CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Instaurarea forţată a administraţiei ţariste în Basarabia, după anexarea în 1812 a acestui teritoriu moldovenesc de către Imperiul Rus

Imagini pentru hanul lui manuc photos

 Foto: Hanul lui Manuc, clădirea în care au avut loc tratativele în urma cărora a fost semnat Tratatul de la București (1812), în baza căruia Rusia a anexat ținutul Basarabia, aparținând principatului Moldova.

 

După războiul ruso-turc din 1806, în data de 16 mai 1812, diplomaţii ruşi şi cei turci au semnat Tratatul de la Bucureşti, prin care puneau capăt războiului ruso-turc izbucnit în 1806. 

Imperiul Otoman, învins în 1811, ceda Rusiei un teritoriu care nu îi aparţinea lui, ci Principatului vasal al Moldovei.

Este vorba de  ţinuturile Hotin, Soroca, Orhei, Lăpuşna, Greceni, Hotărniceni, Codru, Tighina, Cârligatura, Fălciu, partea răsăriteană a ţinutului Iaşilor şi Bugeacul, cu o suprafață totală de 45.630 km.p., cu 482.630 de locuitori, 5 cetăţi, 17 oraşe şi 695 de sate. 

Bugeac era un nume turcesc. În românește, precum și în toate hărțile europene, teritoriul Bugeacului figura sub numele de Basarabia (după numele domnitorului muntean Basarab I, care îi biruise acolo pe tătari în 1328 și 1331 și care stăpânise acest ținut). 

Cedarea Basarabiei a fost prosibilă, pentru că delegaţii turci care negociau Pacea de la Bucureşti, au fost mituţi de generalul rus Kutuzov, cel care avea să devină în acelaşi an, învingătorul lui Napoleon Bonaparte în campania pe care acesta o declanșase împotriva Rusiei.

Iniţial, Rusia a încercat să ocupe ambele Principate Române, apoi a cerut întreaga Moldovă, iar în a treia fază, Moldova dintre Siret şi Nistru, pentru ca, în final, să primească teritoriul dintre Nistru şi Prut.

Autorităţile ţariste au denumit în 1813 noul teritoriu anexat la Imperiul Rus, Bessarabia.

Numele de Basarabia a fost adoptat pentru a desemna întreg teritoriul moldovenesc anexat de Rusia în 1812, de la Hotin Nord până la Marea Neagră și Dunăre în sud, pe care l-a organizat într-o nouă gubernie, cu capitala la Chișinău (care, până atunci fusese un mic târg din ținutul Lăpușna).

Din anul 1813 a început procesul de rusificare. Funcționarii nu cunoșteau limba română. Pentru a se bucura de susținere din partea populației, noua autoritate i-a scutit pe basarabeni pentru trei ani de impozite și pentru cinci ani de serviciul militar.

Boierii moldoveni din Basarabia erau primiți în tagma nobilimii ereditare rusești. Ţăranii însă au fost cei care au dus povara cruntei exploatări economice a Basarabiei.

Totodată, multe din pământurile Basarabiei au fost date drept recompensă nobililor ruși.

De fapt, procesul de colonizare a Basarabiei a început în vara anului 1812, prin adoptarea la 23 iulie a Statutului special pentru coloniștii sosiți din diverse țări: Bulgaria, Polonia, Ţările Baltice, Franța, Germania, Elveția etc., care urmau să vină să colonizeze teritorii din acest ținut.

Ei obțineau cetă­țenia rusă și mai multe privilegii, spre deosebire de băștinași, scutirea de impozite și serviciul militar etc.

Acest proces a urmărit popularea teritoriilor libere din Basarabia, mai ales în sud, crearea unei tagme de susținători ai regimului, sporirea potențialului economic al provinciei, schimbarea componenței etnice a Basarabiei și deznaționalizarea băști­na­șilor.

Dacă în 1810 străinii constituiau 5% din totalul populației, în 1817 erau deja 14%. Totodată, din anul 1813, au fost interzise relațiile culturale și economice cu moldovenii de peste Prut.

Începea acțiunea de învrăjbire și dezbinare a românilor de pe cele două maluri ale Prutului. 

La recensământul efectuat de Imperiul țarist după răpirea Basarabiei din anul 1812, ponderea moldovenilor (românilor moldoveni) din totalul populației era de circa 92%. Acest lucru arată că, deși atât sudul, cât și nordul acestui teritoriu au fost raiale turcești, elementul românesc în structura populației era cel majoritar, deci rușii au luat un teritoriu cu o populație românească majoritară; (https://ziarullumina.ro/societate/historica/istoria-unui-pamant-romanesc-basarabia-pana-la-1918-132036.html).

Ziaristul basarabean Pavel Kruşevan scria că rar se poate întâlni o aşa coincidenţă făţişă a frontierelor administrative şi naturale, precum cele pe care le avea în acest timp Basarabia.

După anexarea Basarabiei de către Rusia ţaristă a urmat instaurarea unei administraţii coloniale antinaţionale.

În 1806–1812, după cum scria Karl Marx, „ruşii s-au arătat aşa cum sunt: jaful şi ocuparea Basarabiei au spulberat toate iluziile. De altfel, Rusul este complicele Fanarioţilor.”

„Ţăranul care suferise cel mai mult de pe urma ocupaţiei nu avea pentru moscal (moscovit) decât cuvinte de ură” (Pamfil Şeicaru. Karl Marx: însemnări despre români, Madrid, 1995, p. 138). Această ură s-a transmis şi asupra administraţiei coloniale ruseşti, deoarece „românii au înţeles că pentru ei împăratul rus nu este un eliberator, ci un duşman”.  

La 23 iulie 1812 a fost publicat „Regulamentul privind instituirea administraţiei provizorii în Basarabia”, semnat de Pavel Ciceagov, comandant-şef al armatei ruse din Moldova, Valahia şi flota Mării Negre.

El se ocupa cu instaurarea administraţiei politice în Basarabia. În conformitate cu acest Regulament provincia dintre Prut şi Nistru a fost împărţită în 12 ţinuturi: Greceni, Codru, Hotărniceni, Orhei, Soroca, Hotin, Bender, Akkerman, Chilia, Căuşeni, Reni şi Ismail, care uneau 17 oraşe şi 693 de sate.
În 1814 numărul judeţelor s-a micşorat până la nouă, iar către 1816 au rămas numai opt, inclusiv Hotin, Orhei, Soroca, Bălţi (Iaşi), Bender, Codru, Ismail şi Greceni. Fiecare judeţ era condus de un ispravnic, fiind împărţit în ocoale, conduse de ocolaşi.

Târgurile erau conduse de un căpitan de târg numit de ispravnic. Printre acele opt judeţe se afla şi ţinutul Orhei.

În 1812–1813, Orheiul era un mic orăşel, înconjurat de păduri, grădini, vii, sate mici ascunse în pădurile bogate. Avea zăcăminte de var şi piatră pentru construcţii. Fiind bogat în resurse economice, în Orhei au venit mulţi comercianţi şi industriaşi. În 1836 Orheiul este numit centrul judeţului Orhei. Dar acest oraş nu s-a dezvoltat după puterile sale.

În 1903, Pavel Kruşevan scria că „Orheiul a devenit cel mai rău dintre oraşele guberniei Basarabia” (p. 223).
În istoriografia sovietică rusă se afirma precum că ţarul Alexandru I a dăruit Basarabiei o largă autonomie (sic!) care, chipurile, i-a asigurat o libertate locală şi condiţii de dezvoltare. 
În realitate, regimul colonial ţarist a instaurat asupra Basarabiei nu una, dar două administraţii: una militară şi alta civilă. Nu putea fi vorba de nicio autonomie reală. Despre această autonomie mai mult se vorbea, deoarece administraţia militară activa după regulile de război. Guvernatorul militar se supunea direct ţarului şi nu putea fi controlat de elita politică locală. În funcţia de guvernatori militari au activat mai mulţi generali.

Generalul Ivan Marcovici Hartingh (1756–1831), olandez de origine, era un om răutăcios, agresiv şi mincinos. Scria denunţuri lui Alexandru I împotriva boierilor moldoveni. În funcţia de guvernatori militari de asemenea au activat Aleksandr Bahmetiev, Mihail Voronţov, Pavel Fiodorov, Mihail Ilinski, Mihail Verraion, Platon Antonovici şi alţii.

Toţi guvernatorii militari aveau o putere supremă asupra Basarabiei, promovau politica militară, expansionistă în Balcani, îndeplineau comanda militară asupra armatelor dislocate în cetăţile Hotin, Bender, Ismail, Chilia şi Akkerman, controlau toată activitatea guvernatorilor civili, erau responsabili de situaţia care domina în Basarabia.
Pe de altă parte, administraţia civilă ocupa locul al doilea în ierarhia puterii ruseşti de stat în Basarabia. La 23 iulie 1812, amiralul Pavel Ciceagov, comandantul-şef al armatei ruse de la Dunăre, l-a numit pe Scarlat Sturdza în funcţia de guvernator civil al Basarabiei. Ţarul a dorit să arate că Basarabia este condusă de un moldovean. Însă Scarlat Sturdza a fost în slujba Rusiei ţariste încă din războiul ruso-turc din 1787–1791.

A fost numit mare hatman în timpul ocupaţiei ţariste a Moldovei şi Ţării Româneşti din perioada 1787–1791. În 1791 şi-a vândut toate moşiile şi a emigrat în Rusia. S-a ocupat cu serviciul de consultanţă (sau mai bine spus cu spionajul în folosul Rusiei) la tratativele de pace dintre Rusia şi Turcia (1811–1812). El devine o slugă credincioasă a Rusiei ţariste. În 1812 se îmbolnăveşte şi a predat conducerea Basarabiei generalului Ivan Hartingh. N-a făcut nimic pentru apărarea intereselor naţionale ale românilor basarabeni.
Mai apoi au activat în funcţia de guvernator civil nişte oameni care erau străini neamului nostru. Din 26 de guvernatori civili şi militari ai Basarabiei, care au activat în perioada 1812–1917 numai Scarlat Sturdza era moldovean, iar ceilalţi au fost ruşi sau persoane rusificate. Printre aceştia au fost: Kalagheorghe (1816–1817), Constantin Catacazi (1817–1825), Vasile Timkovski (1825–1828), Turghenev, Prajevski, Sorocinski, Averin, Fiodorov, Ivan Velio şi alţii.

Toţi au realizat acele condiţii, regulamente, pe care le trimitea conducerea Rusiei ţariste în Basarabia. De la început s-a prevăzut că „locuitorilor Basarabiei le sunt lăsate legile proprii,”, dar ele nu funcţionau. Administraţia civilă era dirijată de guvernator.

El numea în fiecare judeţ câte un ispravnic. Administraţia civilă era alcătuită din două departamente: primul se ocupa cu legislaţia, executările judecătoreşti, poliţia şi învăţământul; al doilea departament se ocupa cu problemele statisticii, populaţiei, veniturile, vămile, comerţul şi industria. În fiecare departament activau consilierii numiţi de către guvernatorul civil.

Actele, documentele erau de la început „întocmite în limba rusă şi moldovenească”, iar mai apoi au fost scrise numai în limba rusă. Toţi locuitorii acestei provincii au fost scutiţi, timp de trei ani, de orice impozit plătit pentru propria persoană (capitaţie) şi de renta funciară. De asemenea toţi locuitorii erau scutiţi de serviciul militar. Aceste prevederi au fost introduse numai cu scopul de a linişti populaţia, ca aceasta să nu protesteze împotriva Rusiei ţariste.

Însă după câţiva ani toate aceste prevederi au fost anulate. La 4 septembrie 1815, Consiliul de Miniştri al Rusiei a adoptat o decizie, prin care locuitorii Basarabiei au fost impuşi să plătească aceleaşi impozite ce erau percepute pe timpul dominaţiei turceşti.

Au jefuit turcii, iar după 1812 au jefuit mai mult ruşii.
În continuare au fost adoptate mai multe decizii care pas cu pas transformau Basarabia într-un teritoriu al administraţiei ţariste. În 1813 au fost instituite două departamente şi o Adunare generală. Această decizie, după cum scrie istoricul Alexei Nacco, a fost adoptată cu scopul de a face trecerea la structura de stat rusească „mai puţin sensibilă”, să nu protesteze boierii moldoveni.

Guvernului provizoriu, format din două departamente, i s-au atribuit aceleaşi funcţii pe care le avea „divanul moldovenesc, din care cauză au fost admişi în el numai boieri locali” (Zapiski Imperat. Odessk. Obşcestva Istorii i Drevnostei. Odessa, 1900, tom. XXII, p. 115).

Însă şi această sistemă nu a funcţionat mult. La 29 aprilie 1818 Alexandru I a adoptat Regulamentul cu privire la organizarea administrativă a Basarabiei, care a prevăzut anumite condiţii cu privire la organizarea şi funcţionarea administraţiei civile a provinciei Basarabiei. În baza acestui regulament, în Basarabia s-a format aşa-numitul „Sfat Suprem al provinciei”, alcătuit din patru membri ai guvernului provincial şi şase deputaţi.

Acest Sfat Suprem activa sub preşedinţia guvernatorului, general militar.

Guvernatorul civil putea fi numai membru al Sfatului Suprem. Deci, nu putea fi vorba de autonomie, de libertate, de adoptare a deciziilor locale independente de sistemul ţarist de guvernare. Guvernatorul numai formal se numea „cârmuitor al provinciei”; deoarece el era subordonat în mod direct guvernatorului general militar al Podoliei.

În 1818–1831 în „Sfatul Suprem” au activat 15 boieri basarabeni, inclusiv Ioan Constantin Pruncul, Zamfirache Ralli, Vasile Ruset, Ştefănache Râşcanu, Sandu Feodosiu, Iordachi Donici, Petrache Catargi, Dimitrie Dinu-Russo, Panait Cazimir, Nicolae Cerchez, Ieremia Ianov, Apostolache Stamo, Constantin Stamati, Ion Canano, Costache Botezatu. (D. Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente (1812–1940), Chişinău, 1998, p. 100).

Formal, aceşti nobili erau aleşi de boierii basarabeni pe un termen de trei ani, însă ei trebuiau să fie confirmaţi de către guvernatorul general militar. De fapt, ei erau nişte slugi credincioase ale cotropitorilor ruşi.

Ei au tăcut, s-au supus chiar şi în 1828, când acest „Sfat Suprem” a fost înlocuit cu un alt Sfat Regional, membrii căruia erau numiţi de către ţar. Ei puteau numai să consulte guvernatorul civil şi mai mult nimic.

Din 1828 s-a terminat cu aşa-numita „autonomie”, care n-a reuşit să se afirme în Basarabia. Denumirea bizară de „oblastea Basarabia” s-a păstrat până în 1871, iar din acest an Basarabia devine o gubernie rusească cu toate atrocităţile regimului colonial rusesc.

Anton Moraru, dr. hab. în istorie, prof. univ., ziarul CUVĂNTUL

Sursa: http://www.1812.md

 

08/05/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Colonizările forțate – un instrument odios de rusificare a populației din Basarabia cotropită de Rusia

Colonizarea forţată a Basarabiei după 1812

 

Una din cele mai grave şi odioase crime pe care le-a săvârşit Rusia ţaristă în Basarabia după 1812 a fost colonizarea forţată a acestei regiuni cu populaţie eterogenă, străină intereselor naţionale a românilor basarabeni. 

Noi numim şi comparăm colonizarea cu fenomenul „tsunami”, care distruge totul în calea lui. Unii istorici scriu că, chipurile, „schimbarea componenţei etnice a populaţiei Basarabiei a contribuit la „dezvoltarea demografică a ţinutului”. Se intensifică simţitor procesul de urbanizare”. „Din 1819 până la 1856 populaţia urbană a crescut de la 43 de mii până la 196 de mii de oameni, de circa 4,6 ori” („Istoria Republicii Moldova”, Chişinău, 1997, p. 100). Însă, în realitate, Rusia ţaristă ducea o politică meschină şi sângeroasă de colonizare şi schimbare a componenţei etnice a populaţiei, de lichidare a populaţiei româneşti din această regiune.

După 1812, Basarabia a fost transformată într-o simplă gubernie rusească. Elita politică a Rusiei ţariste (Alexandru I, Mihail Kutuzov, Ivan Garting, Alexandru Bahmetiev, Filip Vighel, Mihail Voronţov, Ivan Inzov, Ivan Lipromdi, Pavel Ciceagov, A. Kornilevici, S. Tucikov şi mulţi alţii) s-a ocupat cu colonizarea Basarabiei. În multe documente scrise şi trimise la Petersburg se afirma precum că Basarabia este o regiune „pustie”, ceea ce nu corespundea realităţii.

La 22 ianuarie 1814, Alexandru I a permis strămutarea de colonişti nemţi în Basarabia, dându-le aceleaşi drepturi, acordate bulgarilor şi sârbilor care s-au aşezat în această regiune românească mai înainte.

În 1814, coloniştii nemţi întemeiază în sudul Basarabiei prima lor colonie, Tarutino, iar din 1815 sunt formate coloniile nemţeşti Krasnoe, Culmea, Maloiaroslaveţ, mai apoi, din 1816, s-au format localităţile nemţeşti Brien, Arciz, Borodino, Leipzig, Kleistitz, Verschanpenaus şi Berezino, iar coloniştii bulgari întemeiază satul Valea Perjei.

Colonia Katzbach a fost întemeiată în 1821, iar colonia Sarata în 1812. În acest an, prin decretul lui Alexandru I coloniştii nemţi şi bulgari sunt scutiţi de plata taxei către stat pe lemnul adus din Herson pentru a-l utiliza la construirea caselor de locuit şi a clădirilor publice.

Mai târziu au fost formate coloniile nemţeşti Maloiaroslaveţ II şi Verschanpenaus (1823), Gnadental (1830), Friedenstal (1833) etc. La 23 februarie 1832, Nicolae I a aprobat denumirile coloniilor bulgare şi găgăuzeşti: Ferapontovka, Tvardiţa, Chiuriutnea, Tabac (Bolgrad), Vaisal, Derment-Dere, Iserli, Devlet-Agaci, Pandacli, Glavans, Galiţî, Selioglu, Traianul Vechi, Ciumlechioi, Ghiulmen, Cuporom, Burgugi, Deljelere, Iscopolos, Beimagala, Dragodan, Trapoclu, Camcic, Culevcea etc.

Mai apoi, la 29 decembrie 1819, Alexandru I a emis un decret privind stabilirea în Basarabia a bulgarilor şi altor colonişti. Toţi aceşti venetici, sosiţi în Basarabia, aveau „toate drepturile şi privilegiile acordate străinilor declaraţi colonişti, aşezaţi în guberniile Novorosiei şi în Basarabia”. Aceşti colonişti au fost scutiţi pe un termen de trei ani de impozitele de stat şi prestaţiile în folosul statului. Mai mult, toţi coloniştii care au venit în Basarabia în timpul războiului de cotropire din 1806-1812 au beneficiat „de aceeaşi scutire pe un termen de şapte ani” (Dinu Poştarencu, „O istorie a Basarabiei în date şi documente”, 1812-1940. Chişinău, 1998, p. 101).

Tot pământul din sudul Basarabiei a fost împărţit arbitrar în patru districte.

1. Districtul Prut cu 14 localităţi;

2. Districtul Cahul cu 12 sate;

3. Districtul Ismail cu 13 localităţi şi

4. Districtul Bugeac cu 19 sate.

Din toate aceste 58 de localităţi, 26 erau sate româneşti, iar 32 erau sate bulgăreşti, ruseşti, ucrainene, găgăuzeşti. Din această perioadă s-a pus baza răpirii sudului Basarabiei şi alipirea lui la Novorosia, iar mai apoi la Ucraina sovietică în 1940. Colonizarea Basarabiei a adus la schimbarea denumirii satelor. Comuna Tabac a fost în 1819 botezată în Bolgrad, iar satul Bairamcea ruşii l-au numit Nikolaevka-Novorossiiskaia, pentru că aici veniseră hoardele de cazaci din Novorosia.

Cea mai mare primejdie pentru românii basarabeni a fost colonizarea Basarabiei cu populaţie rusească şi ucraineană. Ţarismul a decis ca prin colonizarea acestei provincii cu populaţie slavă s-o transforme mai apoi în „pământ rusesc”.

În iulie 1812, Pavel Ciceagov l-a obligat pe noul numit guvernator al Basarabiei Scarlat Sturdza, să aibă grijă de colonizarea acestei regiuni cu populaţie străină, să atragă „atenţia popoarelor vecine asupra acestei provincii” şi să supună sub controlul Rusiei „sufletul acestor popoare” (Dinu Poştarencu, „O istorie a Basarabiei în date şi documente”, 1812-1940. Chişinău, 1998, p. 66-67, 112). În 1825, Mihail Voronţov a format o Comisie specială de stat care se ocupa cu ocârmuirea coloniştilor („Oficiul coloniştilor din Basarabia”).

În 1833 acest Oficiu a fost desfiinţat, iar pentru administrarea tuturor coloniilor din sudul Rusiei a fost menţinut Comitetul tutelar al coloniştilor străini din Rusia, sub preşedinţia lui Ivan Inzov, având reşedinţa la Odesa.

Prima categorie de ţărani ruşi care au venit în Basarabia au fost aşa-numiţii ţărani „fugari”. În secolele XVIII-XIX în Basarabia au năvălit ca lăcustele foarte mulţi ţărani ruşi şi ucraineni.

În Rusia ţaristă se răspândeau diferite „zvonuri”, „ştiri false” („sluhi”) precum că Basarabia „are un pământ de aur”, „este un pământ de rai”, „de paradis” (C. V. Cistov, „Russkie narodnîie soţialino-utopiceskie leghendî”, M., 1967). De aceea aceşti ţărani şerbi nu mai voiau să lucreze gratis, degeaba la boierii ruşi. Ei lăsau casele lor, moşiile boierilor şi se refugiau în Basarabia. Numai în 1810-1811 au venit în Bugeac peste 15 mii de ţărani fugari ruşi şi ucraineni (Anţupov I. A. „Russkoe naselenie Bessarabii i levoberejnogo Podnestrovia v konţe XVIII-XIX v.”, Chişinău, 1996, p. 14). Dacă în 1812 în 12 sate ruseşti din Bugeac locuiau 312 familii, apoi în 1822 deja locuiau peste 1248 familii ruseşti. (ANRM, f. 1, inv. 1, d. 3998, f. 18-23; f. 5, inv. 3, d. 747, f. 182-186).

A doua categorie de ţărani ruşi care au colonizat Basarabia erau „rascolnicii”, reprezentanţii credinţei de rit vechi ortodox. Ei nu au acceptat reforma bisericească a patriarhului Nikon din 1655-1656 şi s-au refugiat în mai multe regiuni ale ţărilor vecine, inclusiv în Basarabia. Trăiau izolat de moldoveni, se ocupau cu agricultura, creşterea animalelor şi manufactura de casă, nu au studiat limba română, aplicau obiceiurile ritului vechi ortodox. În 1868 în Basarabia locuiau 9800 de rascolnici.

După datele publicate de I. A. Anţupov, în 1861-1865, în judeţul Orhei trăiau 865 de rascolnici, inclusiv 250 în comuna Teleneşti. De asemenea, ei mai activau în satele Ivancea şi Izbeşti. Din 1656 şi până în 1903, în zona de nord a Basarabiei s-au refugiat circa 10 mii de rascolnici.

A treia categorie de ţărani ruşi care au venit în Basarabia au fost ţăranii colonişti aduşi de către administraţia ţaristă. La 21 septembrie 1826 a fost confirmată decizia cu privire la strămutarea în Basarabia a 20.000 de ţărani din guberniile Cernigov, Poltava, Oriol, Kursk, Kaluga, Tula şi Reazan.

Această decizie ne vorbeşte despre faptul că ţarismul a decis să mărească numărul coloniştilor ruşi ca un mecanism eficient de consolidare a regimului de ocupaţie rusesc. O mare parte de ţărani ruşi şi ucraineni se angajau ca muncitori agricoli, alţii lucrau la întreprinderile industriei alimentare, în construcţie, la calea ferată etc. Ei foloseau orice formă de lucru pentru a rămâne în Basarabia.

Colonizarea era calea mai fină de subjugare totală a românilor basarabeni. Pentru a se camufla adevăratul scop al colonizării, ea era prezentată ca o necesitate de a valorifica aceste pământuri, chipurile, slab populate. În realitate, densitatea populaţiei Basarabiei de 1,2 oameni la km2 era mai mare decât în guberniile ruseşti, precum Vologda, Arhanghelsk, Kuban, Stavropol etc. („Basarabia şi basarabenii”, p. 164). Pe de altă parte, ţarismul a împărţit mai mult pământ la colonişti decât aveau ţăranii români din Basarabia. Conducerea imperială nu se putea baza numai pe elementele nobilimii autohtone.

Ţarismul a atras de partea sa acele elemente ruse, care erau străine tradiţiilor şi intereselor populaţiei româneşti din Basarabia. El le-a atribuit sub formă de cadou pământul românilor basarabeni. În 1812-1835 ţarul a dăruit contelui Karl Neselrode, generalului Ivan Sabaneev, principelui Volkovski câte 10.000 de desetine de pământ în Basarabia; generalul Mihail Roler a primit 3000 desetine, consilierul de stat Constantin Catacazi, moştenitorii generalului Cornilovici, Dumitru Moruzi au primit câte 6000 desetine, colonelul Canarin – 25.000, generalul Alexandru Benkendorf – 28.000, colonelul Afanasiev – 7 mii desetine de pământ arabil („Basarabia şi basarabenii”, p. 166-168).

În această perioadă, ţarismul a donat boierilor ruşi şi celor rusificaţi 300.560 de desetine de pământ. Acest pământ aparţinea ţăranilor basarabeni. Dar acest teritoriu a fost colonizat de boierimea rusească.

Către 1843-1844, în Basarabia locuiau 48.963 de evrei, 15.410 ruşi, 64.686 bulgari şi găgăuzi, 119.248 ucraineni, 15.477 germani, 2.356 armeni, 2.824 greci şi 2.612 – alte etnii (ANRM, f. 2, inv. 1, d. 4126, f. 10-22). În urma colonizării forţate a Basarabiei, deportării populaţiei autohtone în această regiune în 1897 locuiau: 47,5% români moldoveni, 19,62% ucraineni, 11,79% evrei, 8,05% ruşi, 5,33% bulgari, 3,11% nemţi, 2,88% turci (găgăuzi), alte etnii – 1,1% (D. Poştarencu, „O istorie a Basarabiei în date şi documente”, 1812-1940. Chişinău, 1998, p. 126).

Colonizarea ţaristă a influenţat asupra componenţei populaţiei din judeţul Orhei. Către 1901 în acest judeţ locuiau 191.766 români moldoveni, 17.539 ruşi, 26.005 evrei, 296 armeni, 493 polonezi şi 189 găgăuzi.

În concluzie, vom menţiona că sistemul colonial ţarist a format o bază socială eterogenă, care a apărat regimul de ocupaţie rusesc în Basarabia în anii 1812-1917.

Autocraţia ţaristă a creat în Basarabia mai multe probleme naţionale, care până astăzi nu sunt rezolvate. Problema ruşilor, ucrainenilor, bulgarilor şi găgăuzilor îşi trage rădăcinile din perioada războiului de ocupaţie ruso-turc din 1806-1812, care s-a desfăşurat pe pământul românesc fără nici un drept legal.

Încercarea de a rezolva aceste probleme trebuie să înceapă cu studierea istoriei apariţiei acestor etnii pe teritoriul suveran al Ţării Moldovei şi mai apoi al Basarabiei. Datele statistice, documentele istorice ne arată că sudul şi parţial nordul Basarabiei, Transnistria şi oraşele Ismail, Akkerman, Tighina, Orhei, Bălţi, Soroca, Hotin şi Chişinău au devenit în timp de 200 de ani de dominaţie rusească centrele principale de colonizare, rusificare, denaţionalizare şi distrugere a populaţiei româneşti din această regiune.

Colonizarea a concentrat puterea ţaristă şi sovietică în aceste centre basarabene, a format anumite focare de promovare a politicii expansioniste a Federaţiei Ruse, de distrugere a limbii, istoriei românilor, vieţii spirituale, naţionale româneşti, de implementare a tuturor atrocităţilor celui mai antiuman regim ruso-sovietic de ocupaţie.

Regimul colonial ţarist şi sovietic timp de 200 de ani totuşi nu a fost în stare să stopeze, să blocheze năzuinţa şi aspiraţiile românilor basarabeni spre o prosperare naţională şi socială, spre unirea liberă, de bunăvoie cu ţara noastră – România.

Anton Moraru,
dr. hab. în istorie, prof. univ. 

https://www.timpul.md/articol/colonizarea-fortata-a-basarabiei-dupa-1812-33486.html

08/05/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

ZIUA DE 8 MAI ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ziua de 8 mai în istoria noastră

 

 

 

 

 

 

 

 

 1653 (8 aprilie stil nou/28 aprilie 1653, stil vechi), inceteaza scurta domnie a lui Gheorghe Ştefan în Moldova.

Venit de la Camenița cu întăriri militare (cazacii ginerelui său Timuș), Vasile Lupu iese învingător asupra lui Gheorghe Ștefan la Popricani și recastiga  tronul Moldovei.

Următoarele luni (aprilie-octombrie 1653), scaunul domnesc din Iaşi a fost activ disputat între Vasile Lupu şi boierul Gheorghiţă, logofătul acestuia.

Desfăşurarea evenimentelor din Polonia vecină, legate de insurecţia oştii zaporojene, de rînd cu alte evenimente ce vizau atît Ţara Moldovei, cît şi Imperiul Otoman, i-au determinat pe otomani să-l recunoască ca domn pe logofătul rebel şi nu pe acel voievod, care i-a servit aproape două decenii – pe Vasile Lupu.

 

 

 

 

 

 

Gheorghe Ştefan, domn al Moldovei

 

 

 

 

 

Sirianul Paul din Alep, martor ocular al “răzmeriţelor moldovene”, nota în jurnalul său de călătorie:

Logofătul nu înceta a trimite mesagii, a intriga şi a face toate silinţele pentru a atrage în partidul său pe toţi oamenii cei mai însemnaţi…, care urau foarte mult pe Vasile şi pe nobilii săi, dimpreună cu toţi grecii lor...”.

Ţinut sub pază la închisoarea Şapte Turnuri din Constantinopol, Vasile Lupu îi scria cu indignare “succesorului” său:

“...Mi-ai stricat şi mi-ai dezrădăcinat şi neamul cu morţi rele şi cumplite, ai stins şi avuţia şi odoara agonisită din tinereţele mele pînă la bătrîneţe…”.

 

 

 

 

Vasile Lupu (n.1596-d.1661), domn al Moldovei, 1634-1653

 

Vasile Lupu (n.1596 – d.1661), domn al Moldovei, 1634-1653

 

 

 

 

 

Prin prestigiul sau pe plan intern şi prin legăturile întinse în afară, Vasile Lupu a dat o nouă strălucire Principatului Moldovei.

Influenţa lui în răsărit era aşa de mare încît după dorinţa lui punea sau scotea din scaun Patriarhii din Constantinopol, Alexandria, şi Ierusalim, pe care îi susţinea cu banii săi. Intervenţia lui Vasile Lupu l-a pus ca Mitropolit în Alba Iulia pe Ilie Iorest, în 1640.

Prima sa domnie 1634-1653, pînă la venirea lui Gheorghe Ștefan, a fost relativ lungă a asigurat un nou avant culturii bisericeşti.

Predoslovia” domnitorului Vasile Lupu la „Cartea românească de învăţătură” („Cazania„) a eminentului mitropolit Varlaam, se adresa către „toată seminţia românească, pretutinderea ce se află pravoslavnici într-aciastă limbă„, arătîndu-se că s-a scris lucrarea pentru ca să „dăruim şi noi acest dar limbii româneşti, carte pre limba românească„.

Vasile Lupu a zidit mai multe biserici, dintre care cea mai frumoasă este cea numită „Trei Ierarhi” de la Iaşi, pe lîngă care a înfiinţat o şcoală şi o tipografie.

Gheorghe Rakoczy al II-lea, gandindu-se la tronul Poloniei, avea nevoie de un om devotat pe tronul Moldovei şi îl găsi în boierul Gheorghe Ştefan.

Acesta intră în Moldova în 1653 cu ajutorul lui Ioan Kemeny din partea lui Rakoczy şi a lui Diicul Spătarul, din partea lui Matei Basarab.

Vasile Lupu a fugit peste Nistru la Cameniţa, de unde se va întoarce în scurt timp cu cazacii ginerelui său Timuş, şi va iesi învingător la Popricani, dar nu se va mulţumi numai cu recaştigarea tronului, ci îl va urmări pe Gheorghe Ştefan şi în Muntenia cu gandul de a se răzbuna pe Matei Basarab. Este însă învins la Finta în 17 mai 1653 şi pierde definitiv tronul.

Fuge la cazaci, de acolo la tătari şi apoi la Constantinopol, unde a fost închis în inchisoarea  Şapte Turnuri.

După eliberare, încearcă zadarnic să-şi recîştige tronul, iar în 1661 moare la Constantinopol.

 

 

 

 

 

1852 (8/20): La Iași a avut loc premiera comediei Chiriţa în provincie, de V. Alecsandri.

 

 

 

 

 

 

 

1879: S-a născut Ion Constantin Filitti, istoric, jurist şi diplomat, una din figurile  reprezentative ale  istoriografiei române din prima jumătate a secolului XX, cu  contribuţii în numeroase domenii: istorie militară şi diplomatică, genealogie, istoria Bisericii; (m. 21 septembrie 1945).

In 1915, a fost ales membru corespondent al Academiei Române care i-a acordat prestigiosul său premiu Năsturel Herescu , în semn de recunoaștere a valorii monografiei sale ” Domniile Romāne  sub Regulamentul organic”, carte care a fost publicata  simultan în București (de Editura Socec), Leipzig (Otto Harrassowitz) și Viena (Carl Gerold).

A fost apoi retipărite de, Editura Academiei, sub supravegherea istoricului Nicolae Iorga.

 

De asemenea, în 1915,  Filitti si-a expus opiniile  cu privire la problema spinoasă a „Capitulațiilor”, contracte semnate de Principate (Țara Românească și Moldova), când au intrat sub suzeranitatea Imperiului Otoman.

Filitti avut o contributie importanta  la istoria socială, istoria juridică, in  genealogie și heraldică. A fost  membru al Partidului Conservator șiasistent al liderului său  Titu Maiorescu. 

 A fost un „germanofil” si opus în secret pactului dintre România și Puterile Antantei,optand  să rămână  pe teritoriul   ocupat de Puterile Centrale.

El a căzut în dizgrație pentru   colaboraționism dar a reusit sa scape de  sentința la moarte pentru trădare.  
Spre sfârșitul vieții sale, el a sprijinit regimul dictatorial cunoscut sub numele de Frontul Renașterii Naționale.

Revoluția română din 1989 a dus la o reconsiderare a operei lui  I. C. Filitti, atât ca cercetător cat și ca polemist.

Arhiva Filitti, păstrată de Manole Filitti, a fost împărțita în fonduri separate, între mai multe instituții:. Biblioteca Academiei Române, Arhivele Naționale, colecția Palatul Cotroceni, si Muzeul Județean Ialomița Selecțiuni din jurnalele istoricului au fost publicate de istoricul Georgeta Filitti  în  Revista Istorică, la începutul anilor 1990.

 

 

 

 

 

 

 

 1885 (8/20): Trupa de operă a Teatrului Naţional din Bucureşti, alcătuită din iniţiativa şi sub conducerea lui George Stephănescu, dă primul spectacol în limba română, cu opera „Linda de Chamonix” de Gaetano Donizetti.

 

 

 1908: S-a născut Cristian Vasile cântăreţ de muzică uşoară (cu voce de tenor), din perioada interbelică; (m. 1974).

 

 

 

 

 

 

 

 

1918: S-a născut compozitorul şi dirijorul George Derieţeanu; (m. 1985).

 

 

 

 

 

 

 

 

1921: Începe, la Bucureşti, Congresul Partidului Socialist din România (8-12 mai), care hotărăşte transformarea sa în Partidul Comunist din România.

A fost un partid aflat la remorca partidului bolsevic rus, afiliat la Internaționala a III-a Comunistă (Comintern) cu sediul la Mosova, in  Rusia sovietica.

Autoritățile române au arestat majoritatea delegaților care votaseră afilierea.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Istoricul  aparitiei P.C.R.

 

 

 

Pentru a-şi întemeia un partid propriu, comuniştii români au avut nevoie expresă de aprobarea Moscovei, fapt pentru care au trimis în Rusia, în toamna lui 1920, o delegaţie alcătuită din Gh. Cristescu, Constantin Popovici, Al. Dobrogeanu-Gherea, Eugen Rozvani, Ioan Flueraş şi David Fabian.

După discuţii îndelungate şi aprinse cu Zinoviev, Buharin şi chiar cu Lenin, primii patru membri ai delegaţiei au acceptat cele 21 de condiţii necesare pentru afilierea la Comintern, Flueraş fiind trimis înapoi în ţară, deoarece nu corespundea din punct de vedere ideologic.
Această acceptare a dus la scindarea Partidului Social-Democrat, în februarie 1921, scindare în urma căreia, la 8 mai al aceluiaşi an, a luat fiinţă Partidul Socialist Comunist ca secţie română a Internaţionalei Comuniste.

Pentru că primul Congres al Partidului a fost întrerupt de intervenţia poliţiei, la 12 mai 1921, lucrările sale au fost reluate la Ploieşti, la începutul lunii octombrie a anului 1922.

În noaptea de 3 spre 4 octombrie a fost adoptat Statutul Partidului Comunist din România, denumire care se va menţine până în octombrie 1945. Partidul avea cca.1000 de membri si a avut o politica trădătoare şi antinaţională.

Primul punct al Statutului prevedea că: „Partidul Comunist din România este o secţiune a Internaţionalei Comuniste. El nu are alte scopuri decât acelea ale Internaţionalei căreia îi aparţine”. La punctul al doilea se arăta că: „Tezele şi hotărârile de orice fel ale Internaţionalei a III-a Comuniste sunt obligatorii pentru toţi membrii şi toate comitetele, comisiunile, grupele etc. ale partidului comunist.”

Acceptarea tezelor Cominternului cu privire la dezmembrarea statului român, susţinute public de către comunişti, şi eşecul tratativelor româno-sovietice de la Viena, din martie-aprilie 1924, au condus la trecerea în ilegalitate a partidului la data de 11 aprilie 1924– pana in august 1944.

Răspunsul Uniunii Sovietice nu s-a lăsat aşteptat prea mult, aceasta formând, în vara anului 1924, dincolo de Nistru, o Republică Sovietică Autonomă Moldovenească, iar în septembrie provocând revolta de la Tatar Bunar, sprijinită de comuniştii români, mai ales de cei din Basarabia.

Partidului Comunist din România, total subordonat Rusiei şi indeplinind planurile Rusie bolşevice, a fost condus de ne-români împotriva românilor şi a Statului Român.

Cu exeptia primului secretar, românul Gheorghe Cristescu, eliminat în 1924 tocmai sub acuzaţia de naţionalism, toşi ceilalţi secretari generali ai partidului au fost numai străini, şi anume: Elek Köblös, maghiar, între 1924 şi 1928; Vitali Holostenko, ucrainean, între 1928 şi 1931; Alexandru Ştefanski (Gorun), polonez, între 1931 şi 1934; Eugen Iacobovici, evreu, între 1934 şi 1936; Boris Ştefanov, bulgar, între 1936 şi 1940; Miklos Goldberger, evreu, în 1940; şi Ştefan Foriş, evreu ungur, între 1940 şi 1944.

Cei mai de seamă lideri comunişti români ai anilor ’20 – ’50 au fost recrutaţi ori s-au pus la dispoziţia serviciilor secrete sovietice, remarcându-se după 23 august 1944 în acţiunea de sovietizare a României: Ana Pauker, Lucreţiu Pătrăşcanu, Emil Bodnăraş, Vasile Luca, Gh. Gheorghiu-Dej, Petru Groza şi alţii.

1919 – 1944: Rusia finanţează terorismul împotriva României

Deveniţi mercenari ai puterii bolşevice, iar din martie 1919 ai Cominternului – acel partid comunist mondial care avea drept scop subordonarea întregii planete faţă de interesele Rusiei sovietice -, comuniştii români a trebuit să fie plătiţi de aceasta până în 1944, când povara plăţii a trecut pe umerii poporului român.

Astfel, un document provenind de la Biroul Sud al Cominternului din Harkov, din 2 martie 1920, arată că Secţia de propagandă Odesa solicitase, pentru luna iunie 1919, 40.000 de ruble pentru Basarabia şi 60.000 de ruble pentru restul României, iar pentru revoluţionarii români aflaţi la Odesa se cereau 20.000 de ruble.

De asemenea, raportul pe luna iunie 1920 al Biroului Sud consemna plecarea în misiune în România a tovarăşilor Goldenberg, Rozenkranţ, Brigodirenko, Stăncescu şi Panaitescu, cu toţii dotaţi cu geamantane cu fund dublu şi cu materiale de propagandă.

Sumele plătite erau: pentru Stăncescu, 12.000 de ruble sovietice şi 10.000 de ruble Romanov, pentru Goldenberg, 14.000 de ruble sovietice, 7.000 de ruble Romanov şi 3.000 de lei, iar pentru ceilalţi, 5.000 de ruble sovietice şi 7.000 de ruble Romanov.

Tot în acest sens, trebuie să arătăm că reprezentantul Grupului comunist român, care a început să funcţioneze la Odesa imediat după terminarea primului război mondial, cunoscut sub psudonimul „Baronul”, a semnat de-a lungul anului 1919 zeci de chitanţe ce probau că primise de la delegatul Moscovei, un anume tovarăş Zalik, ajutoare însumând cu mult peste 500.000 de ruble sovietice, 30.000 de ruble ucrainiene, 4.800 de lei, 680 de leva şi 4.000 de coroane cehe.

Ceva mai târziu, un anume activist Cosma emitea chitanţe atestând încasarea unor sume variabile pentru întreţinerea membrilor Partidului Comunist din România, anume 965 de dolari americani la 4 iunie 1925, 5.500.000 de coroane cehe la o dată neprecizată şi alte 360.000 la 1 iulie 1925.

Răsplătirea comuniştilor români de către Moscova a continuat, aşa cum spuneam, până în 1944, în luna mai a acelui an F. Rabinovici primind 120 de ruble, M. Grinberg 180 de ruble, Vasile Luca 180 de ruble, M. Manole 225 de ruble şi aşa mai departe.

Această subordonare faţă de interese străine a impus comuniştilor români metode şi mijloace de acţiune conspirative şi ilegale, chiar şi atunci când partidul lor s-a aflat în legalitate, precum şi adoptarea a numeroase pseudonime, ceea ce îngreunează foarte mult munca cercetătorului în acest domeniu.

 

 

 

 

 

1924: S-a născut la Baziaș, județul Caraș, marele scriitor român Petru Dumitriu, autorul romanului „Cronica de familie”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 S-a stins din viaţă pe 6 aprilie 2002 la Metz, în Franţa. Sfârșitul l-a găsit lucrând la o trilogie intitulată „Non credo, oro”, în traducere „Nu cred, mă rog”.
 
Când avea numai 21 de ani, un juriu în care se aflau Tudor Vianu, Felix Aderca, Pompiliu Constantinescu, Victor Eftimiu și Henriette Yvonne Stahl, o scriitoare română de origine franceză, i-a conferit Premiul de Debut pentru cea mai bună nuvelă în manuscris a anului. Prima carte care îi apare, în 1947, este o culegere de opt texte.
 
În decursul carierei, Petru Dumitriu a scris eseuri, poezii, proză şi critică literară. Potrivit Wikipedia, este primul scriitor român care a definit în scrierile sale rolul, condiția și contribuția emigrantului în procesul globalizării europene, numărându-se şi printre primii scriitori europeni care a înțeles marele viraj al societății omenești adus de noile tehnologii, numit astăzi globalizare.

 

 

 

 

 

1924: S-a născut la Craiova, Cicerone Ioniţoiu, scriitor, fost deţinut politic în închisorile comuniste din România.

In 1943 s-a inscris la Facultatea de istorie, si la Facultatea de Litere si Filozofie din Bucuresti, afirmandu-se ca lider al studentilor PNT-isti, partid in care se inscrie la varsta de 19 ani. 

Dupa ocuparea Tarii de catre sovietici se afla in primele randuri ale celor care lupta impotriva samavolniciilor ocupantului si a terorii comuniste. Este curand reperat si cunoaste primele arestari : iulie, septembrie si noiembrie 1945. Urmarit, intra in clandestinitate, se refugiaza un timp in munti si participa activ la campania electorala din toamna anului 1946.

Este din nou arestat si condamnat in iunie 1947 la un an si jumatate inchisoare. Dupa o scurta perioada de libertate este iarasi arestat si condamnat in « lotul TUNT – Tineretul Universitar National-Taranesc » la cinci ani pe care ii efectueaza in mare parte in lagarul Peninsula de la Canal. Eliberat in august 1954 va lucra pe diferite santiere din Tara fiind constant urmarit de Securitate care il rearesteaza in mai 1961. Este din nou condamnat in mai multe procese politice ; intre 1947 si iulie 1964, cand este eliberat, Cicerone Ionitoiu a fost condamnat in 6 procese penale la un total de peste 24 de ani de puscarie si munca silnica, din care a executat peste 10.

A fost printre ultimii detinuti politici eliberati din inchisoari, cand acestea s-au inchis, in urma presiunilor Occidentului, in vara lui 1964.

A fost printre putinii care au refuzat sa colaboreze cu regimul comunist sau sa faca macar o declaratie de recunoastere a unor imaginare merite ale acestuia. Aceeasi intransigenta si hotarare de a persevera in lupta impotriva comunismului l-a caracterizat si dupa iesirea din puscarie, pana in ultima clipa a vietii.

In 1979, a obtinut un pasaport entru Franta, in urma interventiilor presedintelui Valéry Giscard d’Estaing. In FRanta a fost activ atat in PNT din exil cat si in cadrul Consiliului National Roman, recent infiintat ; a fost un colaborator apropiat a lui Nicolae Penescu, presedintele PNT in exil, cel care a luat initiativa constituirii CNR.

Exilul romanesc este insa profund divizat, in parte infiltrat si orgoliile si ambitiile nu permit o reala coagulare a acestuia. Dupa moartea lui N. Penescu in 1982, Ionitoiu devine presedintele PNT in exil, din care fac parte veterani ai inchisorilor comuniste : Alexandru Bratu, Nicolae Evolceanu, Dumitru Ionescu, Ovidiu Borcea, Alexandru Micle, etc.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

După 1989 a sprijinit renaşterea PNŢCD şi a scris o enciclopedie cu numele celor care au murit în închisorile comuniste („Dicţionar al victimelor terorii comuniste”, în 11 volume), devenind astfel unul din marii cronicari anticomunişti.

A decedat la 26 ianuarie 2014.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 1929: S-a născut la Braila,  Cezar Grigoriu, interpret de muzică uşoară, regizor de teatru şi televiziune, membru al grupului muzical celebru in epoca ,”Trio Grigoriu”, impreuna cu frații săi George si Angel; (m. 1978).

 

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru cezar grigoriu photos

 

 

 

 

 

 

Cezar Grigoriu a fost a casatorit cu fiica cea mica a lui Gheorghiu Dej. Mariajul a rezistat aproape un deceniu, insa cantaretul nu si-a intalnit niciodata socrul sau.

 

 

 

 

 

 

 

1937: S-a nascut in comuna Crasna, judetul Gorj, scriitorul  Darie Novăceanu (numele la nastere: Aurel Mitutoiu), poet, traducator si eseist.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A urmat cursurile Facultatii de Limba si  si Literatura Romana a Universitatii din Bucuresti, sectia spaniola (1957-1962), la terminarea acesteia angajându-se ca referent la Ministerul Afacerilor Externe. Specialist pe spaţiul hispanic şi, mai ales, in  literatura spaniolă, fiind foarte activ în ceea ce priveşte traducerile din/în limba spaniolă. Deşi angajat al M.A.E., a colaborat permanent înainte de Revoluţie la diferite publicaţii, fiind redactor la revistele „Secolul 20”, „Lumea”, „Gazeta Literară”, „Luceafărul”şi „România Literară”. A mai lucrat ca funcţionar la Uniunea Scriitorilor.

Debuteaza cu versuri in culegerea Oltenia literara (1955), si  editorial cu volumul de versuri Autobiografie (1962).

A fost redactor la revistele  Secolul 20 (1962-1964), Luceafarul (1964-1966), Gazeta literara (1966-1968), functionar la Ministerul Afacerilor Externe (1966), liber profesionist din 1968, si pensionar al Uniunii Scriitorilor.

A fost un apropiat al grupului Roman din F.S.N. Oricum, în momentele Revoluţiei din decembrie 1989 a fost solicitat de către noii lideri F.S.N. să gestioneze apariţia cotidianului„Adevărul” (în fapt, fostul ziar de partid „Scânteia”, care în tumultul Revoluţiei fusese rebotezat provizoriu şi „Scânteia Poporului”).

De altfel, articolul – program din primul număr al noului cotidian, „La început de drum. E timpul adevărului”, statuează adeziunea la programul general al F.S.N.

 La 25 decembrie 1989, devine director – fondator al ziarului.

În timpul Mineriadei din iunie 1990, ziarul Adevărul, condus la acea vreme de Darie Novăceanu, s-a poziționat de partea minerilor veniți să „salveze” Capitala. Darie Novăceanu a condamnat în mai multe editoriale Golaniada, dintre care cel mai cunoscut este „Cavalerii Apocalipsului”, apărut în ediția din 15 iunie.Este nevoit să plece la 29 martie 1991 de la conducerea ziarului , în urma unui conflict  cu Ion Iliescu si Petre Roman.

Asemenea multor protagonişti ai evenimentelor din anii 1989 –1990, Darie Novăceanu şi-a continuat cariera în diplomaţie. La nici jumătate de an după plecarea de la Adevărul (30 august 1991), a fost numit ambasador în Regatul Spaniei (rechemat la 24 decembrie 1996). 

 

  A publicat volumul de poezii (Pasari de lut, 1966; Tehnica umbrei, 1970; Peisaj in miscare, 1971; Exista nopti, 1973; intoarcerea gladiatorului, 1986; Lumina toamnei, 1987), eseuri pe teme culturale si politice (Noaptea, pe drumurile Italiei, 1968; Ora Americii Latine 1971; Precolumbia. Teritoriul miturilor astrale, 1975; Efectul oglinzii, 1983); o monografie: Federico Garcia Lorca, 1974; texte insotitoare ale unor albume (Insulele Canare, 1981; Anotimpuri romanesti. loan Gh. Vrineantu, 1981).

Numeroase traduceri din autori de expresie spaniola, insotite de prezentari critice (J. M. Castillo-Navarro. E. Sabato, J. R. Jim6nez, J. L. Borges, F. Garcfa Lorca, H. Ziatas, G. Garcia Marquez, Luis de G6ngora, G. Torrente-Ballester, D. Samper, J. J. Armas Marcelo, antologii ale poeziei chiliene si cubaneze).

A tradus în spaniolă creația unor poeți români, Arghezi, Bacovia, Blaga s.a.

Urmare a primirii Premiului Național al Spaniei pentru ediția „Luis de Gongora y Argole. Polifem și Galateea”, București, Ed. Univers, 1982 și a prieteniei cu regele Juan Carlos, Darie Novăceanu s-a stabilit la Madrid, unde scrie poezie românească și ține un blog de literatură spaniolă, intitulat Ventana de Darie (Fereastra lui Darie).

 

 

 

 

 

 

 

 

1937: S-a născut fostul ambasador Dumitru Ciauşu, diplomat de carieră; a reprezentat România în Republica Federală Germania, Norvegia, Franţa, precum şi în comisii ale ONU dedicate dreptului mării, protecţiei persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, drepturilor omului, precum şi în calitate de secretar de stat în MAE; ultima sa misiune în serviciul exterior a fost aceea de ambasador al României în Republica Franceză; (m. 2011).

 

 

 

 

 

 

 

1940: S-a născut Constantin Prut, critic şi istoric de artă, profesor; autorul lucrării „Dicţionar de artă modernă şi contemporană”, o lucrare unică în literatura de specialitate în limba română

 

 

 

 

 

1945: Se semnează, la Moscova, acordul comercial, pe 5 ani, româno-sovietic în baza căruia au fost înfiinţate societăţi mixte româno-sovietice („faimoasele” sovromuri), care s-au dovedit a fi o formă de spoliere rapace a economiei româneşti de către URSS (sovromurile vor fi desfiinţate în anul 1954)

 

 

 

 

 

 

 

 

1956: S-a nascut la Medias, jud. Sibiu, politicianul roman Ioan Ghişe.

In anul 1980 a absolvit Facultatea de Matematica la Universitatea din Brasov, iar in 1987 a absolvit Institutul de Educatie Fizica si Sport.

Tot la capitolul studii, Ghise se poate mandri cu un Masterat Managementul Proiectelor SNSPA, master obtinut in anul 2007.

In 1990-1991 a fost  Director al Colegiului National de Informatica Grigore Moisil  din Brasov.

Ioan Ghise este casatorit si are o fată

De-a lungul timpului, a fost membru al Partidul National Liberal si  primar al municipiului Brasov din 1996 pana in 2004, deputat si senator in Parlamentul Romaniei.

A declarat ca decizia Curții Constituționale de invalidare a referendumului pentru demiterea președintelui României din 2012 este neconstituțională si a organizat o continuare a protestelor din ianuarie 2012 contra revenirii la Cotroceni a lui Traian Băsescu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A parasit PNL, motivandu-si decizia pe  faptul ca liderii liberali si-au asumat o serie de decizii prin care, in opinia sa, au tradat votul romanilor din 2012, privind demiterea presedintelui Basescu.

 

 

 

 

 

 

 

1956: S-a nascut fotbalistul  si antrenorul roman Victor Piţurcă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Este actualul selecţioner al echipei naţionale de fotbal a României; a fost în alte două rânduri antrenorul echipei naţionale de fotbal a României, pe care a reuşit să o califice de fiecare dată la turneele finale ale Campionatului European

 

 

 

 

 

 

 

1970: S-a născut, solista vocala şi actriţa Anca Ţurcaşiu.

 

 

 

 

 

Imagine similară

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 1972: A fost  inaugurat, în clădirea Poştei Centrale din Bucureşti, Muzeul de Istorie al României (astăzi, Muzeul Naţional de Istorie al României) – primul director, Florian Georgescu.

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru muzeul de istorie bucuresti photos

 

 

 

 

 

1977: A încetat din viaţă Ion Cârjă, prozator şi deţinut politic român: „Cremene în apa vremii”; „Canalul morţii”; (n. 25 martie 1922).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 1984: Uniunea Sovietică anunţă că va boicota Olimpiada de Vară de la Los Angeles, ca replică a boicotării Olimpiadei de Vară de la Moscova. 

Jocurile au fost boicotate de URSS, iar Cuba si 14 tari est europene, mai putin Romania (semnatara a Pactului de la Varsovia) si  Iugoslavia, au ales sa nu participe la aceasta editie. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Vedeta Jocurilor a fost românca Ecaterina Szabo cu cele mai multe medalii cucerite la gimnastică artistică, patru de aur și una de argint.

România a ocupat  locul 2 în clasamentul pe medalii, cea mai bună clasare din istoria participării la Jocuri.

 

 

 

 

 

 

1997: Presedintele R.Moldova, Petru Lucinschi și liderul transnistrean Igor Smirnov, au semnat la Moscova, cu medierea F. Ruse, Ucrainei și a lui Niels Helveg Petersen, reprezentat al OSCE, Memorandumul privind principiile normalizării relațiilor dintre Republica Moldova si Transnistria.

Importanță istorică a Memorandumului a survenit de la necestitea normalizării relațiilor dintre Chișinău și Tiraspol, ca urmare a războiului din 1992 dintre R.Moldova și Transnistria.

În conformitate cu clauza finală a memorandumului, relațiile dintre Republica Moldova și Transnistria vor fi dezvoltate în cadrul unui stat comun, în interiorul granițelor fostei RSS Moldovenești, Federația Rusă și Ucraina, au declarat disponibilitatea de a deveni garanți ai respectării statutului Transnistriei, precum și a prevederilor Memorandumului.

Chișinăul și Tiraspolul au decis să susțină stabilirea raporturilor juridice și statale, comune: coordonarea deciziilor reciproce, în ceea ce privește inclusiv prerogativele delimitării frontierei, protejarea securității reciproce, participarea Transnistriei în procesul de realizare  politicii externe a R.Moldova.

De asemenea, Memorandumul a dat dreptul Transnistriei de a efectua în mod independent activități economice externe, deși mai târziu aceste prevederi ale Memorandumului au constituit ”mărul discordiei” între cele două părți.

 

2003: Congresul SUA a ratificat Protocoalele de aderare la NATO a celor şapte state invitate să adere la această organizaţie: România, Bulgaria, Estonia, Lituania, Letonia, Slovacia şi Slovenia.

 

 

 

 

 

 

 

 

2007: A încetat din viaţă la Bucuresti, actorul şi regizorul Victor Moldovan: „Regina de Navara”, „Dona Diana”, „Bădăranii”, „Vecina de alături”, „Anul viitor la aceeaşi oră”; (n. 11 iunie 1926, Zlatna)

Pe parcursul carierei sale, a fost asistentul de regie al unor personalități ale teatrului românesc: Sică Alexandrescu, Alexandru Finți, Moni Ghelerter, Horea Popescu, Radu Beligan și Ion Cojar. A fost și regizor de teatru, punând în scenă spectacolele Regina de Navara, Heidelbergul de altădată, Dona Diana, Bădăranii, Vecina de alături și Anul viitor la aceeași oră.

 

 

 

 

 

 

A murit actorul Victor Moldovan

 

 

 

 

 

In 1952 s-a căsătorit  cu cântăreața de muzică populară Angela Moldovan.

 A predat ca profesor la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, printre studenții săi numărându-se Florina Cercel, Ovidiu Moldovan și Mariella Petrescu.

A fost distins cu Medalia Meritul Cultural clasa I, Categoria D – „Arta Spectacolului” (7 februarie 2004), „în semn de apreciere a întregii activități și pentru dăruirea și talentul interpretativ pus în slujba artei scenice și a spectacolului”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 8 mai este :

 

 

 

 

Ziua Mondială a Crucii Roşii (azi si a Semilunii Rosii).

 

 

 

Ziua de naștere a fondatorului Mișcării Internaționale a Crucii Roșii, elvețianul Henry Dunant.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Din aceasta organizație face parte si România, din data de 4 iulie 1876.

 

 

 

 

 

 

 

Ziua Partidului Comunist  din Romania.

 

 

 

 

 

 

Simbolurile si partidele comuniste ar putea fi interzise in Romania

 

 

 

 

 

Istoria apariției P.C.R

 

 

 

Pentru a-şi întemeia un partid propriu, comuniştii români au avut nevoie expresă de aprobarea Moscovei, fapt pentru care au trimis în Rusia, în toamna lui 1920, o delegaţie alcătuită din Gh. Cristescu, Constantin Popovici, Al. Dobrogeanu – Gherea ( fiul socialistului de origine evreiască Constantin Dobrogeanu-Gherea), Eugen Rozvani, Ioan Flueraş şi David Fabian.

Acceptarea tezelor Cominternului cu privire la dezmembrarea statului national român, susţinute public de către comunişti, au condus la scoaterea în ilegalitate a acestui partid, la data de 11 aprilie 1924 – pana in august 1944.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CITIȚI ȘI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/08/o-istorie-a-zilei-de-8-mai-video-3/

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

 

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

  3. ro.wikipedia.org.

  4. mediafax.ro;

  5. Istoria md.

  6. worldwideromania.com;

  7. Enciclopedia Romaniei.ro

  8. rador.ro/2015/ calendarul-evenimentelor

 

 

 

 

08/05/2019 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: