 6:50, din Gara de Nord a plecat primul tren InterCity Express „Marea Neagră”, care asigura pe perioada sezonului estival, de trei ori pe zi, legătura între București și Constanța.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Odată cu introducerea acestui tren în circulație, s-au realizat și două premiere românești: apariția primului tren privat și depășirea plafonului de 100 km/h pentru o viteză comercială.

La exploatarea acestui tren, SNCFR participă cu 15% din acțiuni, Astra Vagoane Arad cu 10%, restul procentelor fiind asigurate de alte firme private.

 

 

 

 

 

 2004: A murit George Muntean, istoric şi critic literar, jurnalist, om politic; fost membru al Lojei masonice Bucovina; în anul 1996 a candidat la preşedinţia României din partea Partidului Pensionarilor; (n. 1932).

 

 

 

 2006: A murit Radu Constantin Bălescu, fizician belgian de origine română; contribuţii în fizica statică, teoria cinetică, fizica plasmei, fuziunea termonucleară controlată; membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 1990; (n. 1932).

 

 

 2018: A murit solista și textiera Roxana Popescu; (n. 1958).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1 iunie – Ziua Copilului

 

 

 

 

                                       Imagini pentru ziua copilului 1 iunie

Ziua Internationala a Copilului a fost stabilita la Conferinta Mondiala pentru Protejarea si Bunastarea Copiilor, organizata la Geneva din 1925.

Nu este tocmai clar de ce ziua de 1 iunie a fost stabilita ca fiind Ziua Internationala a Copilului.

Una dintre teorii spune  ca, un numar de copii orfani chinezi au fost stransi  pentru a sarbatori Festivalul Dragonului de consulul chinez din  San Francisco, chiar pe 1 iunie, data care a coincis cu Conferinta de la Geneva.

De atunci s-a stabilit ca 1 iunie sa fie Ziua Internationmala a Copilului, mai ales intarile comuniste.

In vest, aceasta zi este sarbatorita in alte zile ale anului, dar nu i se acorda prea mare atentie.

Astfel, aceasta zi a fost interpretata ca fiind o sarbatoare comunista.

Ziua Copilului este sarbatorita in lume la date diferite. In 25 de tari, in majoritate foste sau actual comuniste la 1 Iunie; Vesticii au date separate : Germania, partea de est, la 1 Iunie, Germania, partea vestica, la 20 Septembrie. India, la 14 Noiembrie Japonia, Coreea de Sud, la 5 Mai .

In  1989 , la 20 noiembrie, Adunarea Generala a Natiunilor Unite a adoptat  Conventia privind Drepturile Copilului , aceasta fiind  ratificata si de Parlamentul Romaniei,  devenind conform Constitutiei, parte integrata a dreptului intern in tara noastra.

 Ziua Internationala a Copilului a fost stabilita la Conferinta Mondiala pentru Protejarea si Bunastarea Copiilor, organizata la Geneva din 1925.

Nu este tocmai clar de ce ziua de 1 iunie a fost stabilita ca fiind Ziua Internationala a Copilului.

Una dintre teorii spune  ca, un numar de copii orfani chinezi au fost stransi  pentru a sarbatori Festivalul Dragonului de consulul chinez din  San Francisco, chiar pe 1 iunie, data care a coincis cu Conferinta de la Geneva.

De atunci s-a stabilit ca 1 iunie sa fie Ziua Internationmala a Copilului, mai ales intarile comuniste. In vest, aceasta zi este sarbatorita in alte zile ale anului, dar nu i se acorda prea mare atentie.

Astfel, aceasta zi a fost interpretata ca fiind o sarbatoare comunista.

Ziua Copilului este sarbatorita in lume la date diferite. In 25 de tari, in majoritate foste sau actual comuniste la 1 Iunie; Vesticii au date separate : Germania, partea de est, la 1 Iunie, Germania, partea vestica, la 20 Septembrie. India, la 14 Noiembrie Japonia, Coreea de Sud, la 5 Mai .

In  1989 , la 20 noiembrie, Adunarea Generala a Natiunilor Unite a adoptat  Conventia privind Drepturile Copilului, aceasta fiind  ratificata si de Parlamentul Romaniei, devenind conform Constitutiei, parte integrata a dreptului intern in tara noastra.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CITIȚI ȘI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/06/01/o-istorie-a-zilei-de-1-iunie-video-4/

Bibliografie (surse) :

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008 ;

  2. Crestin Ortodox.ro;

  3. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;

  4. e.maramures.ro ;

  5. Wikipedia.ro.;

  6. mediafax.ro ;

  7. worldwideromania.com ;

  8. Enciclopedia Romaniei.ro ;

  9.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;

  10.  Istoria md;

01/06/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

Petiţia românilor din Transilvania (Supplex Libellus Valachorum Transilvaniae) – cel mai important act politic al românilor transilvăneni din secolul al XVIII-lea

 

 

 

 

Fișier:Supplex Libellus Valachorum.jpg

 

Documentul publicat la Cluj în 1791

 

 

 

 

Supplex Libellus Valachorum a fost un  memoriu al naţiunii române din Transilvania în 1791.

Produs al celor mai luminate minţi ale intelectualităţii româneşti, născut în contextul iluminismului care zguduia vechea Europă, acest act  reprezintă cel mai important act politic al românilor transilvăneni din secolul al  XVIII-lea și a  încununat eforturi îndelungate pentru emancipare politică şi naţională a românilor precum şi o serie lungă de memorii şi petiţii.

Supplex Libellus formulează sintetic revendicările poporului român şi este un document programator pentru lupta pentru emancipare naţională care avea să aibă loc în secolul XIX, până la apariţia după o sută de ani a  Memorandumului din 1892.Memoriul se adresa împăratului Leopold al II-lea al Austriei, instalat de numai un an pe tron, după moartea reformatorului Iosif al II-lea.

Înainte de moarte, Iosif al II-lea, dezamăgit de efectele politicii sale reformatoare, revocase reformele şi provocase refacerea imperiului absolutist, dar care trebuia să dea socoteală fermentului produs de reformă şi de ideile revoluţionare franceze.În lumina acestor evoluţii, românii din Transilvania, ca şi celelalte popoare din imperiu, trebuiau să reacţioneze pentru a-şi formula propriile revendicări.

La redactarea memoriului au participat, direct sau indirect, Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ioan Budai-Deleanu, Ioan Molnar-Piuariu, Iosif Mehesi de la Cancelaria aulică, Ioan Para vicarul de Năsăud, Ignatie Darabant episcop de Oradea şi alţii.Prima versiune a fost redactată în limba germană, iar forma finală a fost în limba latină. Teza fundamentală a documentului este că „drepturile omului şi ale societăţii civile” sunt ţinta cea mai înaltă a împărăţiei şi că nicio parte a cetăţenilor nu trebuie să lipsească pe alta de drepturile ei şi să o asuprească.

Prin urmare naţiunea română cere să i se redea drepturile străvechi de care a fost despuiată fără nici un drept în secolul XVII. Petiţia arată că naţiunea română este cea mai veche şi mai numeroasă din Transilvania şi face un scurt istoric al naţiunii române, care se trage din coloniştii lui Traian şi a rămas neclintită în faţa năvălirilor barbare, a ales pe regele ungurilor Tuhtum după ce ducele Gelu a pierdut lupta cu ei, că românii sunt creştini încă de pe vremea stăpânirii romane. Pe de-o parte sunt aduse argumente istorice, pe de altă parte argumente bazate pe superioritatea numerică.

Scopul final al românilor este acela de a intra în viaţa politică a ţării în virtutea echităţii date de numerozitatea ei.

Memoriul a fost sortit eşecului de momentul politic nefavorabil. Revendicările sale presupuneau o revizuire fundamentală a sistemului constituţional al naţiunilor politice recunoscute. Dieta din 1790-1791 ţintea la restabilirea privilegiilor feudale, românii fiind excluşi în continuare de la viaţa politică, iar împăratul a fost nevoit să cadă de acord cu marea nobilime.

Astfel, atunci când memoriul a ajuns la împărat, el căzuse deja de acord cu nobilimea, dar l-a trimis Dietei pentru dezbatere. Cancelaria Aulică în frunte cu contele Samuel Teleki respinge punct cu punct revendicările românilor, considerând inutilă ridicarea unei a patra naţiuni recunoscute.

Memoriul a fost citit în Dietă în iunie 1791, producând consternare şi indignare. Referatul Dietei fu prezentat în şedinţa din 2 iulie, atacând toate fundamentele revendicărilor.

În mare Dieta refuză să accepte faptul că românii vor să constituie o naţiune politică proprie, motivând că ei se bucură deja de toate drepturile în cadrul naţiunilor existente, iar o naţiune nouă ar răsturna întreg sistemul. Se consideră chiar că românii sunt suficienţi reprezentaţi în Dietă (deşi ăn componenţa ei era doar un român din 422!) Ca răspuns, Stările au legiferat explicit menţinerea sistemului constituţional.

În rândurile elitei româneşti această evoluţie a dus la o alarmare generală care s-a transformat în timp într-o luptă febrilă pentru cauza naţională  care a dus la cristalizarea conştiinţei de sine a naţiunii române majoritare in Transilvania; http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Supplex_Libellus_Valachorum.

 

 

 

 

 

Gheorghe Sincai

 

 

 

 

 

 

 

Petru Maior  (n. circa 1756, Târgu Mureş — d. 14 februarie 1821, Budapesta), istoric, filolog şi scriitor român transilvănean, protopop greco-catolic de Reghin, reprezentant de frunte al Şcolii Ardelene.

 

 

 

 

 

 

 

 

PETIŢIA VALAHILOR DIN TRANSILVANIA

FERICITE AUGUSTE ÎMPĂRATE,

 

   Fiindcă, în cârmuirea acestui imperiu, cea mai înaltă ţintă şi cel mai îndreptăţit gând al Maiestăţii Voastre este acela ca, pretutindeni, drepturile atât ale omului, cât şi ale societăţii civile, să se extindă, înainte de toate, la toţi membrii care o alcătuiesc prin unirea lor şi susţin şi cu viaţa şi cu avutul lor sarcinile conservării ei, şi ca o parte dintre cetăţeni să nu se rupă <de cealaltă>, pentru a o lipsi <pe aceasta> cu silnicie de drepturile ei şi a o asupri; de aceea naţiunea română care trăieşte în Marele Principat al Transilvaniei pe calea acestei suplici cade în mod public la tronul Maiestăţii <Voastre> şi se roagă din toate puterile să i se dea înapoi străvechile drepturi, care sunt legate prin însăşi firea lucrurilor de toţi cetăţenii şi de care, în secolul trecut, ea a fost despuiată, cum se va arăta îndată, fără nici un drept, ci numai din cauza vitregiei acelor timpuri.

  Naţiunea română este cu mult cea mai veche dintre toate naţiunile Transilvaniei din vremea noastră, întrucât este lucru sigur şi dovedit, pe temeiul mărturiilor istorice, a unei tradiţii niciodată întrerupte, a asemănării limbii, datinilor şi obiceiurilor, că ea îşi trage originea de la coloniile romane aduse la începutul secolului al doilea de către împăratul Traian. în nenumărate rânduri, în Dacia, cu un număr foarte mare de soldaţi veterani, ca să apere Provincia.

  Urmaşii lui Traian Augustul au stăpânit Dacia câteva secole. Sub a lor neîntreruptă stăpânire, în această Provincie a fost răspândită şi credinţa creştină după ritul bisericii răsăritene prin străduinţa episcopilor Protogen, Gaudenţiu, Niceta şi Theotin, mai ales în secolul al IV-lea, după cum ne-o arată aceasta întreaga istorie bisericească.

  Într-aceea. chiar din secolul al III-lea, ginţi barbare începuseră să primejduiască soarta <oamenilor> în această bogată Provincie a Imperiului roman, şi ele au izbutit să-şi facă locuinţe statornice un timp oarecare în unele părţi ale ei; totuşi, ele nu putuseră merge nicidecum aşa de departe, încât să stingă acolo cu totul numele sau puterea romanilor; căci este lucru sigur că, în secolul al VI-lea chiar, mai multe cetăţi întărite, mai ales pe ţărmurii Dunării, erau supuse acolo împăraţilor romani din Răsărit, dar părţile dinlăuntru ale Provinciei erau pîine de un număr aşa de mare de locuitori romani, încât chiar de prin secolul al VII-lea, scuturând jugul străinilor, ele şi-au făurit un stat propriu.

  Acest noroc l-a avut mai ales acea parte a Daciei care astăzi poartă numele de Transilvania şi locuitorii romani ai acesteia, după ce au înlăturat stăpânirea altor ginţi, au ascultat de principi proprii, aleşi din sânul naţiunii lor, până la venirea ungurilor.

  A rămas apoi, durând până în ziua de azi, acel vestigiu al stăpânirii pe care, între celelalte popoare străine ce s-au perindat după dânşii în această <parte de loc>, au avut-o şi unele ginţi slave asupra locuitorilor romani ai Daciei, <şi anume> că numirea de vlahi sau valahi, care pentru popoarele slave denota, după mărturia lui Luciu Dalmatul şi Cromer Polonul, orice roman, italic sau latin, s-a păstrat în timpurile de mai târziu numai pentru locuitorii romani ai Daciei.

  Când ungurii către sfârşitul secolului al IX-lea, sub ducele <lor> Tuhutum, au năvălit în părţile Transilvaniei, locuitorii romani ai acestor <părţi> se numeau cu numele, schimbat, de vlahi, după mărturia celui mai vechi scriitor al Ungariei, Anonymus, notarul regelui Bela: în fruntea lor se afla în clipa aceea ducele lor propriu Gelu, cu putere supremă, nenorocos însă în lupta la care a pornit cu ungurii spre apărarea patriei sale, de vreme ce în acea luptă el şi-a pierdut şi domnia şi viaţa.

  După această tristă soartă a principelui <lor>, locuitorii romani ai Provinciei care apar cu numele de vlahinu s-au mai împotrivit ungurilor, ci, văzând moartea domnului lor (după cum povesteşte Anonymus, notarul regelui Bela, în „Historia Ducum Hungariae”, cap.VI), dându-şi dreapta, de buna lor voie şi-au ales ca domn pe Tuhutum. ducele ungurilor, şi şi-au întărit credinţa prin jurământ.

  Gyula cel bătrân, nepotul ducelui Tuhutum, şi el duce al Transilvaniei, făcând un drum la Constantinopol, a îmbrăţişat acolo, în secolul al X-lea, credinţa creştină după ritul bisericii răsăritene şi, luând cu sine în Transilvania pe călugărul Ieroteu, înălţat după aceea în scaunul de episcop, a adus în sânul aceleiaşi biserici şi pe mai mulţi din poporul său, după cum ne-o arată aceasta Samuel Timon în „Imagine antiquae Hungariae”, cartea a III-a, cap.5.

  În secolul al XI-lea. după ce sfântul rege Ştefan, învingând pe ducele Gyula cel tânăr, a alipit Transilvania de regatul Ungariei, şi ceilalţi unguri din Transilvania au trecut la religia creştină; prin străduinţa însă a preoţilor credincioşi bisericii apusene, care lucrau la convertirea lor, ei au fost alipiţi bisericii apusene; şi cum şi ceilalţi unguri, convertiţi încă din timpul ducelui Gyula cel bătrân la religia lui Cristos, trecuseră rând pe rând la biserica apuseană aproape numai locuitorii români ai Provinciei au rămas în sânul bisericii răsăritene.

  Această deosebire în ceea ce priveşte riturile bisericeşti nefiind întru nimic o piedică, drepturile cetăţeneşti erau comune ambelor popoare, adică şi celui unguresc şi celui românesc, din vremea în care, sub ducele Tuhutum, ele s-au întrunit într-o singură societate: ajungă, pentru a nu lungi vorba, a aduce drept dovadă a acestui adevăr scrisoarea autentică a conventului Fericitei Fecioare Maria din Cluj-Mănăştur, scrisă în anul 1437, pe care preailustrul Pray a dat-o la lumină în a VII-a Dissertatio Historico-Critica § 8 cu următorul cuprins:

 „Paul cel mare de Vajda Hâza, stegarul obştii locuitorilor ţării unguri şi români din părţile Transilvaniei etc.” în acelaşi loc, preailustrul autor observă că, în această scrisoare a conventului, obştea locuitorilor ţării unguri şi români se referă la un act al sfântului rege Ştefan, în care s-ar vorbi de imunităţile lor, ceea ce este o nouă dovadă că amândouă naţiunile au avut aceleaşi imunităţi şi s-au bucurat de aceleaşi drepturi regnicolare.

  Încă în acelaşi secol şi în anul în care era dată această scrisoare a conventului, naţiunea ungurească făcu, ce-i drept, o uniune cu totul particulară, de ajutor reciproc, atât cu secuii, conaţionalii lor, care în aceeaşi vreme începuseră a alcătui o naţiune aparte, cât şi cu saşii, aduşi în Provincie în secolul al XII-lea: această uniune a fost înnoită în anul imediat următor 1438, după cum arată acest lucru scrisoarea de mărturie, emisă cu privire la aceasta, a vicevoievodului din acea vreme. Lorand Lepeş.

  Totuşi acea <uniune> n-a dăunat întru nimic drepturilor regnicolare ale naţiunii române, ba soarta acesteia era cât se poate de înfloritoare chiar în secolul acela în care a fost întemeiată amintita uniune; în adevăr, din sânul acestei naţiuni a fost promovat un Ioan Corvin de Hunedoara la cele mai înalte onoruri publice, mai întâi în Transilvania, şi pe urmă ridicat în slujba de căpitan suprem şi guvernator în regatul Ungariei, iar nemuritorul său fiu Matia înălţat chiar în tronul ţării; şi, spre a ne fi permis să trecem sub tăcere pe alţi voievozi ai Transilvaniei, oameni din această naţiune, un Ioan Geczy, din a cărui familie se zice că şi până astăzi mai trăiesc câţiva nobili români în comitatul Dobâca, a îndeplinit cu mare laudă înalta slujbă de guvernator al Transilvaniei, iar un Ştefan Josika, român de origine şi de neam (după mărturia istoricului Wolfgang de Bethlen), înalta slujbă de cancelar sub principele Sigismund Báthori pe la sfârşitul secolului al XVI-lea.

  Pe la mijlocul aceluiaşi secol Nicolae Olahul, născut la Sibiu, din părinţi de asemenea români, se ilustra în Ungaria prin demnitatea de arhiepiscop al Strigoniului şi de cancelar al ţării, iar fratele său Matei îndeplineşte slujba ereditară de jude regesc al Scaunului Orăştiei din Transilvania; şi aceşti însemnaţi bărbaţi şi în statul ungar şi în acela al Transilvaniei nu-şi ascundeau originea lor românească, ba cei doi Corvini, după mărturia lui Bonfini şi a lui Luciu Dalmatul, se mândreau că ei, ca şi naţiunea lor, îşi trag originea din coloniile romanilor.

 Afară de aceasta, împăratul Ferdinand I adevereşte originea şi a Corvinilor şi a sus-zisului arhiepiscop al Strigoniului şi cancelar al său, <fii> ai neamului românesc, vlăstare ale romanilor, când în diploma familiei amintitului arhiepiscop, conferită la 23 noiembrie 1548, el se exprimă în aceste cuvinte:

 „Aşa sunt aproape toate originile celor mai lăudate neamuri, între care românii, conaţionalii tăi, n-au cea de pe urmă <origine>, ca unii care se ştie că se trag din stăpâna lumii, din urbea Roma: de aceea şi acuma pe limba lor ei se numesc romani: acest neam al tău prin vitejia lui a fost preaputernic, născător al multor foarte mari căpitani. între care şi Ioan Huniade, părintele vestitului rege Matia, şi străbunii tăi, foarte aproape de vremea lui, se zice că s-au ilustrat mai cu deosebire”.

  După uniunea făcută în anii 1437 şi 1438 între unguri, secui şi saşi, neamul românesc i-a născut pe aceşti mari bărbaţi şi pe mulţi alţii care au binemeritat de la patrie <şi> care au fost aleşi şi ridicaţi prin liberele sufragii ale Stărilor şi Ordinelor la toate slujbele şi demnităţile chiar cele mai înalte, aşa încât în toate secolele trecute până în secolul al XVII-lea neamul românesc s-a bucurat în chip statornic de toate drepturile regnicolare ca şi ceilalţi cetăţeni, şi nicăieri, chiar câtuşi de puţin, sus-zisa uniune n-a vătămat drepturile cetăţeneşti ale neamului românesc, nici n-a cercat la început să le vatăme. 

  În timpul acesta, reforma bisericii apusene, începută de Calvin, Luther şi Socinus, făcând, încă din secolul al XVI-lea, mari progrese şi în Transilvania şi în felul acesta făcându-se sciziunea locuitorilor unguri, secui şi saşi în ceea ce priveşte religia în patru părţi, şi anume: romano-catolică. calvino-reformată, evanghelico-luterană şi sociniano-unitariană, s-au făcut în adunările publice ale Stărilor şi Ordinelor mai multe articole, prin care se luau măsuri cu privire la securitatea acestor părţi, dezbinate în privinţa religiei: şi toate cele patru religii pe care le mărturiseau ungurii, secui şi saşii, împărţiţi, după diversitatea lor, în patru părţi, au fost declarate prin acele articole ca primite după lege, aşa cum ne-o arată limpede Constituţiile Aprobate ale ţării, adunate la porunca şi cu încuviinţarea Principelui George Rákóczi din articolele dietale de la anul 1540 până la 1653, partea I, tit.1, art.2.

  În aceste articole însă nu se făcuse nici o menţiune despre biserica greco- orientală, la care a trecut neamul românesc din timpul convertirii sale la Cristos; dar nici nu trebuia şi nici nu se putea face acea menţiune deoarece acele articole aveau ca obiect numai religiile născute în Transilvania prin reforma bisericii latine.

A rămas aşadar biserica greco-orientală din Transilvania sau mai curând neamul românesc ce ţine de dânsa şi cu privire la religie în aceeaşi stare în care se găsea înainte de a fi fost făcute aceste articole, adică în exerciţiul cel mai liber al religiei sale şi în folosinţa tuturor drepturilor legate de el, lucru pe care îl dovedeşte îndeajuns şi cartea de danie a reginei Isabela dată cu privire la episcopatul de rit grec din Geoagiul de Sus, dăruit vrednicului de cinste bărbat Cristofor dimpreună cu toate pertinenţele, veniturile şi foloasele acelui episcopat, în anul 1557, când episcopatul latin de Alba era desfiinţat şi toate bunurile, pertinenţele şi veniturile lui erau atribuite fiscului, şi publicată de preailustrul Benkö în opera sa despre Milkovia, § 145, lit.C.

 Dar această soartă prielnică a neamului românesc s-a schimbat, în secolul de curând trecut al XVII-lea, în ceea ce priveşte atât starea lui civilă, cât şi cea bisericească, după ce, anume, ungurii, secuii şi saşii au înnoit, în anul 1613, 1630 şi 1649, uniunea făcută în anii 1437 şi 1438, şi au avut grijă să se introducă în colecţia de legi făcute <cu începere> din anul 1540, sau în Constituţiile Aprobate atât condiţiile acestei uniuni, cât şi articolele făcute în chipul sus- zis în favoarea celor patru religii, pe care ei le mărturiseau fiind împărţiţi între sine înşişi în acest punct: în adevăr, în această colecţie de legi sau „Constituţii Aprobate” au fost introduse şi cele ce urmează, <lucruri> foarte vătămătoare şi dăunătoare şi naţiunii şi religiei românilor, care aveau de secole o existenţă legală în Provincie, precum:

  Partea I, tit.8, art.1 din Constituţiile Aprobate: Deşi naţiunea română nu e socotită în ţară printre Stări şi religia ei nu e dintre cele primite, totuşi, cât timp vor fi tolerate pentru folosul ţării, ecleziasticii vor observa următoarele etc.

  Partea I, tit.9, art.1: deşi naţiunea română e admisă în ţară în vederea bunului public, totuşi, fiindcă ea, neţinând seamă de starea ei de jos etc.

  Partea a III-a, tit.1, art.1: Ţara constând din trei naţiuni (păzindu-se legile ţării), dacă vreo naţiune ar fi vătămată în libertăţile, privilegiile şi obiceiurile sale, celelalte să fie datoare etc.

  Partea a III-a, tit.53, art.1: fiindcă religia naţiunii române nu e dintre cele patru primite, de aceea nici ordinul călugăresc etc.

  Cum însă au putut fi introduse aceste lucruri în colecţia de legi, nu se poate înţelege. Căci această colecţie, după cum mărturiseşte prefaţa şi aprobarea ei, nu putea fi compusă şi formată decât numai din decretele şi articolele dietale făcute de la anul 1540, în care Transilvania a fost despărţită de Ungaria, până în anul 1653; de la anul 1540 până la 1653 însă nu există nici unul, cu atâta mai puţin vreun articol dietal mai vechi, care să fi hotărât în chip pozitiv că naţiunea română nu trebuie socotită între Stări şi nici religia ei între cele primite, dar că şi una şi cealaltă trebuie să fie admisă în Provincie numai în vederea bunului public.

  Lipsind o lege pozitivă de acest fel, trebuie deci să se tragă încheierea că numai din greşeala sau incuria compilatorilor s-au introdus acele lucruri sau că s-au strecurat în colecţie adaosuri; dacă însă şi intenţia de a face rău a avut în această privinţă vreo influenţă, nu este de datoria naţiunii suplicante a o discuta.

Acuma deodată aceasta este sigur, că în colecţie ne întâmpină unele expresii care arată în chip limpede mai mult ura decât dragostea compilatorilor faţă de naţiunea română. Ca exemplu să fie expresia care apare în sus-citata parte I, tit.9, art.1: totuşi, fiindcă ea <naţiunea română>, neţinând seamă de starea ei de jos

  Astfel, fie că sus-citatele adaosuri au fost introduse în colecţia de legi din greşeală sau din incurie, fie că ele <au fost introduse> cu intenţia de a face rău, totuşi introducerea lor s-a făcut cu precauţie, <şi anume aşa>, încât adaosurile să fie trecute în Aprobate nu în stil direct şi în forma unui statut legal (fiindcă aceasta nu s-ar fi putut face fără citarea articolului pe care să se întemeieze ele, articol care niciodată n-a existat), ci să fie puse înainte, în chip numai de preambul la celelalte statute legale, inserate în colecţie, cu ajutorul particulelor conjunctive deşi sau fiindcă.

  Deşi asemenea premise nu au de obicei nici o putere dacă nu se sprijină pe o bază legală oarecare, acestea totuşi s-au bucurat la mulţi cetăţeni ai Patriei de un aşa succes, încât în curând părerea că naţiunea şi religia românilor ar fi numai tolerată în Principat a fost aproape peste tot statornicită şi propagată până şi la neamurile străine.

  Spre a întâmpina aşadar împotriva acestei opinii, care se sprijină numai pe premisele de mai sus, lipsite de orice temei, trebuie să se facă următoarele reflexii cu privire la acele <premise>, <reflexii> scoase din înseşi legile şi istoria Patriei.

  Se zice în acele premise: deşi naţiunea română nu este socotită între Stări, ci este admisă în ţară numai în vederea bunului public. Cât de străină de adevăr este supoziţia că naţiunea română nu este socotită între Stări ne-o arată acea scrisoare autentică citată mai sus a Conventului Fericitei Fecioare Maria din Cluj-Mănăştur, emanată în anul 1437, în care se spune în chip expres: Obştea regnicolarilor unguri şi români din părţile Transilvaniei; ba acest document autentic dovedeşte în chip învederat că, în timpul în care el a fost dat, Stările Provinciei sau obştea regnicolară consta numai din naţiunile ungurilor şi românilor, şi cum nu se poate aduce nici o lege posterioară care să fi hotărât în chip pozitiv că naţiunea română nu trebuie socotită între Stări şi între locuitorii ţării, este învederat că supoziţia premiselor citate este cu totul lipsită de orice temei.

  Ce va să zică adaosul acela că naţiunea română este admisă în ţară numai în vederea bunului public, nu se poate înţelege, fiindcă aceasta s-ar putea şi ar trebui să se spună despre oricare altă naţiune; de altminteri, termenul admisă nici nu se potriveşte naţiunii române, cu mult mai veche decât toate celelalte naţiuni ale Provinciei; el s-ar putea atribui cu mai mult temei celorlalte naţiuni care, după cum ne arată istoria Patriei şi diplomele principilor, au venit în Principat cu mult mai târziu decât cea română şi au fost admise a locui şi a se bucura de drepturile cetăţeneşti sau prin pacte încheiate sau prin privilegiile principilor.

  Atât istoria Patriei cât şi istoria romană ne arată că românii au locuit în părţile Transilvaniei desigur cu multe secole înainte de a fi venit ungurii şi, când ei, pierzând în luptă pe propriul lor duce Gelu, nu s-au mai împotrivit ungurilor, ci mai curând, de bunăvoia lor, dând dreapta, au ales pe ducele acestora Tuhutum ca domn şi al lor, prin chiar acest fapt au admis de la sine pe unguri la conlocuirea cu dânşii, la concetăţenie, ca şi la comunitatea drepturilor regnicolare. Ungurii au fost mulţumiţi cu această liberă şi spontană acţiune a românilor şi amândouă neamurile şi-au găsit în concetăţenie şi în comunitatea drepturilor fericirea lor, pe care n-au voit s-o încreadă sorţilor unui război ulterior, de al cărui sfârşit nesigur amândouă trebuiau să se teamă.

Din aceasta apar lămurit pactele încheiate între amândouă naţiunile, indicate şi prin cuvintele Anonimului notar al regelui Bela:dându-şi drepta de buna lor voie, românii şi-au ales ca domn şi al lor pe ducele ungurilor Tuhutum.

  Că saşii au venit în părţile Transilvaniei în secolul al XII-lea, <iar> armenii şi bulgarii în secolul al XVII-lea şi că au obţinut <şi ei> admisiunea, ne mărturisesc, afară de istorie, privilegiile şi diplomele principilor.

  Mai rămân germanii, cetăţeni ai Patriei, care, după cum ne-o dovedeşte de asemenea istoria, au venit în Provincie mai ales pe la sfârşitul secolului al XVII-lea cu armata fericitului împărat Leopold şi au obţinut admisiunea exact în acelaşi fel în care <au obţinut-o> şi ungurii, care au venit pe la sfârşitul secolului al IX-lea. Stările Transilvaniei, adică, pe la sfârşitul secolului al XVII-lea s-au supus de bunăvoie domniei Casei Austriece, când era în Provincie o armată împărătească, aşa cum românii, pe la sfârşitul secolului al IX-lea, s-au supus ducelui Tuhutum şi ungurilor, veniţi atunci, alegându-l pe acesta, din propria lor voinţă, şi ca domn al lor, dându-şi dreapta; şi astfel, după cum ungurii au fost admişi sub ducele Tuhutum în concetăţenia românilor, tot aşa germanii, sub împăratul Leopold, au fost admişi în concetăţenia celorlalţi cetăţeni ai Transilvaniei. 

  Se spune, pe lângă aceasta, în adaosurile mai sus-menţionate: totuşi cât timp ele <naţiunea şi religia românilor> vor fi tolerate pentru folosul ţării etc. Fără îndoială acest lucru se poate spune şi despre celelalte naţiuni şi religii, că sunt, desigur, tolerate pentru folosul ţării; căci, dacă n-ar fi tolerate, ar urma, spre cea mai mare pagubă a Provinciei, sau emigrări sau discordii şi tulburări periculoase. întrucât însă termenul a fi tolerat după stilul de astăzi al Curţii înseamnă acelaşi lucru ca şi a fi lipsit de existenţă legală, el nu se poate aplica nici naţiunii, nici religiei românilor, deoarece din cele mai sus zise este sigur că şi naţiunea şi religia aceasta este cea mai veche în Provincie şi că cea dintâi s-a bucurat de drepturile regnicolare, iar cea de-a doua de cel mai liber exerciţiu public, şi că nu există nici o lege, care să fi lipsit fie naţiunea, fie biserica românilor de drepturile sale, prin urmare de o existenţă legală, şi s-o fi declarat ca tolerată.

Nu se opune <la aceasta> faptul că religia românilor nu e specificată între acele religii care se numesc primite în art.2, tit.1 din partea I a Constituţiilor Aprobate; în adevăr, chiar acele vechi articole dietale din care a fost alcătuită citata Lege a Aprobatelor dovedesc în chip învederat că obiectul lor au fost numai acele religii care, mai înainte, în Provincie, sau n-au existat, ci au pătruns acolo întâi şi-ntâi în secolul al XVI-lea, precum sunt cea reformată, evanghelico-luterană şi unitariană, sau mai înainte existaseră, ce-i drept, dar după aceea, printr-o lege publică, au fost tulburate în liberul lor exerciţiu şi în drepturile avute mai înainte şi aproape stârpite, cum era cea romano-catolică.

 Religia românilor nu era nici în rândul acestora, nici în al celorlalte; prin urmare, ea nici nu era obiectul ziselor articole din care a fost alcătuită citata Lege a Aprobatelor şi nu putea fi deci menţionată în această Lege: în acest înţeles adevărat este că în Transilvania sunt numai patru religii primite şi că religia românilor nu ţine de acestea. Dacă însă termenul primită va să fie luat în înţelesul acela că numai acele religii se bucură de o existenţă legală şi de un liber exerciţiu, care se numesc primite, atunci această numire cu atâta mai puţin se va putea refuza religiei românilor, cu cât e lucru sigur că ea este cea mai veche în Provincie, s-a bucurat totdeauna de un exerciţiu public şi n-a fost exclusă de la acesta prin nici o lege publică.

  În ceea ce priveşte adaosul inserat în condiţiile uniunii celor trei naţiuni din Constituţiile Aprobate, partea a III-a, tit.1, ţara constând din trei naţiuni, oricine, după ce va cântări cuprinsul întregului paragraf în care e inserat, uşor va vedea că el nu are alt înţeles decât acela că numai trei sunt în ţară naţiunile care au făcut între ele uniunea.

Adaosul acesta însă cu atâta mai puţin se poate lua în sensul acela că numai cele trei naţiuni unite ar constitui obştea regnicolarilor sau a Stărilor şi Ordinelor din Transilvania, cu cât cele mai sus zise arată în chip evident că naţiunea română s-a bucurat de drepturile regnicolare cu mult înainte de Uniunea făcută între unguri, secui şi saşi, şi că ea a constituit dimpreună cu naţiunea ungurească obştea locuitorilor ţării, fără a fi fost vreodată despuiată de drepturile sale printr-o lege pozitivă.

  Aşadar, toată trista soartă de astăzi a românilor din Transilvania se datoreşte nu legilor, ci vitregiei timpurilor; niciodată desigur nu se va putea dovedi că puterea legislativă în Transilvania a comis această nedreptate, încât să lipsească şi să despoaie naţiunea cea mai veche din Provincie de drepturile cetăţeneşti întărite, după cum s-a arătat mai sus, prin pacte încheiate.

Ba chiar dacă o soartă cu totul nedreaptă ar fi împins lucrurile până acolo, încât clerul acestei naţiuni să fie exclus, rând pe rând, de la drepturile de care se bucură clerul altor naţiuni şi nobilimea de la slujbele şi mai ales de la demnităţile mai înalte, totuşi niciodată această naţiune n-a fost exclusă de la cel mai liber exerciţiu public al religiei sale şi, de asemeni, de la imunităţile şi privilegiile nobiliare, ba mai degrabă acei nobili români care sau ai căror strămoşi, schimbându-şi religia greacă, au îmbrăţişat-o pe cea romano-catolică sau reformată au putut şi pot şi acum răzbate fără greutate până la cele mai înalte demnităţi: să ne fie permis a aduce ca exemplu ilustrele familii ale conţilor Kendeffi, de asemenea ale baronilor Josika, Huszar, Nalaczy şi o mare parte din familiile de nobili originare din comitatul Hunedoara şi din districtul Făgăraşului, care au îmbrăţişat în timpurile mai vechi sau mai nouă religia romano-catolică sau reformată.

  Aceste familii au purtat şi unii inşi din ele poartă şi acum în Principat demnităţi chiar foarte înalte, deşi cei mai mulţi cetăţeni ai Patriei ştiu foarte bine că acele familii, ca şi altele câteva, şi din cele fruntaşe, se trag din urmaşii romanilor, adică din neamul de astăzi al românilor, iar documentele lor scrise, mai ales cele mai vechi, dacă sunt scrutate cu ochii criticii, învederează aceasta; şi fiindcă, chiar sub principii care au cârmuit Principatul după compilarea Constituţiilor Aprobate, în care au fost inserate adaosurile mai sus citate care favorizau opinia că naţiunea românilor este numai tolerată, mulţi din neamul românilor au fost înălţaţi în rândul adevăraţilor nobili pentru merite câştigate mai ales prin arme şi mulţi au fost dăruiţi cu drepturi posesionare şi se folosesc, şi unii şi alţii, până în ziua de azi, de toate drepturile legate de starea de nobil şi de donatar exact în acelaşi fel ca şi nobilii şi donatarii celorlalte naţiuni din Provincie, de aici încă decurge din plin dovada că naţiunea română niciodată n-a fost despuiată de drepturile regnicolare de către puterea legislativă şi declarată ca tolerată; altfel nobilii creaţi din sânul ei s-ar fi putut bucura numai de onoarea nobleţei, cum se observa până acum cu privire la armeni, nu însă şi de drepturile şi imunităţile legate de dânsa după lege.

  De altfel, un asemenea statut, prin care o naţiune, şi mai veche şi mai numeroasă decât toate celelalte, ar fi fost lipsită de drepturile cetăţeneşti, n-ar fi putut obţine niciodată confirmarea principelui din mai multe puncte de vedere, iar dacă el ar fi fost făcut fără încuviinţarea lui, n-ar fi obţinut putere de lege, ci mai degrabă ar fi nimicit societatea civilă în care s-au întrunit ungurii şi românii pe la sfârşitul secolului al IX-lea, dându-şi dreapta, sub ducele Tuhutum, şi ar fi pus din nou amândouă naţiunile în starea în care fuseseră înainte de alegerea, făcută de români de bunăvoia lor, a ducelui ungurilor Tuhutum ca domn şi al lor, adică în starea de război: ar fi trebuit aşadar ca ele să se lupte din nou până când sau o naţiune ar fi subjugat pe cealaltă sau ele s-ar fi întrunit una cu alta prin pacte noi; cum însă nu se poate dovedi că s-a făcut nici una, nici alta, negreşit că pactele încheiate mai înainte au rămas în vigoare.

  Astfel stând lucrurile aceste, deoarece naţiunea şi religia românilor se vede bine că nu printr-o lege publică, ci numai din cauza vitregiei timpurilor a suferit o pierdere într-o parte a drepturilor cetăţeneşti, iar opinia că această naţiune dimpreună cu religia pe care o mărturiseşte este numai tolerată în Transilvania se sprijină pe adaosurile citate mai sus. inserate în Colecţia Legilor Aprobate, <dar> care sunt lipsite cu totul de orice temei, depinde numai de dreptatea şi îndurarea principelui a scăpa această naţiune de o soartă aşa de vitregă şi a o repune în toate drepturile de care ea s-a bucurat înainte.

  A recunoscut-o aceasta preaaugustul, răposatul principe şi împărat Leopold I, şi nu numai că el a rânduit ca cleiul acestei naţiuni, care îmbrăţişase pe la sfârşitul secolului trecut unirea cu biserica romano-catolică, să fie admis la toate drepturile, privilegiile şi beneficiile de care se bucură clerul celorlalte religii, dar, în temeiul diplomei emise în ziua de 19 martie 1701, el a hotărât ca toţi românii, şi mirenii, şi cei de condiţie plebee, care se vor uni cu biserica romană să fie de îndată număraţi în Statul catolic şi, astfel, să fie socotiţi între Stări şi făcuţi să se poată bucura, ca şi ceilalţi fii ai Patriei, de legile ţării.

A recunoscut-o aceasta şi preaaugusta, de fericită aducere aminte principesă şi împărăteasă Maria Theresia când, cu ocazia începutului domniei, a confirmat drepturile tuturor locuitorilor Provinciei şi mai ales şi privilegiile şi diplomele date românilor de preaaugustul ei bunic.

  A recunoscut-o, în sfârşit, aceasta acel fericit împărat, de veşnică aducere aminte, prea dreptul principe şi prea marele nostru Iosif al doilea, care a înţeles drepturile pure şi simple atât ale omului, cât şi ale cetăţeanului, care a recunoscut nedreptatea şi asuprirea, care a văzut cu ochii săi şi s-a convins pe deplin că naţiunea română este şi mult mai numeroasă decât celelalte ale Provinciei şi de cel mai mare folos în timp de pace ca şi în timp de război; de aceea, voind a-şi îndeplini sarcina lui de principe prea drept, spre a reda cetăţenilor drepturile, spre a preîntâmpina orice discordie şi dezbinare între naţiuni, lăsând la o parte toate prejudecăţile celor ce stăteau împotrivă, adeseori a hotărât cu multă îndurare ca, pe viitor, ştergându-se cu torni orice nedreaptă discriminare de inegalitate, românii, chiar fără să se mai aibă în vedere naţiunea şi religia, să se bucure întru totul de aceleaşi drepturi şi beneficii, întocmai ca şi celelalte neamuri din acest Principat, şi. de aceea, fiindcă ei poartă sarcini egale în proporţie, să dobândească şi drepturi şi beneficii egale.

  Dar aceste diplome, decrete şi hotărâri ale prea auguştilor principi au avut până acum un efect mic; în adevăr, clerul unit cu biserica romano-catolică e admis, ce-i drept, la unele imunităţi, nu însă la toate drepturile şi beneficiile de care se bucură clerul celorlalte naţiuni; ecleziasticii de rit grec însă, neuniţi, deşi le incumbă şi lor aceleaşi îndatoriri ca şi ecleziasticilor celorlalte religii, nu sunt scutiţi nici chiar de contribuţie (exceptându-se darea capului).

 Nobilii români până astăzi încă, mai ales în comitate, nu sunt admişi decât cu foarte mare greutate la unele slujbe numai, şi acele, mai mici. în ceea ce priveşte pe aceia care sunt de condiţie orăşenească sau plebee, acelora li se împiedică şi accesul la învăţarea artelor şi a meşteşugurilor.

  Afară de aceasta, în dieta ţinută în anul 1744 de Stările şi Ordinele celorlalte naţiuni, în articolul VI s-a declarat că mai sus citatele concesii ale fericitului împărat Leopold I, acordate românilor, şi mirenilor şi celor de condiţiune plebee, şi întărite de fericita împărăteasă Maria Theresia se referă numai la ecleziastici şi la cei ce se bucură de prerogativa, nobiliară, a căror condiţie este aceeaşi ca şi a celorlalţi cetăţeni ai Patriei şi care sunt socotiţi la acea naţiune dintre cele trei primite ce constituie sistemul Principatului, unde ei şi-au fixat sediul prin dobândirea de bunuri, fără ridicarea şi constituirea prin însuşi acest fapt a unei a patra naţionalităţi, dar că ele nu pot şi nu trebuie să se extindă şi la plebei, pentru ca sistemul Principatului să nu fie răsturnat şi pentru ca plebea românilor şi a altor venetici să nu fie numărată între naţiuni şi să nu fie chiar spre paguba vreuneia din cele trei naţiuni şi a drepturilor, privilegiilor, imunităţilor şi prerogativelor lor.

  Naţiunea suplicantă recunoaşte, ce-i drept, că condiţia nobililor români în ceea ce priveşte folosinţa privilegiilor nobiliare este aceeaşi ca şi a celorlalţi cetăţeni ai Patriei; cu durere însă ea trebuie să mărturisească în acelaşi timp că nici unul, dacă-şi păstrează ritul şi religia greacă, <nu este admis> la demnităţi mai înalte, iar la slujbe mai mici prea puţini sunt admişi, şi aceştia cu cea mai mare greutate.

 Mai departe, ea trebuie să mărturisească că-i este necunoscută legea aceea în puterea căreia nobilii români au fost socotiţi la aceea dintre cele trei naţiuni primite, unde ei şi-au fixat sediul prin dobândire de bunuri. Este însă cunoscut tuturor celor versaţi în istoria Patriei că românii şi-au fixat aşezarea şi locuinţa în Transilvania cu câteva secole înainte de cele trei naţiuni primite şi că ei de buna lor voie, dându-şi dreapta, au ales ca domn şi al lor, pe la sfârşitul secolului al IX-lea, pe Tuhutum, ducele ungurilor, intraţi atunci în această Provincie, şi că din timpul acela s-a constituit în Transilvania obştea locuitorilor ţării din unguri şi români, dar nu că aceştia din urmă au fost socotiţi între cei dintâi sau între alte naţiuni. <Trebuie să mărturisească> mai departe naţiunea suplicantă că-i este necunoscută şi legea în puterea căreia o naţiune sau alta din Transilvania a fost declarată ca primită; este însă cunoscut că termenul primită a început să se întrebuinţeze mai întâi în secolul al XVI-lea cu privire la noile religii născute în urma Reformei şi că. în înţelesul legilor făcute atunci, o religie primită nu înseamnă altceva decât o religie admisă la liberul ei exerciţiu: despre o naţiune însă sau alta termenul acesta în legile care au precedat declaraţia Stărilor făcută în anul 1744 nu se întrebuinţează nicăierea. ci naţiunile care se bucură de o existenţă legală se numesc regnicolare şi în cele de mai sus s-a dovedit în chip învederat că în numărul acestora intră şi <naţiunea> română.

 Că totuşi în Transilvania există naţiuni unite şi că trei sunt naţiunile care constituie sistemul acestei uniuni, dar că <naţiunea> română nu intră în numărul lor, este tot aşa de sigur.

Într-aceea, deoarece această uniune nu s-a putut deloc face în aşa fel, încât să dăuneze drepturilor regnicolare ale naţiunii române, de altfel cea mai veche dintre toate în Transilvania, şi să le răstoarne, a fost pentru această naţiune o cumplită şi grea lovitură că amintita declaraţie a Stărilor din anul 1744 o pune în acelaşi rând cu veneticii. Nu venetică, ci veche, şi cu mult mai veche decât toate celelalte este naţiunea românilor în Transilvania; ea niciodată n-a cerut şi nici nu cere răsturnarea sistemului Principatului, ci mai degrabă reîntregirea lui, când cere să fie pusă din nou în folosinţa drepturilor civile şi regnicolare, <folosinţă> pe care nu i-a luat-o nici o lege, ci vitregia timpurilor; niciodată prin această repunere nu se va aduce <vreo> pagubă celorlalte trei naţiuni sau drepturilor, privilegiilor, imunităţilor şi prerogativelor lor, deoarece prin ea naţiunea nu va câştiga nimic altceva decât ceea ce a avut mai înainte şi a pierdut prin vitregia timpurilor; şi nici nu va fi nevoie vreodată a crea o a patra naţionalitate pentru naţiunea suplicantă, deoarece aceasta de mai multe secole a constituit, îndată după unguri, a doua naţiune regnicolară.

  Iar că în declaraţia citată mai sus a Stărilor din anul 1744 numai nobililor români li se admite aceeaşi condiţie ca şi celorlalţi cetăţeni ai Patriei, dar românii de condiţie plebee sunt excluşi de la ea, aceasta cu adevărat i-a căzut foarte greu naţiunii suplicante şi ea sufere, spre <adânca> ei întristare şi a Provinciei, urmările funeste ale acelei declaraţii. în adevăr, ca să trecem alte lucruri sub tăcere, de două ori de atunci s-a încercat în unele cercuri ale Pământului Regesc izgonirea acestei nenorocite plebe, deşi, afară de cele mai sus amintite, chiar privilegiul fundamental, care vorbeşte despre Pământul Regesc, acordat naţiunii săseşti, dovedeşte în chip vădit că românii trebuie să se bucure acolo de aceleaşi drepturi şi libertăţi ca şi această naţiune.

  Nu este desigur intenţia naţiunii suplicante să capete pentru plebea sa ceva mai mult decât i se cuvine ei de drept; cum însă din cele de mai sus reiese limpede că ei i se cuvine ceea ce i se cuvine plebei celorlalte naţiuni care trăiesc în Principat şi <cum> aceasta <din urmă> nu este exclusă din numărul cetăţenilor Patriei, acest singur lucru îl doreşte naţiunea suplicantă, ca şi plebea ei să fie tratată in acelaşi fel ca şi plebeii celorlalte naţiuni: şi mai mult încă: fiindcă ea poartă aceleaşi sarcini civile ca şi aceştia, trebuie ca ea să se bucure şi de aceleaşi beneficii, după cum, de altfel, o cer şi feluritele prea înalte ordine.

  Deoarece însă aceste ordine şi mai sus citatele diplome ale prea auguştilor înaintaşi ai preasacrei Voastre Maiestăţi, date în favoarea şi spre uşurarea neamului românesc, până acum sau n-au avut nici un efect sau au avut un efect mic ori de scurtă durată, totdeauna însă un efect nesigur, şi ca urmare nici naţiunea suplicantă n-a fost repusă în folosinţa comună a drepturilor societăţii civile, de care o soartă vitregă a despuiat-o, ci ea până în ziua de astăzi e silită să poarte numai sarcinile, iar de beneficiile regnicolare să fie lipsită (şi aceasta nu numai că este împotriva regulilor dreptăţii şi echităţii, ci aduce şi statului public o pagubă foarte mare), întrucât, atâta timp cât clerul şi nobilimea ei va fi ţinută într-o stare de jos, nu se poate spera nici o cultură a acestei naţiuni şi, deci, nici un spor al sârguinţei ei, ci mai curând ne putem teme că ignoranţa, lenea şi trândăvia, odată cu toate viţiile care de obicei nasc din ele, vor creşte încă mai mari în sânul ei, spre pustiirea Provinciei, şi că. afară de aceasta, neîncrederea mutuală a acestei naţiuni faţă de celelalte şi a celorlalte faţă de dânsa, ca şi urile lăuntrice născute de aici, precum şi frământările şi chinurile unor suflete nefericite vor căpăta un spor şi mai mare, odată cu primejduirea siguranţei şi liniştii publice şi private (toate aceste lucruri pentru a căror preîntâmpinare mulţi cetăţeni ai Patriei, având înaintea ochilor echitatea şi justiţia, de multă vreme au dorit repunerea naţiunii suplicante în folosinţa tuturor drepturilor <ei> regnicolare):

 

      Drept aceea,

 

   Naţiunea română, rugătoare şi umilă, vine la tronul Maiestăţii Voastre şi, cu veneraţia şi supunerea cuvenită, se roagă şi cere următoarele:

   1) Ca numirile odioase şi pline de ocară: toleraţi, admişi, nesocotiţi între Stări şi altele de acest fel, care, ca nişte pete din afară, au fost întipărite fără drept şi fără lege <pe fruntea> naţiunii române, acum să fie cu totul îndepărtate, revocate şi desfiinţate în chip public ca nedemne şi nedrepte, şi astfel prin îndurarea Maiestăţii Voastre preasacre naţiunea română, renăscută, să fie repusă în folosinţa tuturor drepturilor civile şi regnicolare: în consecinţă

   2) Naţiunii suplicante să i se restituie între naţiunile regnicolare acelaşi loc pe care ea l-a ţinut potrivit Mărturiei citate în cele de mai sus a Conventului Fericitei Fecioare Maria din Cluj-Mănăştur din anul 1437.

   3) Clerul acestei naţiuni credincios bisericii orientale, fără discriminare dacă gândeşte sau nu în toate la fel cu biserica occidentală, de asemenea şi nobilimea şi plebea, atât cea orăşenească, cât şi cea rurală, să fie socotită şi tratată drept în acelaşi fel ca şi clerul, nobilimea şi plebea naţiunilor care alcătuiesc sistemul uniunii, şi să fie făcută părtaşă la aceleaşi beneficii.

   4) În comitate, scaune, districte şi comunităţi orăşeneşti, cu ocazia alegerii slujbaşilor şi a deputaţilor în dietă, de asemenea când se întâmplă <să se facă> numiri noi sau înaintări în slujbe la dicasteriile aulice şi provinciale, să se procedeze în chip just la punerea în slujbă, în număr proporţional, a persoanelor din această naţiune.

   5) Comitatele, scaunele, districtele şi comunităţile orăşeneşti în care românii întrec la număr celelalte naţiuni să-şi aibă numirea şi de la români; acele însă în care celelalte naţiuni covârşesc cu numărul să şi-o aibă de la aceste sau să poarte nume mixt, unguresc-românesc, săsesc-românesc, sau, în sfârşit, înlăturându-se cu totul numirea luată de la o naţiune sau alta, atât comitatele, cât şi scaunele şi districtele să-şi păstreze numai numele acela pe care şi până acum îl purtaseră după râuri sau cetăţi, şi să se declare că toţi locuitorii Principatului, fără vreo deosebire de naţiune sau religie, trebuie să se folosească şi să se bucure, după starea şi condiţia <fiecăruia>, de aceleaşi libertăţi şi beneficii şi să poarte aceleaşi sarcini pe măsura puterilor <lor>.

   Din cele mai sus zise se vede cu prisosinţă că aceste cereri se sprijină pe echitatea naturală şi pe principiile societăţii civile, precum şi pe pactele încheiate. Şi fiindcă naţiunea suplicantă încă în anul 1761, după conscripţia făcută atunci în toate cercurile şi locurile (afară de districtul Braşovului) a numărat peste 547.000 de inşi şi (dacă românii acestui district ar fi socotiţi pentru vremea aceea la numai 13.000 de inşi) această naţiune a constat atunci din 560.000 de inşi, pe când celelalte naţiuni, luate la un loc (fiind socotiţi aici şi românii care. părăsindu-şi propria religie, au trecut la altele), după conscripţia făcută în anul 1766 au numărat numai 392.000 şi câteva sute de inşi, şi <fiindcă> de aici trebuie să se tragă încheierea că din populaţia de azi a Transilvaniei, care, după conscripţia anului 1787, consistă dintr-un milion şi cam şapte sute de mii de oameni, partea cea mai însemnată, poate chiar un milion întreg, e alcătuită din oameni ai naţiunii suplicante, în timp ce, pe lângă aceasta, şi două regimente întregi de graniţă în Principat şi cam două treimi din trei regimente de câmp tot de-acolo şi mai mult decât o treime din regimentul de călăreţi secuiesc sunt formate <tot> din inşi ai naţiunii suplicante, şi <fiindcă> îndeobşte sarcinile publice ale Provinciei le poartă naţiunea suplicantă în măsură mai mare decât toate celelalte naţiuni luate la un loc. în proporţie cu numărul <ei> mai mare, ea îşi pune încrederea în părinteasca dragoste a Maiestăţii Voastre că cererile sale, foarte drepte şi din aceste motive vor avea efectul dorit, mai ales că numai de suprema Maiestăţii Voastre autoritate depinde repunerea ei în folosinţa drepturilor regnicolare, din care ea nu în temeiul unei legi, ci numai printr-o soartă nedreaptă a fost scoasă.

  Dacă totuşi intenţia prea sacrei Voastre Maiestăţi ar fi ca aceste rugăminţi ale unui neam totdeauna foarte credincios către preaaugusta Casă să fie comunicate mai întâi Stărilor şi Ordinelor adunate acum în dietă aici, în Provincie, prin comisarul plenipotenţiar regesc, deoarece în acest caz uşor s-ar putea întâmpla ca, cu toată dreptatea celor cerute, dovedită îndestul în cele de mai sus, şi <cu toată> dorinţa unei mari părţi a regnicolarilor adunaţi în dietă, care au înaintea ochilor numai fericirea dulcii <noastre> Patrii şi promovarea binelui public, <dorinţă> îndreptată spre satisfacerea rugăminţilor naţiunii suplicante, totuşi unii dintre cetăţenii Patriei, prezenţi în dieta de acum, fie invocând vreun uz contrar cererilor naţiunii, <uz> ca şi întărit prin prescripţie (deşi faţă de drepturile societăţii civile prescripţia nu-şi are locul), fie neavând cunoştinţă corespunzătoare a drepturilor societăţii civile, fie, în sfârşit, cercetând mai puţin istoria Patriei şi înţelesul legilor Patriei şi deci nevăzând destul de limpede dreptatea cererilor naţiunii subscrise şi poate încă mânaţi în parte de o ascunsă ură de neam şi de religie, să cerce a împiedica şi a opri în loc într-un fel oarecare rezultatul fericit al acestui lucru, naţiunea subscrisă se roagă cu toată umilinţa ca Maiestatea Voastră prea sacră să binevoiască a admite cu îndurare, în cazul acesta, ca, într-o adunare naţională, despre modalitatea şi locul ţinerii căreia cei doi episcopi ai naţiunii din Provincie, luând sfatul câtorva persoane din cler, nobilime şi Starea militară, să aibă a face cât mai repede propuneri Maiestăţii Voastre prea sacre, să se aleagă şi să fie împuterniciţi cu instrucţiunile necesare în acest scop câţiva deputaţi, care să pledeze şi să apere cauza naţiunii oriunde va fi nevoie, şi <care>, dacă acesteia i s-ar pune piedici, cu toată dreptatea ei, să redacteze în ordine toate doleanţele chinuitei naţiuni şi să le înfăţişeze Maiestăţii Voastre preasacre spre o prea îndurătoare vindecare.

   Prea sacra Voastră Maiestate a binevoit să împartă cu neţărmurită îndurare o asemenea graţie şi consolare nu numai acelei părţi din naţiunea suplicantă care locuieşte în Banat şi în comitatele Ungariei, vecine cu Banatul şi Transilvania, ca şi întregii naţiuni ilirice, ci şi tuturor neamurilor prea întinsei Monarhii; ele toate au înfăţişat din adunări publice prea sacrei Voastre Maiestăţi doleanţele şi cererile lor şi nici una n-a plecat nemângâiată de la augustul tron al îndurării; de aceea, şi naţiunea suplicantă, care cuprinde cam un milion întreg de oameni, şi care, ce-i drept, e aşezată la hotarele cele din urmă ale Monarhiei, dar totdeauna cu inima şi cu sufletul a fost cea mai credincioasă preaaugustei Case a Maiestăţii Voastre, speră că şi ea va căpăta de la izvorul dreptăţii şi îndurării mângâierea pentru care se roagă.

     Ai Maiestăţii Voastre prea sacre

    Mult umilii şi în veci credincioşii supuşi, Clerul, Nobilimea, Starea Militară şi cea Orăşenească a întregii naţiuni române din Transilvania.


BIBLIOGRAFIE:

Sursa: Prodan David, Supplex Libellus Valachorum, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967

01/06/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: