Drepturile populației maghiare din Transilvania privite prin prisma asimilării forțate a românilor ardeleni

 

 

Cum trebuie privite drepturile populației maghiare din Transilvania

Ion Coja

 

 

O privire obiectivă asupra realității demografice din Transivania de azi trebuie să ia în calcul și evoluția istorică a faptelor. Nu mă refer la mult invocatul drept istoric, al primului venit, care nu mai ridică azi niciun semn de întrebare și a cărui greutate nu trebuie totuși absolutizată. Ci am în vedere un fenomen bine cunoscut, dar ignorat de clasa politică, de decidenții politicii noastre în materie.

Un fenomen care nu se poate să nu producă anumite consecințe logice și firești, inclusiv pe plan juridic. Mă refer la cunoscuta preocupare a Budapestei îndreptată împotriva minorităților naționale din „Ungaria Mare”, parte a imperiului austro-ungar, în perioada de după instaurarea dualismului: 1867-1918.

Adică mă refer la politica abuzivă de maghiarizare a minoritarilor etnici din Ungaria.

Această politică i-a avut în vedere în primul rând pe românii din Ungaria, din Ardeal, aflați în număr copleșitor de mare față de maghiarii conlocuitori. Pentru strategii politicii ungare devenise un coșmar statutul de populație net majoritară pe care românii îl aveau până la Tisa.

Acest atu urma să fie decisiv cât de curând, când introducerea inevitabilă a votului universal va impune voința românilor, interesele naționale ale acestora.

Singura soluție la care se puteau gândi politicienii maghiari era, pe termen scurt, să falsifice rezultatele recensămintelor, iar pe termen mai lung să modifice realitatea demografică prin două acțiuni:

(1) intensificarea politicii de maghiarizare a românilor și

(2) declanșarea unei vaste acțiuni de colonizare a Transilvaniei cu efective umane ungurești strămutate din pustă.

O politică de maghiarizare a românilor din Transilvania s-a dus aproape dintotdeauna, la început indirect, prin impunerea catolicismului, mai târziu a luteranismului.

Această politică a avut rezultate destul de substanțiale la nivelul nobilimii românești din Ardeal, obligați fiind nobilii români să aleagă între păstrarea privilegiilor feudale și religia ortodoxă.

Mulți nobili români au cedat, au abandonat ortodoxia, iar acesta a fost primul pas spre deznaționalizare, spre maghiarizarea lor propriu zis forțată.

Marea majoritate a românilor au rămas însă drept-credincioși. Stratagema imaginată prin înființarea Bisericii greco-catolice, unită cu Roma, nu și-a atins scopul, căci nu a avut ca rezultat slăbirea românismului, ci dimpotrivă, l-a revigorat, l-a pus pe temelii noi, și mai puternice. Catolicismul la români nu a dus la scindare națională, cum s-au petrecut lucrurile la sârbo-croați, ci la întărirea sentimentului național românesc!… Este unul din paradoxurile istoriei noastre. Unul din momentele în care un plan urzit împotriva intereselor fundamentale românești sfârșește prin a se „răsuci” în favoarea intereselor noastre naționale.

Astfel că anul 1867 ne găsește pe noi, românii, în postura de populație majoritară în cifre absolute în Ardeal, până departe, la Tisa.

Anul 1867 este anul în care, prin intrigi de alcov și șantaj, Viena este nevoită să proclame dualismul austro-ungar, gest politic sinucigaș, cum s-a văzut destul de repede, după o jumătate de veac. O jumătate de veac în care Budapesta a avut însă mână liberă din partea curții imperiale să-și facă propria politică internă, îndeosebi în privința politicii de maghiarizare.

Maghiarizare a tuturor cetățenilor de altă etnie decât cea hungară! Aceasta a fost ideea nebunească, bolnavă, care a devenit politică de stat în perioada dualismului austro-ungar.

S-ar zice că a fost o politică falimentară. Dar nu este adevărat. E drept, în Transilvania partida a fost pierdută de strategii Budapestei, dar în restul țării a avut rezultate nesperat de bune. Mă refer la numărul mare de ne-maghiari care, din varii motive, au accepat statutul de maghiari. Aproape un milion dintre maghiarii din Ungaria de azi sunt urmașii unor germani maghiarizați.

Sute de mii de evrei s-au declarat și s-au simțit maghiari la toate recensămintele, până a venit dezmeticirea din 1944, când evreii s-au trezit respinși de maghiari și trimiși la Auschwitz ca etnie ne-maghiară inferioară și nocivă pentru viitorul marii națiuni hungare.

Pe scurt, pe teritoriul Ungariei de azi, politica de maghiarizare forțată declanșată după 1867 a fost un succes, al cărei rezultat este unul scontat chiar de teoreticienii maghiarizării: maghiarii sunt astăzi poporul cel mai corcit din Europa. Așa a fost proiectul lor, să facă din Ungaria un „creuzet” al popoarelor, din al căror amestec să se nască națiunea maghiară, o națiune superioară care va cuceri întreaga lume…

Revenim la Transilvania. În mare, românii și-au salvat statutul de populație majoritară, pierzînd ceva procente însă. Numărul românilor transilvăneni maghiarizați fiind destul de însemnat. La aceștia se adaugă maghiarii colonizați în Transilvania după 1867 în cadrul politicii de diminuare a ponderii demografice a românilor.

S-a urmărit obținerea prin colonizare a unui coridor de maghiari care să facă legătura cu zona secuiască, aflată în situația de a fi o insulă de populație înconjurată de români, statut de care nu s-a putut „lecui” nici până azi!

Se adaugă, de asemenea, un număr însemnat de maghiari colonizați în Transilvania în cei patru ani de ocupație din vremea dictatului de la Viena(1940-1944). La încheierea războiului s-au mai adăugat vreo două sute de mii de maghiari din Voivodina, care s-au refugiat în Transilvania, după ce deveniseră indezirabili și erau amenințați de răzbunarea sârbilor asupriți și abuzați în timpul ocupației horthyste a Voivodinei.

Date fiind cele de mai sus, facem o primă constatare: maghiarii din România de azi nu sunt toți urmașii maghiarilor care locuiau în Transilvania la 1867, anul instaurării dualismului și al declanșării unui proces sistematic, oficializat, instituționalizat, de maghiarizare a românilor aflați sub autoritatea Budapestei. O bună parte dintre maghiarii de azi din Transilvania își datorează prezența pe teritoriul transilvan măsurilor vexatorii, abuzive, de esență colonialistă, luate de guvernul ungar când ocazia s-a ivit.  Oare putem spune că acești maghiari au aceleași drepturi cu maghiarii aflați în Transilvania dinainte de 1867? Abuzurile nasc drepturi? Noi credem că nu!

Desigur, nu putem stabili în persoană care sunt maghiarii transilvăneni de secole, le-aș zice chiar autohtoni, și care sunt ceilalți maghiari, aduși în Transilvania pentru a crea o diversiune, un fals istoric. Dar putem aproxima destul de corect care este numărul real al urmașilor. Astfel că atunci când maghiarii cer drepturi, normal și moral ar fi s-o ceară în numele unui număr mult mai mic de maghiari.

După părerea mea ar fi vorba de o jumătate de milion de maghiari colonizați după 1867 în Transilvania, cu intenția de a falsifica realitatea demografică din această regiune.

Propun așadar să facem din anul 1867 un punct cardinal al politicii față de maghiarii din România. Anul 1867 este anul în care debutează și strategia de falsificare a realității prin maghiarizarea numelor de localități.

De aceea propun ca numele maghiare de localități introduse/inventate după 1867 să nu fie recunoscute ca nume reale de localitate. Fac și ele parte din falsurile la care s-a pretat Budapesta în încercările ei disperate de a păstra ceea ce nu-i aparține.

Legile de azi acordă niște drepturi specifice maghiarilor din localitățile unde sunt mai mulți de 20 la sută din populația localității. Propun ca această prevedere să fie completată, acolo unde se poate, de atestarea încă din anul 1867 a 20 la sută de maghiari în localitatea respectivă.

În localitățile în care în 1867 maghiarii erau sub 20 la sută, iar azi sunt peste 20 la sută, avem toate motivele să credem că ponderea a crescut ca efect al politicii de maghiarizare a Transilvaniei, o politică ale cărei rezultate injuste și nefaste nu avem de ce să le validăm, căci ar însemna să continuăm malefica politică de maghiarizare.

Trebuie să facem deosebirea între comunitățile maghiare istoricește constituite corect, normal, în mod natural, și comunitățile maghiare constituite sau mărite prin abuz și fals, prin colonizări menite să falsifice realitatea demografică!

Sursa:  http://www.ziarulnatiunea.ro/

ZIUA DE 14 MAI ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ziua de 14 mai în istoria noastră 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1536: Umanistul, istoriograful și omul  politic ungar de origine  română  Nicolaus Olahus ( n. 10 ianuarie 1493, Sibiu — d. 15 ianuarie 1568, Pojon, astăzi Bratislava), editează lucrarea istorică “Hungaria”, pe care a redactat-o  la Bruxelles, în care tratează printre altele  despre latinitatea poporului român şi a limbii române.

 

 

 

 

A fost  prima abordare în scris de către un român, a unităţii de neam şi a originii latine comune a muntenilor, ardelenilor şi moldovenilor.

 

 

 

 

1742: A murit la Brasov, Radu II Tempea, protopop al românilor ortodocşi braşoveni, autor al cronicii româneşti „Istoria besearicei Şcheailor Braşovului”, lucrare care se remarcă prin expresivitatea limbii, colorată cu arhaisme şi elemente ale lexicului popular ; (n. cca 1691 in Fagaras sau Brasov).

A învăţat la şcoala de pe lângă biserica `Sf. Nicolae” din Scheii Braşovului, apoi a ajuns el însuşi dascăl,  diacon si  preot la aceeaşi biserică (hirotonit 19 februarie  1716, la Bucureşti, de Antim Ivireanul), apoi protopop al Braşovului şi al Ţării Bârsei (hirotesit in 1735), funcţionând până la moarte.

A fost un apărător al Ortodoxiei şi al drepturilor românilor transilvaneni.

 

 

 

1812: S-a născut la Iași, scriitorul şi omul politic Costache Negri, fruntaş al mişcării unioniste din Moldova; (d. 28 septembrie 1876, Targu Ocna).

 

 

 

 

 

 

În 1834, a fost trimis pentru studii în  Franta si Italia. S-a întors în Moldova la sfârșitul anului 1841, iar in anul 1842, era Venerabilul unei loji masonice  din Barlad.

 Izbucnirea revolutiei de la 1848 l-a găsit pe Negri la Paris , unde s-a înscris ca voluntar în gărzile revoluționare și a prezentat guvernului francez noul tricolor românesc.

În martie 1848 i s-a interzis să se întoarcă în Moldova, dar împreună cu un grup de exilați moldoveni a reușit să ajungă la Brașov. Acolo a luat parte la întocmirea declarației de principii din mai 1848 și a proclamației de demitere a domnitorului  moldovean Mihail Sturza.

În 1855, a fost trimis ca delegat al domnitorului  Grigore Alexandru Ghica la Constantinopol și la Viena  pentru a susține Unirea Principatelor Române.

În 1856 a făcut parte din Comitetul Unirii, la Iași, iar în 1857 a fost ales deputat și vicepreședinte al Adunarii Ad Hoc , convocate prin hotărârea Congresului de Pace de la Paris, 1856.

Negri a fost de mai multe ori îndemnat să candideze la tron, dar a refuzat de fiecare dată, cu o integritate morală ce nu pare a mai fi fost întâlnită în politica românească.

În 1859 a fost trimis la Constantinopol, ca reprezentant al țărilor unite pentru a obține recunoașterea stării de lucruri creată prin votul de la 24 ianuarie și deci a dobândi unirea definitivă.

Prieten bun cu  Alexandru Ioan Cuza  a sprijinit toate acțiunile și reformele domnitorului Unirii. Prin misiunile pe care le-a avut peste hotare, Costache Negri poate fi socotit primul diplomat al Principatelor Române. Complotul care a dus la detronarea lui Cuza l-a determinat, ca și pe Vasile Alecsandri , să renunțe la viața politică.

S-a retras la Targu Ocna  și și-a dedicat ultimii ani ai vieții pasiunilor sale de-o viață: Numismatica  și colecționarea de tablouri.

Costache Negri decedat pe 28 septembrie 1876, iar Mormântul său se găsește la Manastirea Raducanu  din Targu Ocna , construită de către Radu Racoviță în 1664.

Mihai Eminescu a spus despre  Costache Negri ca fa fost „unul din cei mai nobili bărbați ai românilor, care reprezintă nu numai cel mai curat patriotism și caracterul cel mai dezinteresat, dar și o capacitate extraordinară, căreia-i datorăm, în bună parte, toate actele mari săvârșite în istoria modernă a românilor”.

 

 

 

 

 

1839: Se deschide la Iași „Expoziția plantelor și florilor exotice”, prima expoziție de acest fel din Principatele Române .

 

 

1911: O  echipă de gimnaști români a participat la concursul internațional de gimnastică de la Torino, Italia ( 11-14 mai), cucerind cupa de argint. Aceasta a fost  prima participare internațională a unei echipe românești.

 

 

 

1923: A murit in București, Jacques Menachem Elias, mare proprietar filantrop şi bancher evreu din România.

A fost consilier al regelui Carol I, care l-a recompensat cu onoruri înalte pentru contribuția lui la dezvoltarea economiei românești.

 Deoarece până la Primul Război Mondial evreilor din România li se acorda dreptul de a fi cetățeni români individual, cu aprobarea Parlamentului, Jacques Elias a primit cetățenia română abia în anul 1880, printr-o procedură de urgență, la cererea regelui Carol I.

A fost un important om de afaceri,   proprietar de fabrici de zahăr (Fabrica de Zahăr din Sascut Târg, județul Bacău), bancher (fiind președintele și acționarul Băncii Generale Române) și industriaș.

În cei aproape 80 de ani de viață, a reușit să strângă o  avere enorma , deținând moșii de mii de hectare, ferme agricole, imobile în țară și în străinătate (9 imobile la Viena spre exemplu, precum și la Berlin, Roma și Paris), 2 hoteluri din București (Continental și Patria), 2 mine de mercur în Dalmația, fabrici și milioane de lei în acțiuni la New York, Bruxelles, Londra, Praga, Belgrad, Viena, Berlin etc.

Deoarece până la Primul Război Mondial evreilor din România li se acorda dreptul de a fi cetățeni români individual, cu aprobarea Parlamentului, Jacques Elias a primit cetățenia română abia în anul 1880, printr-o procedură de urgență, la cererea regelui Carol I.

Nu a fost niciodată căsătorit și că nu a avut copii.

După moartea sa, a lasat o importanta mostenire Academiei Române, cu condiţia înfiinţării „unei fundaţii de cultură naţională şi de asistenţă publică”, cu sediul în Bucureşti, care să poarte numele tatălui său, Menahem H. Elias (Fundaţia a fost întemeiată în 1925).

Testamentul sau mai prevedea si construirea  la București, „a unui spital de cel puțin 100 de paturi în condițiunile cele mai moderne… În acest spital, se vor primi bolnavi de ambele sexe, israeliți și de orice altă credință; se vor da consultații și medicamente gratuite”.

La data de 15 noiembrie 1938, în prezența  Marelui Voievod Mihai de Alba Iulia și a Reginei Elena, precum și a altor personalități din țară și din străinătate, a fost pus în funcțiune in Bucuresti, Spitalul fondat de Familia Menachem H. Elias, care  poartă denumirea de Spitalul Elias.  

 La înmormântarea sa a participat întreg guvernul român.

A fost  membru post-mortem al Academiei Române din 1993; (n. 1844, Bucuresti)

 1929: S-a născut arheologul Florea Mogoşanu, reputat specialist român în  problemele paleoliticului; (m. 1986).

 

1933: S-a născut jurnalistul Florin Brătescu, crainic din 1957 la Radiodifuziunea Română.

În 1960 a devenit primul crainic-prezentator al televiziunii naţionale şi apoi, realizatorul uneia dintre cele mai apreciate şi longevive emisiuni a TVR, „Reflector”; s-a numărat printre fondatorii postului comercial de televiziune „Antena 1” şi ai postului de radio „Romantic FM”

 

 

1955: Opt ţări ale  blocului comunist  în frunte cu Uniunea Sovietică, semnează documentul de înființare a Pactului de la Varşovia, organizație militară menită să reprezinte o contrapondere la organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO).

 

 

 

 

Numit oficial „Tratatul de prietenie, colaborare și asistență mutuală” („Tratatul de la Varșovia”) semnat de Albania (retrasă în 1968), Bulgaria, Cehoslovacia, R.D. Germană, Polonia, România, Ungaria și Uniunea Sovietică, a intrat în vigoare la 5 iunie 1955.

În urma  schimbărilor politice fundamentale intervenite in Europa Centrală și de Est in anii 1989 și 1990, „Tratatul de la Varsovia” și-a încetat existenta la 1 iulie 1991.

 

 

1957: Moare Camil Petrescu, romancier, dramaturg, teoretician literar , cunoscut pentru romanele ale “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, “Patul lui Procust”, “Turnul de fildeş”, “Jocul ielelor” ; (n. 22 aprilie 1894).

 

 

 

 

 

 

 

Camil Petrescu  rămîne în literatura noastră unul dintre  inițiatorii  romanului modern.

Cu vădite și temeinice inclinații spre filosofie, formația spirituală a scriitorului și-a pus amprenta asupra intregii sale creații literare.

 

Detalii… Camil Petrescu, biografie.

 

1968: Are loc vizita oficiala in Romania socialistă a presedintelui Republicii Franceze, generalul Charles de Gaulle.

 

 

    

Foto: Ceaușescu și De Gaulle

 

1981: Cosmonautul Dumitru Prunariu s-a lansat în spatiul cosmic la bordul navei sovietice  Soiuz–40, devenind primul român și până acum singurul român care a zburat în cosmos.

Zborul a durat 7 zile, 20 de ore si 42 de minute, activitatea spațială desfășurându–se la bordul stației orbitale “Saliut 6″ .

 

 

 

 

 

 

 

 

1988: A murit inginerul agronom Emil Alexandru Negruţiu, autor al  unor  lucrări de genetică şi ameliorare a animalelor domestice.

 Rezultatele cercetărilor sale se regăsesc în numeroase lucrări, între care: Genetica şi ameliorarea animalelor (1969, în colab.); Cercetări de genetică cantitativă la rasa Bălţată românească şi Brună din Maramureş în Transilvania (1970); Genetica animală (1975); Ameliorarea animalelor domestice (1975, în colab.) ş.a. Membru al Academiei de Ştiinţe Agricole din România.

A fost distins cu Ordinul „Coroana României” în grad de Cavaler, cu „Ordinul Muncii” cls. II, Medalia „Meritul Cultural” și cu titlul de  „Profesor Emerit”.

 

 

 

 

 

 

 

In 1965, împreună cu Petre S. Aurelian (n. 1833 – m. 1909), a înfiinţat, în cadrul Institutului Agronomic din Cluj, primul laborator de cercetări de genetică cantitativă şi a populaţiilor de animale din România. A fost  membru corespondent al Academiei Române din 1974; (n. 1911).

 

 

 

 

1998: A fost  inaugurat in București, primul hotel de cinci stele din România, Athénée Palace – Bucharest Hilton, construit in 1924 si extins in 1936 si 1965.

 

 

 

 

 

 

 

 

2011: A murit lingvistul și istoricul literar Gheorghe Mihăilă, autor al unor lucrări de referință privind raporturile lingvistice şi literare româno-slave, cultura şi literatura română veche.

Născut în anul 1930, acad. Gheorghe Mihăilă şi-a făcut studiile liceale la Sighişoara, cele universitare la Facultatea de Filologie din Bucureşti, obţinându-şi titlul de doctor în anul 1960 cu teza „Împrumuturi vechi sud-slave în limba română – Studiu lexico-semantic” şi cel de doctor docent în anul 1971.

În cei aproape 50 de ani de carieră didactică la Facultatea de Filologie şi la Facultatea de Limbi Slave a avut cursuri şi seminarii de limbă slavă veche şi slavonă românească, paleografie slavo-românească, gramatică comparată a limbilor slave, cultură şi literatură română veche, raporturi lingvistice şi literare slavo-române, istoria slavisticii şi lingvisticii româneşti.

În paralel, a desfăşurat şi o bogată activitate de cercetare ale cărei rezultate au apărut în numeroase lucrări considerate de referinţă şi dintre care amintim: „Contribuţii la istoria culturii şi literaturii române vechi”, „Studii de lexicologie şi istorie a lingvisticii româneşti”, „Dicţionar al limbii române vechi (sfârşitul sec. X- începutul sec. XVI)”,”Cultură şi literatură română veche în context european – Studii şi texte”, „Între Orient şi Occident – Studii de cultură şi literatură română în secolele al XV-lea – al XVIII”, „Langue et culture roumaines dans l’espace sud-est européen”, „Contribuţii la etimologia limbii române”.

A elaborat singur şi în colaborare, unele ediţii critice cum sunt: „Ioan Bogdan. Scrieri alese”, „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul lui Theodosie”, „Eminescu. Opere. Vol. XIV”, „B. P. Hasdeu, Cuvinte den bătrâni”, „Mihail Moxa. Cronică universală”.

A colaborat la apariţia unor lucrări fundamentale ca: „Dicţionarul limbii române moderne”, „Dicţionarul limbii române” (seria nouă) ş.a. La acestea se adaugă peste 350 de studii, articole şi comunicări apărute în reviste de specialitate din ţară şi de peste hotare.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Gheorghe Mihăilă a fost ales membru corespondent al Academiei Române în anul 1993, titular în anul 2004 şi între anii 1996-2004 a fost directorul Editurii Academiei Române.

Prin contribuţiile sale ştiinţifice, acad. Gheorghe Mihăilă rămâne un reper în istoria lingvisticii româneşti.
 

 

 

 

 

 

 

 

2017: A decedat actrița română de teatru și film, Tatiana Iekel, soția actorului Florin Piersic, împreună cu care a avut un fiu, actorul Florin Piersic, Jr.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Născută la Iaşi, pe 10 octombrie 1932, Tatiana a fost repartizată la Teatrul Mic , imediat după terminarea Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, unde a jucat cu  un talent inegalabil, până la vârsta pensionării.

Din filmografia sa amintim: ‘Marele singuratic’ (r. Iulian Mihu, 1976), ‘Mai presus de orice’ (r. N. Mărgineanu și Dan Pița, 1978), ‘Cine mă strigă?’ (r. Letiția Popa, 1979), scurtmetrajul ‘Advertising’ (r. Florin Piersic Jr., 2004), ‘Cars’ (r. John Lasseter, 2006), ‘Schimb valutar’ (r. Nicolae Mărgineanu, 2008), ‘Pickpocket’ (r. Florin Piersic Jr., 2008), ‘Bani’ (2008, un lungmetraj alcătuit din 12 scurtmetraje).

Tatiana Iekel a jucat și pe scena Teatrului Odeon, unde a evoluat în spectacolul ‘joi Mega.Joy’, în regia lui Radu Afrim.

În 2009, în cadrul Galei Premiilor UNITER, actrița a primit Premiul pentru întreaga activitate, iar la 19 aprilie 2010, tot în cadrul Galei UNITER, actrița a fost premiată pentru întreaga activitate. 

 

 

 

 

 

 

Citiți și:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/14/o-istorie-a-zilei-de-14-mai-video-3/

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

 

 

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

2. Istoria md;

3. Petre Otu, 100 de mari bătălii din istoria României, Editura Orizonturi, București 2009.

4. Wikipedia org.

5. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

6. mediafax.ro;

7. worldwideromania.com;

8. Enciclopedia Romaniei.ro

9.  rador.ro/calendarul- evenimentelor