CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Gânduri grele, pe românește … (I)

 

 

*  Rataţii sunt plătitorii de rate.

*  Dreptate e asta? Eu alerg şi el ajunge !?

*  Nicăieri nu este mai bine decât în altă parte.

*  Un idiot bogat este considerat, în primul rând, bogat. Un idiot sărac este considerat, în primul rând, idiot

* Interpolul se află la egală distanţă între Polul Nord şi Polul Sud  …

*  Partea leului o ia leoaica.

*  Nimeni nu-i modest degeaba.

Caricaturi - Niciodata nu esti multumit cu ceea ce ai

*  Cele mai mari moșteniri le primesc, de regulă, oamenii bogați.

*  Cine nu ştie să facă nimic e gata să facă orice.

*  El e purtătorul de cuvânt. Ea e purtătoarea de cuvinte…

 Prietenul la nevoie te cunoaște.

*  Nici un profesor de logică nu a ajuns șef de stat.

*  Un musafir care pleacă este întotdeauna binevenit.

 

 

11/05/2019 Posted by | UMOR | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Toponime dacice şi româneşti răspândite în Eurasia şi Nordul Africii

 

 

Imagini pentru dacii photos

 

 

 

Răspândirea unor toponime dacice şi româneşti în Eurasia şi Nordul Africii

  

Reputatul lingvist Iorgu Iordan afirma că: Toponimia este istoria nescrisă a unui popor, o arhivă a faptelor petrecute în timp.

Studiul abordează 8 apelative de bază şi variantele lor larg răspândite – Măgură, Bihor, Vah/ Bah; Bâc/ Byk; Dacia; Valah; Moldova; Romania. Sensul acestora este relevat din punct de vedere descriptiv, comparativ, istoric, geografic şi prin argumentaţia lingvistică a utilizatorilor de alte etnii.

Toponimele analizate sunt: oiconime – nume de locuri referitoare la forma şi particularităţile reliefului, la apele curgătoare şi stătătoarela mărturiile istorice ce evocă deplasări de populaţii; hidronime ce indică forma şi unele caracteristici ale apelor; etnonime privitoare laoriginea dacică şi românească, inclusiv cele religioase corespunzătoare unui sfânt patron zonal; odonime – nume de străzi, cartiere şi drumuri. Adesea oiconimele sunt complementare oronimelor şi hidronimelor.

Deoarece în articolul – Toponimie românească în Carpaţii din afara României (Revista Geografică, T. X, 2003) s-au prezentat unele dintre aceste apelative, ne vom rezuma mai ales la noutăţile în domeniu. La alcătuirea lucrării s-au folosit: hărţi geografice şi istorice, cercetări de specialitate, jurnale de călătorie, observaţii de teren, fotografii şi opiniile specialiştilor.  

Diferiţi cercetători istorici, lingvişti, etnologi ş.a. plasează declanşarea migraţiei arirene/ indo-europene/ predacice, desfăşurată în mai multe etape, odată cu sfârşitul glaciaţiunii cuaternare Wűrm (finele mileniului al IV-lea şi începutul celui de al III-lea î.Ch.) în perioada de tranziţie de la Epoca Neolitică la cea a Bronzului. Schimbările climatice au generat topirea gheţarilor şi creşterea nivelului oceanului planetar cu până la 110 m cauzând vaste inundaţii, care au detereminat valuri migratorii în varii direcţii.

Atunci din trunchiul uman comun localizat în spaţiul carpato-danubiano-pontic scăpat de calota glaciară, dar totodată bogat în ape, păduri, minerale printre care şi sarea indispensabilă vieţii, s-au desprins populaţii în căutare de spaţiu vital. Marele flux dacian/ arian, a cuprins întreaga Lume Veche, iar epopeea vedică Mahabharata menţionează vastul imperiu arian de limbă sanskrită considerată sfântă.

Mareea daciană, care a purtat diverse denumiri în timp şi spaţiu, şi-a pus amprenta prin manifestări etno-folclorice precum: modele arhetipale de ceramică, ţesături şi ornamente, muzică, dansuri, mitologie, toponimie, construcţii civile şi sacre megalitice – cromlechuri şi aliniamente, asemănătoare ca factură şi mărime pe toate traseele străbătute sau ocupate de migratori până în Japonia. Importantă în context este toponimia comparată, când nume asemănătoare de locuri, forme de relief, râuri, grupuri umane ş.a. apar la distanţe de mii de kilometri desemnând acelaşi element, ce jalonează traseul urmat. Totodată, toponimia istorică poate revela legătura între mitologie şi realitate.

De-a lungul timpului multe toponime s-au pierdut din uz în mod natural, au fost modificate datorită evenimentelor istorice, politice şi administrative – contopiri sau desfiinţări de aşezări, retranscrieri eronate, noi denominări ş.a.. Astfel, localitatea Dachi Irpen de lângă Kiev a rămas cunoscută doar ca Irpen; istoricul Eusebius din Cezarea (260-340 d.Ch.) cita ţara Dahistan din estul Mării Caspice, posibil în Turkmenistan; în India exista regiunea Dacistan etc. Datele furnizate de arheologia sec. XX indică marea varietate a traseelor urmate de arieni în Neolitic.

Una din etapele avansării lor a constituit-o Cetatea Soarelui – Arkaim din sudul M-ţilor Urali (Rusia, reg. Celeabinsk), construită de geţi acum peste 4 000 de ani, unde s-au descoperit (1987): un templu solar şi un observator astronomic având dimensiunile celor de la Sarmisegetuza din M-ţii Orăştiei (România), case, conducte subterane pentreu aducţia apei, canale de scurgere a apei de ploaie, săbii scurte cu lama curbată, ceramică decorată cu spirale, zig-zaguri, cruci etc. Cetăţi asemănătoare s-au decopertat la Staraia Reazan (Rusia, bazinul fl. Volga)), Şanii Daria (Kazahstan, fl. Sâr-Daria) (Melania Papadache, p. 30-31). Tolstov S. P. şi colab. (p. 196) menţionează că în jurul anului 140 î.Ch. popoarele Asiei Centrale aliate cu triburile dace/ dahe, sace (scite) şi masagete, au zdrobit statul greco-bactrian.

La începutul erei creştine existau acolo state mari precum Kanghiui, Parkan/ Davan şi Dahia al dahilor tocarieni care includea sudul Tadjikistanului şi regiunea Surhan-Daria din Uzbekistan. În SV ins. Hokkaido (Japonia), ocupată de populaţia ainu, F. Ţuiu (p. 220) a văzut la Osho(ro) un sanctuar circular din lespezi de piatră cu aspect de calendar astronomic având diametrul de circa 30 m, asemănător Marelui Sanctuar Circular de la Sarmisegetuza (diametru de 29,478 m).

Acesta menţionează că astfel de construcţii au fost numeroase în trecut. Urme ale extinderii dacilor existau în Capadocia (Turcia) ţinutul natal al lui Strabon, care citează oraşul Dacusa Euphratis situat lângă Armenia; în jumătatea de nord a Africii sunt localităţile Dakhla (Maroc, Egipt) şi Dakar (Senegal). 

Între sec. XIV-XVI datorită factorilor socio-economici şi administrativi tot mai restrictivi în principatele române medievale s-au înregistrat deplasări de populaţie românească, mai ales ciobani cu turmele lor, cu acceptul regalităţilor poloneze, ungare şi austriece interesate în ocuparea şi dezvoltarea regională în arealul carpatic. Noilor veniţi li s-au oferit propietăţi şi respectarea libertăţilor juridice în schimbul plătirii taxelor, participării corpurilor de oaste la războaie etc.

  1. Oiconime referitoare la forma şi particularităţile reliefului.

1.1. Măgura şi variantele sale – Magura/ Măgurele/ Măguricea/ Măgulicea/ Meguro/ Megara/ Magula/ Moghila/ Mahora etc, redau o formă pozitivă de relief, naturală sau antropică, a cărei înfăţişare o individualizează faţă de regiunea înconjurătoare mai joasă. Uneori etimonul se referă şi la forme de relief endocarstic precum Peştera Măgura din M-ţii Bihorului (România).

România – oiconimul de origine dacică, nesemnalat ca atare în Ungaria, este întâlnit “nu numai pe teritoriul locuit azi de români, ci şi dincolo de graniţele lui” (I. Iordan). Astfel, apare citat în regiunile carpatice din Slovacia – 60 de cazuri unde M-ţii Tatra au cea mai mare suprafaţă, Polonia – 40; Ucraina – 70, România – 25 (Kollar şi colab., 1998). În România pe diferite trepte de relief apar toponime provenite din radicalul Măgura.

Rezervaţia naturală Calcarele din Dl. Măgura (120 ha), Jud. Hunedoara, S. M-ţii Metaliferi. Rep. Moldova – Raion Ungheni – Dl. Măgura, alt. 388,8 m, sat Ţâghira; Măgurelesat; Slobozia Măgurei, com. Bursuceni. Raion Făleşti – Măgurasat şi Movila Măgurei, alt. 14 m.

Peninsula Balcanică – Kosovo – masivul Magura, alt. 573 m; SV Prishtina; Bulgaria – reg. Vidin – DlMagura şi Peştera Magurata cu artă parietală neolitică, NV. Toponimul poate desemna un deal artificial, pe care se ridica în străvechime o aşezare fortificată, sau un tumul funerar (tell). Avansăm ipoteza că ultima situaţie se referă la Grecia – Reg. Attica – Megara, alt. 4 m, aflată în zona de câmpie vecină istmului Corint, unde există tumuli funerari. N. Densuşanu în “Dacia preistorică” la cap. “Pelasgii în Egipt şi Lybia” (vol. IV, p. 93, Edit. Obiectiv, Craiova, 1995), citează de asemenea toponimul Magura din perioada imperiului roman.

Bangladesh – Dl. Magura, alt. 24 m, E Calcutta, Delta Gangelui; M District, reg. Khulna. Japonia, ins. Honshu – Meguro, alt. 19 m, dealul şi râul omonim înglobate într-un cartier din Tokio.

1.2. Bâc(k)/ Byk/ Bic/ Bicaz este o onomatopee semnal pentru zonele stâncoase de chei şi canion periculoase navigaţiei datorită riscului de lovire şi scufundare, unde apa are un curs rapid.

În România şi pe traseul eurasiatic urmat de spătarul Nicolae Milescu (1675-78), care însoţea o delegaţie a ţarului Rusiei Alexei Mihailovici la Pekin/ Beijing, apare apelativul Bâk/ Byk în diverse variante. La origine această onomatopee/ cuvânt imitativ, ce redă un zgomotprecum poc, boc, utilizat singur sau ca o parte a unei propoziţii, este o exprimare străveche/ protocronism de avertizare legat de lovire încă folosită – “vezi să nu faci bâc!” (Câmpia Română, informator Dr. Octavia Bogdan) iar compusul lui “bâldâbâc” este echivalentul unei scufundări/ căderi bruşte în apă.

 Acestea s-au răspândit pe un areal imens. Treptat sensul de atenţionare a devenit un semnal corelat cu locul pericolului de lovire a unei ambarcaţiuni de stâncile şi cataractele din vadul apei. Spătarul N. Milescu navigând prin defileele cu numeroase cataracte în bazinul superior al fl. Enisei, nota în jurnal toponimul Bâk/ Byk (p. 63, 65, Bâk/ Byk 66, 73, 76, 77 etc; 1974) al cărui înţeles sublinia că “în locul acela cu munţi înalţi şi bolovani în albie, apa este foarte repede,.. este un vârtej mare” (sinteză, n.a.).

Apelativul  desemna 12 stânci înalte numite ca atare sau Bâk Tatarskoi, B. Vâmdomski şi un lacStâncile cu aspect de megaliţi naturali sau antropici, plasate în locuri strategice, aveau adesea gravate coduri mesaje imagistice/ paleosimboluri – cruci, săbii scurte, oameni înarmaţi, scrieri necunoscute. Probabil. că astfel de repere existau şi în alte zone din afara traseului urmat.

Autorii antici greci precum Apolodorus din Atena (180 î.Ch.) credeau că aceste coloane ajung până în India. N. Milescu arată că marcajele megalitice existau în Asia Centrală la cel mult una-două zile de parcurs. Prin modificări de relief, utilizări de teren şi contopiri toponimice a dispărut motivaţia onomatopeică primară. Uneori apelativul s-a substituit atât numelui râului, ce şi-a săpat cheile, cât şi zonei învecinate.

România – Jud. Maramureş – Bicazsat, reşed. com., alt. 225 m, Piem. Codrului. Jud. Harghita – Bicazului – Hăşmaş, Cheileparc naţ., M-ţii Curmăturii, alt. 300 m, 6 933 ha. Jud. Neamţ – Bicaz, râu, afl. dr. r. Bistriţa, lung 39 km, confl. alt. 420 m, V Bicaz. Bicaz Cheisat,reşed. com., alt. 680 m, M-ţii Tarcăului şi M-ţii Curmăturii. Bicazu Ardeleansat, reşed. com., alt. 680 m, Depr. Bicazului. Bicazului, M-ţii, subunit. Carpaţii Moldo-Transilvani între Depr. Gheorghieni şi v. Bistriţei, alt. mx. 1 907 m, Vf. Ocolaşu Mare. Bicazoraş, alt. 370 m, v. Bistriţei. Bicăjel, pârâu, afl. dr. p. Bicaz, lung. 26 km, confl. alt. 750 m, N Lacul Roşu. Jud. Vrancea – Bicheştisat, com.. Bogheşti, alt. 260 m, Col. Tutovei. Biceştii de Jossat, com. Dumitreşti, alt. 280 m, Subcarpaţii Vrancei. Biceştii de Sus, idem,

alt. 320 m. N. Drăganu (1933, p. 543) şi I. Iordan consideră etimonul un radical al cuvântului derivat bicaz cu sensul de cremene, cuarţ, cuarţit, gresie, piatră, întâlnit în arealele stâncoase periculoase navigaţiei. Toponimul considerat protoslav s-a răspândit mai ales în Transilvania şi Banat. Omonimul cuvântului bâk se referă la taur, bou (străromână); byk (polonă), 1Kk (rusă), bika (magh) apare în: Jud. Arad – Bike, sat 1472; Bikács, 1607, azi dispărut; pusta Bicaci a oraşului Arad. Această semnificaţie a apelativului poate fi şi religioasă simbolizând la păstorii nomazi forţa şi fertilitatea asociate cu uterul, oul şi apa (Marjia Gimbutas, 1989, p. 97). Deşi consideră filiaţia greu de stabilit, M. Vinereanu (2008, p. 135) indică prezenţa în limbile sârbo-croată, slovenă, rusă, poloneză şi maghiară a formelor provenite din radicalul comun buk – a mugi, a suna având corespondenţe şi în letonă, lituaniană, cimrică, velşa, galeză. Jud. Bihor – Bicaciu/ Bikacs magh.;1291-1294 – Bykach; 1333 – Sacerdos de villa Bychach; 1334 – Bycha; 1851 –Bikács, l. Salonta. Bicaciu/ Bicăcelpârâu, afl. dr. p. Holod lung 17 km, confl. alt.159 m, SE Lăzăreni. Bicăcelsat, com. Lăzăreni, alt. 240 m, D-le Pădurii Craiului, BicaciMezöbikács magh.sat, com. Gepiu, C. Joasă a Crişurilor. Jud. Cluj, Pod. Huedinului – BicaşBekas magh, cătun al satului Ploscoş, l. Turda; BicălatuMagyarbakatal magh.; – Bica, Bica RomânăOláhbikal magh. – 1359 poss. Bykol; 1461 – villa Bykal; 1733 – Bikasat, com. Mănăstireni, alt. 920 m, loct. comp. oraş Huedin, alt. 440 m; Bicoreţ, deal, alt. 632 m, E Huedin. Jud. Covasna – Bicafalău/ Tăureni/ magh. Bikfalva, 1334 Sacerdos de Luce (Taurul este simbolul Evanghelistului Luca); Bykafalw(v)a, 1477-1854; sat, com. Ozun, alt. 540 m, Depr. Braşovului. Jud.

Gorj – Bicavăiugă, afl. stg. al p. Pociovalişte, lung.2 km, confl. alt. 320 m, N Licurici. Bâc a intrat de

mult în eposul românesc legat de povestea boului înecat în lacrimile (râu) unei urieşe mitologice necăjite că stirpea ei piere, precum şi în balada haiducului Bâc. O grafie şi o pronunţie apropiată posibil de confundat o reprezintă al treilea sens al apelativului pentru fag/ 1yk (rusă), buc (română)/ bűkk (magh.); argumentaţia lingvistică a utilizatorilor de altă etnie este importantă.

Republica Moldova – râul Bâc/ Byk, afl. dr. r. Nistru, l. satul Vatra; şi-a săpat prin Pod. Codrilor (alt. 350-400 m), de unde izvorăşte, Cheile Bâcului; lacul Bâc. Cheile întretăiau un aliniament megalitic hiperboreean de menhiri înalţi de aproape 30 m, numit Drumul Bâculuidatorită asemănării cu îngustimea formaţiunii naturale. Ansamblul monumental, care traversa neîntrerupt păduri, mlaştini şi râpe, pornea din Carpaţii Orientali (M-ţii Ceahlău) intersecta r. Prut şi Bâc, trecea prin pădurile de la Căpriana (NV), pe lângă Chişinău, continua spre E la N de Marea Neagră către fl.

Don şi Crimeea prin ţinuturile sciţilor. Acesta mai era cunoscut ca: Drumul Zeilor/ Termini Liberi Patris/ Exampaeos/ Căile sacre/ Columnele lui Sesostris/ Osiris (Herodot)/ Sfânta Cale/ Sânbie după denumirea dacică şi Santa Via după cea romană (Cr. Cerchez, p. 139).Respectiva întocmire antropică este semnalată de: Kaushi-Taki în Upanishada (1000-500 î.Ch.; texte speculative ale Vedelor; N. Săvescu, p. 181-182), Homer (sec. XII-VIII î.Ch.), Hesiod (sec. VIII î.Ch.), Eschil (sec. VI-V î.Ch.), Pausanias (sec. V.î.Ch), Pindar (518-438 î.Ch.), Herodot (484-430 î.Ch.), Ovidiu (43 î.Ch.-17 d.Ch.), Dimitrie Cantemir – “Descriptio Moldaviae” (sec. XVIII). B. P. Haşdeu în “Etymologicum Magnum Romaniae (sec. XIX, t. III, fasc. 3 menţionează Drumul Bâcului anterior apariţiei slavilor, precum şi distrugerea megaliţilor de către localnici.

Ucraina – hidronimul Byk, tributarul r. Samara, afl. stg. fl. Nipru,); oiconimele Byk Volânska (reg. Volhynia/ Volânia ocupată de volohi/ valahi), Kleban Bâk (reg. Doneţk).Rusia europeană are apelativul Bâk Verkniy; Bâk Tatarskoi, B. Vâmdomski în Siberia.

Dispunerea menhirilor pe Drumul Bâcului coincizând cu răsăritul soarelui reprezintă relaţia lumii tangibile cu forţele cosmice. Asemănător altor construcţii din Franţa, Anglia etc, aceasta desemna locuri de îndeplinire a ritualurilor, a marilor praznice pentru evocarea strămoşilor regilor daci şi osuare (Cr. Cerchez, p. 77). Aliniamentul avea totodată un rol orientativ, un loc de întâlnire şi de apărare al hiperboreienilor în imensitatea câmpiilor estului european, numite de Strabon ”deşertul getic”, pe care îl străbăteau cu turmele de vite şi oi. Din timpuri imemoriale oamenii considerau fl. Don limita estică a Europei, şi, astfel aliniamentul era un reper util călătorilor şi negustorilor pe rutele intercontinentale. Calea Bâcului străbătea teritoriile sciţilor întinse şi în partea central nordică a Asiei.

Frontierele lumii noi cucerite de migratorii arieni, mereu fluctuannte şi fără o certă continuitate necesitau marcaje vizibile de stânci numite generic Bâk, care aminteau drumul de întoarcere la matcă în cazul unor nereuşite. Asimilarea toponimului cu menhirul plasat în locuri periculoase navigaţiei reprezenta un cod simbolic de avertizare a condiţiilor potrivnice.

Dan Brăneanu menţionează in verbis încărcătura energetică a menhirilor, ce protejau şi revitalizau eforturile călătorilor ca să-şi continue drumul. Budismul a folosit în aceleaşi situaţii ambientale semne similare, precum cea mai mare statuie din lume a lui Buddha (h. 70 m) săpată în stâncă la confluenţa râurilor – Minjiang, Dadu şi Qingyi (China, Prov. Sichuan).

  1. Oiconime referitoare la apele curgătoare ori stătătoareîn apropierea cărora s-au format

Toponimul Bihor şi variantele sale – Biharia/ Bi(e)har/ Biga(o)r/ Gigor/ Bychory/ Bigorre/ Bihorel/ Behaira/ Picher, întâlnite predilect în Eurasia şi Egipt, fac parte din fondul lingvistic arian/ indo-european. Suprapus în linii mari minunatelor lunci, ce ofereau apă, adăpost şi hrană din belşug, acesta poate zugrăvi sugestiv roirea arienilor plecaţi din zona carpato-danubiană. Marele geograf român Simion Mehedinţi (Dobrogea cincizeci de ani de viaţă românească, Bucureşti, 1928) arăta că în Străvechime elementul geografic cel mai însemnat în viaţa omului era lunca râurilor.

Înmulţindu-se populaţia în teritoriile respective, oamenii s-au îndreptat către Carpaţii scăpaţi de gheţuri şi spre alte zări. Dacii şi strămoşii lor considerau apele dătătoare de viaţă, iar munţii înalţi de unde ele izvorau drept “munţi sfinţi”. După aceste principii ei s-au ghidat de-alungul migraţiei, iar când au întâlnit zone asemănătoare cu cele de origine le-au botezat cu acelaşi etimon. Apelativul străvechi, cu semnificaţie sacră, poate fi interpretat din skr. (DSF, pg.752) drept ţinut de două ori fermecător (bi – sens de dublare; hâri – fermecător, minunat). Gruparea consoanelor bhr (harat; skr.) se traduce prin verbul a purta, a duce, a lua.(rom.).

În limba ainu, popor de origine indo-europeană, provenit din Asia Centrală şi Siberia, ce trăieşte acum mai ales pe ins. Hokkaido, există cuvântul piporo – loc cu multă apă (rom.). Un sens apropiat există şi în arabă informează doamna Nabila Cuza, siriană. Menţionăm că toponimul, ce prezintă consoane permutabile B/ P, G/ H, este răspândit mai ales în regiunile cu mare densitate hidrografică, şesuri inundabile, unde au apărut areale toponimice, al căror sens etimologic este insuficient cercetat de geografia istorică. J. Udolph (1979, p. 430-432), enumerând variantele şi schimbările dialectale survenite în radicalul acestui etimon în Europa, conchide că apelativul este preslav. Acest rezultat, confirmat de lingviştii români Sufleţel Rodica şi Ioniţă V., citaţi de Frăţilă V. (2007, p.134), îi indică origina traco-dacă transmisă limbii române având şi sensul de izbuc/ izvor din zona calcaroasă. Hidronimul generând etnonimul Bi-ha-ri echivalează cu nativ din Bihar (NV India şi Bangladesh) la fel ca şi bihorean (România).

România – M-ţii Bihor, cel mai înalt masiv din Munţii Apuseni, Vf. Bihor/ Cucurbăta Mare, alt. 1849 m, reprezintă un castel de ape, ce se scurg şi către Câmpia Tisei. Biharia, aşezare dacă din epoca romană. Biharia, cetatea medievală (sec. X) a Voievodului Menumorut (N Oradea). Biharia, com. şi Peştera Porţile Bihorului alt. 674 m, din Jud. Bihor. Jud. Caraş-Severin – Bigăr, sat, com. Berzasca; B. izbuc, com. Bozovici; .B. cascadă (h. 9 m) pe v. Minişului, M-ţii Aninei.

Ungaria – Bihar, reşedinţa judeţului înfiinţat de regele Sf. Ştefan (sec. XI). Provincia Hajdú–Bihar din C. Tisei, la graniţa cu jud. Bihor din România, include localităţile Biharkerestesztes, Biharnagybojom, Bihardancsháza, Bihartorda, Biharugra, Biharom l. Karcsa(g).

Peninsula Balcanică N. Drăganu (1933, p. 305-306) şi J. Udolph citează oiconimul şi variantele sale din: Bulgaria – Gigor l. Arnissa, Bigar l. Siga. Bosnia-Herţegovina – Bihač pe r. Una; Bigrenica l. Cuprija. Croaţia – Biharinocz l. Požega între râurile Drava şi Sava; Dalmaţia – Bihorinie/ Biorine, distr. Spalato. Muntenegru – Bigor pe r. Moracka, l. Podgorica; Bihor – castel medieval şi oraş acum în ruine; Reg. Bihor – NE. Albania – Bigor(i).

Cehia – Bychory, loc. l. Kolin pe fl. Elba, E PragaSlovacia – Bigor, M-ţii Cerna Hora.

Elveţia – Bigorio l. Lugano. Pictorul italian Domenico Bigordi alias Ghirlandaio.

Franţa – Bihorel comNE. Rouen, reg. Haute Normandie; Bagnčres-de-Bigorre, M-ţii Pirinei.

Germania – Dl. Picher-Berg (alt. 51 m); lacul Picher-See, l. Parkim, N Mecklenburg.

Rusia – Biharev, afl. r. Angara/ Tunguska Superioară, tributarul fl. Enisei (Siberia).

India – în Statul Bihar dominat de Câmpia Gangelui, unde se vorbeşte limba Bihri, cu trei dialecte, apar loc. Bihar (l. Patna), Bihar ShariffKoch Bihar/ Behar, Bijar, Bijapur, Bijnor, Bijawar. În anul 1500 î.Ch. triburile ariene au invadat câmpia din regiunea actualului Stat Haryna din NV Indiei. Arealul a devenit casa dinastiei legendare Bharata, care a dat ţării numele hindus Bharat; lupta pentru tron dintre două ramuri ale familiei reprezintă subiectul epopeei sanscrite Mahabharata (Marea Indie)Bharata Natyam este un stil de dans anticCooch Behar –oraş şi distr. al Statului Bengalul de Vest, situat pe r. Torsa într-o zonă umedă la poalele M-ţilor Himalaya; localitatea este traversată de un drum comercial, ce face legătura cu Tibetul.

Nepal – r. Bheri, afl. Gangelui, izvorăşte din M-ţii Himalaya şi udă C. Terai.

Japonia – NE ins. Hokkaido, Subprefectura Ohotsk, oraşul Bihoro din arealul Bihoro-cho ocupat de populaţia ainu; Bihoro Pass/ trecătoare.

Uzbekistan – numele oraşului Buhara cu numeroase locuri de cult provine de la temenul sanskrit Vihara/ Mănăstire.

Egipt – diviziunea administrativă Behaira/ Al-Buhayreh bogată în lacuri în delta fl. Nil.

  1. Hidronime ce indică forma şi unele particularităţi ale apelor

Vah/ şi variantele sale – Vág/ Wágh (Ungaria)/ Wag (Polonia)/ WahnWaes/ Waas (Belgia; germana veche), Bah/ Bahlui/ Bahna/ Bach (Germania)/ Bahr (arabă) etc, sunt hidronime specifice zonelor umede – râu, lac, mlaştină şi canal. Acestea s-au transferat adesea asupra denumirii populaţiilor, ce trăiesc în zonele resprective din cele mai vechi timpuri. În studiile de etimologie comparată Maria Crişan (2001, p.31), care găsise pe bază de lexic 400 de cuvinte comune limbilor hitită şi getă (mileniul III î.Ch.), remarca unul din radicalii legaţi de apă– va/ wa prezent în watar (hitită), wasser (germană), water (engleză), vatn (suedeză, norvegiană), armeană (lacurile Van, Sevan) etc. Sanskrita oferă mai multe semnificaţii cuvântului vah – râu ce poartă/ transportă/ navigabil. Aceiaşi rădăcină apare la VahaZeul Vântului etc (Th. Simenschy, 1959).

Germania – arii toponimice legate de apelativele Wahn – râu şi castel l. Köln, bazinul Rinului; Wahabiten, Wahlen, Wahlstatt, Wahren, Munţii Wahsatch. În limba germană coexistă şi radicalul Bach/ pârâu, gârlă – loc. Bacharach pe valea Rinului, V Meinz.

Slovenia – la S de Austria, pe r. Drava, o ramură a Alpilor se numea Bacher Gebirge/ Pohorje actualmente în Obcia Ruse, alt. 388 m.

Slovacia – r. Vah, lung 433 km, afl. stg. fl. Dunărea, cel mai lung râu navigabil al ţării; izvorăşte din M-ţii Tatra prin Biely/ Alb şi Cerny/ Negru Vah.

Rusia – r. siberian Vah, lung 964 km, afl. dr. fl. Obi, are în apropiere Balta Vahului; menţionat de Spătarul N. Milescu drept o “cale timpurie de transport”.

Armenia – Vah/ teamă, frică; Vahn/ scut, nume propriu; Vahan, oraş (Prov. Gegharkunik), E lacul Sevan; Vaic – lanţ muntos din V. În ţară la 24 iunie, corespunzător sărbătorii creştine Schimbarea

la Faţă/ Drăgaica la români există Sărbătoarea Apelor/ Stropitul cu Apă/ Vartavar. Varapă apare în dialectul galic şi macedonean (Cerchez Cr. p. 134). Turcia – Lacul Van (Armenia istorică).

Afganistan – Wakhan/ Vahan, regiune istorică muntoasă din NE între m-ţii Pamir şi Hindukush, învecinată cu Tadjikistan, China, Pakistan şi India. Bazinul superior al fl. Amu-daria din Hindukush se numeşte la izvoare Vahandaria, apoi Vahdjir, iar după confluenţa cu Oxus, Piandj. Valea Piandj (alt. 3 500 m) reprezintă un coridor strategic traversat în 16 zile şi de armata lui Alexandru Macedon (329 î.Ch.).Tadjikistan, unde continuă lanţul muntos Vahan, râul Piandj capătă afl. Vahş lung 524 km.

Acolo grupul etnic vahan, ce vorbeşte o limbă de sorginte iraniană, diferită de cea tadjikă, se ocupă cu agricultura, creşterea animalelor, prelucrarea lemnului şi metalelor. Apare astfel o arie toponimică a Asiei Centrale, posibil suprapusă uneia din căile migratorii ariene spre India şi China – unde pe fl. Yangtze Kiang sunt porturile Wuhu şi Wuhan datând din 770 î.C.

La Roma pe vremea împăratului Maximian (296 d.Ch.) trăiseră sfinţii mucenici Serghie şi Vah. Se observă transferul între apelativele date apelor, munţilor şi populaţiile ce trăiesc în vecinătate.

În limbile romanice şi nu numai există betacismul, cănd se pierde distincţia între două sunete, în cazul de faţă B şi V, care au aceiaşi bază de articulare (ex. berbex/ vervex; automovil/ automobil – Spania). Astfel se explică prezenţa şi difuzarea în România a etimonului Bahşi nu Vah, ambele desemnând existenţa unor zone umede – râu, lac, baltă, mlaştină, canal, care prin extindere au dat numele unor sate, dealuri şi munţi, creind arii toponimice. Jud. Suceava – Bahna Arin sat, com. Preuteşti, alt. 400 m, Pod. FălticeniJud. Iaşi – Bahluirâu, afl. dr. r. Jijia, lung 119 km, confl. alt. 30 m, E Tomeşti; vale mlăştinoasă plină de stuf şi păpuriş. Bahluieţpârâu, afl. dr. p. Bahlui, lung. 41 km, confl. alt. 51 m, E Podu Iloaiei; vale mlăştinoasă. Bahluiusat, com. Cotnari, C. Jijiei Inferioare, alt. 140 m. Bahluiului, Col., partea S a C. Jijiei Infer. între Coasta Repedei şi V. Jijioarei. Jud. Neamţ – Bahna Vf., alt. 507 m, Subcarpaţii Neamţului, N Racova. Bahna Marevâlcea, afl. stg. p. Valea Neagră, lung. 5 km, confl. alt. 235 m, E Bălineşti. Bahna Maresat, com. Bârgăuani, alt. 370 m, Subcarpaţii Neamţului. Băhniţapârâu, afl. stg. p. Câlneş, lung. 12 km, confl. alt. 254 m, NV Podoleni. Băhnişoara. Jud. Bacău – Bahna, sat, com. Pârgăreşti, alt. 400 m, Subcarp. Trotuşului; Băhnăşeni com.. Jud. Vaslui – BahnaCl., alt. 103 m, Col. Rutovei, NE Tecuci. Băhnariloc. comp. mun. Vaslui, alt. 210 m, Pod. Central Moldovenesc. Jud. Vrancea – Bahnelesat, com. Vintileasca, alt. 840 m, Subcarpaţii Vrancei. Jud. Tulcea – Bahrovacanal lung 2 km între Canalul şi Gârla lui Iacob, confl. alt. 0 m, S Chilia Veche. Jud. Argeş – Bahnei, V., văiugă, afl. stg. r. Brătia, lung 3 km, confl. alt. 430 m, E Vlădeşti. Bahna Vf., alt. 1122 m, M-ţii Ghiţu, NE Nucşoara. Jud. Mehedinţi – Bahna Depr., drenată de rBahna, alt. 75-100 m, Pod. Mehedinţi. BahnaLocul fosilifer, rezervaţie paleontologică, M-ţii Mehedinţi, alt. 279 m, 20 ha, com. Iloviţa. Jud. Mureş – Bahnea/ magh. Bonhya,

sat, reşed. com. alt. 300 m, D-le Târnavei Mici. Alte derivate ale apelativului sunt: Băhneni, Siliştea Bahnei. Rep. Moldova – Jud. Lăpuşna – Bahmutcom.; Jud. Tighina – Bahmuţea, lacul Bahna.

Ucraina – Reg. Storojineţ  Bahna com.; Bahnadepr. Subcarpatică prin care curg afl. Siretului – r. Mihodra şi Mihoderca, alt. mx. 460 m. Reg. Doneţk – Bahmut, oraş.

În Caucaz şi Asia Centrală s-a răspândit toponimul Baharizvor, găsit totodată şi în limbile persană, kurdă, urdu şi turcă.

Armenia – Reg. Gegharkunik – Baharsat/ act. Arpunik; B. oraş/ act. Kakhakn.

Azerbaidjan – Raionul Beylagan – Baharsat şi oraş.

Iran – Prov. Hamadan, Bahar, oraş şi reg. B.; Prov. Khuzestan – B., sat; Prov. Markazi – B. Markazisat; Prov. Khorasan – B., 4 sate; Prov. Sistan şi Baluchestan, reg. Chah B.; Teheran – B. cartier central, odonim.

Afganistan – Prov. Zabul, districtul Naw Bahar; Prov. Badakhshan – Sabzi Bahar, sat din NE.

Africa – radicalul etimonului Bahr cu sensul de apă curgătoare, zonă umedă are o largă răspândire, el desemnând Nilulul şi afluenţii săi din: Sudan –Bahr-el-AbyadNilul Alb cu afluenţii Bahr-el-Ghazal/ F. Gazelelor, B.-el-Arab, B.-el-Jebel; Ciad – Bahr-el-Ghazal; Etiopia– Bahr-el-Asrak/ Nilul Albastru; Egipt – Bahr-el-ArrakNilul Albastru, oaza Bahariya (300 km V de Cairo) locuită de populaţia wahati; Insula Bahrain, Golful Persic etc. Aceste toponime contrazic opiniile anterioare ale unor cercetători (I. Iordan, Al. Graur) legate de origina lor cumană şi pledează mai ales pentru un trunchi istoric comun mult mai îndepărtat în timp.

4.. Oiconime ce evocă mărturii istorice – deplasări migratorii de populaţii, arealul locuirii.

Multe dintre etnonimele analizate provin de la întemeietorii unor aşezări precum dacii şi urmaşii lor românii/ valahii/ vlahii/ moldovenii vechi locuitori ai Europei şi a unei părţi din Asia. Filologa Maria Crişan (2011, p.33) observa că pelasgii sunt totuna cu valahii, cel mai vechi etnonim atestat de 4 000 ani (G. Gheorghe, 2012), ce a trecut prin formele olooson, elason şi volos, care apare pe hărţile vechi greceşti indicând hotarele DacieiI. Iordan considera valah/ vlah (ă) un apelativ slav desemnând pe români.

4.1. Dacia

România – Jud. Bihor – Vf. Pietrele Dacii, M-ţii Pădurea Craiului, S Bratca, alt. 974 m. Toponimele satelor com. Dacia din jud. Braşov, Satu Mare şi Botoşani au fost date de administraţia românească (C. Suciu, 1968). Jud. Alba – Decea, loc.

Peninsula Balcanică – Croaţia – Învecinat graniţei cu Bosnia şi fl. Sava este locDakovo. Insula Dakşa (Arhip. muntos al Elafitelor) apropiată porturilor Dubrovnik şi Gruze, aminteşte “Ţara sfântă/ zeilor” dacilor şi de zeul genezei lumii, ai cărui urmaşi se considerau aceştia. (Miulescu N.,

 1975, Săvescu N., 2002). În sanskrită Kşa/ ţară (rom.) – Ţara Da posibil a strămoşilor zeificaţi.

Dakşa (skr.) este tradus ca un alt apelativ al pământului, corespunzător Gaeei. Mitologia hindusă consideră pe Dakşa fiul lui Brahma creatorul lumii materiale. Kosovo – loc. Dakovica.

Cehia -loc. Dačice, E de Ceske Budejovice.

  1. Bocioacă(2007, 2008) citează localităţi, râuri şi munţi din bazinul Dunării al căror nume atestă origina dacică: Germania – Dachau, Dachau Ost, Dachauer Moss, Dachsbach, Dachsenhausen, Dachsbach, Dachvig, Dachelhofen, Oberdachsstein, Dachstad, m-ţiiDachsberg, Dachstein, Dachtel, Dachtmissen, Dachwig, Dachenheim, Dackmar, Dacheim. Elveţia – Dachsen (cantonul Zürich), muntele Hoher Dachstein (2 995 m). Austria – Dachstein, Oberdachsberg, Waidach etc. Ungaria – loc. Daka (nr. 48, p. 8). Franţa – Dachsteincom. în Alsacia.

Spania, Catalonia – oraşele antice – Deciana la poalele m-ţilor Pirinei şi Decium, menţionate de  Cătălina Lupu din Barcelona şi P. L. Tonciulescu.

Senegal – capitala port Dakar; Maroc – Dakhla port; Egipt –oaza Dakhla/ Dachia/ Dahae în Deşertul de Vest.

Turcia – Orhan Bayrak (Panorama de Turquie, p. 184, Istanbul, 1989) menţionează locDacianos (Anatolia Centrală, districtul Diyarbakir, SV de Lidje) devenită oraş după sec. IV î.Ch.. Situl întemeiat de seleucizii urmaşi ai lui Alexandru Macedon, păstrează ruine de fortificaţii, fundaţiile caselor, coloane, capiteluri, un templu, recipiente pentru must şi construcţii turceşti. Opiniem că etnotoponimul cu o vechime anterioară cuceririi persane, ilustrează permanenta locuire de către o comunitate etnică şi lingvistică aparte. Considerăm că acesta s-a cristalizat odată cu migraţia milenară spre est a dacilor, antrenaţi în Epoca Bronzului probabil de că.tre frigieni. La începutul erei creştine existau acolo statele Kanghiui, Parkan/ Davan, ce ocupau Tadjikistanul de Sud şi reg. Surhan-Daria.

Afganistan, Tadjikistan, Uzbekistan – statul Dahia al dahilor tocarieni, iar ţinutul Bactriana/ Bactria era numit de chinezi Daxia (anii 600-500 î.Ch.; informaţie Michaela Orăscu; G. Cadar, 2012).

China – în Tibet, la E de M-ţii Kunlun între râurile Dadu şi Yalong tributarii fl. Yangze, este lanţul muntos Daksue/ Daxue Shan semnalat de tibetologul polonez Kalmus Marek (Tibet, Edit. Wydawnictwo Baran/ Suszczynski, Krakow, 1999). Istoricul N. Nicolae în lucrarea “Un sol chinez în Dacia anului 97” (rev. Dacia Magazin, nr. 45, 2007, p. 12) citează numele Daqin sub care era cunoscută Dacia în China, cum apare în jurnalul lui Gan Ying “Călătoriile din timpul Dinastiei Han”.

Bangladesh – oraşul Dacca/ Dhaka toponimul reflectă unul din valurile migraţiei daciene.

După retragerea romană (sec. III) din Dacia s-au succedat vremelnic diferiţi ocupanţi, printre ultimii fiind slavii (sec. VII-VIII), ungurii (sec. X-XI), cumanii (sec. XIII) ş.a. Coroana ungaă (sec. XII) a colonizat în Transilvania germani şi secui. Apelativele distinctive ale nou veniţilor, care au tradus în limba lor pe cele ale autohtonilor, adesea deformându-le sensul, s-au înscris în toponimia arealelor, fiind vizibile şi adesea paralele, unde conlocuiesc mai multe comunităţi etnice. Simultan şi românii au preluat o serie de cuvinte ale popoarelor cu care au venit în contact.

4.2. Valah etnonim echivalent cu ro(u)mân are numeroase variante: :Vlah/ VlăhiţaVlaşca/ Vlăsia/ Vlasi/ Vlaşin/ (W)Volos(ch) (slav, grec); Voloseni/ Voloch/ Voloşcani/ Vlhost/ Vlachy/ Valaska/ Vlaca/ Vlahovica/ Vlasatice Vlachovo; Woloska(i)/ Woloszyn (polonă); Voloh/ Voloşin/ Vlas (rus); Walache, Bloch (german săsesc), Blach/ Blachowka/ Blahui/ Blasc/ Bolohov; Oláh/ Olászi/Ol(l)áşag/ Olásig/ Oláhok (magh.); Morlac; Felah (Egipt). Se remarcă pluralitatea de nume date aceluiaşi popor de către vecinii săi. Italienii sunt numiţi de polonezi – wloch(i), iar de maghiari – olasz(ok). Prezenţa românilor.în Europa Centrală şi de Est, Munţii Carpaţi şi Peninsula Balcanică se datorează străvechimii lor în zonă, iar în ultimele cinci secole transhumanţei ori colonizărilor de către regalităţile maghiară, poloneză, habsburgică.  Dr. Aurel V. David (Bătălia toponimică între Dacia şi România de-a lungul istoriei. rev. Dacia Magazin, nr. 101, 2014, p. 8) arată că “valahii consideraţi de vechii greci drept dioi/ divini/ pelasgi au creat un imperiu vast cu centrul politico-administrativ şi religios în zona Carpaţilor, care s-a întins peste Europa, nordul Africii şi o parte din Asia”.

România – Jud. Cluj – Vlaha, sat com. Săvădisla, Dl. Feleahului, alt. 480 m. Vlaha-JaraDepr. subunitate între Dl. Feleahului şi M-ţii Gilău – Muntele Mare. Jud. Harghita – Vlăhiţa, oraş, M-ţii Harghitei, alt. 840 m. Jud. Constanţa – Vlahii/ Vlah Chioisat com. Aliman, Pod. Oltinei, alt. 20 m. Jud. Olt – Vlaşca, pârâu, afl. dr. r. Teslui, lung. 15 m, confl. alt. 128 m, NV Bobeanu. Jud. Dolj – sat desfiinţat, înglobat în satul Golfin, com. Robăneşti. Jud. Ialomiţa – Vlaşca,loc. comp. mun. Feteşti, C. Mostiştei, alt. 50 m. Jud. Bacău – sat desfiinţat, înglobat în satul şi com. Caşin. Jud. Teleorman – a înglobat Jud. Vlaşca desfiinţat. Jud. Galaţi – Vlăşcuţa, lacul, Cul. Prutului, alt. 6 m, 41,8 ha, com. Măstăcani. Jud. Argeş – Vlăşcuţa, sat com. Stolnici, C. Găvanu-Burdea, alt. 200 m; movilă, alt.237 m, C. Găvanu-Burdea, SV Costeşti. Cl. Vlaşculuicl. principală a M-ţilor Cernei, Carpaţii Meridionali, Vf. Dobrii, alt. 1 928 m. Jud. Giurgiu – Vlaşin, C. Burnazului, sat, com. Schitu, alt. 80 m. Jud. Giurgiu  Jud. Ilfov – Vlaşinupădure, alt. 85 m. Jud. Sălaj – Dealul Vlaşinului, M-ţii Meseşului, NE Ciucea, alt. 840 m. Jud. Dâmboviţa – Vlăscenisat, com. PotlogiJud. Ilfov – Câmpia Vlăsiei, subunitate a C. Române, E. Gumăneşti, alt. 50-100 m; Vlăsiamovilă, alt. 89 m, C. Vlăsiei; pădurea Vlăsiei, alt. 100 m, C. Vlăsiei, NV Săftica; Vlăsiapârâu, afl. al Lacului Căldăruşani, lung. 35 km, vărs. alt. 77 m, SV Fierbinţi. Jud. Botoşani – Vlăsineştisat, com., C. Jijiei Superioare, alt. 100 m. Jud. Vaslui – Volosenicl., alt. 140 m, Col. Fălciului, SE Huşi; pădure, alt. 200 m, idem, N Pădureni. Jud. Vrancea  Voloşcani, Subcarpaţii Vrancei, satcom. Vidra, alt. 260 m; culme, alt. 260 m. Jud. Suceava – Volovăţ.

4.2.1. Blah – Jud. Gorj – Blahniţarâu, afl. dr. r. Gilort, lung 53 km, alt. 194 m, SV Tg. Carbuneşti. Jud. Mehedinţi – Blahniţarâu, afl. stg. fl. Dunărea, lung 56 km, confl. alt. 30 m, S. Gogoşu. Subcarpaţii Gorjului – Blahniţa de Sussat, com. Săcelu, alt. 480 m şi Blahniţa de Jossat ce aparţine oraşului Tg. Cărbuneşti, alt. 250 m. Jud. Dolj – Câmpia Blahniţei, subunitate în partea de V. a C. Olteniei, între fl. Dunărea şi r. Drincea, alt. 180 m. Jud. Vrancea – Blahuicl., alt. 140 m, Subcarpaţii Vrancei, SE Păuneşti. Bolohan, pârâu, afl. dr. r. Siret, lung 10 km, confl. alt. 110 m, N Adjud.

4.2.2. Olah – Jud. Giurgiu – Grindul Olahilor, alt. 17 m, Lunca Dunării, NV Gostinu. Jud. Timiş – Ohaba Românăsat fost O. Olah, atestat 1427. C. Suciu (1968) citează 225 de toponime din Transilvania cu radicalul Olah

Peninsula Balcanică – în Evul Mediu timpuriu au existat 15 vlahii, state ocupate de populaţie prepondeent românească. Bulgaria – satul Vlahi la S de Sofia; alte localităţi din preajma capitalei se numesc VlaşcaVlaşca Mala, Voloşic, Vlasca, Vlasi, Vlascobârdo, Vlahina, Vlaskidel. Satele Vlaskidol, S Tojavevac şi Vlahar, l. Varna. Balcic – mahalaua Vlahmalesi. În zona Timocului la graniţa cu Serbia este com. Vlaşca şi loc. Vlasotince atestată documentar (sec. XVI) l. râul Vlasina/ Vlasna afl. Moravei. Un sistem muntos se numeşte Vlasitsch PlaninaVlahi/ Olahi/ Ilahi reg. Blagoevgrad, SV ţării. Bela Vlaska, S. Serbia – regiunea Cazanelor/ Gherdap, populată predilect de români are etnonimul Vlasac. Jud. Pomoravlje plasa Cuprija – loc. Vlaska. Bosnia-Herţegovina – numită în vechime de către sârbi Starâi Vlah/ Românii Vechi are ţinutul Romanija l. oraşul Pale, unde se află Muntele Românilor/ Romanija, alt. 1 627 m, M-ţii Vlašic şi Cer; oraşele Vlaseniča, Vlahović, Stari-Vlah, Donji, Gornji Vakuf, Vesela, Pepelari, Stupari, Potocari. Croaţia – ins. Rab, Vlasche Njine (Câmpul Vlahilor)/ Kampor act.; Vlaka, sat l. Şenj; Muntele Morlacilor/ Velebit act., NV Dalmaţia. Zagreb, odonimul bulevardului Vlaska uliţaMuntenegru – Muntele Rumia. Grecia – oraşul Volos, Golful Pagastic la Marea Egee.

Austria – satele Olah Cziklin/ Spitzzicken act., Vlahija/ Weiden act. Germania – oraşul Düsseldorf numit până în sec. XIX Walachei, situat pe un afl. dr. fl. Rin, (informator Maria Crişan). Elveţia – Vallatscha (M. Bocioacă, 2008); reg. WalacheiItalia – reg. Bolzano, M-ţii Alpi Dolomitici – Mt. şi Vf. Valacia, alt. 2 637 m; Vf. Omu/ Cima del Uomo, alt. 3 010 m.

Cehia – Praga, odonimul Vlasska uliţa l. Podul Carol şi Palatul Vlah. În oraşul Kutna Hora/

 Kuttemberg (65 km SV Praga), cunoscut datotrită exploatării zăcămintelor de argint, există Palatul Vlasski (sec. XV) zidit pe locul unei construcţii anterioare (Patrimoniul Universal UNESCO, Europa Centrală şi de Nord, 1997, p.251, Edit. Schei Braşov). La SE de Praga în bazinul superior al Elbei întâlnim oiconimul Vlašim. În Parcul Naţional transfrontalier Krkonosze/ Munţii Uriaşului din Sudeţi dintre Polonia şi Cehia pe lângă alte toponime de origină românâ (ex. Peticeşti, Javor/ Izvor) sunt etnotoponimele Vlasške most/ Podul Valahilor, cătun; Vlasšky vrch/ Vf. Valahului, alt. 1 035 m; Vlhky dul/ Valea Valahului, alt. 1 300 m; Vlhost – deal, alt. 613,5 m, şi pădure (loc. Litice); Wlsovy vrch/ Vf. Valahulu). Moravia de Nord – loc. Sneznic Vlaske u HanusovicValasške Mezirici, Valasška Polanka, Valasške Klobouky, Vlahovice, Valasške Krlovstvy/ Crăia Valahă (Cehia E), Woloszczyna Moravska/ Moravia Valahă dintre m-ţii Sudeţi şi Carpaţi la Brama Moravska/ Poarta Moravă, Vlasatice (Brno), Vlachovo Brezi. Atlasele austriece şi germane menţionează ţinutul Valahia, al cărui oraş principal era Meziriciuk Valahi/ Walahisch Mezeritsch/ Valaska Mezirici/

Valasske Mezirio. Slovacia – loc. Vlachy, alt. 528 m, l. Liptovski Mikulas, Spisskie VlachyVlachovo, alt. 1 000 m, Valaska, V. Bela, V. Dubova, alt. 649 m, V. Podbrezova, V. Bystrice, Valasske Klobouky, Vlarsky Prusmyk – Vrsatec (M-ţii Tatra), Vlaca l. Giraltovice (M-ţii Beskizi), VlašimVlahovo, Blahova, RumanovaUngaria – loc. Daka (M. Bocioacă, nr. 48, 2008). Polonia –M-ţii Tatra – Blascacka Dolina, Polanie Wolosienica, Wolosienica,, Woloszyn, alt. 2 036-2 155 m, Skrajny Woloszyn, alt. 2 090 m, Nyz. Woloszynska, alt. 2 036 m, loc. Blachowka; Wolosate (m-ţii Beskizi), Tirawa Woloska, Krolik Wolowski, Cobalnica Woloska; Lodinia fost Villa Walachica, Woloski selo, Bolohov woloski, Valaska Dubova. Wlochy loc. S M-ţii Lysa Gora. Ucraina – hidronimele Wolosatka, Wolodsatczykloc. Voloscisna, Kamianka Voloska, Voloca, Volohi, Bolechov; Vila Valahorum – Galiţia. Rusia – Reg. Kurgan în tundra siberiană apropiat deltei r. Iana, ce se varsă în Marea Laptev (Oceanul Îngheţat de Nord) este loc. Vlasovo, alt. 10 m.

Turcia – loc. Blakia lângă Mt. Olimp, prov. istorică Bithynia (Cr. Cerchez, p. 63).

4.2.3. Hagionime/ Etnonime religioase – Sfântul Vlah/ Blaise (lb. franceză, engleză)/ Biaggio (italiană)/ Badju (aromână)/ Bagiu (română, vlahă)/ Vlasie (română)/ Vlaho (croată). Sf. Vlah nativ aromân, considerat protectorul Peninsulei Balcanice, a fost episcop de Sevasta/ Sivas (Armenia) şi învăţătorul celor 40 de mucenici cu care a împărţit martirajul, fiind comemoraţi laolaltă.

Italia, regiunea Messina, satul San Biaggio, Biserica Sf. Lucia şi Biaggio la Castelul di Lucio.

România, Jud. Cluj – com. Moldoveneşti, satului Bagiu i s-a schimbat denumirea în Bădeni.

Peninsula Balcanică – Bulgaria, pe rama nordică a Golfului Burgas este loc. şi mănăstirea Sveti Vlas/ Vlah (sec. XIV), aparţine de mun. Nesebar, prov. Burgas-Balcani, numită de greci Larissa. Croaţia, loc. Dubrovnik, Biserica Sf. Vlah (sec. XIV; XVIII), considerat protectorul cetăţii şi navigatorilor, venerat din 1190. Albania, loc. Duress, seminarul teologic ortodox Shen VlashGrecia – Ins. Pontikonissi, l. Ins. Corfu, s-a construit Mănăstirea Vlacherna/ Blakeriana (sec. XII) metoc al Bisericii Vlaherne din Istanbul, unde se încoronau şi cununau bazileii bizantini. Turcia, Istanbul, odonimele cartierul şi Poarta Vlachernilor (T. Burada, 1877; A. Deac, 2004), ridicate pe o aşezare valahă, incluse în Antichitate de colonia greacă Byzantion/ Constantinopole/ Istanbul (Cornul de Aur).

4.3. Moldova

Cr. Cerchez (p. 75-76) consideră dacii misionari drept moldoveni, deoarece în hindusă etimonul înseamnă popor cu rădăcină divină – mula/ rădăcină şi Dava/ Dumnezeu.

România – Jud. Cluj – com. şi cetatea vămii de sare Moldoveneşti, atestată documentar în 1075Jud. Caraş-Severin – locMoldova Veche fostă Mudava (substrat arhaic), M. Nouă. Jud. Suceava  sate, com. Moldoviţa, Moldova Suliţa. Jud. Teleorman, Ilfov – sate, com.Moldoveni. Rep. Moldova – sat Moldoveanca, raion Făleşti.

Ucraina – Reg. Kirov, Moldovca – sat ce aparţine loc. Golovaneţ, E r. Bug. Odessa – odonimul cartierul Moldovanca. Moldova/ Krutoiarovka act., sat, reg. Odessa (fostă. Cetatea Albă). Kiev – în zona centrală apar odonimele cartierul şi Piaţa/ Rynok Bessarabsky/Moldovanca. Antroponimul Basarabi al dinastiei valahe, ce stăpânea SE Moldovei din stânga r. Prut, extins apoi la întreaga provincie din E.

Rusia – Reg. Krasnodar, Caucazul de Nord,. satele Moldovanscoe, Moldovanovca şi Moldovca, ultimul situat pe ţărmul Mării Negre lângă localitatea Adler-Soci. În Adler, aflat la S de sat, Victor Cirimpei, citat de Venera Dumitrescu (Congresul Internaţional de dacologie “N. Densuşeanu”, 2002Bucureşti), a cules cântecul românesc cu refrenul “Ler, Ler, oi Doamni”. Autoarea consideră vechiul toponim Ad-Ler/ Adler o dovadă a situării sale pe Drumul lui Ler Împărat populat de români.

Slovacia – locMoldava nad Bodvou. Cehia – Praga, r. Moldau vechiul nume al r. Vltava, numit astfel de germani şi francezi până în sec. XX; odonimele străzilor Moldavska şi Rumunska. Cehia – loc. Moldau, reg. Ustecky kraj, Boemia N; locMoldautheinN oraşul Ceské Budejovice/ Budweis/ Budvar. Polonia – Silezia – Moldovăţsat

Norvegia – Moldaoraş (comună, sec. XV). Mold/ teren fertil în limba nordică veche.

Mareele umane caracterizate prin flux şi reflux, continuate până în prezent cu diverse motivaţii şi intensităţi, au contribuit la răspândirea pe suprafeţe imense a unor toponime specifice utilizatorilor primari, multe preluate cu acelaşi sens şi de nativii localnici cu care au venit în contact. Totodată, observarea atentă a repartiţiei etnonimelor ne poate ilustra dimensiunile uriaşe ale valurilor migratorii la care şi-au adus contribuţia şi strămoşii noştri.

 

Dr. Simona CONDURĂŢEANU, Bucureşti

http://www.dacoromania-alba.ro/nr79/raspandirea_toponime.htm

 

 

Some Dacian and Romanian toponyms spreading in Eurasia and Northern Africa. First great swarming of populations coming from Carpathian–Danubian–Pontic territories occurred during archaic times after last Würm Ice Age. Another migrations succeeded during historical times, certified by Greek and Roma authors. The last great populations spreading from our actual country was during XIV-XVI centuries with acceptance of Polish, Hungarian and Austrian royality.

Nowadays these people displacements together with their idioms continue, as well as toponym modifications. This study presents some characteristic toponyms for local identities, which evocatory power penetrated from the olden times in spite of modifications imposed by authorityes. On this way between the oldest toponyms reflecting these phenomena there are: Măgură/ Meguro/ Megara  an isolated hill, sometimes connected with caves; Bihor/ Behaira/ Bigăr/ Gigor/ Bigorre/ Picher/ Biharev/ Ba(e)har/ Bheri – an area with great hydrographic density, flood plain, spring; Vah/ Bah/ Bach/ Bahr/ Vahan – navigable river, channel, lake, swamp; Bâc/ Byk/ Bicaz – meaning something suddenly plunged in water, collision signal, stony area; local and migratiory etnonyms – Dacia, Valah/ Volos/ Wlochy/ Olah/ Blah/ Morlac, Moldova, Romania; religious etnonym – Sf. Vlah/ Vlas/ Blaise/ Biaggio/ Bagiu; odonyms connected with streets, districts. There are a plurality of names given to the same people, relief, rivers etc according to different idioms

Cuvinte cheie/ Key wordstoponimie/ toponymy; Dacian and Romanian origin: Măgura; Bihor/ Behaira/ Gigor/ Bigorre; Vah/ Bah; Bâk/ Byk, Dacia;/ Daksha/ Daksue/ Daqin; Valah/ Vlah/ Vlacherna/ Vlaşca/ Vlăsia/ Volos/ Wlochy/ Olah/ Blah/ Blaise/ Morlac; Moldova; Romania, aspecte geografice, mărturii istorice.

Abrevieri: alt.=altitudine, ins.=insulă, C.=câmpie; Depr.=depresiune, Dl.=deal, Cl.=culme, Pod.=podiş; M-ţi=munţi, Vf.=vârf, Piem.=piemont, Cul.=culoar; com.=comună; prov.= provincie, jud.=judeţ, reg.= regiune; loc.=localitate, l.=lângă; p.=pârâu, r.=râu, fl.=fluviu,afl.=afluent; confl.=confluenţă.

 

 

 

 

Bibliografie

 

Alecu-Căluşiţă, Mioara, (2003), Cercetări aheologice în limba română, rev. Rădăcini, nr.6, anul III, Bucureşti.

Bocioacă, M., (2007; 2008), Dunărea – apa dacilor (rev. Dacia Magazin, nr.44; 48), Bucureşti.

Bournouf, E., Leupol, L., (1865), Dictionnaire Sanskrit- Français (DSF). Edit. Maison Neuve, Paris.

Buza, M., (2010), Consideraţii asupra toponimiei de origine română, Revista Geografică, T. XVII, 2010, Acad. Română, Institutul de Geografie, p. 93-98, Bucureşti.

Buza, M., Badea, L., Dragomirescu, Ş., (vol.I – 2008; vol. II – 2009), Dicţionarul geografic al României, Acad. Română – Institutul de Geografie, Edit. Acad. Române, Bucureşti.

Cadar, G., (2012), Valahii părinţii Europei. Edit. Proemia, Baia Mare.

Cerchez, Cr., (2002), Dacia preistorică şi istorică. Edit. Ararat, Bucureşti.

Condurăţeanu, Simona, (2004), Toponimie românească în Carpaţii din afara României, Revista Geografică, T. X – 2003, Acad. Română, Institutul de Geografie, p. 149-154, Bucureşti.

Crişan, Maria, (2011), Probleme de etimologie, Edit. Impact, Bucureşti.

Coteanu, I., Seche, Luiza, Seche, M., (1998), DEX – Dicţionarul explicativ al limbii române. Academia Română, Inst. de Lingvistică, Ediţia a II-a, Edit. Univers Enciclopedic, Bucureşti.

Deac, A., (2001), Din istoria Ucrainei. Edit. Europa Nouă, Bucureşti.

Deac, A., (2004), Pagini din istoria adevărată a Bulgariei. Edit. Europa Nouă, Bucureşti.

Drăganu, N., (1933), Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi onomasticii. Edit. Acad. Române, Bucureşti.

Frăţilă, V., (2007), Din oiconimia Banatului. Analele Univ. Timişoara, p. 134-167.

Gheorghe, G., (2012), Valah.Edit. Fundaţiei Gândirea, Bucureşti.

Gimbutas, Marjia, (1989), Civilizaţie şi cultură. Edit. Meridiane, Bucureşti.

Graur, Al., (1972), Nume de locuri. Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.

Iordan, Iorgu, (1963), Toponimie românească. Edit. Acad. R. S. Române, Bucureşti.

Iordan, Ion, Gâştescu, P., Oancea, D. I., (1974), Indicatorul localităţilor din România. Edit. Acad. R. S. Române, Bucureşti.

Lupescu, B., (2009), Urme româneşti în Bosnia. Ziarul Formula As, an XIX, nr.888, Bucureşti.

Milescu, N., Spăta rul, (1974), Jurnal de călătorie în China. Edit. M. Eminescu, Bucureşti.

Papadache, Melania, (2009), Arkaim – Cetatea Soarelui construită de geţi, ziarul Formula As, an XIX, nr. 859, Bucureşti.

Rus, Ciprian, (2014), Vlahii de pe ţărmul Mării Adriatice. Formula As, an XXIV, nr.1138, Bucureşti.

Săvescu, N., (2002), Noi nu suntem urmaşii Romei. Edit. Intact, Bucureşti.

Simenschy, Th., (1959), Gramatica limbii sanscrite. Edit. Ştiinţifică, Bucureşti

Suciu, C., (1968), Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, Edit. Acad. R. S. Române, Bucureşti.

Şoimaru, V. (2008), Românii din jurul Românieiîn imagini. Edit. Prometeu, Chişinău,

Tolstov, P., Levin, M., Cebokrasov, G., (1961), Etnografia continentelor, Asia I., Partea asiatică a U.R.S.S. II., Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.

Ţuiu, F., (1975), Japonia, un miracol? Edit. Politică, Bucureşti.

Udolph, J., (1979), Studien zu slavischen Gewäserbezeichnungen. “Beträge zur Namen forschung Neue Folge”, Beiheft 17, Heidelberg, “Carl Winter” Univ.

Vinereanu, M., (2008), Dicţionar etimologic al limbii române. Edit. Alcor, Bucureşti.

11/05/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ZIUA DE 11 MAI ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

 

 

 

 

Ziua de 11 mai în istoria noastră

 

 

 

 

 

1529: În jurul acestei date s-a încheiat un acord între prințul ardelean Ioan I. Zapolya și domnul Moldovei, Petru Rareș (1527–1538; 1541–1546).

 

 

 

 

Imagini pentru petru rares photos

 

În imagine: Petru Rareș, frescă bisericească

 

 

 

 

Petru Rareș a obținut de la Zapolya recunoașterea vechilor posesiuni, Ciceul și Cetatea de Baltă, precum și dreptul de stăpânire asupra unora noi: Ungurașul, cu 34 de sate, Valea Rodnei, cu 23 de sate, și Bistrița, cu peste 50 de sate, în schimbul ajutorului acordat de domnul moldovean împotriva lui Ferdinand de Habsburg.

 

 

 

 

1784: Limba germană a fost introdusă printr-o lege specială semnată de de împăratul Iosif al II-lea, ca limbă oficială în Transilvania, înlocuind  limba latină folosită până atunci ca limbă oficială în acest principat.

 

 

 

 

 

1830: S-a născut fizicianul, matematicianul și chimistul român Emanuel Bacaloglu.

 

 

 

 

Imagini pentru Emanuel Bacaloglu.photos

 

 

 

 

 

 

 

 

1830: Este pusă piatra de temelie a Catedralei Naşterea Domnului din Chişinău, în  Basarabia ţaristă, concepută de arhitectul A.I.Melnicov.

 

 

 

 

Catedrala Nasterea Domnului din Chisinau, sec.XIX, sursă:monument.sit.md 

 

                         Catedrala Nașterea Domnului din Chișinău, sec.XIX

 

 

 

 

 

 

 

 

Concomitent cu înălţarea Catedralei, în faţa ei, la o depărtare de 40 metri este ridicată o clopotniţă cu 4 niveluri, care a fost dăramată în noaptea de 22 pe 23 decembrie 1962 de către sovietici.

La 15 octombrie 1836 Catedrala a fost sfinţită și începe să funcționeze.

 

 

 

 

 

1845: A murit la Veneţia, Carl Filtsch, pianist și compozitor sas, una din cele mai importante personalități muzicale ale secolului al XIX-lea; (n. 28 mai 1830, Sebeșul Săsesc, Transilvania). Tatăl său, Joseph Filtsch era pastor (preot) evanghelic.

A început cursurile de pian la vârsta de trei ani si pentru fructificarea talentului său muzical, a fost dus în 1837 la Viena, unde a fost prezentat Curții Imperiale. Astfel a ajuns să fie coleg de educație muzicală și tovarăș de joacă al viitorului împărat Franz Joseph.

A debutat în public în februarie 1841 la „Wiener Musikverein”. Succesul său răsunător a fost continuat într-un turneu din Budapesta până la Sibiu.

În decembrie 1842 a ajuns să fie elevul preferat al lui Frédéric Chopin la Paris. Pentru o vreme Franz Liszt l-a suplinit pe Chopin, fiindu-i de asemenea maestru lui Karl Filtsch.

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto: Karl Filtsch, cca.1843

 

Din nefericire, în scurt timp  Filtsch s-a îmbolnăvit de tuberculoză și  a fost răpus de acea boală incurabilă, în plină tinerețe, la vârsta de numai 15 ani. Monumentul său funerar, dăltuit în marmură, se găsește la cimitirul San Michele din Veneția.

Filtsch, care a început să improvizeze la pian încă de tânăr, a lăsat în urma sa opt compoziții proprii, din care unele care au fost publicate pentru prima dată la Londra, în 1843.

În ciuda influențelor ușor de recunoscut ale profesorilor săi, în lucrările sale se oglindesc o maturitate timpurie și un talent remarcabil.

 

 

 

 

 

 

 

1849: A murit la Cluj (executat, după ce fusese condamnat la moarte de un tribunal militar maghiar), pastorul Stefan Ludwig Roth, istoric şi gânditor german din Transilvania, participant la Revoluţia de la 1848-1849, a susţinut cauza românilor transilvăneni; (n. 1796).

 

 

 

 

 

 

Imagine similară

 

Foto: Stephan Ludwig Roth (n. 24 noiembrie 1796, Mediaș).

 

 

 

 

În 1842 cand  Dieta de la Cluj  procupată (pentru maghiarizare) să legifereze limba maghiară ca limbă oficială de stat în Transilvania, Roth a scris revoltat  în celebra sa broșură „Războiul limbilor în Transilvania” (Der Sprachenkampf in Siebenbürgen), replicând Dietei: „Nu văd nevoia de a se impune o limbă oficială a țării. Nu este nici limba germană, nici cea maghiară, ci limba română” pe care „o înveți singur, pe stradă, în contact singur cu oamenii. Și chiar dacă nu ai dori să înveți limba aceasta, o înmiită trebuință impune cunoștința (cunoașterea) ei.(…) Folosirea limbii materne este un drept uman, care e dat copilului prin naștere. Iar cu pierderea limbii dispare națiunea însăși”.

În 1846, Roth a alcătuit Istoria Transilvaniei în 3 volume și a tradus în limba germană (traducere rămasă netipărită) și a prefațat lucrarea de istorie bisericească „Istorie pe scurt a credinței românilor” scrisă de Iosif Pop Silaghi (Sălăgianu) în 1845, mai târziu episcop unit al Orăzii (Oradei).

Stephan Ludwig Roth a participat și la Marea Adunare populară de la Blaj, din 3/15 mai 1848 unde a văzut deșteptată conștiința națională a românilor și hotărârea zecilor de mii de țărani da a sfărâma lanțurile iobăgiei și de a cere drepturi politice pentru elita românească.

Puternicele sale impresii de la aceasta Adunare populara și o descriere a Marii Adunări, au fost publicate în ziarul săsesc „Beiblatt zum Siebenbürger Boten” – „Foaie suplimentară la Vestitorul Transilvan” – din 16 iulie 1848.

Articolul lui Ștephan Roth, purta titlul semnificativ, „Die Volksversammlung der Romanen in Blasendorf” (Adunarea romanilor de la Blaj), nefolosind termenul uzual german pe atunci, „Walachen” pentru „români”.

Roth justifica expresia: „…un popor întreg are dreptul sa spună cum vrea să fie numit.” (transilvănenii revendicaseră printre altele la Blaj, să fie numiți români și nu doar, de multe ori injurios, numele de „olahi”.

Când Dieta de la Cluj a votat, în 29 Mai 1848, unirea Transilvaniei cu Ungaria, ignorând revendicările și voința românilor majoritari în Transilvania, lui Roth i se părea „periclitată însăși existența națională a sașilor”.

 

 

 

 

 

 

 

 

1877: Guvernul României a sistat plata tributului către Turcia, iar suma, in valoare de 914.000 de lei, a fost pusa la dispoziția Ministerului de Război, pentru înzestrarea armatei intrată în război cu forțele otomane.

 

 

 

 

 

 

 

1886: A fost inaugurată, în fata Universității din București, statuia cărturarului iluminist Gheorghe Lazar, fondatorul primei școli în limba română din București.

 

 

 

 

 

 

 

 

Statui din Bucureşti - Gheorghe Lazăr

 

 

 

 

 

 

Monumentul de marmură este opera sculptorului lui Ion Georgescu, viitorul profesor al lui Constantin Brancusi, la mai mult de o jumatate de secol de la moartea lui Lazar.

 

 

 

 

 

 

 

1905: S-a născut in satul Giuleşti, jud. Suceava, biologul Vasile Jitariu, profesor universitar, iniţiator al şcolii româneşti de biomagnetism.; rezultatele cercetărilor sale, în domeniul fiziologiei umane sau animale, sunt adunate în peste 120 de lucrări şi studii.

 

 

 

 

 

 

 

În 1929 a absolvit cursurile Facultăţii de Ştiinţe, Secţia de Ştiinţe Naturale, de la  Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.

În 1930 şi-a început activitatea didactică, în calitate de asistent la Catedra de Fiziologie generală şi comparată, de la aceeaşi facultate.

În 1938, şi-a susţinut doctoratul în ştiinţe naturale la Universitatea din Iaşi, cu o teză privind fiziologia ficatului, iar apoi, în perioada 1938-1939, şi-a desăvârşit specializarea în domeniul fiziologiei animale la Universitatea din Göttingen (Germania), sub îndrumarea renumiţilor fiziologi H. Rein, E. Lehnartz şi R. Pohl.

În 1947 a devenit profesor titular la Catedra de Fiziologie animală de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, predând cursuri de fiziologie animală comparată şi ecologică până în 1975, când a devenit profesor consultant.

De numele său se leagă introducerea în biologie a conceptului de „biocuantă”.

A fost  membru titular al Academiei Române din 1974, fiind iniţial secretar al Filialei din Iaşi şi apoi preşedinte al acesteia (1974-1989). De asemenea, a fost membru a numeroase societăţi ştiinţifice din ţară şi din străinătate şi i s-au decernat multiple titluri onorifice, diplome, ordine şi medalii. Şi-a continuat activitatea până în ultima clipă, când a încetat din viaţă la 30 iunie 1989.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1911: O echipa de gimnaști români a participat la cel de al 5-lea Turneu Internațional  de gimnastica de la Torino, cucerind medalii de argint  în perioada 11 – 14 mai. Au participat 8 țări între care s-a aflat și România   anul 1911 fiind anul de debut al gimnasticii românești la Campionatele Mondiale.

La cererea organizației sportive Sokol din Cehia, a existat autorizația ca gimnaștii cehi să vină cu propria lor bară fixă, în timp ce ceilalți sportivi au avut posibilitatea de a utiliza aparatele puse la dispoziție de organizatori sau cele ale cehilor. După 39 de ani de existență, autorizarea de a utiliza propriile aparate a fost anulată de către Federația Internațională de Gimnastică, începând cu întrecerile mondiale de la Basel, din 1950.

 

 

 

1913: S-a născut (la Cernăuţi, azi în Ucraina), actriţa şi profesoara de actorie din România, de origine evreiasca, Beate Fredanov; (m. 20 martie 1997 la Düsseldorf, in Germania).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A absolvit  Academia de Muzică şi Artă Dramatică din Viena (promoţia 1933). A  fost distinsă cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1967),  „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.

A interpretat roluri in  filmele „Fii cuminte, Cristofor ! „; (TV) / (1967), „Trecătoarele iubiri”; (1974),
„Bietul Ioanide”; (1980).

 

 

 

 

 

 

 1914: S-a născut Aurora Gruescu, prima femeie inginer silvic din țara noastră și din lume; (m.2005).

În 1933 a fost admisă la Facultatea de Silvicultură, care pe atunci aparținea Politehnicii. Era singura persoană de sex feminin studentă la acea facultate, alături de 130 de băieţi. 

Într-o perioadă marcată de prejudecăți misogine, o astfel de carieră era considerată tipic bărbătească.

A avut parte de desconsiderare  în timpul regimului comunist, când a fost expropriată, fiind considerată „dușman al poporului”, dar a fost,  și decorată, apreciată și lăudată.

A practicat meseria din 1938 până în 1973, când s-a pensionat. A condus lucrările de combatere avio-chimică a dăunătorilor din pădurile infestate din jurul Capitalei, a făcut inovații legate de lucrările de mecanizare în combaterea dăunătorilor și a publicat în acest sens mai multe articole în „Revista Pădurilor”.

 

 

 

 

 

 

Numele său a intrat și în GuinessBook și este legat de primul plan de împădurire națională, pentru o suprafață de 100.000 ha.

 

 

 

 

1923: Ministerul de Război din România a publicat „Programul ceremoniei înhumării  ostaşului necunoscut”, broşură în care s-a propus omagierea eroilor neamului în ziua de „Înălţarea Domnului”.

 

 

 

Imagini pentru Foto: Mormantul ostasului necunoscut din Bucuresti

Foto: Mormantul ostasului necunoscut din Bucuresti

 

 

Această zi a fost marcată până în 1947 şi a fost reluată după Revoluţia anticomunistă din decembrie 1989. 

 

 

 

 

 

 

 

 

1924: S-a născut în localitatea Iclănzel, jud. Mureș, poetul, traducătorul şi publicistul Aurel Gurghianu ; (m. 1987).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A decedat la 28 septembrie  1987, in orasul  Cluj-Napoca. A fost asociat cu gruparea de la revista clujeană Steaua.

 

 

 

 

 

1927: S-a născut regizorul de teatru Constantin Dinischiotu; (m. 2008).

A urmat în perioada 1945–1949 cursurile Facultății de Litere și ale Facultății de Drept din București. Între 1947–1948 a fost regizor tehnic la Teatrul Sărindar al Mariei Filotti, apoi asistent de regie la Formațiile artistice ale Armatei. În perioada 1950–1951 a urmat cursuri de perfecționare la Academia de Film din București.

Asistent de regie, la începutul carierei, la Teatrul Național din Iași (1952–1953), a activat ca regizor și director la mai multe teatre din țară: Teatrul Alexandru Davila din Pitești (1953–1958; 1967–1974), Teatrul din Valea Jiului, Petroșani (1958–1959), Teatrul din Constanța (1959–1967), Teatrul Mihai Eminescu din Botoșani (1974–1977), Teatrul Fantasio din Constanța (1991–1994), Teatrul din Galați (1995–1996), Teatrul din Reșița (1996–1997), Teatrul Bacovia din Bacău (1999–2000).

În perioada 1977–1994 a fost angajat ca regizor artistic la Radioteleviziunea Română.

 

 

 

 

 

 

1931: Conferința șefilor Statelor Majore ale țărilor semnatare ale Micii Ințelegeri, desfășurată la București, a definitivat textul Convenției militare unice a Micii Intelegeri.

 Mica Înţelegere (cunoscută şi sub numele Mica Antantă), a fost o organizaţie politică defensivă, o alianţă între Cehoslovacia, Regatul Iugoslaviei şi Regatul României, cu participarea şefilor de Stat Major, pentru a contracara creşterea activităţii revizioniste pe continentul european, după încheierea Primului Război Mondial.

Mica Înţelegere a fost o organizaţie de securitate regională defensivă, alcătuită din România, Cehoslovacia şi Iugoslavia prin convenţii bilaterale de alianţe între Cehoslovacia-Iugoslavia (14.VIII.1920), România-Cehoslovacia (23.IV.1921) şi România-Iugoslavia (7.VI.1921).  

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Formată în 1920, Mica Înţelegere a avut ca scop menţinerea integrităţii teritoriale a celor trei state semnatare, în faţa pretenţiilor revizioniste ale Ungariei şi a tendinţelor restauratoare ale Habsburgilor.

Construită pe principii democratice, a reprezentat efectiv a cincea putere europeană şi a  constituit pentru mult timp un obstacol real în faţa revizioniştilor.

Cu toate acestea nu a reuşit să supravieţuiască înţelegerilor dintre marile puteri şi a fost desfiinţată în 1938, ca urmare a Acordului de la München. 

In conformitate cu prevederile aliantelor politice intre cele trei state, s-au semnat ulterior conventii militare bilaterale, prin care statele respective se angajau sa-si acorde ajutor militar in eventualitatea cand unul sau altul dintre ele ar fi fost atacat fara provocare de Ungaria.

Conventia militara dintre Romania si Iugoslavia, semnata la 23 ianuarie 1922, prevedea la articolul 2, ajutorul reciproc al celor doua tari in ipoteza ca una din ele ar fi fost atacata de Bulgaria, iar articolul 3 al acestei conventii, prevedea si sprijinul reciproc al celor doua tari, in eventualitatea ca una din ele ar fi fost atacata concomitent de forte armate bulgare sau ungare.

Statele care alcatuiau Mica Intelegere au semnat, la 14 septembrie 1923, la Praga, Conventia militara in trei, care anula documentele bilaterale, preluand, insa, cu unele modificari, prevederile acestora.

Astfel, alianta opunea agresorului 18 divizii de infanterie, 3 divizii de cavalerie, 3 divizii de artilerie si 14 divizii escadrile aviatie.

 

 

 

 

 

 

 

1931: S-a născut in localitatea Cerneţi-Mehedinţi, prozatorul Laurenţiu Cerneţ (pseudonimul lui Laurenţiu Bobleanţă).

A  fost elev  la Liceele Militare „D. A. Sturdza” din Craiova si  Liceul „Traian” din Turnu-Severin, dupa care a urmat Liceul seral la Timişoara (1950–1951) si Facultatea de Filologie, secţia română-franceză, la Universitatea din Timişoara (1968–1973).

 

 

 

 

 

 

 

 

A fost funcţionar la C.F.R., om de serviciu, contabil, redactor revista „Orizont” (1971–1979).

A colaborat la: „Scrisul bănăţean”, „Orizont”, „Tribuna”, „Cronica”, „Ateneu”, „Urzica”, „Tvaranie” (Titograd), „Bagdala” (Crusevac), „Ahoj na sobotu” (Praga), „Luceafărul”, „Literatorul”, „Meridianul Timişoara”, „Anotimpuri literare”, „Amfitrion”, „Banatul”, „Pardon”, „Orient Latin”, „Delvilag” (Szeged), „Păcală” etc.

A fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timişoara (1978), Premiul de Excelenţă al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timişoara (1997, 1999), Diploma de onoare „Opera Omnia” a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timişoara (2001).

 

 

 

 

 

 

1933: S-a născut la Orăștie, în județul Hunedoara, Mihai Iacob, regizor de film şi scenarist; stabilit din 1971 în SUA; (m. 2009).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A urmat  cursurile de Regie Film la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București, pe care le-a absolvit în 1955, devenind regizor.

În 1954 a turnat un prim film, „Aurel Vlaicu – Povestire cinematografică” după un scenariu de Eugenia Busuioceanu, dupa care a făcut filmul „Blanca”, în colaborare cu Constantin Neagu, în 1955, prima ecranizare după o operă de Mihai Eminescu.

Au urma două filme făcute împreună cu regizorul Mircea Drăgan, „Dincolo de Brazi”, în 1957, și „Setea”, în 1960.

Tot regizorului Mihai Iacob îi revine și meritul de a fi făcut și prima biografie din cinematografia românească, filmul „Darclée”, turnat în 1960, după viața cântăreței de renume mondial Haricleea Darclee, cu Silvia Popovici în rolul principal, alături de Victor Rebengiuc, Marcel Anghelescu, Costache Antoniu, Critea Avram, Geo Barton, Jules Cazaban, Ion Dichiseanu, Toma Dimitriu, Fory Etterle, Ion Manu, Ștefan Mihăilescu-Brăila, Amza Pellea, Eugenia Popovici., care a vea să devină și cel mai cunoscut film al său, cu care a reprezentat România la Festivalul Internațional de Film de la Cannes, în 1961.

În 1961 a făcut iarăși un film în colaborate, „Celebrul 702”, împreună cu Alexandru Mirodan, căruia îi apartine piesa. Este vorba de o lovitura data de niste gangsteri, într-o tara fictiva „Alergica”, vina fiind data pe Kid, care ajunge la puscaria „Bing-Bing”, dar scapa de scaunul electric, fiindca scrie o carte etc., aluzii si paralele foarte stravezii la America… cu actorii: Ilarion Ciobanu…

În 1963 toarna filmul „Strainul”, dupa romanul scriitorului Titus Popovici, cu Radu Beligan, Colea Rautu, Flavia Buref.

Apoi mai turnat  si episodul „Întoarcerea” din filmul „De trei ori Bucuresti” în 1967.

A fost  nu numai profesor de regie la IATC, si începând din 1966, si Secretar de Partid la Studiourile Buftea.

Participa, în 1968 la doua filme în colaborare, într-o coproductie cu regizorul vest-german Wolfgang Liebeneiner, „Moarte lui Joe, Indianul” din „Die Ledertrumpf-Erzählungen” dupa autorii americani James Fenimore Cooper, respectiv „Tom Sawyer”, dupa Mark Twain.

Mai toarna doua filme, „Castelul Condamnatilor” împreuna cu Nicolae Țic și Mircea Drăgan în 1970, și „Pentru ca se iubesc” în colaborare cu Ion Omescu, în 1971.

Cu ocazia unei calatorii de documentare în SUA cere însa azil politic, si ramâne acolo, stabilindu-se la Los Angeles, spre surprinderea tuturor.

A murit pe 5 iulie 2009, la 76 de ani, la Los Angeles.

 

 

 

 

 

 

 

1934: A murit la Paris, lingvistul şi folcloristul Lazăr Şăineanu (pseudonimul lui Lazar Schein), stabilit în Franţa în anul 1901.

Elev remarcabil al lui Hasdeu, a preluat de la acesta, în primul rând, ideea bazei comparatiste a oricărei cercetări filologice.

Este autorul unor valoroase lucrări despre limba şi folclorul român; (n. 23 aprilie1859, Ploiesti).

 

 

 

 

 

Imagini pentru Lazăr Şăineanu photos

 

 

 

 

A fost asistentul la catedră al lui Bogdan Petriceicu Hasdeu.  Lazăr Șăineanu și Moses Gaster au continuat cercetarea lui Hasdeu în domeniul folclorului comparat. 

În scrierea sa, Basmele românilor, premiată la concursul publicat de Academia Română în 1894, Lazăr Șăineanu a deosebit trei mari tipuri de basme: basme pur fantastice, basme eticofantastice și basme religioase. 

Este autorul unui important dicționar enciclopedic Dicționar universal al limbii române (1896) și al unor studii de lingvistică franceză (L’argot ancien și La langue de Rabelais).

A inițiat cercetări de stilistică privind studierea argoului românesc, pornind de la studii ale argoului limbii franceze.

Lazăr Șăineanu a fost căsătorit cu Cecilia Șăineanu (n. Samitca) (1872 – 1940) și au o fiică, Elisabeta Șăineanu, care a devenit actriță cu  numele de scenă Elizabeth Nizan.

 

 

 

 

 

 

 

1939: Se semnează acordul economic româno-englez, care prevedea dezvoltarea schimbului de mărfuri, crearea de organizații comerciale engleze în România, înființarea de zone libere în porturile românești, etc.

 

 

 

 

 

1940: S-a născut în satul Limpeziş, judeţul Buzău, poetul şi publicistul Gheorghe Istrate.

  Și-a facut debutul în poezie în anul 1956  în ziarul „Viaţa Buzăului”.

   Câţiva ani a fost  respins de la examenele de admitere în învăţământul superior (Bucureşti, Iaşi), din cauză de dosar politic. A fost o vreme e bibliotecar comunal, apoi cursant al Şcolii post-liceale de biblioteconomie şi îndrumători culturali din Bucureşti, de unde este exmatriculat „definitiv, pentru nesinceritate în completarea documentelor de cadre!”.

  Îşi va irosi tinereţea timp de cinci ani în şcoli şi funcţii de impiegat de mişcare CFR, dar şi în agricultură.

In timp ce se afla incorporat pentru serviciul militar, a participat la  un concurs naţional de poezie al revistei „Viaţa militară” si obţine Premiul I pe ţară. E transferat urgent la Bucureşti în unitatea CFR a Gării de Nord şi prezentat  lui Tudor Arghezi (21 mai 1963), la aniversarea maestrului. Arghezi l-a intuit brusc şi i-a acordat autografe. S-au făcut fotografii şi un film documentar care a fost rulat îndelung în toate cinematografele din ţară.

 Prin ordin direct al ministrului Forţelor Armate, i s-a aprobat cererea de a susţine un nou examen de admitere la Facultatea de Limba şi Literatura Română din capitală. Reuşeşte şi obţine bursă pentru toţi cei cinci ani de studiu – şi e lăsat la vatră.

Va fi coleg de an cu Constanţa Buzea, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, Dorin Tudoran, Florin Manolescu, Liviu şi Dorina Grăsoiu, Tia Şerbănescu, Şerban Codrin, Florin Paraschiv şi alţii. Are întâlniri repetate cu T. Arghezi (1964-1965).

Isi ia licenţa în Litere, cu nota maxima in 1968.

A lucrat în presa centrală („Scânteia tineretului”, „Radio-televiziunea şcolară”, „Tribuna României”) si a fost redactor-şef al revistei „Curierul românesc”, periodic fondat chiar de el, cu apariţie vreme de 15 ani, începând din 30 decembrie 1989, şi difuzat în peste 70 de ţări ale lumii.

A lucrat la Fundaţia Culturală Română (devenită ulterior Institutul Cultural Român), încă de la înfiinţare, sub preşedinţia lui Augustin Buzura (1990-2005).

   A participat  în grupul lui Mircea Dinescu la emisiunile in direct de la  Televiziunea Română, în zilele de 22-23 dec. 1989, ulterior refuzând titlul de „Erou al Revoluţiei…”, pe care şi l-au arborat atâţia alţii la butonieră şi la destinul lor mincinos.

Cetăţean de onoare al oraşului Buzău. Face parte, de câteva stagii, din Consiliul de conducere al USR. Printre altele, este laureat al Premiului „Mihai Eminescu” – pentru poezie – al Academiei Române (2000).

S-a stabilit in Germania unde este membru al „Asociatiei Scriitorilor Români si Germani / Deutsch-Rumänische Schriftstellervereinigung ASRG/DRSV München / Bayern” – asociatie ce are drept scop dezvoltarea literaturii, apararea intereselor profesionale, sociale, economice ale membrilorsai, dezvoltarea relatiilor dintre scriitorii români si germani din Germania si România, promovarea literaturii române în Germania si a literaturii germane în România, în scopul unei mai bune întelegeri între cele doua natiuni europene.
Deasemenea, Gheorghe Istrate a fost preşedinte permanent al juriului celor 13 ediţii ale Concursului naţional de creaţie literar㠄V.Voiculescu” –din Buzău.

A publicat articole de critica literara, impresii, creatii personale in numeroase editii ale unor reviste romanesti contemporane, cum ar fi „Curierul Romanesc”, in revista Asociatiei, „Observator-München”, „Adioletea” (apare cu sprijinul fundatiei „Amprenta” – Buzau) etc.

 

 

 

 

 

 

1949: A apărut primul post de radioficare din România, în clădirea liceului „Aurel Vlaicu” din Bucureşti (câteva zile mai târziu, la 20 mai, va apărea un decret privind organizarea radioficării în RPR)

 

 

 

 

 

 1950: A avut loc, la Théâtre des Noctambules din Paris, în regia lui Nicolas Bataille, premiera absolută a piesei „Cântăreaţa cheală”, de Eugène Ionesco, academician francez de origine franco- romana.

 

 

 

 

Eugene Ionesco

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1955: Au inceput lucrarile Conferinței de la Varșovia, în cadrul cărora a fost creat Tratatul cu același nume.

 

Principalul obiectiv al pactului de la Varșovia era de a asigura securitatea imperiului sovietic și obediența statelor-statelit. Astfel, clauza cheie a tratatului asigura controlul Moscovei asupra Europei de Est, acordându-i acesteia dreptul de a-și păstra trupele staționate pe teritoriul „aliaților” săi.

Tratatul urma să rămână în vigoare timp de 20 de ani sau până la semnarea unui pact de securitate Est-Vest; astfel, el a fost reînnoit în 1975, apoi din nou în 1985.

 Delegația sovietică de la Varșovia a fost condusă de premierul Nikolai Bulganin, însoțit de ministrul de externe Molotov și mareșalii Jukov și Konev.

Au mai fost prezenți, din partea URSS, premierii Ucrainei, Bielorusiei și ai statelor sovietice baltice, precum și un general din Republica Populară Chineză, în calitate de observator.

Tratatul a fost semnat de Uniunea Sovietică și șapte state est-europene: Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Germania de Est, Ungaria, Polonia și România, toate reprezentate de la Varșovia de premierii și miniștrii de externe.

Singura țară europeană comunistă europeana care nu a fost prezenta era Iugoslavia, ale cărei relații cu Uniunea Sovietică erau încă tensionate, în urma rupturii din 1948.

 

 

 

 

1956: România şi-a reluat locul în cadrul Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM), al cărei membru a fost de la întemeierea sa .

Creată la 11 aprilie 1919, OIM era o instituţie autonomă pe lângă Liga Naţiunilor; (din 1946 a devenit instituţie specializată a ONU, cu sediul la Geneva).

Intre anii 1946 şi 1956 România nu mai participase la lucrările OIM.

 

 

 

 

 

1958: A murit Ion Breazu, istoric şi critic literar autor al unor apreciate  cercetări privind fenomenul literar regional (Transilvania), relaţiile culturale şi politice franco-române („Edgar Quinet et les Roumains”) si studii de literatură comparată; (n. 1901).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  1968: A început construcția primului autoturism românesc, Dacia.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Uzina a fost construită incepand cu 1966 într-un timp record de un şi jumătate, şi avea o capacitate de producţie de 55.000 de bucăţi pe an.

În cinstea zilei de 23 august 1968  a  început  si producţia de serie.

 

 

 

 

1980: A încetat din viața sculptorul băimarean Vida Geza. Artistul s-a născut in Baia Mare in 28 februarie 1913 si inca din copilărie a început să cioplească în lemn.

Din 1931 și pâna în 1935, a studiat cu celebrul pictor Sandor Ziffer, iar debutul său a avut loc cu ocazia expoziției artiștilor plastici băimareni din 1937.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A prezentat mai multe lucrari realizate in lemn, printre care si opera „Mineri”. De altfel, de-a lungul carierei sale, Vida Gheza a avut ca modele minerii maramureseni, mai multe opere surprinzand chipurile aspre ale acestora.

Intre 1938-1939, a luat parte ca voluntar la Razboiul Civil din Spania, alaturi de brigazile internationale ale Armatei republicane.

A revenit in tara doi ani mai tarziu, insa pentru o scurta perioada pentru ca a plecat la Budapesta, unde s-a inscris la cursurile Academiei de Arta.

Pe timpul studiilor a realizat numerose sculpturi, toate in lemn, surprinzand prin maniera bruta de a lucra materialul. A fost recompendat cu numerose distinctii, printre cere Premiul de Stat – 1953,

Titlul de Artist al Poporului – 1964, Premiul Comitetului de Stat pentru Cultura si Arta – 1971, iar din 1974 a devenit membru corespondent al Academiei Romane.

A realizat monumentele de la Moisei si de la Carei, precum si Sfatul batranilor – ultima lucrare amplasata in fata Palatului Administrativ din Baia Mare.

 

 

 

 

 

 

 

1990: Consiliul Provizoriu de Uniune Nationala (CPUN) și-a încetat activitatea, în perspectiva alegerilor generale  de la 20 mai in Romania.

 CPUN fusese constituit la 9 februarie 1990 prin restructurarea CFSN (Consiliul Frontului Salvării Naţionale) şi a avut atribuţiile unui organ legislativ (un prim Parlament provizoriu al României postdecembriste) înaintea alegerilor din 20 mai.

Era compus din 241 de membri – 105 reprezentanţi ai partidelor şi formaţiunilor politice nou create, 106 ai CFSN, 27 ai uniunilor minorităţilor naţionale şi 3 reprezentanţi ai Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România

 

 

 

 

 

 

 

1991: A fost semnat, la București, Acordul între Guvernul României și Guvernul Republicii Ungaria privind stabilirea unui „regim de cer deschis”.

 

 

 

 

 

 

 

 

1994: La Strasbourg, în cadrul Sesiunii Comitetului de Ministri ai Consiliului Europei, Teodor Meleșcanu, ministul de externe al României, a semnat Protocolul 11 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului si Libertăților Fundamentale, considerat document cheie al Convenției și care prevede, printre altele, dreptul cetățenilor de a se adresa Curții Drepturilor Omului.

 

 

 

 

 

 

 

 

1995: La Palatul Europei din Strasbourg, România a fost prima țară care a depus la Consiliul Europei instrumentele de ratificare a Conventiei-cadru privind minoritățile naționale.

 

 

 

 

 

1995: A murit George Uscăţescu, filosof, estetician şi sociolog român stabilit în Spania, membru de onoare din străinătate al Academiei Române; (n. 5 mai 1919).

 

 

 

 

 

1999: Legea privind accesul la propriul dosar de Securitate si deconspirarea Securității ca poliție politică, a intrat în dezbaterea plenului Camerei Deputatilor a României, dupa ce, timp de 16 luni, s-a aflat la Senat, iar pentru o perioada de șapte luni a fost analizată în Comisiile juridică și de apărare ale Camerei.

 

 

 

 

 

 

2010: A murit ÎPS Dirayr Mardichian, teolog armean, fost arhiepiscop al Bisericilor Armene din România şi Bulgaria (1960-2010); (n. 1930, la Beirut, Liban).

 

 

 

 

 

 

 2010: A murit inginerul Radu P. Voinea; specialist în mecanica teoretică, teoria mecanismelor, stabilitate elastică şi dinamica autovehiculelor şi maşinilor; membru titular al Academiei Române din 1974, preşedinte al acestui for (1984-1990); (n. 1923).

 

 

 

 

 

 

2010: A murit, la Paris, Imre Tóth, filosof și filolog român de origine maghiară (n. 1921, la Satu Mare).

 

 

 

 

 

 

  2011: A murit ziaristul şi scriitorul timişorean Miomir Todorov; fost profesor, redactor la Studioul de Radio din Timişoara, secţia sârbă, corector la revista „Književni život”, din 1990 revenind la Radio Timişoara.

A colaborat la publicaţiile „Književni život” („Viaţa literară” – publicaţie trimestrială de literatură, singura de acest tip a sârbilor din România de astăzi), „Banatske novine” (revistă trimestrială de cultură în limba sârbă) şi „Orizont”; (n. 1951).

 

 

 

 

  2014: A decedat  actriţa, regizoarea şi profesoara Margareta Pogonat; (n. 1933).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București în 1959 si desfășoară o bogată activitate teatrală (Teatrul de stat din Botoșani, Teatrul Național din Iași, Teatrul de stat din Ploiești, Teatrul Nottara și cinematografică (debut în 1957 în „Pasărea furtunii” ).

Primește Premiul ACIN de interpretare în 1972 („Drum în penumbră” , r. Lucian Bratu) și 1973 („Zestrea”, regizor Letiția Popa și „Dragostea începe vineri”, regizor Virgil Calotescu).

După 1990, a desfasurat o intensa activitate didactică, la două facultăți particulare – Spiru Haret și Universitatea Ecologică, la care a predat Actoria.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CITIȚI ȘI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/11/o-istorie-a-zilei-de-11-mai-video-3/

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

 

 

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

  3. ro.wikipedia.org.

  4. mediafax.ro;

  5. Istoria md.

  6. worldwideromania.com;

  7. Enciclopedia Romaniei.ro

  8. http://www.rador.ro/2019/05/11/

11/05/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: