Un arhitect vizionar, are un plan pentru restaurarea Catedralei Notre-Dame. VIDEO

 

 

 

 

 

Planul unui arhitect vizionar pentru restaurarea Catedralei Notre-Dame | VIDEO

Vincent Callebaut, un arhitect ecologic originar din Belgia, a lansat o propunere inedită pentru restaurarea Catedralei Notre-Dame, monument care a fost afectat pe 15 aprilie de un incendiu puternic.

Proiectul numit „Palingenesis”, adică „regenerare” sau ”renaștere” își propune să transforme catedrala într-un loc prietenos cu mediul înconjurător.

Viziunea arhitectului Callebaut pentru Catedrala Notre Dame este una inovatoare. Acesta propune amenajarea unei grădini de meditație și un acoperiș impresionant care transformă energia solară în curent electric.

Acest lucru va fi realizat printr-o sticlă specială folosită la spira catedralei, care va absorbi lumina și o va folosi pentru alimentarea clădirii. Energia care rămâne ar putea fi distribuită pe gratis clădirilor din preajma catedralei.

De asemenea, arhitectul spune că în fața catedralei ar putea să se deschidă o piață pentru fructe și legume crescute chiar pe acoperișul clădirii.

Ferma amplasată pe acoperișul catedralei în acest proiect ar putea produce până la 25 de kg de fructe și legume pe metru patrat pe an.

Proiectele mai multor arhitecți au fost înaintate acum guvernului francez, care a anunțat un concurs internațional de redeschidere a spiralei catedralei.

Să ne amintim că, un incendiu puternic a izbucnit în data  15 aprilie, la Catedrala Notre-Dame din Paris ,dar că, din fericire, incendiul a fost stins, iar structura clădirii nu a fost afectată, însă acoperişul şi alte părţi arhitecturale importante au fost distruse.

Preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, a declarat că acest edifciu religios, simbol al Franței, va fi reconstruit în cinci ani de zile.

 Aflăm că, bogaţii Franţei au donat circa un miliard de euro pentru restaurarea catedralei Notre-Dame din Paris.

 

 

 

 

 

Publicitate

Revizionismul unguresc şi Vaticanul

 

Foto: Viktor Orban și Papa Francisc

 

 

 

Vaticanul şi revizionismul unguresc

De multe ori în perioada interbelică Vaticanul s-a plasat de partea ungurilor în dorinţa acestora de încălcare a Tratatului de la Trianon. Cel mai important a fost ajutorul dat Bisericii Romano-Catolice maghiare din Transilvania de a intra în posesia unor averi aparţinătoare, prin Tratatul de la Trianon, Statului Român. Averile respective constituiau patrimoniul aşa-zisului Status Romano-Catolic. Instituţia fusese înfiinţată la sfârşit de  Ev Mediu, de către deputaţii catolici din Dieta Transilvaniei, pentru a avea grijă de averile Bisericii Catolice din Principat.

În 1581 şi 1583, partea cea mai mare a averilor respective fusese donată de Regele Poloniei, care era şi principe al Transilvaniei, Báthory István şi pusă în administrarea călugărilor iezuiţi şi folosul Universităţii din Cluj, cu titlu perpetuu. În secolul al XVIII-lea, Ordinul Iezuit a fost desfiinţat. Averile Statusului, cărora li s-au adăugat noi moşii dăruite de Maria Tereza, au intrat în proprietatea Statului Austriac, administrate fiind de către o Comisie Catolică.

Odată cu înfiinţarea Dualismului Austro-Ungar, 1867, au intrat în posesia Statului Ungar. Baronul Jozsiká, preşedintele Comisiei Catolice a reînfiinţat Statusul Romano-Catolic în 1873, fără a avea nici o aprobare din partea proprietarului de drept din acel moment, Statul Maghiar.

Astfel reînfiinţat, Statusul a fost tolerat de autorităţi, fără a obţine vreodată aprobarea de a reintra în posesia averilor, repetatele sale cereri au fost respinse de Parlamentul de la Budapesta, ultima dată în 1916. Astfel, până la dispariţia Austro-Ungariei, la sfârşitul Primul Război Mondial, proprietar a rămas Statul Ungar.

În 1920, articolul 45 al Tratatului de la Trianon va consemna „Ungaria renunţă, în ce o priveşte, în favoarea României, la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor fostei Monarhii Austro-Ungare situate dincolo de frontierele Ungariei”.

Aşadar, toate averile Statusului aflătoare în România reveneau Statului Român. Dar, în perioada interbelică au fost făcute numeroase încercări, în final reuşite, de a ocoli prevederile Tratatului de la Trianon, întrucât posesiunea averilor Statusului oferea o importantă sursă de alimentare a revizionismului maghiar.

Pentru a lămuri definitiv situaţia – problema fiind internaţionalizată, prin plasarea Sfântului Scaun de partea Bisericii Romano-Catolice Maghiare din Transilvania – Carol al II-lea a hotărât, în 1931, înfiinţarea unei Comisii speciale condusă de profesorul universitar clujean Onisifor Ghibu. Comisia a alcătuit trei lucrări ştiinţifice masive: „Un anacronism  şi o sfidare – Statusul Romano-Catolic Ardelean”, Cluj, 1933 (880 pagini); „Acţiunea catolicismului unguresc şi a Sfântului Scaun în România întregită”, Cluj, 1934 (1100 pagini).

Toate atestă – pe baza arhivelor româneşti, maghiare, austriece, a celor de la Vatican – justeţea tezei că averile Statusului Romano-Catolic aparţineau de drept Statului Român. Prin ministerul de atunci, Nicolae Iorga, Regele Carol al II-lea, diplomatul Nicolae Titulescu – au fost de acord cu concluziile Comisiei, într-o primă fază.

Însă, profitând de deruta din ultima lună a Guvernului Iorga, cu ajutorul ministrului Justiţiei, greco-catolicul Valer Pop, şi al ministrului de Externe, catolicul Dimitrie Ghica (fratele viitorului cardinal catolic Vladimir Ghica), se va semna, în mai 1932, la Roma, cu Sfântul Scaun – care făcuse presiuni diplomatice majore – o înţelegere care însemna, practic, împroprietărirea Bisericii Romano-Catolice Maghiare din Transilvania cu averile Statusului Romano-Catolic. Înţelegerea avea o semnificaţie mult mai  gravă, fiind încălcat un articol din Tratatul de la Trianon, întreg Tratatul era pus sub semnul unei posibile revizuiri. Aşadar, o victorie majoră a revizionismului unguresc şi un pericol major pentru România Mare.1

Un lung Raport adresat Majestăţii Sale Regelui Carol al II-lea despre misiunea mea la Roma şi chestiunea Statusului Romano-Catolic Ardelean şi despre peripeţiile prin cari a trecut această chestiune, dela 31 august 1931 şi până la 25 martie 1934, era alcătuită de Onisifor Ghibu şi datat 15 aprilie 1934.2 

Pentru înţelegerea oneroasă de la Roma erau consideraţi vinovaţi: Biserica Romano-Catolică Maghiară din Transilvania, ajutată de Conducerea Bisericii Catolice din Ungaria şi de reprezentanţii Sfântului Scaun.

Se indica şi faptul că atât catolicii, cât şi greco-catolicii români se situaseră de partea ungurilor, fiind legaţi de aceştia prin dependenţa comună de Papalitate; s-a dovedit, astfel, încă o dată în perioada comtemporană, că această dependenţă era pusă, spre deosebire de secolul al XVIII-lea, mai presus de interesul naţional românesc.

Ministrul de Externe în Guvernul Iorga catolicul Dimitrie Ghica, „lucra pe sub ascuns” ca să zădărnicească misiunea lui Onisifor Ghibu; iar Valer Pop, care fusese ministru al Justiţiei până în ianuarie 1932, preşedinte al Asociaţiei Greco-Catolicilor din România, a favorizat şi el Vaticanul. Se adăuga Nicolae Petrescu Comnen, care deşi ortodox(avea veleităţi fanteziste de ascendenţă bizantină) menaja excesiv relaţiile cu Sfântul Scaun, pentru că, în cazul răcirii acestora, credea că şi-ar pierde postul diplomatic la Roma.

S-a dovedit, şi cu ocazia aceasta, că Concordatul cu Papalitatea, din 1929, avea prevederi exploatabile în dauna României.

Din partea Bisericii Romano-Catolice Maghiare din Transilvania s-a dus la Roma, pentru a cere să i se cedeze Statusul, episcopul de Alba Iulia, Majlat Carol Gusztav. L-a însoţit Monseniorul Dolci, Nunţiul Papei la Bucureşti, partizan înfocat al ungurilor. Şi, cu toate că nu avea nici un drept să participe la tratative, Cardinalul Seredi, Primat al Ungariei; faptul dovedind plasarea problemei Statusului în politica revizionistă a Ungariei. Toţi aceştia ameninţau că în cazul ocupaţiei României, se va face un Memoriu la Societatea Naţiunilor.

Li s-a alătura şi un lider important, în plan politic, al ungurilor din România, senatorul Gyárfás Elemér.

Şi, ca să fie totul clar, Guvernul de la Budapesta şi-a dat tot sprijinul, prin Legaţia sa de la Roma.

Problema a ajuns şi în faţa Justiţiei. „Parchetul Tribunlului Cluj – scria Onisifor Ghibu – care vedea în problema Statusului Catolic o gravă prejudiciere a Statului Român şi că se impun măsuri urgente de asigurare a intereselor şi prestigiului acestuia. În consecinţă, s-a permis judecătorului de instrucţie să puie imediat sechestru penal asupra întregii gestiuni a Statusului Catolic”. Dar, măsurile Parchetului nu au fost aprobate de Ministerul Justiţiei. Lucrurile au rămas neclare şi după o dispută în Senat, la 12 februarie 1932. În context, ministrul Valer Pop, „câştigat de unguri”, dădea un interviu ziarului „Erdélyi Lapok”, condus de Gyátfás Elemér, cu concluzia:

„În baza cercetărilor mele, pot declara deja de pe acum că, confiscarea şi luarea în stăpânire a averii Statusului Catolic de către Statul Român e o eroare”.

La  7 mai 1932 se încheie un „acord secret” cu ungurii, sintetizat de Onisifor Ghibu:

„1. Se menţine Statusul Catolic;

2. Se stabileşte, fără nici o verificare, că toate bunurile cari sunt azi în posesiunea sau administrarea Statusului Catolic sunt bunuri de caracter ecleziastic şi aparţin Diecezei Catolice de rit latin de Alba Iulia.

3. Bunurile respective erau reprezentate în faţa Legii de Episcopia de Alba Iulia.

4. Dreptul de proprietate al Episcopiei de Alba Iulia urmează a fi înscris în cărţile funciare.

5. Concomitent, se declară aprobat şi Statutul Organic a Statusului Catolic. Onifisor Ghibu credea că atitudinea lui Nicolae Iorga a fost „inexplicabilă”, iar Acordul era „un monstru juridic”. De asemenea, menţiona că, susţinând puternic Biserica Romano-Catolică Maghiară în obţinerea averilor Statusului, „Roma a devenit un focar al iredentismului unguresc”.

În Memoriul către Carol al II-lea, Ghibu avea concluzii alarmante: „Catolicismul unguresc este o primejdie mortală pentru România”. Şi-i cerea Regelui să intervină pentru a salva „drepturile profund primejduite ale Statului Român”.

Chiar lansa o ameninţare: „Dacă M.V. nu veţi îmbrăţişa personal această problemă, ea va fi rezolvită de Naţiune [subl.n.], pe căile pe cari i le vor impune împrejurările”. Carol nu a ascultat îndemnul şi nici nu s-a speriat de ameniţare. Aprobând cedarea Statusului, a creat o sursă majoră de venituri pentru revizionismul unguresc.3

Deşi nu la nivelul preconizat de Onisifor Ghibu, Acordul de la Roma din mai 1932, a trezit proteste înn lumea românească. Biserica Ortodoxă Română s-a manifestat în două momente majore. În octombrie 1932, avea loc la Bucureşti Congresul Naţional Bisericesc al BOR. În Raportul prezentat, Patriarhul Miron Cristea spunea: „Biserica Romano-Catolică capătă un privilegiu pe care nu l-a avut nici supt Ungaria. Averile Statusului Catolic […] devin de drept ale ei, prin Convenţiunea încheiată între reprezentanţii Guvernului Român şi Sfântul Scaun în mai 1932. Averi care, după dreptul internaţional, trebuiau să revină Statului Român, se dau astfel Bisericii Catolice fără nici o rezervă”.4 

Iar Asociaţia „Andrei Şaguna” a preoţilor ortodocşi din Mitropolia Transilvaniei, întrunită în Congres la Cluj la 6 noiembrie 1933, hotăra să lupte cu toate mijloacele contra Concordatului şi Acordului de la Roma.5

 În martie 1933, însuşi Consiliul Juridic al Ministerului Afacerilor Străine a dat aviz negativ ratificării în Parlament a Acordului de la Roma.6

 În 1933-1934 au fost mai multe intervenţii în Justiţie din partea celor care se opuneau Acordului. La 4 iulie 1933, Tribunalul Cluj, Secţia a II-a, concluziona: „Acordul de la Roma n-are valabilitate, nefiind validat de Parlament. Statusul Romano-Catolic rămâne organ al Ministerului de Culte.”7

Presa  centrală românească a întregistrat disputa şi, în general, a condamnat atribuirea Statusului către maghiari. Ecourile din presă s-au stins pe trei ani.

În decembrie 1934, ultimul articol pe această temă apărea în „Adevărul”.8 Se prezentau lucrările Congresului Asociaţiei Credincioşilor Ortodocşi din 28-29 octombrie 1934, ţinut la Sibiu. Aici, sub semnătura lui Sextil Puşcariu, preşedintele acestuia, şi a secretarului general Ion Mateiu, se emisese un Memoriu, în care era vizat şi Statusul”. 8.

Se constată cu îngrijorare că, catolicismul din România […] devine din ce în ce mai agresiv. F.O.R. [Forul Ortodox Român] respinge cu indignare atacurile sistematice împotriva ortodoxiei […]. acestei acţiuni a catolicismului, pe care o considera primejdioasă nu numai ortodoxiei, ci şi însuşi Statului Român, F.O.R.-ul îi opune hotărârea sa nestrămutată de a  păstra neatinse drepturile Bisericii dominante. […] Respingem încercarea de a acapara pe seama catolicismului unguresc fonduri aparţinătoare în mod exclusiv Statului Român, ca succesor de drept al fostului Stat Ungar. 9.

Cerem ca aşa-zisul acord încheiat la Roma în 30 mai 1932 cu Vaticanul, acord prin care s-a încercat în mod subversiv, să se legalizeze o instituţie maghiară anticanonică, ilegală şi primejdioasă Statului Român, să fie declarat nul şi neavenit, fie printr-un act de guvernământ, fie prin votul Parlamentului, fie prin Justiţie, pentru ca, astfel, Statul Român şi Universitatea din Cluj să intre în posesia averilor deţinute în mod ilegal de Statusul Romano-Catolic Ardelean, averi în mare parte de origine ortodoxă”.9

 În acelaşi număr din „Adevărul” este publicat şi un interviu al lui Sextil Puşcariu se menţiona că problema Statusului Catolic declanşase în Transilvania profunde nemulţumiri şi frămîntări. Averea Statusului se ridica, în momentul cedării ei, la 1,5 miliarde lei; Acordul din 1932 nu a ţinut seama de documentele istorice; averile cedate aparţinuseră, înaintea Trianonului, Statului Ungar, deci după Trianon aparţineau Statului Român.

„Aşadar, Acordul cu Vaticanul e lovit de nulitate, bunurile trebuind să revină României.” Ca urmare Sextil Puşcariu cerea Guvernului să nu-l ratifice. Ziarul consemna şi faptul că, în 2.400 biserici din Transilvania se ţinuseră adunări cu enoriaşii din parohiile respective, în care s-a protestat împotriva Acordului; participaseră sute de mii de credincioşi, organizator fiind Asociaţia Credincioşilor şi Forul Ortodox Romîn. Protestelor din Transilvania li s-au alăturat cele ale mai multor organizaţii din Vehiul Regat, între care şi foarte puternica Societate Ortodoxă a Femeilor Românce, condusă de Alexandrina Cantacuzino.

Cea mai importantă acţiune prin care se putea bloca cedarea averilor Statusului Catolic a fost dezbaterea în Parlament din decembrie 1931 – februarie 1932. A început în şedinţa Senatului din decembrie 1931, zi în care „Universul” scrisese că episcopul romano-catolic de Alba Iulia beneficia de sume substanţiale din partea Statului Român, în timp ce, „prin aşa-zisa instituţie a Statusului Catolic din Ardeal, administrează arbitrat şi ilegal bunuri fundamentale de Stat din Ardeal ce, după Unire, cad deplin drept în patrimoniul Statului Român.”

În plus, spunea în Senat părintele Petre Partenie, episcopul Majláth din Alba Iulia „este un irident faţă de Patria Română”.

Fostul secretar general de la Culte, Alexandru Borza, afirmase şi el că „avem de a face cu o instituţie absolut ilegală şi primejdioasă Ţării, care ar trebui imediat dizolvată”. „Universul” se arăta ferm împotriva episcopului Majláth.10

 Senatorul Partenie anunţa o interpelare pe tema Statusului.

În şedinţa respectivă a Senatului, în legătură cu episcopul Majláth s-a produs o dispută. Senatorul Sandor Jozefs de Packé a sărit în apărarea episcopului, pe care-l considera „un patriot şi un bun român. Nu este iredentist, domnilor. […] Este un om şi un preot sfânt.”

Replica a venit din partea senatorului Laurenţiu Oanea, care se arăta indignat de „formulările îndrăzneţe”; şi adăuga: „Este recunoscut că […] episcopul Majláth [de la Unire] a făcut tot ce i-a stat în putinţă, pe de o parte ca să compromită prestigiul Bisericii Române Unite cu Roma, iar pe de altă parte, a făcut tot ce i-a stat în putinţă contra unităţii Statului Român. […] Toate legăturile şi le face la Budapesta”.11

Disputa în Parlament va continua, pe larg – cu incursiuni istorice şi cu prezentarea acţiunilor antiromâneşti ale reprezentaţilor Bisericii Romano-Catolice Maghiare din România – în februarie 1932. Laurenţiu Oanea anunţa o interpelare la adresa prim ministrului Nicolae Iorga, „asupra politicii Guvernului Român relativ la chestiunea Statusului Romano-Catolic din Ardeal”. Se asocia părintelui Partenie de la intervenţia căruia interveniseră „unele fapte şi măsuri jignitoare pentru prestigiul Statului Român, incompatibile cu suveranitatea Statului nostru constituţional, profund păgubitoare administraţiunii Departamentului Cultelor şi intereselor româneşti”. Se afirma că, dintr-o problemă de administraţie internă se forţase o problemă diplomatică, prin introducerea în dispută a Sfântului Scaun. Iar tergiversarea rezolvării „încurajează şi promovează politica iredentistă de un extrem şovinism contra României, pe care o susţin din veniturile Statusului Romano-Catolic”. Partidul Maghiar declarase formal, pe 6 februarie 1932, „război pe această chestiune”.12

Interpelarea va fi prezentată în şedinţa Senatului din 12 februarie 1932, în prezenţa lui Nicolae Iorga.13

 Laurenţiu Oanea acuza iniţiativa Guvernului de a începe, pe tema Statusului, convorbiri cu Sfântul Scaun, acuza şi activitatea reprezentanţilor Episcopiei Romano-Catolice de Alba Iulia la Roma – care se folosiseră de documente neveridice; făcuseră „tot ce au putut pentru a compromite România în faţa Sfântului Scaun şi a forurilor internaţionale”; o propagandă ostilă serveşte „scopuri politice contrarii Statului. […] Propagă, numai în mod şovinist şi numai pentru unguri, ideea autonomiei acestei instituţiuni”. Cu încălcarea Legii, Statusul îşi aprobase, în 1930, Statutul organic, trimis la Roma fără aprobarea Guvernului. În Statut se ştergea dreptul de proprietate al României, trecându-l asupra Episcopului de Alba Iulia.

De asemenea, Statusul s-a sustras de la orice control al Guvernului Român. Şcolile maghiare subordonate au fost puse „în serviciul idealului politic maghiar”. Senatorul se alătura concluziilor Comisiei istorico-juridice condusă de Onisifor Ghibu, cerând lichidarea Statusului; toate bunurile acestuia trebuiau să intre în posesia Statului Român. Gyárfás Elemér, senator şi preşedinte al Statusului, răspundea pe larg, cu o morgă didacticistică. Folosea chiar o formulă des întâlnită în discursurile reprezentanţilor ungurilor din România, atunci când erau învinuiţi de falsificarea textelor unor documente: la mijloc – în cazul documentelor mistificate prezentate Sfântului Scaun – nu fusese o intenţie răuvoitoare, ci „o greşeală de traducere”.

Acuzaţiile din volumele lui Onisifor Ghibu erau considerate „învinuiri nedrepte”. Intervenind în dispută, Nicoae Iorga a avut o atitudine împăciuitoare; punea la îndoială cărţile lui Onisifor Ghibu, considerat „erudit foarte zelos”, dar care „nu are spirit istoric”.

De aceea, nu l-a numit şi pe acesta în Delegaţia care trata „Acordul de la Roma. Iorga emitea o teză evident greşită: Sfântul Scaun este „o autoritate înaintea căreia nimeni nu are a cuteza să spună nici un cuvânt”. Deşi, se demonstrase istoric faptul că faţă de români, imparţialitatea şi onestitatea Papalităţii nu existase în foarte multe momente, începând cu ruperea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania în 1700.

Mai mult, Iorga anunţa că va trimite pentru discuţiile de la Roma un ministru catolic, Valer Pop, cu toate că, după Unire, Biserica Greco-Catolică ascultase în primul rând de Papă opunându-se reunificării bisericilor româneşti.

În sfârşit, prim ministrul se amăgea cu ideea că Statusul va aparţine în mod egal Bisericii Romano-Catolice Maghiare şi Bisericii Greco-Catolice Româneşti. Dar, nici un român nu va intra în Conducerea Statusului, şi nici un leu din fondurile acesteia nu va fi îndreptat către românii transilvăneni. Astfel, Guvernul Iorga, la cererea Regelui Carol al II-lea, a făcut o greşeală evidentă. Fără să-şi dea seama, Nicolae Iorga a contribuit, prin Acordul de la Roma, la susţinerea revizionismului unguresc.

Cu toate protestele, hotărârea din mai 1932 a rămas în vigoare. Averile Statusului Romano-Catolic au intrat în proprietatea Episcopiei Maghiare de Alba Iulia. Gyárfás Elemér, preşedintele laic al Consiliului Diecezan Romano-Catolic de Alba Iulia, va deveni şi preşedinte al Comitetului de Direcţie al Statusului, vicepreşedinte era Inczedy Jaxon Odon. Chiar dacă au încercat, autorităţile Statului Român nu s-au putut amesteca în nici un fel în activitatea Statusului. Într-un raport al DGP din 16 februarie 1936, se menţiona faptul că se făceau, de către Comitetul de Direcţie, „abuzuri financiare”. Contraatacând, Comitetul ameninţa că se va plânge Sfântului Scaun de „ingerinţele politice”, şi va cere o audienţă la Carol al II-lea. O Delegaţie a Statusului va merge, într-adevăr la Bucureşti; a fost primită doar de ministrul secretar de Stat Valer Pop – tocmai cel care se plasase de partea ungurilor în tratativele de la Roma din .1932. cu o maximă bunăvoinţă, ministrul greco-catolic a dat Delegaţiei Statusului „deplină satisfacţie”.14 

(Din cauza aceluiaşi fel de atitudine a reprezentanţilor Statului Român, acesta a pierdut şi în litigiile de proprietate cu ordinele călugăreşti catolice ungureşti, cu care au fost multe procese.15

Juridic, problema Statusului Romano-Catolic şi a ordinelor călugăreşti catolice nu fusese finalizată până în 1939, când noul Ministru pentru Minorităţi, prin Secţia sa Juridică, a alcătuit un material extins, incluzând şi evoluţia istorică a problemei şi stagiul în care se ajunsese în acel moment.16 În 1939 tot mai erau litigii între Statul Român, pe de o parte şi ordinele călugăreşti maghiare (minoriţii, premonstratanzii, piariştii ş.a.), iar pe de alta cu Statusul Romano-Catolic (sub denumirea, adoptată în 1932, de Consiliul Romano-Catolic (sub noua sa denumire, adoptată în 1932, de Consiliul Diecezei Catolice de Rit Latin de Alba Iulia).

Autorităţile române au fost obligate, în mai multe rânduri, să ia măsuri faţă de încadrarea acestor organizaţii în miscarea revizionistă. Ca urmare, acestea au acţionat în judecată Statul – fiind vizate Ministerul Educaţiei Naţionale, al Agriculturii şi Domeniilor, al Sănătăţii şi Asistenţei Sociale, Primăria Timişoara. Multe din procese erau încă, în 1939, în curs. La baza acestei evoluţii stătea o problemă de drept a personalităţii juridice a ordinelor călugăreşti, dreptul acestora de a deţine bunuri în proprietate; în caz că se refuza acest drept, bunurile respective reveneau Statului, ele nemaiputând furniza suport material pentru acţiunea revizionistă. Se aduceau în discuţie atât actele de constituire a ordinelor (bule papale, diplome, etc.), cât şi elemente de legislaţie rmânească- legea pentru persoanele juridice din 1924, Legea Cultelor din 1928, Concordatul cu Sfântul Scaun din 1932.

Pentru Status se adăugau prevederi ale Tratatului de la Trianon. Aşadar, un teren vast de interpretări. Validitatea Acordului cu Sfântul Scaun din 1932 privind Statusul era, în 1939, incertă, deoarece el fusese doar semnat şi publicat, nu şi ratificat; ceea ce, în mod normal însemna că nu intrase legal în vigoare, deşi Consiliul Diecezei Catolice de Rit Latin de Alba Iulia (noua denumire a Statusului) funcţiona fără restricţii din 1932. Se menţiona faptul că, în repetate rânduri, Nunciatura Apostolică de la Bucureşti a făcut presiuni pentru rezolvarea problemei. Uneori insistenţa acesteia depăşea limitele diplomaţiei. A devenit, astfel, şi mai clară plasarea Sfântului Scaun de partea ungurilor, care doreau folosirea veniturilor Bisericii Romano-Catolice din România de către forţele revizioniste. (Noi intervenţii avuseseră loc la 30 noiembrie 1939.) Secţia Juridică a Ministerului pentru Minorităţi indica, în 1939, mai multe soluţii. Se afirma că „este preferabilă rezolvarea paşnică”, faţă de eventualele „soluţii judecătoreşti. Motivul; „Statul Român are interes politic neîndoios de a avea raporturi amicale cu Sfântul Scaun”. Se adăuga speranţa că încheierea litigiilor ar da organizaţiilor catolice respective „un statut compatibil cu interesele superioare ale Statului” speranţa că va ajunge, astfel, la „o destindere a raporturilor dintre Stat şi minoritarii de rit catolic”, având în vedere şi „conjunctura actuală”.

Dintre soluţiile propuse micşorarea „numărului exagerat” al ordinelor călugăreşti catolice din România; un control al Statului asupra funcţionării acestor ordine, în schimb recunoscându-li-se pesonalitatea juridică; rămânerea în proprietatea ordinelor doar a bunurilor asupra cărora au documente de proprietate. Pentru aceste reglementări urma să se instituie o Comisie mixtă; Consiliul de Miniştri hotărâse, la sfârşitul lui 1938, o atare Comisie, fiind presat de „Propaganda cu totul dăunătoare intereselor generale ale Statului […], în Ţară (în Transilvania în special) în legătură cu bunurile ce fac obiectul litigiilor.

Această propagandă ameninţă să învenineze grav raporturile dintre populaţiile din Transilvania”. Aşadat, rezolvarea ce dădea câştig de cauză Bisericii Romano-Catolice Maghiare era impusă nu din considerente de drept, ci politice; era o noua cedare a Statului Român în faţa revizionismului unguresc. Din Partea Guvernului de la Bucureşti, în Comisia mixtă erau Lucian Borcea (fost decan al Baroului Sibiu) şi Ion Coroiu (fost decan al Baroului Braşov); iar din partea catolicilor Camil Negrea şi Gyárfás Elemér (preşedintele Statusului). În final, Comisia a fost aprobată de Guvern, la 18 martie 1939 – cu toată opoziţia Ministerului Educaţiei Naţionale. Discuţiile din Comisie nici nu mai aveau rost de facto, bunurile fostului Status Romano-Catolic şi ale ordinelor călugăreşti erau deja în mâna bisericii Catolice Maghiare, veniturile lor susţineau, direct sau indirect, revizionismul Budapestei.

Astfel s-a ajuns la o rezolvare nefavorabilă României. Cu contribuţia mai multor factori: Biserica Romano-Catolică din Transilvania; forţele politice ungureşti din România; Statul Ungar; Sfântul Scaun. Prin urmare, se poate constata faptul că alianţa antiromânească făcută în jurul catolicismului, cuprindea minoritatea maghiară din România, Sfântul Scaun şi Ungaria. Ea corespundea alianţei politice antiromâneşti, care exista deja, între Italia lui Mussolini şi Ungaria lui Horty.

De remarcat că Papa se comportase la fel ca fascismul italian; ceea ce poate fn interpretat şi ca o actualizare a urii vechi împotriva „schismaticilor” ortodocşi, ură care provocase, în 1700, spargerea unităţii religioase a românillor.

Sfântul Scaun era, evident, de condamnat, chiar mai mult decât Ungaria – care-şi anunţa deschis ţeluri antiromâneşti, pe când Vaticanul şi le ascundea cu viclenie iezuită, deşi acţiona la fel de tenace împortiva României. Dar, fărădelegea nu s-ar fi putut face fără ajutorul unora din cei aflaţi în Conducerea României: Carol al II-lea, miniştrii greco-catolici, care puneau interesele Papei mai presus decât cele ale României.

De mirare este faptul că Nicolae Iorga s-a lăsat înşelat, căzând pradă perfidiei acţiunii antiromâneşti.

prof.univ.dr. Petre ŢURLEA

http://www.dacoromania-alba.ro/nr88/vaticanul_revizionismul.htm

Note

* Din volumul I al seriei „Români şi unguri”, în curs de apariţie la Editura Enciclopedică, Bucureşti

1. Verdictul Comisiei din 1931, conform căruia proprietăţile Statusului Romano+Catolic aparţineau de drept Statului Român, a fost reconfirmat de o altă Comisie guvernamentală, în perioada 1946-1948, condusă tot de Onisifor Ghiubu. – Vezi Petre Karta-Graphic, Ploieşti, 2011, p. 685.

2. Onisifor Ghibu, „Acţiunea catolicismului unguresc şi Sfântul Scaun în România ,Cluj, 1934, p. VIII-CV.

3. În timpul prezentării scrisorilor de acreditare la Vatican ale noului ministru al Bucureştilor, Vasiliu, la 20 iulie 1932, Papa s-a arătat foarte binevoitor. Se raporta la Bucureşti că „Sfântul Părinte mulţumeşte Suveranului [Regele Carol al II-lea] pentru executarea Concordatului şi recentului Acord pentru catolici, cari vor fi totdeauna cei mai credincioşi supuşi ai Regelui. [….] Atmosfera a fost de vie simpatie şi cordială solicitudine”. MAE, fond 71, Vatican, vol. 20, f.9.

4. „Biserica Ortodoxă Română”, revista Sfântului Sinod, 1932, p. 689. În mai multe rânduri, poziţia Patriarhului Miron Cristea faţă de acţiunile Bisericii Catolice Maghiare din România a fost criticată de Nunţiul Papal de la Bucureşti. – Vezi şi AMAE, fond â, Vatican, vol. 20, f. 168.

5. Apud Onisifor Ghibu, „Acţiunea catolicismului…”, op. cit., p. 896-898.

6. Idem, p. 903.

7. Idem, p. 844-875. Procesele pe tema legalităţii cedării averilor Statusului Romano-Catolic vor continua. Supărat, Nunţiul Apostolic la Bucureşti, la 12 noiembrie 1938, a intervenit la secretarul general al Ministerului de Externe. Ca urmare, Ministerul i-a cerut la 13 noiembrie 1936, avocatului Ovidiu Demetrescu, din Contenciosul Ministerului Instrucţiunii Publice, să amâne toate procesele privind Statusul. AMAE, fond 71, Vatican, vol. 20, f. 123-124. La 12 ianuarie 1937, Ministerul de Externe, prin Alexandru Cretzianu, cerea noi amânări ale proceselor. – Idem, f. 125-126. Era o evidentă dorinţă a unor autorităţi centrale ale Statului Român de a stinge aceste procese, pentru a da satisfacţie Vaticanului. Sistemul juridic, însă, s-a arătat refractar. Ultima menţiune arhivistică asupra problemei respective datează din 27 mai 1938 – O notă către Ministerul de Externe, în urma unei adrese a Nunciaturii Apostolice de la Bucureşti, Consiliul Diecezan din Alba Iulia (noua denumire a Statusului) avea un proces încă din 1931, în curs la Tribunalul Cluj, 60 membri ai acestui Consiliu erau acuzaţi de fraude în dauna Statului Român. La 13 aprilie 1938, judecătorul de instrucţie îi citase pe cei 60, care erau ameninţaţi cu trimiterea în faţa Tribunalului Militar. – Idem, f. 250.

8. „Adevărul” din 18 decembrie 1934.

9. Un exemplar la AMAE, fond 71, Vatican, vol. 20, f. 114.

10. „Universul” din 21 decembrie 1931.

11. „Monitorul Oficial”, III, Dezbaterile parlamentare, Senatul, nr. 23, 16 ianuarie 1932, şedinţa din 21 decembrie 1931, p. 462-464.

12. Idem, nr. 27, 13 februarie 1932, şedinţa din 6 februarie 1932, p. 462-464.

13. Idem, nr. 30, 25 februarie 1932, şedinţa din 12 februarie 1932, p. 744-766.

14. ANIC, fond DGP, dosar 50/1936, f. 1-3.

15. Vezi şi AMAE, fond 71, Vatican, vol. 20, f. 137-140.

16. Idem, f. 423-431.

IstroRomânii- Românii părăsiți și uitați

 

 

 

 

 

Istroromânii reprezintă în prezent o comunitate de 300-1.500 (după unele surse maxim 3.000) de locuitori din vestul Croației. Sunt înrudiţi cu românii și conform unor specialiști, provin din zona Crişanei, Maramureșului sau a Banatului, lucru care ar explica anumite particularităţi ale limbii.  

În graiul lor, ei se numesc rumâri. Fiind mult mai asemănător cu româna standard decât dialectul aromân, dialectul istroromân presupune câteva particularităţi precum rotacismul (transformarea lui „n” intervocalic in „r”, de exemplu lumină-lumiră, mână-mâră, sau rumâni-rumâri) şi prezenţa unei noi vocale egal apropiate de „a” cât şi de „o”, dar şi transformarea grupului „ge” în „je” sau „jă”. În privinţa vocabularului, a fost influenţat puternic de limba sârbo-croată, dar şi pe alocuri de limba italiană cu care a intrat în contact de mai multe ori de-a lungul vremurilor, mai ales in perioada interbelică, Istria făcând parte din Italia în acele momente.

Cunoscuţi de localnici sub numele ciribiri şi de către filologi ca vlahii din Istria, locuitorii acestor sate sunt remarcabili pentru supravieţuirea lor lingvistică. În ultimul secol numărul acestora a scăzut de la 10.000 la doar 300, şi aceştia fiind ameninţaţi cu dispariţia.

Istroromânii sunt concentraţi în special în opt localităţi din partea croată a peninsulei Istria şi în două localităţi din partea slovenă a peninsulei.

În Croaţia este vorba de satul Žejane/Jeiăni (cel mai mare dintre ele, situat la nord de Muntele Mare sau Maggiore/Učka) din plasa Mune, judeţul (županija) Primorsko-goranski, precum şi de satul Šušnjevica/Şuşneviţă sau Val d’Arsa şi cătunele Brdo/Bârda, Jesenovik/Sucodru, Nova Vas/Nosela, Kostračani/Costerceani, Letaj/Letai şi Zankovci din plasa Kršan/Crişan, judeţul (županija) Istria, iar în Slovenia este vorba de localităţile Golac şi Polijane.

Multe surse vorbesc şi despre alte localităţi din peninsula Istria, cum ar fi Dolinšćina, Draga, Dražina, Gradinje, Grobnik, Jelavići, Miheli, Trkovci, Perasi, în care există astăzi vorbitori ai dialectului istro-român.

Se mai cunoaşte că acum şapte decenii existau vorbitori ai acestui dialect şi în alte sate sau cătune din peninsulă, cum ar fi: Munc, Liubici, Brig, Banascra, Mune Mare, Negri, Schilazzo, Santa Lucia, Ceravizzo, Cărbune, Cărniţa, Stara Guna, Corte Alba, Vlaşca, Vlahi, Fărăgun, Cătun, Cepici, Liţul, Runchi, Tupliţe, Cuculeani, Rumeri, Romania, Vale, Vlahobreg, Vodiţe şi altele.

Toponimia peninsulei ne demonstrează însă o prezenţă masivă a istro-românilor în evul mediu: două aşezări cu denumirea Romania, altele unsprezece cu denumirea Cătun, apoi Vlasici, Vlascova, Volosca, Vlahova, Rumeni, Spinei, Murari, Sugari, Ciobani, Ciubănici, Ierbulişte, Bolobani, Bolovani, Buzet, Sărman, Floricici.

În 1896, Teodor T. Burada publica o listă de 114 localităţi sau cătune istriote populate altădată de români şi care îşi pierduseră în secolul XIX limba maternă, dar mai păstrau un şir de caracteristici etnice româneşti. Primul istoric care i-a descris pe istro-români a fost triestinul Manarutta, cunoscut ca Fratele Irineo della Croce.

El scria în 1698 că aceştia aveau „o limbă proprie a lor similară limbii române. De aceea, ei se numesc între ei, în propria lor limbă, Rumeri” şi că locuiau până la porţile Triestului, la Opicina, Trebaciano şi Gropado. De asemenea, până în secolul XIX istro-românii mai locuiau într-un număr destul de mare şi în insulele Veglia/Krk şi Cherso/Cres din Marea Adriatică. Românii de pe aceste insule sunt complet asimilaţi.

Astăzi există o mică diasporă istro-română în oraşul italian Trieste din nordul peninsulei Istria şi o altă diasporă care nu depăşeşte 500 de persoane în SUA, concentrată la New York.

Există un număr de câteva zeci de istro-români răsfiraţi în Canada, Australia şi Noua Zeelandă.

Tot mai mulţi cercetători şi ziarişti români sau străini care au vizitat Istria confirmă că numărul vorbitorilor de istro-română scade vertiginos şi alarmant, aceştia fiind într-un stadiu avansat de deznaţionalizare.

Istro-românii părăsiţi şi uitaţi…

Istro-românii, se află în Peninsula Istria, care se află în nordul Mării Adriatice, între golful Trieste la vest şi golful Kvarner la est, regiune care se află în vestul Croaţiei.

Majoritatea localităţilor rurale a istro-românilor s-au aflat în zona muntelui Ucika Gore / Monte Magiore / Muntele Mare, care aveau ca ocupaţie oieritul şi unele meserii adecvate zonei.

Istoria Istriei a fost deosebit de zbuciumată de-a lungul vremii.

La început a aparţinut Histrienilor, după care a trecut sub Imperiul Roman de Apus, în continuare a fost cotropită şi prădată de goţi şi longobarzi, anexată regatului francilor, supusă ducilor din Carintia, Meran, Bavaria, apoi patriarhului din Aquileia, Republica Veneţia, Imperiului Habsburgic.

După primul război mondial a aparţinut Italiei, iar după cel de al doilea război mondial a făcut parte din Republica Socialistă Federativă Iugoslavia.

În prezent, Istria face parte din Croaţia.

Locuitorii Istriei, din cele mai vechi timpuri, au fost: croaţi, sârbi, italieni, sloveni şi o comunitate de istro-români, care din cercetările specialiştilor români şi străini, rezultă că ar fi provenit din Transilvania, mai ales din zona Munţilor Apuseni şi din Banat, ajunşi în decursul istoriei pe meleagurile Peninsulei Istria.

Din unele documente şi hărţi (1926), rezultă clar faptul că majoritatea satelor din Istria, aveau nume româneşti: Cătun, Bolovani, Cărbune, Sucodru, Costărcean, Floricici, Ierbulisce, Murari, Dosani, Ciobani, Buzet, Vlahi etc.,erau amplasate într-o zonă săracă, cu pământ neroditor și în timp au fost slavizate.

 Aşa după cum  confirmă și astăzi lucrările editate de specialişti, în această zonă s-a vorbit dialectul istro-român,

Dialectul istro-român este unul din cele 4 dialecte istorice ale limbii române, alături de cel magleno-român, aromân şi dacoromân.

Organizaţia internaţională UNESCO, a inclus dialectul istro-român în „Cartea roşie” a limbilor în pericol de dispariţie.

Zona locuită de istro-români, este cunoscută şi cu denumirea de Ciceria, iar locuitorii sunt numiţi cici sau ciribiri, care provin de la cuvintele pronunţate dialectat „cire”-cine şi „bire”-bine.

Istro-românii au fost atestaţi documentar de la mijlocul secolului X.

Împăratul Bizanţului (Imperiul Roman de Răsărit), Constantin al VII-lea, Porfirogenetul 944-959 care s-a preocupat de cercetări istorice, ştiinţe şi artă, în lucrarea principală a sa „De administrando imperio” (Despre cum trebuie guvernat imperiul) alcătuită între anii 948-952 confirmă în Peninsula Istria „prezenţa de oameni care îşi spun ei înşişi români şi nu provin de la Roma”.

În aceiaşi lucrare „De administrando imperio” împăratul Constantin al VII-lea (care cunoştea bine locuitorii imperiului şi nu numai) se referă în mod deosebit şi la locuitorii din Munţii Apuseni.

În lucrarea memorandistului Rubin Patiţia (din Câmpeni, Alba) „Ţara Ţopilor”, precum şi în lucrarea moţului Ioan Rusu Abrudeanu (din Abrud) „Moţii – calvarul unui popor eroic, dar nedreptăţit” sun prezentate unele date referitor la moţi.

Un eveniment deosebit de important s-a desfăşurat şi la Alba Iulia la mijlocul secolului X organizat de către Constantin al VII-lea – Porfirogenetul (905-959) împărat bizantin (944-959) (Imperiul Roman de Răsărit), cu privire la înfiinţarea şi construirea primei episcopii răsăritene din Transilvania.

La Alba Iulia era creştinism, a căror slujbe religioase s-au desfăşurat în „Rotonda baptisteriu” locaş de cult din sec. IV, descoperit de cercetătorul Radu Heitel, confirmat şi de alţii specialişti arheologi, printre care regretatul Mihai Blăjan.

Existenţa creştinismului la Alba Iulia l-a determinat pe împăratul Constantin al VII-lea (care sprijinea consolidarea şi dezvoltarea creştinismului în părţile Transilvaniei), să-l invite la Constantinopol pe conducătorul Iuliu cel Bătrân (Gilas) împreună cu călugărul Ierotei/Hieroteus, care au fost primiţi cu toate onorurile protocolare ale timpului.

Iuliu cel Bătrân a fost onorat cu titlul de Patricius. Scopul invitaţiei la Constantinopol, a fost canonizarea ca episcop a călugărului Ierotei. Patriarhul Constantinopolului Theophylactus/Teofilact (933-956), în prezenţa împăratului şi a oficialităţilor, în catedrala Sfânta Sofia (construită iniţial de împăratul Constantin cel Mare în anul 325) l-a canonizat episcop pe călugărul Ierotei.

În continuare Patriarhia Constantinopolului a sprijinit construirea clădirii episcopiei răsăritene de la Alba Iulia, dotând-o cu odoare şi cărţi bisericeşti, iar în anul 975 cu un clopot care în prezent se află la biserica evanghelică a saşilor din Petreşti (după evenimente istorice dramatice).

Datorită străduinţelor ziariştilor de la revista „Formula AS” cu privire la deplasările şi cercetările efectuate la fraţii români rămaşi în afara graniţelor României, în decursul istoriei, avem posibilitatea de a o cunoaşte „la zi”, din unele zone ale Istriei.

O situaţie deosebit de importantă au constatat cu privire la vechimea existenţei istro-românilor în Insula Krk/Veglia, încă din anul 650. Grupul de ziarişti coordonat de d-nul Cătălin Manole care au organizat acţiunea respectivă în insula istro-românilor Veglia, au prezentat un articol deosebit în revista „Formula AS” „Krk insula ciobanilor vlahi” din care prezentăm un extras, de unde rezultă cele de mai sus:

 „nimeni dintre cercetătorii români de azi – absolut nimeni, nu s-a urnit până aici să vadă „ciudăţenia” asta. Cert e că-ntr-un document croat de la 1465 (conform indexului descoperit de colegul nostru Cătălin Manole, la mănăstirea franciscană de pe muntele Velebit, prezenţa vlahilor în insula Krk e semnalată în anul 650 înainte de invazia croaţilor) se adevereşte că Vlahii erau deja pe toată insula, numeroşi şi puternici, drept dovadă că slavii i-au alungat cu greu din cetăţile lor, obligându-i să-şi pască oile în ţinuturile sărăcăcioase din Rudine, şi-n alte aşezări vlahieşti dimprejur dintre care, nu mai există: Sulini, Slivanjska, Ortac, Sugare… Croaţii le-au imprejmuit ţinutul „cu 32 hotare”, dându-le însă nişte drepturi excepţionale, în schimbul acestui sacrificiu al izolării”.

În actele notariale existente din secolul IX-XII, apar nume româneşti: Danulus, Negulus, Draculus etc. care confirmă continuitatea istro-românilor, prin numele româneşti existente, precum şi în acte de hotărnicie după anul 1300 – Singurel, Radul, Murunt.

În revista „Foaie Naţională” din 24 august 2009, în articolul „Istroromânii” prezentat de Alexandru Razeş, referitor la existenţa localităţilor istro-românilor, a prezentat exemple convingătoare în acest sens: 

„Se mai cunoaşte că acum şapte decenii, existau vorbitori ai acestui dialect şi în alte sate sau cătune din peninsula Istria, cum ar fii: Munc, Liubici, Brig, Banascra, Mune Mare, Negri, Schilzzo, Santa Lucia, Cera Vizzo, Cărbune, Cărnita, Stara Guna, Corte alba, Vlaşca, Vlahi, Fărăgun, Cătun, Cepici, Litul, Runchi, Tupliţe, Cuculeani, Rumeri, România, Vale, Vlahobreg, Vodite şi altele.

Toponimia peninsulei ne demonstrează o prezenţă masivă a istroromânilor în evul mediu printre care două aşezări erau cu denumirea de Romania, la care mai amintim următoarele localităţi rurale: Cătun, Vlasici, Clascova, Volosca, Vlahova, Rumeni, Spinei, Murari, Sugari, Ciobani, Ciubănici, Ierbuliste, Bolobani, Buzet, Sărman… Primul istoric străin care i-a descris pe istro-români a fost triestinul Manarutta cunoscut ca Fratele Irineo Della Croce. El scria în anul 1698 că istroromânii aveau „o limbă proprie a lor, similară limbii române. De aceea, ei se numeau între ei, în propria limbă rumeri, denumire care apare şi în documentele italiene. Istro-românii  locuiau până la porţile Triestului, la Opicina, Trebaciano şi Gropado şi chiar în unele insule din Marea Adriatică”.

Datorită şi condiţiilor deosebit de vitrege în care au vieţuit istroromânii, majoritatea au emigrat în Italia, USA, Canada, Australia etc. iar alţii au dispărut prin slavizare, mai ales în urma căsătoriilor mixte.

La sfârşitul secolului XIX numărul istro-românilor a fost de cca. 8000. În prezent istroromânii sunt pe cale de dispariţie.

La această situaţie regretabilă, privind dispariţia istro-românilor, a contribuit mai ales lipsa de interes a reprezentanţilor instituţiilor de stat ale României, în secolul XX, care continuă şi astăzi faţă de fraţii noştri din afara graniţelor (zona Balcanilor, Carpaţilor Păduroşi, Transnistria etc.).

Pe lângă cercetătorii croaţi, italieni, sloveni (Franjo Rack, Goran Filipi, August Kovacec, Mateo Bartoli, Vasilici Franc Miklosic etc.) care s-au preocupat de istoria istroromânilor, au fost şi  o serie de personalităţi româneşti: Gheorghe Asachi – primul român care a scris despre istroromâni în anul 1847, Ion Maiorescu – primul român care a cercetat în anul 1857 pe istroromânii în Istria, I.H. Rădulescu (1802-1872), V.A. Urechea (1834-1901), Teodor T. Burada (1839-1923), Sextil Puşcariu (1877-1948) etc. care, începând de la mijlocul secolului XIX-lea au întreprins o serie de acţiuni importante de cercetare a istro-românilor, consemnate în lucrările editate.

Marele patriot român, cărturar al învăţământului românesc, Ion Maiorescu, s-a născut pe meleagurile Albei, la Bucerdea Grânoasă la data de 28 ianuarie 1811, fiind tatăl scriitorului Titu Maiorescu, membru fondator al Academiei Române.

Ioan Maiorescu a fost primul român care s-a deplasat şi s-a preocupat îndeaproape de istoria românilor răspândiţi în afara graniţelor din sudul Dunării, în Balcani.

 

 

 

 

În vara anului 1857 (iunie-iulie) a întreprins o călătorie de documentare la românii din Istria, acţiune care a fost reluată şi în anul 1859.

Cercetările şi constatările sale, au fost prezentate în lucrarea, deosebit de importantă „Itinerar în Istria şi vocabular istriano-român” (din manuscriptele postume) care a fost îngrijită, prefaţată şi editată la Iaşi de fiul său Titu Maiorescu, în anul 1874.

Ioan Maiorescu a decedat la Bucureşti la 2 august 1864. Lucrarea a fost înregistrată şi pe internet, mulţumind celor care s-au străduit pentru realizarea acestei acţiuni importante.

Teodor T. Burada a fost a doua personalitate română care s-a deplasat şi a cercetat îndeaproape istoria românilor existenţi în afara graniţelor României.

 

 

 

Teodor Burada s-a născut la 3 octombrie 1837 la Iaşi, fiul vornicului Teodor-Tudorache şi al Mariei, o femeie cultă, desfăşurându-şi activitatea într-o perioadă când intelectualii români aveau o activitate enciclopedică.

Începând cu anul 1882 Teodor T. Burada a început peregrinările la românii din Peninsula Balcanică., Asia Mică, Silezia Austriacă, Galiţia, Arabia, Siria, Palestina etc.

Istoricul N. Iorga l-a caracterizat: „pelerin pe toate plaiurile rătăcirilor româneşti”.

O preocupare importantă în perioada respectivă, a fost cercetarea istoriei românilor istrieni.

Teodor Burada în urma peregrinărilor şi a cercetărilor istorice şi etno-lingvistice efectuate, a reuşit să editeze o serie de lucrări deosebit de importante, printre care amintim: „O călătorie în satele româneşti din Istria” (1891); „Cercetări despre românii din Insula Veglia” (1895); „O călătorie la valahii (românii) din Kraina, Croaţia şi Dalmaţia” (1908); „Poezii populare adunate în Macedonia” (1885); „Cântecul lui Mihai Viteazul la românii din Macedonia” (1892); „Obiceiuri la naşterea copiilor poporului român din Macedonia” (1892); „Datinile de la nunţi ale poporului aromânesc dintru Macedonia” (1889); „Datinile poporului român din Macedonia la înmormântări” (1883); „Cântece de miriologhi (bocete) adunate din Macedonia” (1883) etc.

Teodor Burada în anul 1896 a realizat şi prezentat o situaţie cu 114 localităţi rurale (sate şi cătune) care au fost locuite de români şi a căror limbă maternă a dispărut.

În timpul cercetărilor sale în zona localităţilor rurale istroromâne, Teodor T. Burada a întâlnit un ciobănel de 10 ani cu o turmă de oi la păscut.

Tânărul era Andrei Glavina, care s-a născut la data de 30 martie 1881 în localitatea Susnieviţa.

 

 

 

 

 

 

 

 

În urma înţelegerii cu părinţii săi, Andrei Glavina a fost adus la Iaşi pentru a fi pregătit şi educat la şcoala românească.

La scurt timp, A Glavina s-a transferat la şcolile Blajului, unde Alexiu Viciu, un bun profesor, folclorist şi dialectolog român de la Blaj  s-a preocupat îndeaproape de pregătirea şi educarea istroromânului.

După terminarea liceului la Blaj, s-a întors acasă hotărât a-şi pune în practică, dorinţa arzătoare de a înfiinţa o şcoală românească pentru tinerii istroromâni.

În anul 1921 Andrei Glavina a reuşit să înfiinţeze şi a condus între 1921 şi 1925, în satul său de naştere: Şuşnieviţa/Valdarsa la sud de muntele „Monte Maggiore”, prima şcoală istro-română, care era cel mai important centru de cultură a istroromânilor din zonă.

Școala purta numele „Împăratul Traian” și avea limba de  predare în dialectul istro-român şi în româna literară.  

La şcoala românească din Susnieviţa/Istria au învăţat 433 de tineri în perioada anilor 1921-1925.

La vârsta de 44 de ani, Andrei Glavina, la data de 9 februarie 1925 a decedat fiind bolnav de tuberculoză.

Lipsa unui dascăl român înlocuitor, dar mai ales dezinteresul reprezentanţilor instituţiilor de stat de la Bucureşti, au contribuit direct la dispariţia şcolii istroromâne.

Andrei Glavina a compus Imnul Istroromânilor şi în anul 1905 a publicat „Calindarul lu rumeridin Istrie” / „Calendarul românilor din Istria” – iar în anul 1906 a publicat „Rumerii şi Şcoala Naţională Croată”.

Tot Andrei Glavina este și autorul primei cărţi de rugăciune în dialect istro-român. 

 

 

 

 

 

 

 

Pentru activitatea deosebită depusă, Andrei Glavina  a fost supranumit Apostolul Istroromânilor.

În anul 1904 Andrei Glavina, cu mult respect faţă de profesorul său, Alexiu Viciu de la Blaj, i-a trimis un „Glosar istro-român – daco-român”.

Pentru cei interesaţi de istoria românilor existenţi în afara graniţelor, amintim următoarele lucrări:

– „Aromânii, meglenoromânii, istroromânii – aspecte, identitare şi culturale”, coord. Prof. univ. dr. Adina Berciu-Drăghicescu, lucrare apărută sub egida Institutului „Eudoxiu Hurmuzachi” pentru românii de pretutindeni;

– „Fărseroţi, moscopoleni, meglenoromâni” de Adina Berciu şi Dorin Lozovanu;

– „Istro-românii” de prof. univ. dr. Aurora Peţan;

– „Românii din dreapta Dunării” de Gheorghe Zbuchea.

În anul 2015 la Editura Alexis, după un concept realizat de Mihai Vişinescu a apărut albumul „Mari români de pretutindeni”, autorii fiind Dan Mironescu şi Emanuel Bădescu, cu un cuvânt de introducere a preşedintelui Institutului Cultural român Radu Boureanu.

Între personalităţile prezentate, la loc de frunte se află românii din afara graniţelor dintre care amintim pe istro/românul Nicolae Tesla/Drăghici şi Dora D’Istria/Elena Ghica, proveniți din familii istro-române.

„Marele savant şi inventator Nicolae Tesla (Mikola Tesla) s-a născut în 10 iulie 1856, în familia preotului ortodox Milutin Teslea şi al Gicăi Mandici.

Este după părinţi din rândul istro-românilor, populaţie aromână care era răspândită din Croaţia de astăzi, până în Muntenegru.

 

 

 

 

 

Numele iniţial de familie era Drăghici, dar el a fost înlocuit în timp, prin porecla de Teslea, după meseria transmisă în familie, de dulgheri (teslari).

Henri Coandă care l-a cunoscut pe Tesla din vizitele pe care acesta le făcea tatălui său în casa lor din Bucureşti,  îl prezenta pe marele inventator ca român bănăţean, din Banatul Sârbesc.

Istroromânul Nicolae Teslea (1856-1943) a fost recunoscut pe plan mondial ca cel mai mare inventator al secolului XX. 

  Nicolae Teslea (1856-1943), a devenit cetăţean american şi este cunoscut ca Nikola Tesla (în croată şi în alte limbi). Savantul şi inventatorul Nicolae Teslea, astăzi revendicat şi de sârbi, şi de croaţi, a fost propus în 1915, împreună cu Thomas Edison, la Premiul Nobel pentru fizică, premiu pe care l-a refuzat.

Nicolae Teslea a descoperit câmpul magnetic rotitor, sistemele de comunicare fără fir şi sistemul bifazat de curent electric alternativ.

Acest inventator istro-român genial a construit primele motoare asincrone bifazate, generatoarele electrice, transformatorul electric de înaltă frecvenţă.

Fire harnică şi vizionară, supranumit „extraterestrul român”, Nicolae Teslea a înregistrat peste 1200 de invenţii de o tehnicitate ce surclasa contemporaneitatea. În SUA foarte multă lume spune că numele corect al secolului XXI este Nicolae Teslea.

Marea preocupare ştiinţifică a acestui istro-român a ţinut de transmiterea informaţiei şi a energiei la distanţă, mai bine zis fără fir (werless).

Elena Ghica/Dora D’Istria (numele de artistă şi scriitoare), a fost fiica banului Mihai Ghica şi nepoata domnitorului Grigore Ghica al IV-lea care provenea dintr-o familie istroromână.

 

 

„Fiică a marelui ban Mihai Ghica, a primit sub influenţa mamei Catinca, neam de oieri olteni, o educaţie aleasă.

La 10 ani cunoştea nouă limbi străine. La unsprezece ani a scris o nuvelă, la paisprezece ani a tradus Iliada lui Homer din original în germană iar la şaisprezece ani a luat parte la expoziţia de artă figurativă din Dresda.

Este prima femeie româncă care a publicat o carte „Pentru educaţia copiilor”. Dora D’Istria studia istoria, literatura, folclorul, sociologia, economia politică, agricultura şi religia.

În anul 1849 s-a căsătorit cu principele rus Alexandr Masalski urmaş al lui Rurik. Simpatia arătată Franţei şi Angliei în războiul Crimeii, soldat cu înfrângerea Rusiei, a fost pedepsită exemplar fiind bătută cu cnutul. Cu acordul soţului, a plecat singură, definitiv din Rusia.

S-a stabilit în Elveţia unde a escaladat vârful Moench, pe care a fixat tricolorul românesc, fiind prima femeie care a reuşit această performanţă.”

Scriitoarea Dora D’Istria (principesa Elena Ghica) a fost una dintre cele mai culte femei din Europa epocii sale, care a vizitat Roşia Montană din Munţii Apuseni, probabil nu întâmplător.

Opera sa extrem de variată tematic a fost publicată sub pseudonimul Dora D’Istria ce aminteşte de originile istro-române ale familiei Ghica; (Ec. Ioan STRĂJAN, http://dacoromania-alba.ro/nr83/istroromanii).

De origine istro-română a fost şi Matei Vlăhici (1520-1575), teolog protestant de limbă latină şi germană din secolul XVI, primul şi cel mai de încredere colaborator al lui Martin Luther, cunoscut şi ca Matthias_Flacius Illyricus (în latină), Matija Vlačić/Vlachich (în croată) şi Matthias Flach (în germană).

 Istro-români au fost şi profesorul Luigi Belulovici şi medicul Giuseppe Belulovici, scriitorul de limbă italiană Ezio Bordul, ca şi jurnalistul de limbă italiană şi croată, dar de origine istro-română, Ezio Mestrovich (1941-2003).

 După ce Dialectul istro-român a fost inclus de Organizaţia internaţională UNESCO în Cartea Roşie a limbilor în pericol (UNESCO Red book on endangered languages), care amintește că acesta este grav periclitat, întrucât nu există administraţie, învăţământ, presă sau biserici în acest dialect istoric al limbii române, printr-o Decizie a Ministerului croat al culturii din 27 august 2007 graiurile istro-române (Istro-rumunjski govori (vlaški i žejanski)) au fost declarate bunuri culturale nemateriale şi incluse în Lista bunurilor culturale nemateriale protejate (Lista zaštićenih nematerijalnih kulturnih dobara), care cuprinde orice bun care s-a înrădăcinat ca tradiţie şi prezintă valoare deosebită sub aspect ştiinţific, etnografic, sociologic, antropologic sau lingvistic.

Graiurile istro-române sunt tratate la fel ca şi cântarea polifonică, unele dansuri sau obiceiuri şi tradiţii croate de sărbătoare.

Ministerul croat al Culturii a aprobat pe hârtie şi un complex de măsuri de protecţie a „purtătorilor bunului”, obligându-se să promoveze funcţiile şi cunoaşterea acestui bun în societate, să-l includă în programele sale de planificare, să asigure susţinerea lui inclusiv prin învăţământul formal şi informal, revitalizarea segmentelor pierdute ale bunului, sensibilizarea istro-românilor asupra necesităţii de a evita pericolul pierderii dialectului lor.

Cu toate acestea, Decizia ministerială rămâne, deocamdată, literă moartă, întrucât până astăzi statul croat nu a deschis nici o linie de finanţare bugetară pentru salvarea şi perpetuarea graiurilor istro-române.

Unul dintre angajamente ţine de întocmirea unei gramatici şi a unui dicţionar, precum şi includerea dialectului istro-român ca limbă maternă în programele de învăţământ.

Aici nu s-a făcut nimic şi nici nu se ştie când se va face ceva.

Decizia Ministerului croat al Culturii nu specifică suficient de clar ce se are în vedere prin „purtători ai bunului”, dar sunt vizate un şir de instituţii cărora le-a fost adresat acest document: Primăria oraşului Rjeka/Fiume, plasa (općina) Kršan/Crişan, judeţele (županija) Primorsko-goranski şi Istria, Institutul de Filologie croată din Zagreb, Consevatoarele din Rjeka şi Pola şi Direcţia de protecţie a patrimoniului cultural.

La 12 martie 2008 Consiliul Europei a făcut public Raportul Comitetului său de Experţi privind aplicarea de către Croaţia a Cartei Europene a Limbilor Regionale şi Minoritare, care prevede un mecanism de control şi de evaluare periodică a aplicării acesteia, în vederea prezentării de recomandări către statele semnatare privind ameliorarea legislaţiei, politicilor şi practicilor acestora în domeniul limbilor regionale sau minoritare.

În Capitolul 2. Evaluări privind aplicarea părţilor a II-a şi a III-a ale Cartei, Raportul se referă, în premieră absolută, la dialectul istro-român (subcapitolul 2.1.2, paragraful 48, Istro-româna).

Astfel, Comitetul de Experţi subliniază  “Un şir de elemente probează prezenţa tradiţională în Istria a unei mici comunităţi de vorbitori ai unei limbi numite istro-română. Comitetul de Experţi doreşte să obţină informaţii asupra acestei limbi cu ocazia următorului raport periodic”(https://romania.wikia.org/wiki/Istrorom%C3%A2ni)