România, o scenă a confruntării dintre suveraniști și globaliști

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Vântul schimbării care bate tot mai cu putere pare să imprime forță mișcărilor politice care promit să schimbe totul din temelii.

Un detaliu deloc de trecut cu vederea pentru marketingul politic, nici cuvântul „populism” nu se mai aude la fel de tare ca înainte, fiind din ce în ce mai prezent  în limbajul mediatic și politic din ultima vreme cuvântul „suveranism”, pentru a denumi noua tendință care se conturează contra curentului europenist și globalist. 

Termenul este împrumutat din limba franceză și desemnează o opțiune politică bazată pe apărarea suveranității fiecărei țări, spre deosebire de doctrinele care pledează pentru o mai mare integrare europeană.

Mișcarea suveranistă este o doctrină politică de susținere a suveranității naționale a unei țări în fața instanțelor supranaționale, în țările UE fiind înțeleasă ca o opoziție față de federalizarea Uniunii Europene.  

„Souverainisme”, denumește așadar ideea de politici naționale gândite să recâștige controlul asupra tendințelor socio-economice generate de politicile internaționale, sau ale organizațiilor transnaționale, neavând conotații de dreapta sau de stânga explicite, o mișcare de apărare a suveranității naționale, opusă transferului exercitării puterii la nivel supranațional care denunță transferul de suveranitate ca o amenințare la adresa identității naționale.

Suveranismul este îmbrățișat atât de familii politice de dreapta, cât și de stânga, în condițiile în care conceptul de naționalism, legat de NAȚIUNE,  a căpătat in timp, o anumită conotație negativă, considerându-se că accentuarea  factorului etnic poate germina șovinism și poate genera excese.

Conceptul de suveranism – care pune accentul pe noțiunea de STAT (și pe suveranitatea sa), nu pe cea de națiune, pare mai potrivit, pentru a explica valul unor reactii față de UE în unele state membre.

Ar fi vorba de o atitudine doctrinară orientată spre limitarea, reducerea zonelor de suveranitate partajată cu Bruxelles-ul și preluarea acestor zone în mod politic, inapoi, de către autoritătile naționale, scrie fostul prim ministru al guvernului României, pe Adrian Nastase Blog.

Acest curent este tot mai evident in statele membre ale Grupului Vișegrad, dar și în state precum Italia, Spania, Grecia sau în state asociate cu UE, spre exemplu Turcia.

De circa două decenii muncitorii din Occident votează tot mai mult cu partidele naţionaliste, de fapt cu partidele suveraniste eurosceptice.

 Propaganda establishment-ului, recognoscibilă inclusiv la televiziunile de ştiri din România,  pune fenomenul pe seama prostiei sau inculturii, aşa cum s-a întâmplat cu ocazia ieşirii Marii Britanii din Uniunea Europeană sau când a fost ales Donald Trump preşedinte al Statelor Unite ale Americii.

Cum s-ar zice, proştii şi inculţii, incapabili să înţeleagă proiectele minţilor luminate ale birocraţiei bruxelleze şi ale guvernelor aflate  mână în mână cu aceasta, cad victime demagogiei populiste, echivalată bineînţeles cu extremismul!

Să acceptăm termenul. Ce înseamnă totuşi „populism”, ce conţinut politic i se subsumează, dincolo de conotaţiile peiorative atribuite lui de propagandiştii sistemului?

Există deosebiri de la ţară la ţară, însă în linii mari populismul corespunde protecţionismului, în particular protecţionismului social, precum şi unei anumite mobilizări civice, opusă aroganţei elitiste a clasei politice, despre care vorbea Marine Le Pen.

În condiţiile unui capitalism global tot mai puţin temperat de legislaţia socială, în condiţiile austerității bugetare impuse de autorităţi pentru a susţine marea finanţă internaţională, în condiţiile în care politicienii cu vocaţia europenismului se preocupă mai mult de stabilitatea monedei unice decât de puterea de cumpărare a propriilor cetăţeni, statul naţional apare drept singurul sprijin instituţional de care dispun oamenii simpli în faţa pieţei nereglementate şi a dictatului bancar.

Dorinţa de protecţie legală este rezonabilă şi legitimă, nu are nimic extremist, cu atât mai puţin revendicarea suveranităţii ca formă de reprezentativitate democratică, invers proporţională cu tehnocraţia şi „guvernanţa” fiscală suprastatală pe care le promovează Comisia Europeană.  

Asistăm astăzi la un fenomen dublu: pe de o parte partidele socialiste – ne referim la cele din Internaţionala Socialistă – se manifestă ca formaţiuni de centru, reprezentante ale mediului de afaceri şi ale europenismului cu inserţie oligarhică, pe de altă parte dreapta naţionalistă care evoluează către stânga, mai exact către o formulă etatistă incluzând măsuri de creştere a siguranţei cetăţeanului şi împotriva delocalizărilor generatoare de şomaj.

În acest context, o parte din electoratul de până acum al socialiştilor se reorientează la rândul său către partidele naţionaliste, dar nu fiindcă ar fi devenit de dreapta, ci pentru că partidele de dreapta s-au deplasat la stânga, venindu-i în întâmpinare după reorientarea socialiştilor la centru.

Situaţia actuală mai comportă un aspect. Întrucât se deplasează la stânga, partidele naţionaliste, sau cel puţin o parte a lor, se întâlnesc cu formaţiunile stângii autentice de tipul SYRIZA din Grecia, Podemos în Spania, Front de Gauche din Franța, grupate în aşa-numitul Partid al Stângii Europene.

Motivaţiile acestora sunt diferite, au alte referinţe doctrinare, dar se apropie de partidele naţionaliste pe terenul suveranismului, adică al confruntării concrete cu internaţionala nedeclarată a capitalului, condusă de Grupul Bilderberg.

În Parlamentul European există grupuri politice care susțin suveranitatea, identitatea, tradiția, independența / democrația, în condițiile schimbărilor dramatice din sânul civilizației occidentale europene al cărei motor este cultural.

Influența Bisericii scade dramatic, în timp ce așa-numita familie tradițională – care este pur și simplu familia naturală – își pierde valoarea socială  în condițiile în care politica se concentrează din ce în ce mai mult pe promovarea individualismului a-cultural, a-religios și național.

În plan economic cresc inegalitățile care au devenit explozive, pe fundalul accelerării și amplificării ciclului crizelor sociale. 

Consecinţa practică pentru partidele politice din Parlamentul European este schimbarea alianţelor, formaţiunile din Partidul Stângii Europene renunţând să-i mai susţină pe socialiştii centrişti care doar mimează interesul pentru problemele oamenilor simpli, în favoarea unor înţelegeri cu naţionaliştii, mai dispuşi se pare la îngrădirea puterii companiilor multinaţionale şi a organismelor bancare internaţionale (Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială). Nu peste tot şi nu fără condiţii, evident.

Poţi să te înţelegi cu Frontul Naţional din Franţa, al cărui „extremism” naționalist se reduce esenţialmente la cererea de limitare a imigraţiei, dar nu cu Zorii Aurii din Grecia – organizaţie recunoscută pentru acţiunile sale violente.Cu alte cuvinte, situaţia trebuie nuanţată de la partid la partid.

Dacă Zorii Aurii, din Grecia, se afirmă într-adevăr ca o formaţiune de tip paramilitar, Frontul Naţional rămâne fundamental adeptul parlamentarismului.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bascularea electoratului de stânga este susceptibilă să conducă partidele respective la o asemenea repoziţionare; la fel şi realismul politic, atâta vreme cât, cum spunea Deng Xiaoping, nu contează culoarea pisicii, ceea ce contează este să prindă şoareci.

Cu alte cuvinte, mai importantă decât etichetele ideologice, mai importantă decât retorica umanistă fără substanţă, este adoptarea efectivă a unei legislaţii sociale protecţioniste, indiferent de mijloace.

  În unele ţări din Uniunea Europeană, ca de pildă România, problema nu se pune fie şi numai pentru că lipsesc actorii necesari. Din punct de vedere analitic trebuie să remarcăm totuşi că demarcaţia majoră în politica actuală urmează mai curând axa europenism – suveranism, decât axa dreapta – stânga, ceea ce fără îndoială nu înseamnă că între ele nu sunt puncte de intersecţie, ori că termenii de dreapta şi stânga ar fi devenit neoperaţionali.

Și în România, un risc intern major, aflat în plină ascensiune îl reprezintă abordarea pretins suveranistă a naţionalism – populismului, care câştigă tot mai mult teren în Uniunea Europeană.

Emblematice în acest sens sunt abordările guvernelor din Italia (Salvini), Polonia (Kacinski), Ungaria (Orban), dar şi ascensiunea populiştilor şi euroscepticilor în Franţa, Austria, Finlanda, Spania, etc.

De cele mai multe ori, aceste partide revendică suveranitatea, atacând în acelaşi timp Bruxelles-ul şi construcţia europeană.

”Acest mod de a face politică vulnerabilizează cel mai puternic coeziunea Uniunii Europene și a societăților sale. Dacă ascensiunea acestor partide continuă, destrămarea Uniunii Europene poate deveni o realitate, iar Brexitul este proba că dezmembrarea UE este posibilă din interior.

Guverne şi partidele suveraniste şi eurosceptice duc o propagandă mincinoasă legată de suveranitate, dezinformându-şi cetăţenii cu privire la cele convenite, semnate şi ratificate cu ocazia intrării în Uniunea Europeană.

Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene stabileşte un număr mare de competenţe exclusive ale Uniunii Europene, respectiv competenţe partajate între Uniunea Europeană şi statele membre. Odată cu intrarea în Uniune, statele membre au cedat, de bună voie şi la cererea lor, o parte importantă a suveranităţii.  

Din acest motiv, partidele tradiţionale pro-europene au obligaţia să dezvolte un larg proces de explicare a Tratatelor Uniunii Europene, în aşa fel încât partidele extremiste şi antieuropene să nu mai poată manipula populaţia, precum în cazul Brexit”, scrie https://pmponline.ro/suveranismul-si-nationalism-populismul-risc-major.

Suveranismul a avut câştig de cauză când Marea Britanie a părăsit Uniunea Europeană, a fost aproape de victorie la ultimele alegeri prezidenţiale din Austria şi la cele parlamentare din Olanda.

Următoarea miză, mai importantă decât celelalte, o reprezintă Franţa.

Este din ce în ce mai evident faptul că se încearcă  acreditarea partidelor naţionaliste drept sursă a crizei de încredere de care suferă Uniunea Europeană, în condiţiile în care ascensiunea lor este de fapt un simptom.

Să nu se iluzioneze nimeni: criza de încredere caracterizează un segment de populaţie mai larg decât electoratul partidelor naţionaliste, care nu fac decât să preia progresiv nemulţumirea pe care socialiştii nu mai sunt capabili să o catalizeze.

  Vedem că este  preferabil să susţii că partidele naţionaliste subminează Uniunea, decât să recunoşti că aceasta nu-i mai mulţumeşte pe oameni, sau mai exact pe oamenii simpli,în vreme ce corporaţiile multinaţionale o preferă fără echivoc.

În perioada interbelică, mediile de afaceri au căutat să intrumentalizeze naţionalismul împotriva comunismului. Astăzi îl iau ca alibi în favoarea unui sistem în care democraţia riscă să devină formală.

Național-suveranismul. Curentul, avându-I în prim plan pe italianul Matteo Salvini și pe franțuzoaica Marine Le Pen are ecouri majore în țările Vișegrad, dar și în Austria, Germania, Olanda și alte state puternice.

România nu are o mișcare reprezentativă în această zonă, iar tentativele de resuscitare a PRM, marele partid naționalist român de după 1990, au eșuat.

Pe de altă parte, PSD – deși curtat de Salvini – nu s-a decis să facă pasul spre suveranism, în ciuda unei politici apropiate și a simpatiei reciproce între social democrații români și suveraniștii europeni.

 

 

 

 Foto: Matteo Salvini și Marine Le Pen

Se pare că alegerile europarlamentare din 2019 vor fi dominate de tendința partidelor naționaliste de a câștiga tot mai mult electorat, dar și de evidenta creștere a unui fenomen alarmant și, spunem noi, fără legătură cu național suveranismul – tendințele extremiste.

De altfel, presa mainstream face o voită confuzie între naționalism, național-suveranism  și mișcările de extremă dreapta.

Ideea principală este  curentul anti-sistem, iar mainstream-ul de orientare Bruxelles sau Deep State american omit  stânga extremă, de factură internaționalistă – anti-suveranistă!  

Cunoscutul jurnalist Val Vâlcu, șeful agenției ”DC News”, disecă foarte precis fenomenul:

”În România, nu sunt partide împotriva sistemului, ci împotriva PSD” ”Alianța USR-PLUS, care ar fi putut fi în această linie europeană, este nu doar anti-PSD, ci și puternic internaționalistă, neavând un profil naționalist”.

Vâlcu arată astfel că bătălia din România se duce contra singurului partid mare, cu tendințe clare suveraniste – și care a preluat câțiva dintre liderii marcanți naționaliști.

”Liderii și susținătorii alianței vor ”o țară ca afară”, nu au încredere în statul național, apelează la instituții transnaționale de arbitraj, protestează la Bruxelles”, mai scrie Vâlcu.

Pe de altă parte, atrage atenția jurnalistul,  stânga românească, reprezentată de PSD, deși teoretic și tradițional ar trebui să aibă ”un profil internaționalist, încearcă să capteze electoratul naționalist”.

”Însă discursul este moderat, iar măsurile concrete aproape lipsesc” subliniază Vâlcu , făcând o referire evidentă la o apropiere decisivă de suveraniști.  ”Principalul partid naționalist din România aproape s-a dizolvat odată cu moartea fondatorului, iar cele noi nu au o poziționare ideologică clară”, mai scrie Val Vâlcu. 

Analiza lui Val Vâlcu este importantă pentru că arată clar inversiunea din România  și confirmă că  România devine un furnizor de pseudo-antisistem.

În realitate, România devine un furnizor de susținători ai dominației Bruxelles-ului asupra statelor membre al UE, al pierderii suveranității în favoarea unor puteri sporite, decizionale, ale instituțiilor și grupurilor de putere internaționale.

Ceea ce se întâmplă acum e o mișcare care elimină România din curentul reformator european, transformând-o într-un sprijinitor al dominației Bruxelles-ului.

 

 

 

 

 

ZIUA DE 16 MAI ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 Ziua de 16 mai în istoria noastră

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 1204: Este menţionată populaţia ortodoxă în dioceza Oradei.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Papa Inocenţiu al III-lea cerea episcopului de Oradea să supună această populaţie (probabil români) direct Scaunului Apostolic.

 

 

 

 

 

 

 

 

1812: La incheierea Războiului ruso-turc din anii 1806-1812, s-a semnat la București, in principatul Muntenia, Tratatul de pace dintre Rusia și Turcia, prin care  teritoriul dintre Prut și Nistru (parte a principatului Moldovei, numit apoi de ruși Basarabia), este anexat Imperiului Rus.

 

 

 

 

Încă din  1803, ministrul rus de Externe Voronţov îl avertiza pe ţarul Alexandru că trecerea Nistrului şi ocuparea Principatelor Române reprezenta o implicare pe termen lung în politica Balcanilor.

Strategii militari ţarişti s-au convins de avantajele unei prezenţe militare permanente în regiune care să ţină presiune asupra Imperiului Otoman.

De aici a rezultat ocuparea  unei fâşii lipsite de importanţă economică sau demografică, însă extrem de importantă din punct de vedere militar.

 

 

 

1848: Intre 4 mai / 16 mai – 5 / 17 mai,  are loc la Lugoj, Adunarea românilor din comitatul Caraş, cu participarea unor revolutionari  moldoveni şi munteni, unde se revendică drepturi naţionale şi autonomia bisericii ortodoxe române din Banat şi Crişana.

 

 

 

 

 

 

 

 1864 (16/28): A murit Simion Bărnuţiu, jurist, filosof (a introdus predarea în limba română a filosofiei în Transilvania), estetician (a predat la Iaşi primul curs universitar de estetică) şi om politic (unul dintre conducătorii Revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania,vicepreşedinte al Adunării de pe Câmpia Libertăţii şi preşedinte al Comitetului Naţional Român); (n. 1808).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1872: A fost inființată Agenția diplomatică a României la Berlin.

  

 

 

 

 

 

1886: S-a născut la Râmnicu Sărat soprana Florica Cristoforeanu;( d. 1 martie 1960, Rio de Janeiro).

  A fost o cântăreață română de operă, operetă și lied. A studiat pianul de la vârsta de 5 ani, mai târziu ia lecții de canto și se perfecționează la Conservatorul „Giuseppe Verdi” din Milano.

A debutat în august 1907 în cadrul unui recital vocal la Râmnicu Sărat, iar la 23 septembrie 1907 a apărut pentru prima oară în fața publicului bucureștean în sala Ateneului Român.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Voce singulară în peisajul liricii româneşti, stăpânind toate registrele de soprană (lirică, coloratură, dramatică, spinto), până la mezzo-soprană şi contralto; deşi a fost activă numai 18 ani în operă, a interpretat peste 40 de roluri în cele mai cunoscute opere ale repertoriului internaţional; împreună cu rolurile din operete, totalul performanţelor lirice ajunge la 80 de piese.

A fost solistă în Compania Lirică Română (1910–1913) condusă de Constantin Grigoriu, în trupa teatrului „Città di Milano” (1914–1919), în trupa teatrului „Dal Verne” din Milano (1921), Teatrul „Adriano” din Roma (1922), „Regio” din Torino, „Constanzi” din Roma, Teatrul „Colon” din Buenos Aires și, în fine, la „Teatro alla Scala” din Milano.

 

 

 

 

 

 

 

 

A întreprins turnee artistice în Danemarca, Norvegia, Spania, Chile, Argentina, Brazilia etc.

După un grav atac de angină pectorală la Milano în 1940, Florica Cristoforeanu a fost nevoită să își încheie cariera lirică, stabilindu-se timp de cinci ani în Italia și apoi în Brazilia.

Al Doilea Război Mondial a împiedicat-o să revină în România, iar casa sa din București a fost distrusă în urma unui bombardament aerian.

 

 

 

 

 

 

 

1891: A încetat din viata marele om  politic român Ion C. Bratianu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ion C. Brătianu s-a nascut pe  2 iunie 1821 la  Pitești,  în Țara Românească). A luat parte  la Revolutia  română  din 1848, fiind prefect al poliției în guvernul revolutionar provizoriu.

În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), Brătianu a fost un lider liberal proeminent.

A contribuit  la alegerea Prințului Carol I ca domn al României, având sub  domnia acestuia  mai multe mandate ministeriale în următorii patru ani.

A fost arestat pentru complicitate la  revoluția din 1870 (revolutia de la Ploiești), dar a fost eliberat la scurt timp.

În 1876  a format un cabinet liberal, care a rămas la putere până în 1888, fiind ministru în timpul Războiul Ruso-Turc din 1877 si  al  Congresului de la Berlin.

A avut o contribuție remarcabilă în  opera de clădire a României moderne.

 

 

 

 

 

  1892 (16/28): Conducătorii Partidului Naţional Român, însoţiţi de 300 de intelectuali, negustori, meseriaşi şi muncitori din Transilvania, sosesc la Viena pentru a prezenta împăratului „Memorandumul” semnat de dr. Ioan Raţiu (preşedinte), Gheorghe Pop de Băseşti şi Eugen Brote (vicepreşedinţi), dr. Vasile Lucaciu, Iuliu Coroianu şi alţii.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Impăratul  Franz Josef a refuzat să primească delegaţia şi a trimis „Memorandumul” guvernului ungar la Budapesta.

 

 

 

 1892: A murit Melchisedec Ştefănescu, episcop şi istoric, unul dintre fruntaşii luptei pentru Unirea Principatelor şi pentru consolidarea ei, membru titular al Societăţii Academice Române din 1870 și vicepreşedinte al Academiei Române (1882-1885); (n. 1823).

 

 

 

 

 

 

 

 

1898: S-a născut inginerul chimist Theodor D. Ionescu. A intreprins  cercetări privind apele naturale, potabile şi industriale, schimbările de ioni, cu aplicaţii în industria alimentară; a fost  membru corespondent al Academiei Române din 1963; (m. 1990).

 

 

 

 

 

 

 

 

 1900: S-a născut pictorul şi desenatorul Aurel Ciupe (m. 1988).

1913: S-a născut lângă Tudor Vladimirescu, județul Galați, Gheorghe Apostol, politician comunist, principalul contracandidat al lui Nicolae Ceaușescu la funcția de lider al partidului, după moartea lui Gheorghiu-Dej și în 1989 își pune semnătura pe celebra „scrisoare a celor șase”, prin care era criticat regimul Ceaușescu; (d.21 august 2010, București).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Gheorghe Apostol a reprezentat în anii 50 oligarhia stalinistă dogmatică iar conflictul său cu Ceaușescu nu a avut la bază vreo dispută ideologică. Ca și ceilalți semnatari ai scrisorii celor șase, Apostol a încercat tardiv să susțină un punct de vedere reformist-comunist într-o țară dominată de o dictatură personală.

Gheorghe Apostol a fost acuzat de Silviu Brucan pentru slăbiciunea pe care ar fi arătat-o în fața presiunilor și a interogatoriilor la care a fost supus de către comisiile partidului.

El nu a mai putut reveni după revoluția din 1989 în viața publică. Gheorghe Apostol a făcut parte din guvernele: Groza , Gheorghiu, Maurer .

A fost căsătorit de trei ori. Prima căsătorie a fost înainte de război, a doua a fost cu Melita Apostol (Scharf) de origine evreiască, fostă directoare a Radioteleviziunii între anii 1954 – 1958, ultima sa soție fiind fosta solistă de operă Adriana Codreanu, fiica lui Buță Ciocârlan din Străoane,

 

 

 

 

 1920: S-a născut Mira Simian-Baciu, poetă, prozatoare şi eseistă,căsătorită în 1945 cu poetul Ştefan Baciu; (m. 1978, în Statele Unite).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1925: S-a născut la Brăila Şerban Orescu, economist şi publicist. Între anii 1978 şi 1995 a realizat programul „Actualitatea românească” de la postul Radio Europa Liberă, iar ulterior a fost colaborator extern al postului; (m. 2014).

Este descendent al arhitectului Alexandru Orescu (1817-1894), constructorul Universităţii din Bucureşti.

 

 

A urmat studii de drept şi filosofie în Bucureşti (1944-1948) şi de electronică, în cadrul Facultăţii de profil de la Institutul Politehnic din Capitală (1951-1957). Este doctor în economie industriala (1972).

Până la instaurarea regimului comunist în România a fost membru al tineretului PNL. În anul 1978 a emigrat în Republica Federală Germania și a lucrat ulterior ca redactor al secţiei române a postului de radio Europa Liberă din München.

Este autorul lucrării: ”Ceauşismul. România între 1965-1989”, Bucureşti 2006.

 

 

 

 

 

 

1926: S-a născut la București, regizorul român Bob Călinescu, pionier al filmului românesc de animaţie; inovator al tehnicii de animaţie tridimensionale; (m. 27.10.1990).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Născut la 16 mai 1926, Bob Călinescu a lăsat semne de neșters în istoria filmului de gen, în România. El este cel care a realizat, ca o prioritate absolută în țara noastră, filmul tridimensional de animație.

Ceea ce a făcut Bob Călinescu este singular. El este cel care a inițiat promovat și diseminat în România tehnica filemlor de cartoane decupate, pe care a deprins-o în perioada în care a avut o bursă de studii la Praga, în studioul de filme de păpuși al lui Jiri Trnka, unul dintre marii designeri de animație europeni ai tuturor timpurilor.

Marele merit al filmelor sale este de a fi insuflat personajelor tridimensionale… căldura sentimentului uman și de a le fi îmbrăcat în haina națională. Dar, dintre toate reușitele sale artistice, cel mai important este faptul că, pornind de la animația cu cartoane decupate a lui Trnka, reușește să dezvolte, inovatic, un limbaj artistic personal, inconfundabul.

El combina, în filmele sale de animație tridimensională, actori și păpuși,sau făcea filme cu obiecte animate, cu pietre, cu difuzie de lichide colorate, sau animează pelicula cu actori, recompunându-le mișcările fotogramă cu fotogramă.

Una dintre tehnicile pe care le folosește pornește de la arta tradițională a sculpturii în lemn, realizând astfel două filme remarcabile: “Rapsodie în lemn” și “Metamorfoze” (1960-1961). Pornind tot de la elemente populare românești, pelicula “Ritm” (1963) avea să cucerească sufragiile publicului și ale criticii, în epocă.

Filmele lui Bob Călinescu stau sub semnul experimentului. “Cocenel” (1965) este realizat prin animarea unor tulpini de porumb, “Gluma nouă cu fier vechi” animă diferite obiecte, inclusiv de metal. Cele de care îmi aduc însă aminte – reluate de televiziunea română acum ceva ani, probabil când se comemora un număr de ani de la moartea maestrului – sunt “Toporul și pădurea” și “Calomnierea calomniei”, printre ultimele realizate de Bob Călinescu, pe sfârșitul anilor ’60, începutul anilor ’70. În 1974, datorită unor chestiuni care țin de politica acelor vremuri, Bob Călinescu este nevoit să se retragă de la studioul de animație, mutându-se la Televiziunea Română, unde doar accidental și, uneori, chiar clandestin, mai face animație. Îl vom mai întâlni, ca actor, de această dată, în “Un saltimbanc la Polul Nord”, “Fram”, “Saltimbancii” și “Răsună valea”…

Revoluția l-a prins pe Bob Călinescu la Televiziune și se pare că a filmat, începând cu 21 decembrie 1989, evenimentele din București, doar că aceste înregistrări s-au pierdut din arhiva TVR. 

 

 

 

 

 

 

 1930: S-a născut inginerul silvic Victor Giurgiu, autorul unor importante contribuţii la dezvoltarea ştiinţei silvice româneşti;.

De numele său se leagă introducerea în învăţământul superior de profil a biostatisticii forestiere (din 1954) şi a economiei protecţiei mediului natural (din 1990);

A fost membru titular al Academiei Române din anul 2009.

 

 

 

 

 

 

 

1930: S-a născut scriitorul și scenaristul Titus Popovici;  (d.29 noiembrie  1994).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  A fost membru corespondent al Academiei Române si membru în CC al PCR. A absolvit Universitatea din București si a debutat în proză cu volumul „Povestiri” și cu romanul „Străinul” în 1955.

Din 1957 devine scenarist, odată cu adaptarea pentru ecran a nuvelei lui Ioan Slavici „Moara cu noroc”.

Titus Popovici a fost considerat unul dintre cei mai importanți scenariști români din perioada anilor 1960-1970.

 

 

 

 

 

1939: S-a născut Constantin Cubleşan, prozator (unul dintre inovatorii SF-ului românesc din anii ’70 ai secolului XX), poet, dramaturg, critic şi istoric literar, profesor; între anii 1959 şi 1962 a fost redactor la Studioul de Radio Cluj.

 

 

1948: S-a născut Dan Gabriel Cacuci, fizician şi inginer american de origine română; studii şi cercetări privind matematica şi fizica aplicată în domeniul energiei nucleare; membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 1996.

 

 

 

 

 

 

 

1954: A murit printul Vladimir Ghica, deţinut politic în timpul regimului comunist din România; (n. 1873).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 A fost diplomat, scriitor si  preot catolic  român, nepotul lui  Grigore Alexandru Ghika  ultimul principe al  Moldovei.

Tatăl lui Vladimir Ghika a fost  Ioan Grigore Ghika ministru de externe al Romaniei.

După venirea la putere a comuniștilor refuză de asemenea să plece cu trenul regal alegand sa ramana in mijlocul credinciosilor.

Este arestat la 18 noiembrie 1852  sub acuzația de „înaltă trădare” și întemnițat la Jilava unde este amenințat, bătut până la sânge, torturat. Un an mai târziu are loc procesul, iar în  16 mai 1954 trece la cele veșnice din cauza tratamentului bestial la care a fost supus.

Miercuri, 27 martie  2013 Papa Francisc a semnat decretul prin care Biserica recunoaște „martiriul slujitorului lui Dumnezeu Vladimir Ghika, preot diecezan […] ucis din ura  față de credinta  […], la 16 mai 1954”.

Miercuri, 8 mai 2013, s-a anunțat că Monseniorul Vladimir Ghika va fi beatificat sâmbătă, 31 august 2013, în cadrul unei Sfinte Liturghii solemne, ce va fi săvârșită la Romexpo, de la ora 11.

Sfânta Liturghie va fi prezidată de Eminența Sa, cardinalul Angelo Amato, Prefectul Congregației pentru Cauzele Sfinților. După beatificare, sărbătoarea sa va fi la 16 mai , data martirajului  său.

 

 

 

 

 

 

 

  1958: S-a născut Corneliu M. Popescu, recunoscut pe plan internaţional drept cel mai bun traducător în limba engleză al poeziilor lui Mihai Eminescu; Asociaţia „Poetry Society at National Poetry Center” din Londra a instituit în memoria sa, în anul 1984, „Premiul Corneliu M. Popescu” pentru traduceri; (m. 1977).

 

 

 

 

 

 

 

1972: A fost inaugurat sistemul hidroenergetic Portile de Fier I, cu o putere de 1050 MW, in partea romaneasca si tot atat in partea iugoslava.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Lucrările sistemului au început în septembrie 1964, însă discuțiile referitoare la construirea hidrocentralei s-au purtat cu insistență încă din 1955.

Initiativa a apartinut statului roman care a prezentat ideea liderului iugoslav Iosif Broz Tito.

In 7 septembrie 1964, Gheorghe Gheorghiu Dej si Tito au participat la punerea pietrei de temelie la Portile de Fier I, lucrarile desfasurate ulterior scotand la iveala o serie de vestigii dacice.

Proiectul a fost finalizat dupa opt ani, dar eforturile financiare au meritat.

Centrala Portile de Fier I, amplasata la 15 kilometri in amonte de orasul Drobeta Turnu-Severin, este printre cele mai mari din Europa.

 

 

 

1980: La  Mogoșoaia, lânga București, s-a stins din viață Marin Preda, scriitor și director de editură român; (n. 5 august 1922, Siliștea-Gumești, județul Teleorman).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 În 1974 a fost ales membru corespondent al Academiei Române.

Marin Preda debutează în aprilie 1942 cu schița Părlitu’ în ziarul, la pagina literară ”Popasuri”, girată de Miron Radu Paraschivescu.

Debutul la 20 de ani îi dă încredere în scrisul său, publicînd în continuare schițele și povestirile: Strigoaica, Salcîmul, Calul, Noaptea, La cîmp. Experiență sa militară o descrie în romanele Viața ca o pradă și Delirul. În 1945 devine corector la ziarul ”România liberă”.

În 1956 primește Premiul de Stat pentru romanul Moromeții.

În 1954 se căsătorește cu poeta Aurora Cornu. Scrisorile de dragoste trimise poetei au fost publicate postum.

Au divorțat în 1959. S-a recăsătorit apoi cu Eta Vexler, care ulterior a emigrat în Franța la începutul anilor 70.

Cu cea de-a treia soție, Elena, a avut doi fii: Nicolae și Alexandru. Din 1952 devine redactor la revista ”Viața românească”.

 În 1970 – traduce în colaborare cu Nicolae Gane romanul lui Fiodor Dostoievski: Demonii.

Romanul său, Marele singuratic, primește premiulUniunii Scriitorilor pe anul 1971.

Marin Preda a fost un fervent opozant al regimului comunist, mai multe voci confirmând că scriitorul i-a spus lui Nicolae Ceauşescu „Dacă vreţi să introduceţi realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid” .

Ultimul său roman, lansat în 1980, „Cel mai iubit dintre pământeni”, este considerat o critică violentă a comunismului. După câteva săptămâni pe piață, romanul a fost retras din toate bibliotecile şi librăriile publice şi universitare.

În scurt timp, pe 16 mai 1980, scriitorul a fost găsit mort în camera sa din vila de creaţie a scriitorilor din Palatul Mogoșoaia.

 Fratele scriitorului, Saie, crede că a fost asasinat de Securitate, dar probele din dosarul CNSAS  au dispărut.

Familia sa este convinsă că moartea sa fulgerătoare are o legătură cu publicarea romanului Cel mai iubit dintre pămînteni și a survenit în condiții oculte.

 

 

 

 

 

1990: A fost înființat Serviciul de Protecție și Pază (SPP).

 

 

 

 

 

1990: A luat ființă – după Revoluția din decembrie 1989, prima societate pe acțiuni din România .

 

 

 

 

 

 

 

 

1997: Popularul actor român de comedie Puiu Calinescu (n. 21 iunie 1920, București), a încetat din viață în urma unui stop respirator.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1999: Congresul Uniunii Democrate a Maghiarilor din Romania l-a reales pe Béla Markó in functia de presedinte executiv al Uniunii.

 

 

 

 

 

 

Béla Markó (n. 8 septembrie 1951, orașul Târgu Secuiesc) este un scriitor, traducător și om politic de etnie maghiară din România. A fost  președinte al UDMR din 1993 până în 2011.

În perioada 2004-2007 a îndeplinit funcția de ministru de stat pentru coordonarea activităților în domeniul culturii, educației și integrării europene în Guvernul Tăriceanu.

In 23 decembrie 2009  a fost numit  de vicepremier, în  Guvernul Boc 2.

 

 

 

 

2000: A murit regizorul şi animatorul de teatru Gheorghe (Goange) Marinescu, organizatorul unor evenimente artistice care au impus, după 1990, Teatrul „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea pe harta artistică a ţării (n. 1947) – 15 ani.  NOTĂ: Unele surse dau ca dată a morţii data de 14 mai 2000.

 

 

 

 

 2002: A murit preotul, scriitorul şi ziaristul basarabean Vasile Ţepordei.

A editat şi condus revistele „Raza” şi „Basarabia”și a fost lider al basarabenilor refugiaţi în România.

 

 

 

 

 

 

 

 

Arestat în septembrie 1948 de sovietici, a executat 8 ani de muncă silnică în mai multe lagăre siberiene, ultimul fiind la Vorcuta, dincolo de Cercul Polar, a fost eliberat în 1956 și  reintegrat în preoţie, ca paroh în Islaz, jud. Ilfov (1956-1966) şi la biserica “Mărcuţa” din Bucureşti (din 1966); (n. 1908)

 

 

2012: A murit  renumita soprană din Republica Moldova, Maria Bieșu; (n. 1935).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Citiți și:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/16/o-istorie-a-zilei-de-16-mai-video-5/

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

 

 

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

2. Istoria md;

3. Wikipedia org.

4. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

5. mediafax.ro;

6. worldwideromania.com;

7. Enciclopedia Romaniei.ro

8.  rador.ro/calendarul- evenimentelor

Președintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop: Ștefan cel Mare a fost cel mai important conducător politic și militar pe care l-au avut românii în Evul Mediu

Foto: Imaginea lui  Ștefan cel Mare din Tetraevangheliarul de la Humor, considerată cea mai exactă reprezentare a domnului moldovean.

Președintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop: Ștefan cel Mare este cel care a refăcut Dacia, fiind domn al Moldovei, domn al Țării Românești și conte al Transilvaniei, cu un secol înainte de Mihai Viteazu.

E cel mai important conducător politic și militar pe care l-au avut românii în Evul Mediu

Istoricul academician, Ioan Aurel Pop, a adus un elogiu domnitorului Ștefan cel Mare despre care a spus că, potrivit unor documente găsite recent, acesta a refăcut Dacia, fiind domn al Moldovei, domn al Țării Românești și conte al Transilvaniei, cu un secol înainte de Mihai Viteazul.

„Ștefan al III-lea, cel Mare, și-a numit țara căreia îi zicem azi Moldova, Țara Românească. În scrisoarea trimisă Senatului Veneției la 1477, marele domn se plânge „că cealaltă Valahie” nu e statornică în alianța contra turcilor și că el trebuie să intervină mereu cu oastea acolo ca să pună domn vrednic și anti-otoman.

Cealaltă Valahie era pentru el Țara Românească pentru că prima Valahie era pentru el Moldova. 

Prin urmare, adevărata Valahie pentru marele domn, pentru domnul de la Suceava, era Moldova”, a spus Ioan Aurel Pop într-o prelegere cu prilejul sesiunii speciale a Academiei Române organizate la Suceava cu prilejul împlinirii a o sută de ani de la unirea Bucovinei cu Țara. 

El a subliniat că Ștefan cel Mare a fost un unificator al românilor, ante-litteram.

„El a adus țara de la sudul Carpaților sub ascultarea sa de mai multe ori și timp de 16 ani și opt luni a fost numit domn al Valahiei propriu-zise. Adică al Munteniei. De curând a ieșit la iveală că a fost numit conte sau guvernator al Transilvaniei. 

A stăpânit peste 100 de sate, târguri și cetăți în Transilvania, fiind cel mai bogat feudal din această țară. A creat episcopie, ajunsă la scurtă vreme mitropolie românească la câțiva kilometri de Cluj, în satul Feleacu, a pus stema Moldovei peste tot, de pe Târnave până în regiunea Dejului se văd și astăzi frumoasele încrustații în piatră cu bourul Moldovei”, a precizat președintele Academiei Române.

Ioan Aurel Pop a mai declarat că, recent, un tânăr cercetător de la Cluj a descoperit în arhivele de stat din Milano un document tulburător din 1459 prin care domnul Moldovei Ștefan cel Mare e numit „Re de Dacia”, adică regele Daciei, cu mai mult de 100 de ani înainte ca Mihai Viteazul să primească același titlu și cu mai mult de o sută de ani înainte ca unii principi maghiari ai Transilvaniei să se intituleze așa.

El a mai arătat că Dacia figurează în mărturii venețiene din epoca lui Ștefan cel Mare pentru câteva decenii de la Ștefan până la fiul său Petru Rareș, ca principal aliat al Occidentului în lupta anti-otomană.

„Prin urmare, Ștefan cel Mare este „restitutio Daciae”, cel care a refăcut Dacia, fiind domn al Moldovei, domn al Țării Românești și conte al Transilvaniei, cu un secol înainte de Mihai Viteazul”, a spus Ioan Aurel Pop.

Potrivit acestuia, Ștefan cel Mare nu este un simbol al moldovenismului, ci un simbol al daco-românismului așa cum s-a manifestat acesta prin epoca modernă a României, iar  Ștefan cel Mare, prin asta, este un om modern.

„Cel mai important conducător politic și militar pe care l-au avut românii în Evul Mediu, unul de talie europeană, singurul român de obârșie și român politic, pe care Papa de la Roma l-a recunoscut drept atlet al lui Hristos, adică luptător în prim plan alături de toată Europa în lupta de stăvilire a avansării Semilunii spre centrul continentului”, a mai spus academicianul Ioan Aurel Pop.