ZIUA DE 27 MAI ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

 

 

 

Ziua de 27 mai în  istoria noastră

 

 

 

 

1510: Prima atestare documentară a localității Comarnic, județul Prahova.

  Comarnicul se afla in stapinirea boierilor Margineni. In secolul al XVII-lea, asezarea a trecut in stapinirea familiilor Cantacuzino si Filipescu, iar doua secole mai tirziu in proprietatea domnitorului Gheorghe Bibescu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Numele localitatii si  toponimia zonei este legata de terminologia oierilor.

Ca si Breaza, se pare ca acest sat a fost infiintat de mocanii transilvaneni care in drumul lor catre baltile Dunarii, poposeau aici.

Si tot aici se facea si tunsul oilor, cel putin pina in secolul al XVIII-lea.
Atestat documentar ca sat, incepind cu secolul al XV-lea, Comarnicul se afla in stapinirea boierilor Margineni.

In secolul al XVII-lea, asezarea trecea in stapinirea familiilor Cantacuzino si Filipescu, iar doua secole mai tirziu in proprietatea domnitorului Gheorghe Bibescu.
Carausia a constituit principala ocupatie a locuitorilor Comarnicului, asezarea fiind la 1694, printre cele 12 sate trecute in raza schelei Campina spre Brasov.

O buna parte din comarniceni s-au indeletnicit cu aceasta ocupatie, transportind cu ajutorul cailor marfurile negustorilor pe potecile de plai, in samare, iar ulterior, dupa o oarecare amenajare a drumurilor, in chervane.

Carausia comarnicenilor devenise un fel de monopol in cursul secolului al XVIII-lea.

Numele satului, ne spun filologii, vine de la “comarnic”, cuvant cu care ciobanii din Tara Barsei numeau incaperea de la stana in care ei pastrau casul.

Hidronimele Valea Lanii, Valea Casariei, Valea Beliei si toponimele Dealul Lanii si Plaiul Casariei intregesc afirmatia filologilor, amintind de indeletnicirea de odinioara a ciobanilor veniti cu turmele de peste munti si asezindu-se pe aceste vetre insorite, intemeind sate ce le poarta numele, azi cartiere ale orasului : Podu Neagului, Podu Lung, Podu Vartos, Poiana si Vatra Satului.

 

 

 

 

 

 

1570: Diaconul Coresi a terminat tipărirea în limba româna a Psaltirii românesti, care face parte din seria de scrieri imprimate de cărturarul român in tiparnița sa din Șcheii Brașovului.

La baza Psaltirii stau traducerile maramureșene pe care Coresi le-a avut la indemână în copii manuscrise.

Liturghierul lui Coresi din 1570 cuprinde numai textul Liturghiei Sf. Ioan Gura de Aur.

Se crede ca traducerea Liturghierului s-a facut de preotii din Scheii Brasovului (de la biserica Sf.Nicolae din Schei ), care l-au ajutat pe Coresi si la traduce­rea altor carti in limba romana.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În epilogul Psaltirii din 1570, diaconul Coresi spune ca: „…eu diacon Coresi, daca vazui ca mai toate limbile au cuvantul lui Dumnezeu in limba lor, numa noi rumanii n-avam…drept aceia, fratii mei preotilor, scrisu-v-am aceste Psaltiri…de-am scos din Psaltirea sarbeasca pe limba romaneasca sa fie de intelegatura si gramaticilor”

 

 

 

 

 

 

 

 

1600: Domnul Mihai Viteazul reușește sub sceptrul sau, prima unire politică a celor trei principate româneşti, Ardealul, Moldova și Muntenia.

 

 

 

 

 

                          

 

Mihai Viteazul, domn al Munteniei, Ardealului şi a toată Ţara Moldovei

 

 

 

 

 

 

Mihai Viteazul, domnul Ţării Româneşti, a deschis în istoria poporului român o nouă epocă.

A venit la tronul Ţării Româneşti într-un moment de cumpănă, într-o conjunctură internaţională complexă, când presiuni externe şi dificultăţi politice şi economice interne,  puneau sub semnul întrebării durabilitatea statului român.

Mihai Viteazul s-a dovedit a fi un bun organizator şi un mare comandant militar, parcurgând între 1588-1593 întreaga ierarhie administrativ-politică a Tării Românesti.

Domnia sa (1593-1601), cunoaşte două perioade distincte, dar strâns legate între ele: lupta de eliberare de sub dominaţia otomană (1594-1598), respectiv unirea politică a celor trei ţări române (1599-1601) .
Întru realizarea primului obiectiv Mihai-Viteazul a întreprins o serie de acţiuni: a făcut însemnate comenzi de armament în Transilvania, a refăcut atelierele de tunuri şi pulberăriile de la Tîrgovişte, a crescut dotarea artileristică, a dotat infanteria cu arme de foc portabile, a restructurat instituţiile tradiţionale în consens cu obiectivele politice şi cerinţele militare ale epocii, în fruntea unităţilor sale armate a numit oameni apropiaţi, persoane de nădejde, buni profesionişti, potriviţi locului şi momentului şi, nu în ultimul rînd, a ştiut să-şi apropie masele largi populare, fără al căror aport nu şi-ar fi putut atinge obiectivele sale, cărora le-a dedicat totul, inclusiv viaţa.

A dus o serie de bătalii  grele precum cele de la Călugăreni, Hîrşova, Brăila, Putineiu etc.
După mai multe încercări de înlaturare a suzeranităţii otomane, Mihai-Viteazul a înţeles că acest lucru este posibil numai prin unirea eforturilor celer trei ţări româneşti.

Colaborarea însa s-a destrămat atât în urma instaurării în Moldova a domnului Ieremia Movilă, cât şi în Transilvania a cardinalului  Andrei Bathory.

Aceştia încheind pace cu Imperiul Otoman, i-au cerut lui Mihai să plece de la tronul ţării.
Răspunsul lui Mihai a fost pe măsură: ”până ce nu-mi vor arunca pământ peste ochi, nu voi înceta să lupt cu turcii”.
În scurta vreme, Mihai a hotărât o campanie peste munţi, a cărei scop era cucerirea Transilvaniei.

Bătălia decisiva cu principele Andrei Bathory al Ardealului a avut loc la 18-28 octombrie 1599, iar victoria i-a revenit  lui Mihai Viteazul.
La 1 noiembrie 1599 Mihai îşi face intrarea în Alba Iulia, iar la 10 mai a cucerit Bacăul, urmat la 16 mai 1600 de cetatea Suceava, care a fost luată fără luptă, apărătorii cetăţii predându-se.

Astfel la 27 mai 1600 Mihai Viteazul s-a intitulat într-un hristov, “Domn al Ţării Româneşti, Ardealului şi Moldovei”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Statul lui Mihai-Viteazul, 1600

 

 

 

 

Dupa  unificarea sub sceptrul sau a Tarilor Române, M. Viteazul nu a reusit sa stea la cârma acestora  decât cîteva luni.

La începutul lui septembrie 1600 stările previlegiate din Transilvania se rascoală împotriva Domniei sale.

În ajutorul lor a venit oastea Imperială şi în urma bataliei de la 18 septembrie de la Miraslău, Mihai pierde Ardealul.
În acelaşi timp, Movileştii recapătă Moldova.

În zorii zilei de 8 august 1601 Mihai Viteazul este asasinat mişeleşte din ordinul generalului habsburg Gheorghe Basta.

Faptele marelui domnitor s-au impus ca simbol al luptei pentru unitate nationala ale poporului nostru şi au implinit pentru intaia data in istorie aspiraţia sa fundamentală de unire.

“De la 1600 nici un român n-a mai putut gîndi unirea fără uriaşa lui personalitate, fără paloşul sau securea lui ridicată spre cerul dreptăţii, fără chipul lui de curată si desăvîrşită poezie tragică.” (N.Iorga).

In punctul cel mai inalt al destinului sau, Mihai Viteazul se intitula intr-un hristov emis la 27 mai, “Domn al Tarii Romanesti, Ardealului si Moldovei” si isi confectiona bine cunoscuta pecete, pe care figurau cele 3 tari române surori.

 

 

 

 

 

 

 

 

1821: Tudor Vladimirescu (n. 1780) a fost ucis  langa Targoviste, din ordinul lui Alexandru Ipsilanti.

 Prinderea si asasinarea  lui Tudor  a avut loc in urma tradarii sale de catre capitanii Dimitrie Macedonschi si Hagi Prodan, aflati in slujba eteristilor.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Momentul morții lui Vladimirescu a fost redat de catre marele istoric Nicolae Iorga, care scria :

“A fost omorat noaptea, la marginea orasului Targoviste, sub geana dealului de sub care privegheaza manastirea cu ramasitele pamantesti ale lui Mihai.

Calaii au fost 3 ostasi care nu statusera niciodata in fata dusmanului. Il ciocaltira cu iataganele la ceasuri de noapte, cand fac ispravi talharii, in ziua de 27 mai 1821.

Taranul acesta, Tudor, facuse un mare pacat. Voise ca in tara lui sa aiba parte de fericire si putere săracii neamului romanesc.”

Dintr-un alt document care prezinta marturia lui Chiriac Popescu reiese ca Tudor Vladimirescu a fost ucis după ce arnautii capitanului Vasile Caravia i-au infipt “sulițele in spatele, care a căzut în brânci, zicând: «Hoților si tâlharilor, dacă sunteți oameni vrednici, duceți-vă să vă bateți cu turcii și să-i scoateți din țară, dara nu cu mine, om dezarmat».

 Dupa asasinarea liderului lor, oastea de panduri s-a destrămat  iar dobândirea independentei naționale a avea sa aibă  loc, abia peste mai bine cinci  decenii.
 

 

 

 

 

 

 

 

 

1854: S-a născut la Iasi, pedagogul şi om ul politic Constantin Meissner.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A avut  importante contribuţii la dezvoltarea şcolii şi pedagogiei româneşti, prin elaborarea de legi, regulamente, planuri de învăţământ, programe si  studii în vederea îmbunătăţirii procesului instructiv-educativ.

A fost membru de onoare al Academiei Române din 1934; (m.9 septembrie 1942, Iasi).

 

 

 

 

 

 

1862: S-a născut in satul Vaslăuți, in Bucovina ocupata de Imperiul Austro-Ungar, folcloristul şi muzicologul Alexandru Voevidca ; (m. 6 iunie 1931, Cernauti).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A urmat Scoala Normala de invatatori din Cernauti (1877-1881), apoi a studiat muzica cu Anton Kuzela (teorie-solfegii, armonie, dirijat cor) si la Societatea Filarmonica din Cernauti, cu Adalbert Hrimaly (armonie orchestratie).

A lucrat ca invatator la Sinautii de Jos, Boian, Cozmeni, apoi ca profesor de muzica (1919-1921), traducator de limbi straine (1919-1921), dirijor de cor si orchestra; inspector de muzica in Cernauti (1923-1927).

A compus muzica de teatru: „Doi morti vii” (vodevil pe un libret de Vasile Alecsandri, dupa „L’Homme blase” de Duvert si Lausanne (1928); muzica corala: „Poptpuriu national”, cor mixt si pian, versuri populare (1922). 
A publicat mai multe culegeri de folclor: „17 Colinde, cantece de stea si urari de Anul Nou” (1924);au văzut lumina tiparului doar „17 Colinde, cântece de stea şi urări de Anul Nou” (1924) şi 300 de piese, publicate, în 1940, la Wurzburg, de Mattias Friedwagner, sub titlul „Rumanische Volkslieder aus der Bukowina”.

 

 

 

 

 

 

 

 

1867: Împăratul Austriei, Franz Joseph I (1848-1916), se încoronează şi rege al Ungariei (1867-1916), abrogă Legea despre egala îndreptăţire a naţiunii române cu celelalte naţionalităţi şi religii, precum şi Legea despre caracterul oficial al limbii române în Transilvania şi aprobă Legea privind încorporarea Transilvaniei la Ungaria.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto:  Franz Joseph I (n. 18 august 1830, impărat al Austriei, 1848-1916 si rege al Ungariei, 1867-1916).

 

 

 

  

 

 

 

1879: Membrii Academiei Române au fost primiți la Palatul Cotroceni de către domnitorul Carol I. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

In semn de  recunoștință pentru sprijinirea culturii (din inițiativa și pe cheltuiala regelui, Academia Română a început publicarea lucrării lui Barbu Petriceicu Hașdeu „Etymologicum Magnum Romaniae”), suveranul a fost ales președinte de onoare al Academiei Române.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1896: A avut loc primul spectacol cinematografic din România, la sediul ziarului „L’Indépendance Roumaine” din Bucureşti, la numai cinci luni după ce, la Paris, fraţii Lumière prezentaseră invenţia lor – Cinematograful.

Printr-o notă a ziarului „L’Indépendance Roumanie” (publicaţie în limba franceză) din 4 iunie 1896, redactorul Mişu Văcărescu (coborâtor din boierii Văcăreşti), îşi anunţă snobii cititori că luni 27 mai 1896 la sediul ziarului din Calea Victoriei, pe holul de la etajul I, a avut loc o reprezentaţie a „minunii secolului”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 1905: S-a născut Ioan I. Ciorănescu, poet şi traducător (frate cu Alexandru şi George Ciorănescu); a lăsat o operă relativ bogată în ciuda morţii sale timpurii survenită în anul 1926 (a trăit până la 21 de ani de tuberculoză).

 

 

 

 

 

 

În scurta sa viaţă, a fondat, la liceul „Spiru Haret“, unde învăţa, revista „Vlăstarul“, care a avut însă viaţă lungă şi la care au colaborat sau au fost directori, pe rând, Mircea Eliade, Constantin Noica, Haig şi Arşavit Acteran.

„Nelu era o fire blajină şi sfioasă, pe care n-am regăsit-o la nimeni în acelaşi grad. Era prietenos şi atent, dar numai la nivel individual. Nu-i plăceau sindrofiile, petrecerile zgomotoase, sporturile care implică oricât de puţină violeţă. Avea o minte ageră şi o imaginaţie vie care-l făceau adeseori să viseze“, îl descrie unchiul său, Alexandru Ciorănescu, care obişnuia să-i mai trimită din poeziile lui şi el să i le corijeze.

  A debutat în reviste şcolare şi a publicat doar două volume,  iar o treia carte a apărut după moartea sa, îngrijită de Tudor Vianu.  

 

 

 

 

 

 

 

 1917: Spre sfârsitul Primului Război Mondial, sosesc la Iaşi, primele două batalioane ale Corpului de voluntari transilvăneni, pentru a lupta alături de armata refăcută a Romaniei impotriva bandelor de bolsevici si dezertori rusi, care se dedau la violuri si talharii.

Corpul de voluntari transilvăneni s-a constituit din circa 30 000 prizonieri de origine română din armata austro-ungară, care se aflau în Rusia.

 

 

 

 

 

 

 

1922: La Chișinău, in  Basarabia unita cu România, s-a desfășurat şedința festivă de constituire a secției regionale a Societății Române de Geografie, în frunte cu Scarlat Panaitescu.

 

 

 

 

 

 

 

1928: S-a născut Constantin Ticu Dumitrescu, om politic creştin-democrat, membru al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România (1990-1998) şi iniţiatorul Legii privind accesul la dosarele fostei securităţi şi deconspirarea Securităţii ca poliţie politică (Legea Ticu Dumitrescu); (d. 5 decembrie 2008).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 A fost deţinut politic (din 1949 până în 1964, anul graţierii deţinuţilor politici din România), senator în două legislaturi (1992-2000);  membru în Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (2006-2008);

  A fost autor al Legii 187/1999, referitoare la liberul acces la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii ca poliţie politică (Legea Ticu Dumitrescu).

 

 

 

 

 

 

1938: Corneliu Zelea Codreanu, conducătorul  miscarii legionare din Romania, a fost condamnat la 10 ani de munca silnica..

 

 

 

 

 

 

 

 

A fost asasinat în timpul detenției, din ordinul regelui Carol al II-lea.

 

 

 

 

 

 

 1939: Adoptarea legii învățământului primar şi normal în România

 

 

 

 

 

 

1940: S-a incheiat acordul economic romano-german –  (Olwaffen Pakt, „pactul petrolului”) – prin care Romania se obliga sa livreze Germaniei naziste petrol si alte produse petroliere la pretul din 1938 si sa achizitioneze armament la pretul zilei.

 România renunță astfel la declarația de neutralitate din 7 septembrie 1939.

 Acest acord economic s-a incheiat sub presiunea evenimentelor militare din Vest si adâncea dependenţa economiei României fata de Germania hitleristă.

Numit si „petrol în schimbul armelor”, Pactul conţinea obligaţia ca ţara noastră să livreze petrol şi produse petroliere la preţul din 1938 şi să achiziţioneze armament la preţul zilei; în condiţiile existente, România nu avea nici o alta alternativă.

 

 

 

 

 

 

 

 

1946: Guvernele SUA si Marii Britanii au adresat o nota guvernului dr.Petru Groza, semnată de reprezentanții lor la Bucuresti, Burton Y Berry, respectiv Adrian Holman, în care se protestau împotriva încălcării democrației.

Cele doua guverne atrăgeau atenția asupra abuzurilor, a încălcării libertăților cetățenești și frecvenței violenței și își arătau nemulțumirea față de nepromulgarea legii electorale și de restrângerea libertății de exprimare. Totodată, acestea protestau impotriva gravelor incalcari ale drepturilor si libertăților democratice în România, pe lista figurând îngrădirea libertății presei, a intrunirilor și instituirea cenzurii.

 

 

 

 

 

 

 

1948: Guvernul comunist al Romaniei, aservit URSS, a emis un decret publicat în Monitorul Oficial, privind intrarea în proprietatea statului a bunurilor regelui Mihai I si ale membrilor familiei regale.

 

 

 

 

 

 

1958: A decedat matematicianul român Anton Davidoglu; (n. 1876).

 

 

 

 

 

 

 

1973: A decedat Constantin Daicoviciu, istoric și arheolog român; (n. 1898).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 1974: S-a născut (la București), actriţa Medeea Marinescu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A debutat la  doar 3 ani în filmul „Iarna bobocilor” al regizorului Mircea Moldovan, dar a devenit bine cunoscută şi recunoscută după interpretarea rolului principal, Mirabela, din filmul fantezie Maria Mirabela (1981) al lui Ion Popescu Gopo şi al Nataliei Bodiul.

Absolventă în 1996 a Academiei de Teatru şi Film Bucureşti, clasa profesorului Florin Zamfirescu, Medeea Marinescu a jucat până astăzi, în 18 filme si la Teatrul Naţional Bucureşti.

La 7 februarie 2004 a primit  Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, Categoria D – „Arta Spectacolului”, „în semn de apreciere a întregii activităţi şi pentru dăruirea şi talentul interpretativ pus în slujba artei scenice şi a spectacolului”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 1981: S-a născut (la Bucureşti) Alina Cojocaru, prim-balerină din 2001, a Companiei Regale de Balet de la Covent Garden din Londra.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 2001: A murit  prozatorul, editorul şi gazetarul român Corneliu Buzinschi ; (n. 1937).

 

 

 

 

 

 

 

 

1995: A fost  inființată Academia de Poliție „Ștefan cel Mare”, a Ministerului Afacerilor Interne a Republicii Moldova.

 

 

 
 

 
 
 

2004: Orașele Sibiu și Luxemburg au fost desemnate  „capitale europene ale culturii” ale  anului 2007, de către miniștrii pentru educație, tineret și cultură din cele 25 de state membre UE.

 

 

 

 

 

 

 

 2007: Filmul „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” al regizorului român Cristian Mungiu a câştigat, pentru prima dată în istoria cinematografului românesc, premiul Palme d’Or, cea mai importantă distincţie a Festivalului Internaţional de Film de la Cannes din Franta.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Regizorul Cristian Mungiu a câştigat Marele Premiu al Festivalului Internaţional de Film de la Cannes – Palme d’Or, după ce a primit Premiul acordat de către Federaţia Internaţională a Presei Cinematografice şi premiul acordat de Administraţia educaţiei naţionale din Franţa.

Filmul a fost nominalizat de asemenea şi la premiile americane pentru filme şi seriale „Globul de Aur” (in engleză Golden Globe Award), oferite în fiecare an începând cu anul 1944, de către Asociaţia de presă străină de la Hollywood (Hollywood Foreign Press Association, HFPA).

Globurile de Aur ocupă un loc important în seria de premii cinematografice, culminând cu Premiul Oscar. 

 

 

 

 

 

 

 

 

2012: A decedat Ion Petrică, comparatist, traducător şi istoric literar; unul dintre cei mai importanţi slavişti români, renumit specialist in limba si cultura polona.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Născut la 8 iunie 1934 la Moldoviţa (Caraş-Severin), Ion Petrică a urmat cursurile de filologie polonă ale Universităţii Jagiellone din Cracovia, pe care a absolvit-o în 1958.

Din anul 1959 a fost încadrat la Catedra de Limbi Slave a Universităţii Bucureşti, unde a urcat toate treptele ierarhiei universitare, începând de la gradul de asistent (1960), lector suplinitor (1968), lector (1970).

După obţinerea (în 1974) a titlului de doctor, cu o teză de referinţă pe tema relaţiilor culturale româno-polone în a doua jumătate a sec. al XIX-lea (publicată ulterior sub titlul Confluenţe culturale româno-polone, 1976), din 1978 este conferenţiar, pentru ca între anii 1993-2004 să ocupe postul de profesor universitar.

Din 2004 (anul pensionării) a fost profesor consultant la Catedra de Limbi Slave din cadrul Facultăţii de Limbi Străine, Universitatea Bucureşti, şi conducător de doctorat, contribuind şi pe această cale la afirmarea studiilor de istorie literară slavă în România.

Pe perioada activităţii a fost de două ori şef al Catedrei de Limbi Slave (1990-1996), iar din 1973 până la momentul ieşirii la pensie a îndeplinit şi funcţia de şef al secţiei de polonă.

 A tradus din opera lui Jan Kochanowski, Władysław Reymont, Leon Kruczkowski, din proza poloneză contemporană (Ryszard Kłyś, Kornel Filipowicz, Andrzej Stasiuk, Tadeusz Dolęga-Mostowicz, Tadeusz Nowak), precum şi din poezia polonă (Adam Mickiewicz, Kazimierz Przerwa Tetmajer, Jan Kasprowicz, Tadeusz Miciński s.a

 

Este autorul traducerii Manechinelor lui Bruno Schulz şi al transpuneriiîn limba română a romanelor lui Witold Gombrowicz (Ferdydurke, Trans-Atlantic, Pornografie şi Cosmos), pentru care a fost distins cu două premii remarcabile: Premiul pentru traduceri al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti acordat în 1996 pentru versiunea românească a romanului Ferdydurke şi Premiul Uniunii Scriitorilor din România, primit în anul 1999, pentru traducerea romanelor Trans-Atlantic şi Pornografie.

Pentru meritele sale deosebite în domeniul filologiei polone şi a promovării literaturii şi culturii polone, Ion Petrică a fost distins cu premii şi medalii nu numai de mediile din România (Medalia Muncii clasa III), ci şi de autorităţile statului polonez:

„Meritul Cultural Polonez” (1970, distincţie a Ministerului Culturii şi Artei), primit pentru activitatea în domeniul traducerilor şi promovării literelor polone în România, „Crucea de Cavaler al Ordinului Meritul Republicii Polone” (1997) şi „Medalia Comisiei Educaţiei Naţionale” (2004), conferită pentru bogata sa activitate didactică şi ştiinţifică.

A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Asociaţiei Slaviştilor din România, al colegiului de redacţie al revistei „Romanoslavica”.

 

 

 

 

 

 

 2015: A murit prozatorul, dramaturgul şi ziaristul Mircea Cavadia; (n.

6 octombrie 1950, în comuna Voineasa, județul Vâlcea).

A fost  membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Timișoara și al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.

 

 

 

 

 

 

 

 

Mircea Cavadia a publicat curent proză în mai toate publicațiile literare din țară și a obținut peste 100 de premii la diverse festivaluri și concursuri de literatură.

 

 

 

 

 

2019: Liviu Dragnea, președintele Partidului Social -Democrat, cel mai mare partid politic din România, a fost condamnat de Înalta Curte de Casație și Justiție la 3 ani și 6 luni de închisoare cu executare, în dosarul angajărilor fictive de la Direcția Copilului Teleorman.Totodată, Liviu Dragnea trebuie să plătească 23.414 lei despăgubiri civile.

Decizia a fost definitivă și executorie, Completul de 5 judecători menținând sentința din primă instanță.

Tot în această zi, Liviu Dragnea a ajuns la Penitenciarul Rahova din București.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Șeful PSD a fost acuzat de instigare la abuz în serviciu şi instigare la fals intelectual,

în legătură cu angajarea a două membre de partid (PSD) la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) Teleorman, fiind trimis în judecată de procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie în iulie 2016.

Judecătorii de la prima instanță, care l-au condamnat în 2018, au scris în motivare că, prin influenţă şi putere, acuzatul a determinat-o pe  directoarea DGASPC să săvârşească infracţiunea de abuz în serviciu.

 

 

 

 

 

 

 

 

CITIȚI ȘI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/27/o-istorie-a-zilei-de-27-mai-video-4/

 

 

Bibliografie (surse):

 

 

 

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

2. Istoria md;

3. Wikipedia org;

4. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

5. mediafax.ro;

6. worldwideromania.com;

7. Enciclopedia Romaniei.ro;

8.  rador.ro/calendarul- evenimentelor.

Publicitate

Biblia lui Wulfilla, UNUL DINTRE CELE MAI VALOROASE DOCUMENTE CREȘTINE TIMPURII DIN LUME, a fost scrisă de un preot din Dacia

În îndelungatul proces de formare a poporului român, creştinismul a jucat un rol extrem de important în coagularea unei unităţi etnice ce trebuia să se apere în faţa presiunilor şi incursiunilor paşnice sau silnice ale competitorilor, prinşi în febra migraţiei şi a peregrinărilor.

Cele două Rome creştine, cea veche şi cea nouă (Bizanţul), deveniseră ţinte predilecte ale acestor migratori, iar drumurile spre ele treceau, în cea mai mare parte, prin Dacia noastră.

În acest context istoric a apărut Biblia lui Wulfilla – conducătorul goţilor (cca. 311-382, după unii cercetători, sau cca. 310-385, după alţii), document de o deosebită valoare pentru înţelegerea unui capitol mai puţin cunoscut din istoria creştinismului existent la vremea aceea în teritoriile de la Istru.

Coborâţi din părţile baltice spre cele ale Azovului, goţii au fost primul val de migratori care, împinşi de huni, s-au instalat pe pământurile Daciei, unde au rămas timp de peste un secol.

Din această pricină, Dacia era numită în epocă, susţin istoricii vremii, Goţia sau „Ţara goţilor“. Bine organizaţi şi disciplinaţi, goţii au sfârşit, în mare parte, prin a se creştina, evident, sub influenţa băştinaşilor.

Aceasta explică numeroasele elemente lingvistice latine, atât în textul Bibliei conducătorului lor, Wulfila (nume care are în rădăcina sa cuvântul „volf“ , adică „lup“, animalul-totem al populaţiei dacice), cât şi în alfabetul gotic, aşa-zis runic, care stă la baza limbii şi alfabetului germanic de astăzi.

Cea mai valoroasă carte din Suedia, Biblia lui Wulfila, sau „Codex Argenteus“, este unul dintre cele mai celebre manuscrise din lume şi în mod sigur, cea mai valoroasă carte din Suedia.

Manuscrisul se păstrează la Biblioteca Universităţii din Uppsala, în Suedia.Inițial, Biblia lui Wulfilla a avut 336 de pagini în care erau cuprinse cele patru Evanghelii. Astăzi, la Upsala, mai există 187 de pagini. File din acelaşi manuscris mai există la Speyer, în Germania, la Wolfenbüttel şi la Milano.

„Codex Argenteus“ a fost copiat probabil la Ravenna, în Italia, pentru regele Theodoric cel Mare, în perioada ostrogoţilor,la începutul secolului al VI-lea. Documentul este scris pe un pergament subţire de culoare violet, cu cerneală cu praf de argint şi aur, de unde și numele de Codex Argenteus

La traducerea acestei Biblii a fost folosit un alfabet rămas din acea limbă. Wulfila a folosit la traducerea acestei Biblii o limbă veche, despre care nu știm nimic. Menirea lui a fost să schimbe un popor războinic, într-unul pașnic.

Acest alfabet a fost folosit în Suedia, nuse știe pentru cât timp dar, în paralel cu alfabetul latin, a fost folosit ca scriere sacră mult timp după Wulfilla” (Interviu din filmul NIASCHARIAN – Să renaștem)

 

 

 

 

 

 

 

Aventura acestui manuscris a fost una pe măsura valorii lui, după cum ne spune Ziarul Lumina:

„Până în 1600, a trecut prin mâinile împăratului Rudolph al II-lea, după care a ajuns la Praga. În 1648, după ce suedezii au ocupat Praga, au luat Biblia ca pradă de război şi au dus-o la Stockholm, fiind depusă în biblioteca reginei Christina.

După abdicarea reginei, a fost luată de bibliotecarul Isaac Vossius şi dusă în Olanda. În 1669, însă, a fost cumpărată de Magnus Gabriel de la Gardie, cancelarul Universităţii din Uppsala, care a readus-o în Suedia, unde se află şi în prezent.”

Puteți afla mult mai multe lucruri despre Wulfilla și acest manuscris urmărind filmul documentar de excepție NIASCHARIAN – Să renaștem.” 

Documentul a fost descoperit în secolul al XVI-lea în mănăstirea benedictină din Werden, Germania.

Până în 1600, a trecut prin mâinile împăratului Rudolph al II-lea, după care a ajuns la Praga. În 1648, după ce suedezii au ocupat Praga, au luat Biblia ca pradă de război şi au dus-o la Stockholm,în Suedia,fiind depusă în biblioteca reginei Christina. După abdicarea reginei, a fost luată de bibliotecarul Isaac Vossius şi dusă în Olanda.

În 1669, însă, a fost cumpărată de Magnus Gabriel de la Gardie, cancelarul Universităţii din Uppsala, care a readus-o în Suedia, unde se află şi în prezent.

Goţii, început de creştinare pe pământ dacic.Referindu-se la goţi şi la momentul creştinării lor, pr. Haralambie Rovenţa, profesor de exegeză a Noului Testament la Facultatea de Teologie din Bucureşti în perioada interbelică, spunea: „Strămoşii germanilor, goţii, au avut primul lor început de civilizaţie (şi de creştinare, n.r.) aici pe pământul românesc.

Primele lor buchii s-au format aici, după cum şi credinţa creştină goţii şi-au săpat-o tot aici. La aceasta am contribuit noi, prin strămoşii noştri, în mare măsură.

Biblia lui Wulfila poate da serioase concluzii atât pentru existenţa şi vechimea creştinismului nostru în Dacia, cât şi cu privire la manuscrisele de limbă latină, care trebuie să fi existat şi să fi circulat în această parte, prin strămoşii noştri, care nu-şi despărţiseră atunci limba lor proprie de cea a fraţilor latini din restul imperiului“.

 

Biblia circula în Dacia înainte de venirea goţilor.

 

Sunt cercetători care afirmă că în Dacia circula Biblia în limba latină, înainte de venirea goţilor.

Ei susţin că, încă de la început, creştinismul s-a folosit pentru răspândirea lui de limba proprie fiecărui popor căruia i se adresa. Lucru de altfel cunoscut chiar de pe vremea Apostolilor, care, în ziua Cincizecimii, au început să vorbească toţi în limbi diferite, încât mulţimea adunată la Ierusalim din toate părţile lumii s-a umplut „de nedumerire, că-i auzea fiecare grăind în limba sa“.

Propovăduirea creştinismului în primele secole nu s-a făcut în Dacia numai pe cale orală, ci şi pe calea scrisului, prin redarea în limbile proprii a Vechiului Testament şi a Noului Testament. Unii cercetători afirmă că traducerea Sfintei Scripturi a început încă din veacul al II-lea d. Hr., cum atestă Tertulian (197) sau şi mai lămurit Sfântul Ioan Gură de Aur, care preciza, la începutul veacului al V-lea, că astfel de traduceri s-au făcut pentru sirieni, indieni, egipteni, armeni, persani şi mai ales pentru popoarele mărginaşe imperiului, cum erau şi cele din Dacia.

De manuscrisele în limba latină ale dacilor se va fi folosit şi Wulfila în traducerea sa, ceea ce ar explica nu numai enigmatica influenţă latină asupra vocabularului traducerii Bibliei şi a alfabetului inventat de el, ci şi îndemnul traducerii înseşi.

În acest sens, există şi o dovadă academică. Alfabetul gotic, copiat după cel geticÎn 1957, savantul belgian Bonaventura Vulcanius Brugensis analiza în cartea sa „Despre literele şi limba geţilor sau goţilor“ mai multe alfabete zis gotice, prin comparaţie cu cel getic primitiv.

El mărturisea că s-a inspirat din lucrarea unui alt savant, arhiepiscopul de Upssala, Joannes Magnus Ghotus, intitulată „Istoria tuturor regilor goţi şi finlandezi“, publicată la Roma în 1554, în care se prezenta, pentru prima dată, alfabetul getic.

În această lucrare se demonstrează că regele Wulfila (coborâtor din partea mamei din captivi creştini strămutaţi în Capadocia în secolul al III-lea, hirotonit episcop al goţilor în jurul vârstei de 30 de ani, de către Eusebiu al Nicomidiei) a inventat alfabetul gotic inspirându-se din cel getic. În acest alfabet, considerat cel mai nou la vremea aceea, a tradus Wulfila Biblia. Pentru traducerea sa, a folosit Septuaginta şi textul grecesc al Noului Testament.

Există însă o tradiţie care susţine că Wulfila ar fi tradus Biblia fără Cărţile Regilor, însă.Cei doi cercetători, Vulcanius Brugensis şi Johannes Magnus, au avut la dispoziţie surse antice şi medievale foarte rare, care astăzi nu mai sunt disponibile, cum ar fi discursurile lui Cato cel Bătrân (234-149 î. Hr.), din care citează: „Faptele de vitejie ale geţilor fuseseră cântate de poeţii lor, acompaniaţi de flaut, cu mult înainte de întemeierea Romei“.

În acelaşi sens vorbeşte şi Publius Ovidius Naso (43 î.Hr.-17 d. Hr.), un martor autentic, care timp de 10 ani a trăit printre geţii din nordul Imperiului Roman, le-a învăţat limba, ba chiar a scris în limba getă mai multe poeme, dintre care ne-a parvenit unul, păstrat în rezumat în Pontica.

 

Horepiscopii care sfinţeau şi hirotoneau

 

Aşadar, celebra Biblie a lui Wulfila se constituie într-un document doveditor al vechimii creştinismului pe teritoriile dacilor. Limba în care a fost scrisă contrazice ipoteza unor istorici, care consideră creştinismul românesc de dată mult mai recentă, precum şi inexistenţa unor forme de organizare canonică în această perioadă incipientă a creştinării.

Este de acum dovedit faptul că, încă din perioada lui Teofil Gotul, spre exemplu, episcop dac prezent la Sinodul de la Niceea din 325, existau pe aceste pământuri „horepiscopi“ care, fără a avea vreo eparhie cu reşedinţă stabilă, săvârşeau Taina Hirotoniei sau sfinţeau lăcaşurile de închinare, acolo unde era trebuinţă, aşa cum făcuseră şi înaintaşii lor, peste care îşi pusese mâinile însuşi Sfântul Apostol Andrei.

Nu este exclus, aşa cum considera Nicolae Iorga, ca în aceeaşi perioadă, paralel cu horepiscopii şi episcopii legiuiţi, să fi activat şi „călugări bătrâni, vestiţi prin evlavia lor, aleşi de popor“, după datini mult mai vechi.

Ulfila, creștinătorul goților și nu numai

 

Potrivit unor surse, Ulfila (311-383 d.H.) a fost un got de origine greacă (capadociană) care, după ce s-a convertit la Creștinism, a devenit episcop și misionar.

Părinții lui erau greci care, fiind luați sclavi de goții nord-dunăreni, l-au născut pe Ulfila în captivitate, băiatul crescând și integrându-se în societatea gotă.

În perioada maturității lui Ulfila, în Biserica Creștină era în plin avânt controversa ariană (legată de doctrina Sfintei Treimi). Ulfila, devenit la un moment dat preot-misionar, împărtășea forma ariană a credinței creștine și din această cauză a și dat mai departe respectiva doctrină celor pe care i-a creștinat.

Misionarismul lui s-a desfășurat în principal pe teritoriul Daciei care fusese luată în stăpânire de goți după retragerea romană din anul 271. Este posibil ca Sf. Sava Gotul (zis și Sava de la Buzău), celebrat ca martir în calendarul creștin, să fi fost creștinat în urma eforturilor misionare ale lui Ulfila.

Însuși Ulfila a trebuit în mai multe rânduri să fugă la sud de Dunăre pentru a scăpa de prigoana declanșată de regii goți nord-dunăreni.

Ulfila este creditat ca fiind autorul Bibliei în limba goților. Pentru a le putea da goților Sfânta Scriptură în limba lor, Ulfila a trebuit mai întâi să le creeze un alfabet, întrucât goții nu scriau.

Unii specialiști cred că Biblia gotă, păstrată astăzi în așa-numitul Codex Argenteus din biblioteca Universității din Uppsala, Suedia, este de fapt produsul unui grup de traducători coordonați de Ulfila, scrie https://www.traduceritehnice.net/ulfila.html

 

 

 

 

Surse:

 

https://ziarullumina.ro/documentar/ 

https://hotnights.ro/codex-argenteus-unul-dintre-cele-mai-valoroase-din-lume-a-art13124

 

 

 

 

 

 

 

Rusia şi blestemul resurselor

 

 

 

 

 

 

Democraţia a avansat în lume cu o viteză impresionantă în ultimii treizeci de ani, de la 30% regimuri democratice, până la 60% astăzi. Dar printre tranziţiile la democraţie nu prea se numără ţările bogate în resurse.

Credeţi că este doar o întâmplare că aproape toate ţările cu o slabă tradiţie democratică, cum ar fi cele devenite independente în secolul trecut, şi care au importante rezerve de resurse naturale cu mare cerere mondială sunt printre cele mai dure şi anchilozate dictaturi din lume?

Să luăm cazul petrolului. De curând în acest an, Orientul Mijlociu a fost zguduit de revoltele numite arabe, de fapt a fost vorba de adevărate revoluţii.

Încă înaintea acestor revoluţii, cetăţenii din Egipt, Liban, Tunisia, Iordania sau Maroc, ţări lipsite de petrol, se bucurau de mai multe drepturi şi libertăţi decât cei din Libia, Bahrein, Arabia Saudită, Kuweit sau Irakul dinainte de 2003, ţări foarte bogate în petrol. Nu întâmplător revoluţiile arabe au reuşit în Tunisia şi Egipt şi au eşuat în Bahrein sau Arabia Saudită.

Ar fi eşuat într-o baie de sânge şi în Libia dacă nu ar fi fost intervenţia NATO, deşi destul de şovăitoare la început

.

Până în anii ’60 întreg comerţul mondial cu petrol a fost în mâna câtorva companii gigant occidentale. Începând cu acea perioadă, ţările producătoare devenite independente şi-au naţionalizat rezervele şi au creat OPEC (Organizaţia ţărilor exportatoare de petrol).

Preţurile au crescut enorm, mai ales după embargoul OPEC asupra livrărilor de petrol în urma războiului de Yom Kippur din 1973 între Israel pe de-o parte şi Egipt şi Siria pe de altă parte (de la 2,5 USD pe baril în 1972 la 12 USD pe baril în 1974).

Preţurile au continuat să crească continuu, aducând importante sume de bani în conturile ţărilor producătoare. Aceste naţionalizări au fost foarte populare, dar influxul masiv de bani, peste cele mai mari aşteptări, a creat o problemă insurmontabilă acestor ţări.

A început bătălia pentru controlul acestor bani. Majoritatea politicienilor locali, odată instalaţi în fruntea bucatelor, au refuzat să mai părăsească puterea, manevrând aceste sume imense în beneficiul propriu şi pentru a-şi conserva statutul.

De exemplu, după lovitura de stat din 1969, Gaddafi a naţionalizat industria petrolieră a ţării sale, dar şi-a instituit controlul propriu asupra banilor proveniţi din vânzarea petrolului.

Astfel şi-a putut conserva puterea personală timp de 42 de ani. La fel, în Irak cel care s-a ocupat cu naţionalizarea petrolului a fost vicepremierul de atunci, Saddam Hussein.

Controlând fluxul de resurse financiare provenit din exporturile de petrol, l-a înlăturat cu uşurinţă pe preşedintele Ahmad Hasan al-Bakr, instalându-se în fotoliul de preşedinte până la invazia americană din 2003.

Se pot identifica mai multe cauze ale acestor încrâncenări dictatoriale în ţările bogate în resurse care ajută tiranii să se menţină la putere pe timp nedefinit. În primul rând, aceste imense sume de bani dau posibilitatea liderilor să-şi mituiască proprii cetăţeni prin felurite beneficii, de la sume oferite direct până la scutiri de taxe (de exemplu, Kuweitul a oferit fiecărui cetăţean 1000 de dinari, echivalentul a 3600 de dolari).

Folosesc termenul mituire, deoarece în aceste ţări bogate în petrol finanţele şi sumele provenite din vânzarea de petrol sunt secrete, aşa că populaţia nu ştie exact cât din aceste imense sume de bani revin populaţiei în astfel de beneficii sau unele programe sociale.

Este vorba de fărâmituri, partea leului pierzându-se prin corupţia, hoţia sau incompetenţa factorilor guvernamentali. Nu întâmplător finanţele cele mai secrete sunt cele ale ţărilor bogate în petrol.

Egiptul, Iordania sau Marocul, ţări fără petrol, au făcut publice măcar parţial informaţii asupra bugetului, pe când Arabia Saudită, Iranul, Omanul, Kuweitul le ţin în cel mai mare secret, astfel că populaţia nu-şi poate face o idee de nivelul corupţiei şi incompetenţei, mulţumindu-se cu fărâmiturile respective care li se par semne de extremă generozitate guvernamentală.

În acelaşi timp, fondurile mari din petrol îi ajută pe autocraţii din aceste ţări să cumpere loialitatea forţelor armate şi de securitate prin salarii mari şi nenumărate beneficii.

Tot din acest motiv, aceste ţări cheltuie mult pentru dotările armatei, fiind printre clienţii importanţi ai industriei de armament. La fel, tot prin sume imense de bani, este cumpărată loialitatea unor anumite segmente de populaţie, ca şi în cazul liderilor tribali loiali, în Libia lui Ghaddafi sau Irakul lui Saddam Hussein.

Preşedintele iranian Mahmoud Amadinejad a dirijat miliarde de dolari prin contracte cu afacerişti asociaţi Gărzilor Revoluţionare iraniene, asigurându-şi loialitatea lor, aşa cum s-a văzut în cursul revoltelor din 2009.

La fel, în cursul primăverii arabe din acest an, demonstranţii din Oman şi Arabia Saudită au fost rapid copleşiţi de forţele armate loiale regimurilor.

Este adevărat că unii producători de petrol ca şi Indonezia sau Nigeria au făcut paşi importanţi către democraţie mai ales în ultimul deceniu, dar realitatea este că aceste ţări nu au o producţie aşa de mare ca şi cele din Orientul Mijlociu, venitul din petrol pe cap de locuitor este mult mai mic.

Şi nu este o întâmplare că reformele au început să fie implementate, inclusiv o mai mare transparenţă în finanţele publice, imediat după căderea preţurilor la petrol care a cufundat Rusia în criza din 1998, respectiv în 1999 şi 2000.

În Orientul Mijlociu, în cea mai mare măsură, datorită şi lipsei unei tradiţii democratice sau a domniei legii, bogăţia provenită din petrol a făcut monarhi şi politicieni puternici şi cetăţeni slabi, o societate civilă inexistentă şi abuzuri din partea conducerii statelor, abuzuri care nu pot fi împiedicate.  

Singura soluţie viabilă ar fi scăderea dependenţei mondiale de petrol, deoarece atâta timp cât va exista cerere, aceste state îşi vor putea vinde petrolul, şi fluxul de bani va curge în continuare, alimentând conturile secrete ale politicienilor şi autocraţilor, iar ciclul va continua.

Cartea embargoului şi sancţiunilor nu are cum să funcţioneze, aşa cum s-a demonstrat şi în cazul Irakului, Iranului sau Libiei. Autocraţii nu au cum să sufere de pe urma sancţiunilor, ei au resurse să o ducă bine în continuare.

La fel, dacă unele state refuză să mai ia petrol de la vreun regim autocratic, acesta din urmă va găsi rapid alţi cumpărători cu mai puţine scrupule. Nu degeaba China este acum al doilea consumator de petrol după SUA.

Singura soluţie ar fi scăderea dependenţei şi o transparenţă în finanţe, fie şi prin intermediul internetului care ajută enorm la circulaţia informaţiilor.

Dar aceste informaţii trebuie puse în circulaţie, iar până la ora actuală regimurile autocratice nu s-au înghesuit să facă o oarecare lumină.

 

 

 

Cazul Rusiei

 

 

 

 

Printre ţările lovite de blestemul resurselor se numără şi Rusia, cu imensele ei încasări din vânzările de petrol şi gaze. Este un caz special, dar nu mult diferit. Nu mult diferit, deoarece cele de mai sus se aplică în totalitate.

Special, pentru că îşi foloseşte încasările şi în scopuri politice, ca o pârghie pentru prezervarea şi chiar mărirea statutului de putere regională şi de revenire ca şi putere globală.

Pentru asta foloseşte arma energetică, folosind embargoul sau ameninţarea cu acesta, precum şi cumpărarea bunăvoinţei unor state occidentale prin intermediul gazului şi petrolului.

Venezuela, o altă ţară cu semnificative rezerve de petrol, a făcut progrese importante pe cale democratică în ultimele decenii, dată fiind şi o oarecare tradiţie democratică.

Dar şi acest curs se poate întoarce oricând, chiar de către lideri aleşi în mod democratic (atenţie la ţările în care au reuşit revoluţiile arabe). Este cazul Venezuelei, al cărei preşedintele Hugo Chavez a sifonat sute de milioane de dolari din compania petrolieră de stat.

Cu o parte din bani a pornit o serie de proiecte de ajutorare a familiilor cu venituri mici, dar i-a îndreptat şi spre forţele armate. Asigurându-şi popularitatea şi loialitatea armatei, a făcut paşi importanţi către autoritarism, înlocuind judecători de la Curtea Supremă cu alţii care îi erau loiali, impunând restricţii asupra presei şi modificând durata mandatelor prezidenţiale pentru a-şi conserva puterea în continuare.

O asemănare izbitoare cu Vladimir Putin, nu credeţi? Nu degeaba cei doi sunt prieteni foarte buni, Rusia semnând acorduri de vânzare de armament în Venezuela în valoare de 9 miliarde de dolari.

Vecinii Venezuelei devin îngrijoraţi, mai ales prin prisma declaraţiilor lui Chavez care deja se vede un nou Simon Bolivar cu misiunea de a uni ţările din nordul continentului sud-american sub o singură mână, bineînţeles, a sa.

O altă asemănare cu Putin, şi el vorbeşte de o nouă uniune euroasiatică, al cărei lider de necontestat va fi Rusia, fără îndoială.

Liderii Rusiei, conform regulii, bucurându-se de încasările din petrol şi gaze (60% din exporturi), au început să strângă şurubul din ce în ce mai mult.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cu greu s-ar mai putea numi Rusia de astăzi o democraţie, chiar în accepţiunea cea mai largă a termenului.

Există trei caracteristici de bază pentru ca o societate să poată fi numită democratică, toate trei trebuind să fie îndeplinite simultan. Este vorba de domnia legii, protecţia minorităţilor şi alegeri libere şi corecte.

La ultima condiţie mai trebuie adăugat şi corolarul libertatea cuvântului şi a presei, fără de care alegerile nu au cum să fie libere şi corecte, deoarece orice îngrădire de această natură prejudiciază în primul rând buna informare a publicului şi campania electorală.

Iar Rusia se descalifică la toate cele trei condiţii, şi procesul continuă în această direcţie de suprimare a libertăţii şi democraţiei într-un proces ce reaminteşte de fascizare.

Ironic este chiar faptul că ruşii vorbesc de „fasciştii români” care vor să ia Basarabia în timp ce propria lor societate, cea rusă, se îndreaptă cu paşi repezi spre o formă de fascism.

Despre libertatea presei nu are rost să vorbim, toate mijloacele de informare au fost transformate în trâmbiţe ale puterii sau au fost închise, jurnaliştii de opoziţie marginalizaţi, agresaţi sau chiar asasinaţi.

Singurele forme de informare care nu cântă în strună puterii s-au mutat în spaţiul virtual, dar nici acolo nu o duc prea bine, liderii ruşi avansând rapid spre forme de cenzură a internetului asemănătoare cu cele ale amicilor lor chinezi.

Cred că nu are rost să vorbim de protecţia minorităţilor, atunci când minoritarii din Caucaz sunt vânaţi atât de autorităţi, cât şi de grupurile de acţiune pro-Kremlin, cum ar fi „Nashi”, adică „Ai noştri”, organizaţie din ce în ce mai asemănătoare cu Hitlerjugend.

Ultima astfel de acţiune a fost de curând, cu prilejul unui meci de fotbal, ciocnirile dintre suporteri rezultând cu un mort, după care a început o vânătoare după caucazieni pe străzile Moscovei timp de câteva zile, iar poliţia nu a putut sau nu a vrut să-i stăpânească.

Domnia legii este o glumă aici, am expus un singur caz într-un articolul precedent (vezi O execuţie avertisment. Manifestările opoziţiei pentru drepturile omului sunt constant reprimate brutal de forţele de ordine, este deja o obişnuinţă în Rusia, la fel ca şi arestarea arbitrarie a liderilor opoziţiei firave care încă se încăpăţânează să existe.

Regula se aplică şi în privinţa forţelor armate şi de securitate ale Rusiei, dar aici cu dublu scop. Programul de înarmare demarat de Vladimir Putin, de 650 de miliarde de dolari până în 2020, este destinat întăririi armatei şi forţelor de securitate atât ca şi o forţă pentru reprimare internă (revoltele portocalii au fost şi rămân coşmarul Kremlinului), cât şi pentru crearea unei forţe pentru revitalizarea imperiului şi reimpunerea Rusiei ca şi un actor geopolitic de talie mondială, o putere militară de prim rang.

Ori, acest lucru nu se poate petrece, ţinând cont de slăbiciunea militară a Rusiei, decât în detrimentul altor cheltuieli destinate populaţiei. De aceea forţele represive trebuie întărite rapid. De curând, Duma rusă, dominată de partidul „Rusia unită” al premierului Putin, a votat un buget pe trei ani, până în 2014.

Astfel, cheltuielile destinate apărării, poliţiei şi serviciilor secrete vor creşte de la 27% din buget în 2011 la 40% din buget în 2014, ajungând ca oficial, apărarea să primească 5% din PIB, iar internele alte 4% din PIB.

Fostul ministru de finanţe Alexei Kudrin, concediat de curând din guvern de către premierul Putin, a declarat că Rusia se transformă într-un stat poliţienesc militarizat şi că populaţia va plăti factura prin faptul că vor fi tăiate cheltuielile de sănătate, cultură, educaţie etc.

Din bugetul aprobat până în 2014 se vede clar acest lucru. Iar beneficiarul principal al sumelor imense din vânzările de petrol şi gaze va fi tot industria rusă de apărare, după spusele unui fost oficial guvernamental rus, o imensă gaură neagră care absoarbe cantităţi enorme  de bani fără a obţine rezultatul dorit.

În aceste condiţii, nu este surprinzătoare decizia lui Vladimir Putin de a reveni la conducerea Rusiei, de unde practic nici nu a plecat, se vede prin atitudinea lui Medvedev, care a renunţat să mai candideze din momentul în care Putin şi-a anunţat revenirea.

Nici schimbarea duratei mandatului prezidenţial, de la patru la şase ani, nu este de mirare, ci este chiar în tradiţia rusească. O tradiţie în care exerciţiul democratic lipseşte aproape cu desăvârşire.

Singurele perioade de democraţie din istoria rusă în care aceasta s-a putut bucura de o oarecare libertate au fost câteva luni în 1917, rapid înăbuşite de puciul bolşevic, şi perioada dintre 1991 şi 2000, percepută ca şi epoca haosului şi jafului total din averea fostei Uniuni Sovietice. Putin a venit la putere din KGB şi şi-a adus cu el colaboratorii, foşti ofiţeri din KGB, transformaţi în oficiali guvernamentali însărcinaţi cu conducerea şi companiilor de stat şi agenţiilor guvernului, baza de putere pentru liderii de la Kremlin.

Aceştia, supranumiţi siloviki, au constituit nucleul puterii, ei au fost cei care au beneficiat de destructurarea Yukos-ului lui Hodorkovski şi tot prin ei se sifonează imense sume de bani care nu se ştie unde ajung. Tot ei au întărit relaţiile cu crima organizată, făcând Rusia un stat mafiot, pe lângă unul poliţienesc pe cale de militarizare.

Transparenţa încasărilor şi fondurilor enorme din vânzările de petrol şi gaz este total inexistentă. Ne miră atunci cercetarea aplicată de comisiile europene asupra sediilor Gazpromului din statele UE? Un singur exemplu cred că este edificator.

Compania care intermediază vânzările de gaze către Ucraina, cu sediul în Austria, are câţiva angajaţi. A raportat o cifră de afaceri de peste două miliarde de euro, dar a plătit un impozit pe profit infim, în condiţiile în care cheltuielile sunt infime.

Nu este normal ca să trezească suspiciunile organelor de control europene, din moment ce aceste firme îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul UE? Încă ceva, majoritatea vânzărilor de gaze către alte ţări sunt făcute prin firme intermediare, făcând transparenţa operaţiunilor imposibilă.

Chiar pe site-ul Gazpromului, la acţionari sunt trecuţi cu 40% din acţiuni „entităţi speciale ruseşti”. De unde transparenţă, de unde control public, de unde posibilitatea de verificare? Totul este parcă destinat corupţiei şi hoţiei unor factori responsabili.

Iar Vladimir Putin nu se poate să nu cunoască aceste lucruri. Le cunoaşte şi le ignoră sau beneficiază de ele.

Ne întrebăm atunci de ce populaţia rusă nu reacţionează, nu ia atitudine. Răspunsul nu este aşa greu. În toată istoria lor au trăit sub o mână forte, speranţele lor din ultimul deceniu al secolului trecut au fost risipite de corupţia liderilor, unii dintre ei grupaţi chiar în jurul lui Boris Elţin. Tot istoria i-a învăţat că nu au cum să învingă, toţi marii lor reformatori au fost înlăturaţi sau asasinaţi.

Aşa s-a întâmplat cu Stolipin la începutul secolului sau cu ţarul Alexandru al II-lea, asasinat chiar cu proiectul primei constituţii în buzunar (1881), constituţie care nu s-a mai aplicat niciodată chiar în urma acestui asasinat. Rusia vede prima constituţie în 1906, în urma revoluţiei ce a urmat înfrângerii din războiul ruso-japonez. Ulterior, ţarul Nicolae al II-lea a făcut-o ulterior inaplicabilă, refuzând să o respecte şi chiar dizolvând Duma.

Noua constituţie din 1918, urmată de altele în timpul comunismului au fost considerate simple petece de hârtie de către conducătorii absoluţi ai imperiului. Vorbim despre constituţie, legea de bază care este deasupra tuturor cetăţenilor, care trebuie respectată de toţi, de la primul conducător până la ultimul servitor. În 1215, englezii au purtat un război pentru asta, pentru Magna Charta Libertatum.

Astfel, ruşii de rând au continuat să fie total lipsiţi de drepturi, victime sigure ale oricăror abuzuri din partea conducătorilor. Au rămas la stadiul lor, interesându-i doar să le fie asigurată sticla de votcă şi sentimentul că Rusia este o mare putere, temută şi respectată de toată lumea.

Sub semnul acestui orgoliu imperial au luptat şi au murit pentru poftele şi ambiţiile ţarului, pentru ca apoi să se reîntoarcă ca iobagi la coarnele plugului, fără pământ şi fără drepturi.

Astăzi, din nou, rusul de rând îşi va da votul lui Putin care le promite revenirea la vechea glorie de odinioară. În schimb, va primi câteva fărâmituri din vânzările de petrol şi gaze, dar nu va putea spera prea rapid la o prosperitate şi bunăstare comparabilă cu cele ale occidentalilor, deşi potenţialul bogăţiilor din subsol i-ar da posibilitatea.

Serviciile vor rămâne la fel, viaţa lor de asemenea, partea leului din aceste vânzări vor dispărea ca şi cum nici nu au existat. Nu au existat fiindcă nu sunt publicate, deci ceea ce nu văd nu există.

Totuşi, rusul de rând va putea spune că Rusia este o mare putere, temută şi respectată. Şi se va mulţumi cu asta.

Şi cu sticla de votcă, pe lângă regretul copiilor săi pentru faptul că părinţii lor nu le vor lăsa posibilitatea şi dreptul de a-şi alege viitorul.

Deoarece acesta este atuul democraţiei, iar Rusia nu poate spera prea curând la aşa ceva.            

 

   

  Negrea Cristian

  http://cristiannegrea.blogspot.com