ZIUA DE 6 MAI ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ziua de 6 mai în  istoria noastră

 

 

 

 

 

 

 

 

1600: Mihai Viteazul îl alungă pe domnitorul Ieremia Movila și ocupă Moldova, desavârșind  astfel prima unire politica a celor trei țări române.

 

 

 

 

 

 

 

 

În hrisovul emis la Iaşi, la 27 mai 1600 Mihai Viteazul se intitula: ”Io Mihai voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi al Moldovei”.

La 21.X/1.XI.1599 Mihai îşi făcuse intrarea triumfală în Alba Iulia, întreg teritoriul Transilvaniei trecând sub autoritatea sa în urma victoriei de la Şelimbăr, din 18/28.X.1599. Unele surse dau această unire la data de 27 mai 1600. Ea a durat doar câteva luni, până în septembrie 1600 (6/16)

 

 

 

1639: A fost încheiată construcţia Bisericii “Trei Ierarhi” din Iaşi, ctitorie a domnitorului Vasile Lupu (1634-1653),  monument de o rară frumuseţe, cu faţadele integral îmbrăcate într-un decor de piatră sculptată şi aurită.

 

 

 

 

În biserică au fost aduse în ziua de 13 iunie iunie 1641, moaștele Sfintei Parascheva, trimise de Patriarhia și sinodul de la Constantinopol în semn de recunoștință pentru acțiunile și donațiile generoase ale domnitorului Vasile Lupu. Racla cu cinstitele moaște a fost transportată cu o corabie pe Marea Neagră, fiind însoțită de trei mitropoliți greci; Ioanichie al Heracleei, Partenie al Adrianopolului și Teofan al Paleopatrei.

Ajungând la Galați, apoi la Iași, au fost întâmpinate de Vasile Vodă Lupu, de mitropolitul Varlaam și de episcopii de Roman și Huși, de cler și credincioși.   Moaștele Cuvioasei Parascheva au fost strămutate în Catedrala Mitropolitană din Iași după sfințirea acesteia la 23 aprilie 1887.

Jefuită și arsă de năvălitorii din Est (1650) și din Nord (1686), zguduită de cutremure (1711, 1781, 1795, 1802, ) biserica va fi restaurată între anii 1882 – 1887 (arhitectura) iar pictura și amenajarea interiorului a durat până în anul 1898, resființirea lăcașului făcându-se în anul 1904.

Alături de ctitori, la Trei Ierarhi își dorm somnul de veci cărturarul voievod pribeag Dimitrie Cantemir (1710-1711) și primul domnitor al României, Alexandru Ioan Cuza (1859-1866).

 

 

 

 

 

 

1658: A avut loc  târnosirea Bisericii Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena din Bucureşti, ctitoria domnitorului Constantin Şerban Basarab, actuala Catedrală patriarhală.

 

 

 

 

 

Patriarhul Macarie al III-lea al Antiohiei şi Mitropolitul Ştefan al Ţării Româneşti, înconjuraţi de un sobor de preoţi, în prezenţa ctitorului şi a familiei sale, sfinţeau cu Sfântul şi Marele Mir lăcaşul, care va deveni în 1668 Catedrală mitropolitană, iar din 1925 Catedrală patriarhală.

 

 

 

 

 

 1849: Trupele maghiare conduse de maiorul Hatvani, sunt înfrânte decisiv de către Armata revoluţionară a lui Avram Iancu.

 

 

 

 

 

 

 

 

Crăișorul munților – Avram Iancu

 

 

 

 

 

 

 

1885: A fost emis un Decret regal privind aprobarea Tomos–ului, prin care Patriarhia din Constantinopol  recunoștea autocefalia Bisericii Ortodoxe din Regatul României .

 

În urma unui schimb de scrisori, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la 26 aprilie 1885 a cerut Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol recunoaşterea formală a autocefaliei Bisericii noastre păstrând principiile canonice ale Bisericii Răsăritului, în care se spune că «în unire cu datinile cele vechi Biserica Ortodoxă Română a fost declarată autocefală, bucurându-se de o independenţă legală cu aceea a celorlalte Biserici autocefale» şi doreşte ca Patriarhia Ecumenică să binevoiască «a da binecuvântarea acestui fapt şi a recunoaşte Biserica autocefală a României ca soră în acelaşi rit şi credinţă întru toate» şi să comunice «acest fapt celorlalte scaune patriarhiceşti a Răsăritului şi tuturor Bisericilor autocefale».

Prin acest act Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române declară că «va ţine intacte dogmele sacre ale Sfintei noastre credinţe ortodoxe şi tradiţia Bisericii şi va da Preasfinţitului Tron Ecumenic şi Patriarhicesc din Constantinopol întâietatea onorifică şi va pomeni numele Patriarhului, stând în legătură dogmatică şi canonică cu acesta şi cu toate Bisericile Ortodoxe Autocefale»^.

Patriarhul Ioachim al IV-lea la 28 aprilie înştiinţa că «luând în considerare» împreună cu Sfântul Sinod Patriarhal cererea trimisă şi «chibzuind asupra ei» a găsit-o «întemeiată în drept şi corespunzătoare cu aşezămintele bisericeşti» şi binecuvintează Sfânta Biserică a României «recunoscând-o autocefală şi întru toate de sine administrată» şi proclamă Sfântul ei Sinod «de frate preaiubit întru Hristos».

Totodată trimite şi tomosul sinodal de recunoaştere şi înştiinţare că a făcut cunoscut acest lucru şi celorlalte Biserici ortodoxe autocefale

 

 

Etapele recunoașterii Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române au fost în principal următoarele :

–  1872 – Biserica Ortodoxă Română devine autocefală, prin desprinderea Mitropoliei Ungrovlahiei și Mitropoliei Moldovei de sub ascultarea canonică față de Patriarhia Constantinopolului.

 – Mitropolitul Ungrovlahiei, totodată arhiepiscop de București, devine mitropolit-primat al României. Este constituit oficial Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

–  1878-1885 Schimb de scrisori între Patriarhia Ecumenică, Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și Guvernul român, pe tema proclamării unilaterale a autocefaliei de către Biserica română.

1885, 28 aprilie – Patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea al Constantinopolului recunoaște în mod solemn autocefalia Bisericii Ortodoxe Române. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 1888: Savantul român Victor Babeş inițiază primele vaccinări antirabice la  Institutul Antirabic din Bucureşti (înfiinţat în 1887, al treilea din lume).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1891: Paulina Cruceanu (1865-1921), absolventă a Şcolii Superioare de Farmacie din Bucureşti, devenea prima femeie farmacist din România.

 

 

 

 

 

 

 

1894: S-a născut  compozitorul şi pianistul Filip Lazăr ; (m. 1936, la Paris).

 

 

 

 

 

1899(6/18): Au avut loc lucrările primei Conferințe a păcii la Haga, cu participarea a 109 reprezentanți din 26 state, printre care și România. Scopul Conferinței de la Haga a fost semnarea unei convenții asupra reglementării pașnice a conflictelor internaționale.

Delegația română, din care faceau  parte: Alexandru Beldiman, ministru la Berlin, și Ion Papianu, agentul diplomatic de la Belgrad, a semnat documentele cu rezerve.

 

 

 

 

 

 

1905: S-a născut chimistul Gheorghe Claudiu Suciu, autorul unor importante  contribuţii în dezvoltarea, proiectarea şi testarea proceselor din industria petrolului.

Din 1990 a fost  membru titular al Academiei Române; (m. 1990).

 

 

 

 

1908: S-a născut istoricul comunist de origine evreiasca, Mihail Roller, colaborator apropiat al politicianului Iosif Chişinevschi, cu funcţii pe linie de propagandă în aparatul Partidului Comunist din RPR.

Scrierile sale au reprezentat o grosolană falsificare a trecutului ţării şi istoriei românilor.

Până la moartea lui Stalin în 1953, Roller „era proprietarul istoriei“, dupa cum spunea Belu Zilber în volumul său de memorii.

Cercetările şi lucrările tuturor istoricilor erau trecute mai întâi prin filtrul ideologiei oficiale şi apoi publicate. Unul dintre cele mai regretabile exemple, dar cu cel mai mare impact, este manualul pentru învăţământul preuniversitar, Manualul unic de Istorie a RPR, editat în tiraj de masă în patru ediţii (1947, 1948, 1952 şi 1956). 

A fost practic controlorul de partid al istoriei României, a călcat în picioare valorile noastre naţionale  şi a rescris trecutul ţării noastre măsluindu-i istoria, pe care a predat-o asa cum o vedea prin oglinda deformată a marxism-leninismului de tip stalinist.

În lucrările semnate de Roller, sau în cele care aveau girul său, toate realizările românilor erau aşezate sub influenţa discreţionară a vecinilor din Răsărit: naşterea limbii române, adoptarea creştinismului, naşterea statelor medievale româneşti, tot.

Tot el a pus accentul pe influența predominantă slavă în formarea etnică a românilor.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A condus grupul de asa zisi istorici care a redactat manualul școlar sovieto-român Istoria României, manual unic pentru clasa a VIII-a secundară, publicat la București, Editura de Stat, 1947.

În 1956 a apărut în Editura de Stat Didactică și Pedagogică, sub redacția lui Mihail Roller, Istoria RPR, manual pentru învățămîntul mediu.
Aceste manuale au fost formulate conform noțiunilor marxist-leniniste de periodizare și evoluție socială, fiind astfel o modalitate de indoctrinare și de propagandă comunistă a PMR-ului.

Din 1948 a fost  membru titular al Academiei Române, aflată la acea dată la remorca partidului  comunist.

 

 

 

 

Manualul de istorie al lui Roller

 

 

I se spunea “controller”.

Maniac al purității ideologice, obsedat de intărirea vigilenței pe “frontul istoric”, un impostor propulsat în fruntea lumii academice românești, Roller a fost un şarlatan.

După moartea lui Stalin, România îşi relaxează politicile în domeniul culturii, iar in 1955, Secţia pentru Propagandă şi Agitaţie, unde Roller este director adjunct, e reorganizată. si se înfiinţează, în subordinea Comitetului Central, Secţia pentru Ştiinţă şi Cultură, care preia o parte din atribuţiile primului for.

În urma restructurării, Roller rămâne fără post. În plus, nu mai e primit nici în prezidiul Academiei.

Totuşi, nu e eliminat definitiv din structuri e doar marginalizat: la 3 martie 1955, e trimis director-adjunct la Institutul de Istorie a Partidului, de pe lâncă CC al PMR. Şeful său este Constantin Pârvulescu, el însuşi un marginalizat.

Partidul profita în continuare de „clarviziunea” lui Roller în mistificarea grosolană istoriei, numai că-i dădea un domeniu mai îngust: istoria mişcării muncitoreşti şi a partidului. 

A murit la scurt  timp 21 iunie 1958. Atunci s-a spus că ar fi fost vorba despre o sinucidere, dar ipoteza nu pare a se susţine. Se pare că Roller ar fi suferit, în realitate, un atac cerebral sau un atac de cord, care i-ar fi fost fatale. 

Biografia oficială publicată de Academia Română îl prezintă astfel:

Fără a avea studii de specialitate, a semnat manuale de liceu și cursuri universitare. …

A publicat studii și culegeri de documente, folosind munca altora.  După moartea lui Stalin în 1953, prestigioși istorici români l-au criticat acuzandu-l  de plagiere și lipsă de profesionalism.

 

 

 

 

 

1922: S-a născut George Lăzărescu, istoric literar şi traducător de limbă italiană; a tradus din Petrarca, Leon Batista Alberti, Edmondo de Amicis, Alberto Moravia, Giulio Carlo Argan; a dat o versiune italiană a poemelor lui Ioan Alexandru; (m. 2006).

 

 

 

 

 

 

1925: În România Unită a  fost inființată Mitropolia Basarabiei.

 Legea şi Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, a fost votata de corpurile legiuitoare, la 24 martie 1925 – în Senat, şi, la 3 aprilie acelaşi an – în Cameră, şi promulgata la 6 mai 1925, acestea fiind  primele acte legislative în care ideea înfiinţării mitropoliei Basarabiei a  capătat  consacrare juridică.

Conform acestor documente, din punct de vedere canonic şi administrativ, Patriarhia Română se compunea din cinci mitropolii. Ultima din ele, ordinea ierarhică stabilindu-se, după cum se știe, în funcţie de vechimea scaunului, era Mitropolia Basarabiei, cu două eparhii: Arhiepiscopia Chişinăului şi Episcopia Cetăţii Albe – Ismail17.

Astfel, Mitropolia Basarabiei, de jure, ia fiinţă în 1925, odată cu adoptarea principalelor documente de organizare şi funcţionare a B.O.R.
Dar până la transpunerea în viaţă a prevederilor Statutului şi Legii au trebuit să treacă încă trei ani. 

Chiar la sesiunea ordinară din toamna anului 1925, Adunarea Eparhială şi Consiliul Eparhial al Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului insista asupra aplicării legii:

„A sosit vremea ca acestei sfinte mitropolii să i se dea mitropolitul la care o îndreptăţeşte legea”.
Paralel cu cerinţa de aplicare a legii în ceea ce privește ridicarea Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului la treapta de Mitropolie a Basarabiei se purtau discuţii şi în privinţa desemnării titularului scaunului mitropolitan de la Chişinău.

Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Chișinăului din 22 mai 1927 şi-a exprimat „în mod hotărât” dorinţa „de a vedea Arhiepiscopia Chişinăului ridicată la rangul de mitropolie”, aşa cum prevedea Legea organizării bisericeşti din 1925, înaintând, concomitent, şi propunerea „ca odată cu aceasta să fie rugate autorităţile înalte bisericeşti şi de stat ca în scaunul Mitropoliei Basarabiei să fie aşezat Î.P.S. Episcop Gurie”.

Această doleanţă a fost adusă la cunoștința Preafericitului Patriarh al României Miron Cristea, dlui prim-ministru, general Alexandru Averescu, şi dlui Vasile Goldiş, ministru al cultelor. 
Era pentru prima oară când clerul din Basarabia făcea o propunere nominală la scaunul mitropolitan de la Chişinău.

Candidatura Arhiepiscopului Gurie a fost susţinută de majoritatea clerului, credincioşilor, precum şi de oamenii politici din eparhie. Meritele arhiepiscopului în opera culturală, naţională şi bisericească a Basarabiei nu puteau fi contestate.

Fireşte, Arhiepiscopul Gurie avea însă şi duşmani şi, cu regret, unii destul de rău porniți, adversarul principal era guvernul liberal, cu care arhiepiscopul intrase cândva în conflict, numindu-l din nou pe profesorul Constantin Tomescu, adversar politic al liberalilor, în funcţia de secretar al administraţiei eparhiale, după ce acesta fusese demis disciplinar din respectivul post de un ministru liberal, titular al Departamentului culte.

La şedinţa din 25 iunie 1927, Sfântul Sinod al B.O.R. a satisfăcut cererea Adunării eparhiale a Arhiepiscopiei Chişinăului din 22 mai 1927 şi a hotărât ca Î.P.S. Arhiepiscop Gurie să fie ridicat la rangul de mitropolit, autorizându-l pe Patriarhul Miron Cristea „să stabilească momentul şi modalitatea îndeplinirii acestei hotărâri”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Gurie Grosu (n. 1 ianuarie 1877, Nimoreni, Lăpușna – d. 14 noiembrie 1943, București (înmormântat la Cernica), mitropolit român, primul titular al Mitropoliei Basarabiei după 100 de ani de ocupație rusă.

Numele său de botez era Gheorghe, iar numele de Gurie l-a luat atunci când s-a călugărit. Gurie a fost un om extrem de evlavios și unul din promotorii românismului în Basarabia.

În cele din urmă, după îndelungate tergiversări, Sfântul Sinod şi Guvernul au hotărât ridicarea în scaunul de mitropolit de la Chişinău a Î.P.S. Arhiepiscop Gurie (Grosu), fixând ziua de 28 aprilie 1928 drept dată a instalării sale.

Acest eveniment de mare importanţă bisericească a coincis cu împlinirea a 10 ani de la Unirea Basarabiei cu Patria-mamă România şi a 25 de ani de activitate cărturărească şi patriotică a primului mitropolit al Basarabiei.

 

 

 

 

 

 

 

1928: La Alba Iulia, a avut loc o mare adunare convocată de Partidul National Țărănesc, cu scopul de a obliga guvernul liberal să demisioneze.

 

 

 

 

 

1931: Se constituie la București, în  România, Partidul Țărănesc-Democrat sub conducerea lui Constantin Stere.

La 13 iulie 1933 acesta fuzionează cu Partidul Țărănesc-Radical, condus de Grigore Iunian.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Constantin G. Stere (sau Constantin Sterea) s-a nascut intr-o familie de boieri români la  1 iunie 1865, in localitatea Ciripcău, județul Soroca în  Basarabia țarista și a  decedat la  26 iunie 1936, in localitatea  Bucov din județul  Prahova.

A fost un om politic, jurist și scriitor român care a avut o contribuție importantă la infăptuirea Marii Uniri din 1918.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1943: S-a născut  Laurenţiu Ulici, critic literar  și  om  politic  român.

A fost senator în legislatura 1996-2000 din partea partidului Alternativa României si  președinte al Uniunii Scriitorilor din România, din 1995 până la  decesul sau in  16  noiembrie 2000.

Moartea  sa   a fost accidentală, prin intoxicare cu oxid de carbon, din cauza unei sobe stricate, și s-a produs în Făgăraș, unde președintele de atunci al Uniunii Scriitorilor se afla la o reuniune a scriitorilor.

Împreună cu el a decedat și șoferul său.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1961: Se stinge din viață   Lucian Blaga, poet, dramaturg şi filozof român; (n.9 mai  1895, satul Lăncrăm, jud.Alba).

 

 

 

Lucian Blaga (n.1895-d.1961)

 

 

 

 Lucian Blaga este considerat unul dintre cei mai mari poeţi pe care i-a avut poporul român şi care vă dăinui veşnic prin operele sale.

Detalii… Lucian Blaga, biografie

 

 

 

 

1962: A murit Virginia Andreescu-Haret, prima femeie-arhitect din România, cu studii la Școala Superioară de Arhitectură și Belle- Arte din  Paris.

 

 

 

 

 

 

 

Virgina Maria Andreescu – Haret (1894 -1962)

 

 

 

 Prima femeie arhitect România, s-a născut la 21 iunie 1894. Era nepoata marelui pictor peisagist Ioan Andreescu şi soţia matematicianului şi astronomului Spiru Haret, nepotul care a moștenit numele fondatorului învățămantului romanescde performanță.

La 9 ani, rămasă fără mamă, s-a ocupat de cei trei frați şi de gospodărie.

Având înclinare spre disciplină, a reuşit să treacă peste acest handicap şi să facă liceul în particular, iar în anul 1912, după obţinerea diplomei de bacalaureat la Liceul Mihai Viteazul, să intre prima la examenul de admitere al Şcoalei de Arhitectură din Bucureşti.

Notele obţinute relevă o studentă strălucită, remarcată de Petre Antonescu, profesorul care a inclus-o în echipa sa şi sub a cărui coordonare a lucrat pe şantierele numeroaselor clădiri proiectate de el.

 

În 6 iulie 1919 proiectul ei de diplomă cu tema „O Academie de Arte Frumoase” a obţinut calificativul maxim: „admis cu menţiunea foarte bine”. I s-a decernat diploma cu numărul 62 pe 1919. Era „prima diplomă de arhitect atribuită unei femei” în România, pe plan mondial fiind a patra în ordine cronologică!

Proiectul a fost prezentat la Expoziţia absolvenţilor Şcoalei de Arhitectură ţinută la Ateneul Român în anul 1925 şi a fost distins cu premiul Ministerului Instrucţiunii Publice.

Printre proiectele sale arhitecturale se numără: Palatul Tinerimea Română, Liceele Dimitrie Cantemir şi Gheorghe Şincai, Biserica “Sf. Treime”, una din cele mai mari din Bucureşti, primele blocuri din beton armat, cinematograful Parc din staţiunea Govora.

Virginia Andreescu Haret şi-a lăsat amprenta asupra Bucureştiului: pe bulevardul Schitu Măgureanu – palatul fostei societăţi Tinerimea Română, clădire cu 7 etaje, cu basoreliefuri cu scene din antichitate; de asemenea, pe Calea Victoriei, ridică o serie de clădiri – printre primele blocuri de beton armat; pavilonul administrativ şi dependinţele subterane ale aeroportului Băneasa, precum şi alte clădiri monumentale, fie de stat, fie vile particulare.

 

 

 

 

 

 

 

 

Palatul Tinerimea Română.

 

 

 

Lista proiectelor şi realizărilor arhitecturale ale Virginei Andreescu-Haret este lungă şi impresionantă.

Marea arhitectă s- a stins  la 6 mai 1962, lăsând în urma sa o operă măreaţă şi un renume mondial.

 

 

 

 

 

 

 1969: S-a născut Vladimir Filat, politician român din Republica  Moldova, fost prim ministru al acestei ţari.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1984: Are loc, la Palatul Sporturilor din Bucureşti, gala de adio a gimnastei Nadia Comăneci.

Cu prilejul retragerii sale din activitatea competiţională, marea noastră gimnastă a primit din partea preşedintelui Comitetului Internaţional Olimpic, Juan Antonio Samaranch, a fost premiată cu Ordinul Olimpic.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Nadia Comăneci (n. 1961), multiplă campioană olimpică, prima gimnastă din lume căreia i s-a atribuit nota 10 într-un concurs (la Jocurile Olimpice de la Montreal/Canada-1976), este stabilită în SUA, din 1989.

In 1999 a fost declarată, la Viena, „sportiva secolului XX”; World Records Academy (Academia Recordurilor Mondiale) a omologat, în 2007, recordul reuşit de Nadia Comăneci la Jocurile Olimpice de la Montreal, adică şapte note de 10 la o singură ediţie a JO.

 

 

 

 

 

 

 

1990: “Podul de flori” de peste Prut – prima deschidere a frontierelor dintre România şi actuala Republica Moldova – momentul în care între România și Republica Moldova nu a mai existat graniță.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„Podul de Flori” este denumirea a două acțiuni ce s-au derulat pe malurile râului Prut la începutul anilor ’90 ai secolului al XX-lea.

Cu această ocazie, pentru prima oară după cel de-Al Doilea Război Mondial, frontiera româno-sovietică a putut fi traversată fără acte.

În mod simbolic, la aceste evenimente au fost lansate flori pe apa Prutului, de pe ambele maluri, iar acest detaliu a dat numele manifestărilor respective.

În cadrul primei acţiuni, care a avut loc pe 6 mai 1990, locuitorilor din România li s-a permis ca în ziua respectivă, între orele 13:00 și 19:00, să treacă Prutul în Moldova Sovietică fără paşaport şi viză, la eveniment participând aproximativ 1.200.000 de oameni.

De-a lungul frontierei de 700 km de pe Prut, au fost create opt puncte de trecere: Miorcani – Pererita, Stânca – Costești, Iași – Sculeni, Ungheni – Pod Ungheni, Albița – Leușeni, Fălciu – Țiganca, Oancea – Cahul și Galați – Giurgiulești.

Al doilea „Pod de Flori” s-a desfășurat pe 16 iunie 1991, de data aceasta, locuitorii din Moldova putând să treacă fără acte hotarul în România

 

 

VIZIONATI AICI 

 

 

 

 

 

 

 

 

1991: A murit  Virgil Calotescu, regizor român de filme documentare și de ficțiune, multe dintre acestea realizate pe scenarii scrise de Francisc Munteanu ; (n. 16 ianuarie 1928).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1994: A murit Moses David Rosen, rabin şef al Cultului Mozaic din România; (n.23 iulie  1912).

 A fost șef-rabinul Cultului Mozaic din România (1948-1994) și președinte al Federației Comunităților Evreiești din România (1964-1994).

În anul 1957 a devenit deputat în Marea Adunare Națională și în 1992 Membru de Onoare al Academiei Române.

 Încă din adolescenţă intră în vizorul Siguranţei ca element suspect, propagandist socialist şi subversiv, fiind arestat în 1927 condamnat în 1928 la o lună de închisoare pentru lezmajestate.

Înainte de instaurarea dictaturii antonesciene a fost internat în lagărele de la Miercurea Ciuc şi Caracal (iulie-septembrie 1940), fiind considerat periculos din cauza simpatiilor sale comuniste.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  

Din 1945 până în 1946 a obţinut trei funcţii religioase importante în cadrul comunităţii evreieşti din Capitală: rabin la Sinagoga Mare din Capitală, membru al Sfatului Rabinic şi preşedintele Secţiei Cultului, iar în iunie 1948 a fost ales şi apoi învestit la Templul Coral şef-rabin al cultului mozaic, după ce l-a discreditat ruşinos pe fostul rabin-şef  Dr. Alexandru Şafran, având susţinere totală din partea PMR (PCR), din rândurile căruia făcea parte din februarie 1948.

A colaborat sistematic cu regimul comunist, susţinând politica internă şi externă a partidului, propaganda şi diplomaţia comunistă, inclusiv emigrarea masivă a etnicilor evrei (practic, vânzarea lor pe mărfuri sau valută, astfel că în 1990 mai rămăseseră în ţară vreo 3% din cei cca. 400.000).

A tolerat sau chiar a negociat uneori demolarea a 63 de temple şi sinagogi bucureştene (de exemplu, Templul Mic Spaniol, sinagogile Reşit Daat, Beth El, Aizic Ilie, Adat Ieşurun, Gaster, Spilman, Caritatea, Hirsch, Malbim, Zissu), în cadrul politicii guvernamentale de sistematizare din anii ’80 !

A fost un propagandist major al minciunilor regimului comunist privind situaţia religioasă din Romania si a sprijinit acţiunile Securităţii de dezinformare a Occidentului în toate contactele sale oficiale cu străinii.

A conlucrat la conceperea şi aplicarea strategiei Securităţii pentru deconspirarea şi distrugerea reputaţiei preotului ortodox Valerian Trifa, participant la rebeliune ca lider al tineretului legionar, care era în America liderul ortodocşilor români ce refuzau vehement să intre sub ascultarea Patriarhiei Ortodoxe Române, deteminând grăbirea expulzării din SUA a acestuia şi, implicit, slăbirea exilului românesc şi a rezistenţei sale faţă de regimul Ceauşescu.

Din 1957 a fost ales regulat deputat în Marea Adunare Naţională, până în 1989.

În septembrie 1980, a fost editat în România vol. IX al Operelor lui Mihai Eminescu, cuprinzând publicistica, cu articolele antisemite scrise de Eminescu.

Moses Rosen s-a adresat Academiei Române cerând interzicerea publicării acestui volum și retragerea lui din tipografii.

La data de 1 iulie 1991, rabinul Moses Rosen a oficiat o comemorare a 400.000 de evrei victime ale Holocaustului de pe teritoriul României (inclusiv Transilvania de nord).

Atunci a fost menționată pentru prima dată cifra de 400.000 evrei victime ale Holocaustului din România.
Întrebat de ce nu s-a menționat pănă atunci această cifră, Moses Rosen a afirmat că „din 1941 până în 1991 nimeni n-a pomenit această cifră pentru că evreii au fost așa de terorizați în România, încât nici măcar nu îndrăzneau să verse lacrimi pentru morții lor”.

Pe baza acuzațiilor sale, Senatul Statelor Unite ale Americii a emis la 11 iulie 1991 (la numai zece zile de la comemorare), o rezoluție care „condamna resurecția antisemitismului și a intoleranței etnice din România”.

Câteva citate din “opera” controversata a acestui rabin :

„Datorită cârmuirii înţelepte şi pline de omenie a domniei voastre (tov. N. Ceauşescu) aţi acordat şi acordaţi bunăvoinţă şi înţelegere problemei reunirii familiilor evreieşti în Ţara Sfântă, dând posibilitatea oricărui evreu ce o doreşte.”

„Alături de credincioşii celorlalte culte, vă exprimăm şi cu acest prilej profunda recunoştinţă pentru deplina libertate religioasă de care ne bucurăm, pentru posibilităţile largi de a ne cultiva tradiţiile, de a ne respecta credinţa şi de a trăi în armonioasă frăţie cu credincioşii celorlalte culte, uniţi prin comunitate de idealuri în serviciul patriei comune.”

S-a vorbit aici despre libertatea cultelor religioase din ţara noastră. Îmi exprim indignarea faţă de faptul că unii mai vorbesc despre lipsa libertăţii religioase într-o ţară cu atât de multe lăcaşuri de cult şi cu posibilităţi de a ne ruga oricând dorim. De aceea nu trebuie să tăcem când auzim astfel de lucruri.”

 

 

 

 

  1997: A murit criticul de teatru şi film si traducătorul, Florian Potra; (n. 1925).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Florian Potra (3 martie 1925, Timişoara – 6 mai 1997, Bucureşti) , a fost fiul Anittei Francisca Maria (născută Brusaco) şi al lui Iulian Potra, licenţiat în ştiinţe economice şi sociale. A urmat Liceul „C. Diaconovici-Loga” din Timişoara, trecându-şi bacalaureatul în 1943. A făcut studii la Univer­sitatea „La Sapienza” din Roma, unde a obţinut licenţa în litere magna cum laude în 1948. Câţiva ani a trăit din sport, devenind căpitanul echipei naţionale de scrimă.

A fost  cercetător la Academia Română (1953-1954), redactor la Uniunea Scriitorilor (1954-1955), la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (1955-1956) şi la revista „Teatrul” (1956-1961), secretar literar la Teatrul Regional Bucureşti (1961-1963), redactor şi secretar general de redacţie la „Secolul 20″ (1963-1968), consilier general, inspector general la Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă (1968-1970), inspector principal la Centrul Naţional al Cinematografiei (1970-1971), conferenţiar, profesor, şef de catedră la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, titular al cursului de istoria şi teoria filmului (1971-1997).

 

 

 

 2012: A murit Camilian Demetrescu (prenumele la botez – Paul Constantin), pictor monumentalist, sculptor, grafician, eseist, teoretician al artei, publicist şi filosof; membru fondator al UAP; exilat politic în Italia din 1969, a fost unul dintre criticii vehemenţi ai regimului Ceauşescu; s-a afirmat în Italia printre cei mai mari reprezentanţi ai artei religioase (nouă dintre tapiseriile sale decorează sala de audienţe a Suveranului Pontif) (n. 1924)

 

 

 

 

  2014: A murit Mihai Sin (pseudonim: Mihai Bruda), prozator, eseist, publicist şi profesor.

A realizat la Radio România Târgu-Mureş rubrica de actualitate culturală; (n. 1942).

 

 

 

 2018: A murit Ion Dodu Bălan, critic și istoric literar, folclorist, poet, prozator, publicist și profesor universitar; s-a îngrijit, aproape o jumătate de veac, de editarea operei lui Octavian Goga; (n. 1929).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2018: A murit Ioan Munteanu, medic specialist în obstetrică-ginecologie și profesor; deschizător de drumuri în medicina românească în domeniile fertilizării in vitro și chirurgiei laparoscopice; la Clinica Universitară de Obstetrică-Ginecologie „Bega” din Timişoara, pe care a condus-o din 1987 până în 2008, au fost reușite pentru prima oară în România: fertilizarea in vitro (1995) și embriotransferul uman, realizări urmate de nașterea primului copil conceput prin fertilizare in vitro în România, pe 6 februarie 1996; a urmat primul embriotransfer la mamă purtătoare, primele sarcini multiple prin fertilizare in vitro (1997) și nașterea primului copil prin fertilizare in vitro la o mamă de 50 de ani (2001); membru de onoare al Academiei Române din 2004; (n. 1938).

 

 

 

 

 

 

 

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/06/o-istorie-a-zilei-de-6-mai-video-3/

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

 

 

 

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

3. ro.wikipedia.org.

4. mediafax.ro;

5. Istoria md.

6. worldwideromania.com;

7. Enciclopedia Romaniei.ro

8. rador.ro/2015/ calendarul-evenimentelor

9. http://www.romarch.org/ro/
   

    

CARACTERUL ROMÂNESC AL MOLDOVEI DE LA RĂSARIT DE PRUT ÎN VIZIUNEA CERCETĂTORILOR STRĂINI CONTEMPORANI

 

 

 

 

 

 

 

 Cărturarul şi etnograful suedez Gustav Wilhelm Bolinder a vizitat în repetaterânduri pământurile româneşti, inclusiv cele basarabene. Scrie mai multe povestiri despre aceste călătorii. În iulie 1943, după o vizită specială, publică în ziarul „Dagens Nyhtter” mai multe reportaje din România, inclusiv din Chişinău.

În 1944 publica cartea ”Rumänska problem”, care conţine şi un compartiment dedicat problemei Basarabiei.
Găsind că Basarabia, din punct de vedere geografic, istoric şi etnic face parte din Moldova istorică, Gustav Bolinder scrie: „Nici un cercetător însărcinat de guvernul rus (Urusov, Bestujev etc. — n. n.) ca să demonstreze originea slavă a populaţiei basarabene n-a putut nega continuitatea populaţiei româneşti (subl. n.) în aceasta regiune”.

 Bazându-se pe datele rusului P. Keppen, etnograful suedez constată că în 1834 în Basarabia locuitorii ei erau 86% români, anume români, şi nu moldoveni.
Pentru cărturarul suedez şi Bucovina este românească.
 

Germanul Arnold Kless în articolul ”Românesc şi moldovenesc” (Rumänsch und moldavsch) îi numeşte pe moldoveni „populaţie românească din est”, căreia pe nedrept i se atribuie o limbă şi naţionalitate, diferite de cele româneşti.

 Carlo Tagliavini, filolog italian cu renume mondial, în discursul rostit la Congresul al VIII-lea internaţional al lingvisticii şi filologiei romanice din Florenţa (3-8 aprilie 1956), intitulat O limbă literară romanică nouă? Cea moldovenească?, afirmă că moldovenii sunt români.

 Americanul George Savor, după ce a vizitat în 1964 Moldova de la răsărit de Prut, a publicat un articol cu titlul Moldova – satelit rusesc, în care de asemenea a negat existenţa limbii şi naţiei moldoveneşti.

 Francezul René Payot în articolul ”Soarta românilor Basarabiei”, publicat la 7 mai 1965, numește moldovenii corect români şi totodată cere eliberarea lor de sub jugul sovietic, care, în viziunea savantului, „e tot atât de dur şi dureros ca şi cel ţarist”.

Profesorul Klaus Heitmann de la Universitatea din Heidelberg (Germania), unul dintre romaniştii occidentali de frunte, în articolul său Limba şi literatura românească în Basarabia şi Transnistria (anume românească – n. n.) declara că „limba moldovenească” şi „poporul moldovenesc” sunt „prunci nelegitimi”.

Profesorul de ştiinţe politice de la James Medison University Stephen R. Bowers, după una (în 1994) din cele cinci vizite care le-a făcut în Republica Moldova (una a avut-o în 1991 la Conferinţa ştiinţifică, organizată de Parlament în problema pactului Ribbentrop- Molotov), a acordat un interviu publicistului şi savantului chişinăuan Nicolae Negru.

La întrebarea: „Ce ştiţi despre limba română şi limba moldovenească?”, profesorul a răspuns
că limba moldovenească e aceeaşi cu limba română”, iar la întrebarea:

„Care este opinia lui despre viitorul politic al Republicii Moldova?”, savantul american a răspuns:

„Ca  cercetător şi istoric ce priveşte obiectiv lucrurile, cred că un pas logic ar fi unirea cu România”.

Pentru savantul şi publicistul Dennis Deletant, profesor la Centrul de Studii Sud- Europene din Cadrul Universităţii din Londra, Consilier al Fondului „Know-How” din cadrul Ministerului de Externe al Marii Britanii, populaţia băştinaşă a Republicii Moldova, ca şi a întregii Basarabii, e românească.
În prefaţa la cartea olandezului Wilhelmus Petrus van Meurs Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă, apărută recent în traducere românească la Chişinău, Dennis Deletant, vorbind despre istoria apariţiei problemei Basarabiei, menţionează:

„În înfăţişarea ei modernă, problema (Basarabiei – n. n.) datează de la 1812, când Moldova tradiţională a fost împărţită, Rusia luând jumătatea ei de est, dintre Prut şi Nistru, care a fost numită de ea Basarabia. Aceasta înseamnă că se atribuia întregii regiuni denumirea care până atunci o avuseseră doar districtele din sudul ei.

Partea de vest a Moldovei a devenit, la momentul potrivit, una dintre cele două componente statale pe care s-a bazat întemeierea României
moderne. Cedarea Basarabiei în 1940 le-a permis ruşilor să creeze apoi o Republică Sovietică Socialistă Moldovenească, reinstalată în 1944, după reocuparea temporară a teritoriului de către România în vremea războiului.

Judeţele din sudul ei au fost totuşi date Ucrainei. Republica Sovietică Socialistă Moldovenească a fost recomunizată, procesul rusificării a fost reluat prin deportările etnicilor români (passim subl. n.) în Kazahstan, pe de o parte, şi prin aducerea de ruşi şi ucraineni, pe de altă parte.

Omniprezenţa activiştilor ruşi şi ucraineni în birocraţia locală a oferit autorităţilor sovietice justificarea necesară pentru a da prioritate limbii ruse în viaţa publică a statului. În acelaşi timp, afluxul de ruşi şi ucrainieni a acţionat ca o pârghie de control împotriva unei posibile agitaţii naţionaliste în  sânul românilor, desemnaţi oficial drept moldoveni. Moldovenii, precizau autorităţile, erau diferiţi de români, după cum diferite le erau şi limba şi cultura. Lucrurile au stat astfel, până când la începutul anilor ’50, drumurile României şi ale Uniunii Sovietice au început să
se despartă. Această evoluţie a generat o reînviere a chestiunii Basarabiei”.

Olandezul Wilhelmus Petrus Van Meurs (în timpul alegerilor din 1994 din Republica Moldova a fost observator din partea Ministerului Afacerilor Externe al Olandei) în lucrarea Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă vorbeşte despre basarabeni şi bucovineni ca fiind români, iar despre aşa-zisa naţiune moldoveană ca fiind inventată de ruşi spre a preveni renaşterea unei conştiinţe româneşti la basarabeni. În Întroducere la lucrare cercetătorul olandez scrie: „În statul multinaţional al Imperiului sovietic, tendinţa rusească în direcţia statului centralizat a intrat în coliziune cu renaşterea conştiinţei naţionale a mai mult de o sută de minorităţi titulare din republicile autonome.

În cazul Republicii Moldoveneşti, raportul dintre crearea statului şi crearea naţiunii era chiar mai complex, deoarece atât identitatea naţională, cât şi cea statală erau creaţii artificiale.
Naţiunea moldoveană fusese inventată de ruşi pentru a preveni renaşterea unei conştiinţe naţionale româneşti la populaţia basarabeană (subl. n.). Statul moldovean fusese creat în imperiul sovietic în 1924. În mod ironic, o conştiinţă naţională moldovenească s-a înfiripat abia după prăbuşirea imperiului, în 1990, şi Republica Moldova a devenit cu adevărat un stat independent.

Deşi conceptul de naţiune moldovenească este încă lipsit de o bază lingvistică şi etnică (subl. n.) situaţia politică curentă a transformat, în acest caz, mitul ţarist de ieri într-o realitate”16. Este o afirmaţie pe care noi n-o putem susţine.
Vorbind despre influenţa culturală a slavilor asupra principatelor româneşti, autorul lucrării menţionate recunoaşte că, atunci când în etapa iniţială limba oficială a cancelariilor Moldovei şi Munteniei, ca şi a preoţilor Moldovei, era cea „slavă bisericească”, „limba oamenilor de rând era limba română”, care a câştigat teren spre sfârşitul secolului al XVIlea, cu toate că ea a rămas singura limbă romanică folosind scrierea chirilică până la începutul secolului al XIX-lea”.

Pentru Meurs, la 1775 Bucovina, cândva inima Moldovei, nu este populată de moldoveni, ci de români.

Cercetătorul afirmă că la 1775, când Bucovina a ajuns sub stăpânire austriacă, majoritatea populaţiei bucovinene „o formau românii” „în vreme ce rutenii (ucrainenii din Galiţia) constituiau o veche şi nesemnificativă minoritate”. W. P. Meurs este convins că Basarabia este teritoriu românesc. Această afirmaţie o
găsim în următorul pasaj: „Unirea teritoriilor româneşti a fost desăvârşită atunci, când regele României a acceptat formal cererea de încorporare a Bucovinei, Basarabiei şi Transilvaniei, la 31 decembrie 1918”.

La întrebarea dacă majoritatea moldoveană „constituie o naţiune independentă moldoveană sau o parte a naţiunii române” savantul olandez, deşi consideră greşit că locuitorii Munteniei îşi ziceau singuri „valahi”, răspunde în felul următor: „Conceptul de popor moldovean ca o naţiune în sine distinctă de naţiunea română vecină a fost o invenţie ţaristă.

După anexarea din 1812, regimul ţarist s-a gândit să creeze o distincţie între românii din Basarabia şi compatrioţii lor din Principatele dunărene. Anterior Unirii românilor de la 1859, locuitorii Valahiei se numeau ei înşişi „valahi”, iar cei ai Moldovei -„moldoveni”, iar St. Petersburgul li s-a adresat oficial locuitorilor Basarabiei ca „români” sau „valahi” (numele medieval al daco-romanilor).
După ce guvernul rus nu a izbutit să prevină Unirea Principatelor din 1859, denumirile au fost schimbate. „Românii” erau acum poporul de pe malul drept al Prutului şi populaţia de pe malul stâng era în general desemnată de către ruşi ca „moldoveni”.

Această denumire nu s-a aplicat cu consecvenţă în toate documentele oficiale, iar referirea la locuitorii Basarabiei ca fiind români a continuat să apară. Deoarece Basarabia nu era o chestiune disperată în relaţiile ruso-române la sfârşitul sec. al XIX-lea şi întrucât nivelul conştiinţei naţionale a populaţiei basarabene era foarte scăzut, nevoia de a face o deosebire clară între români şi moldoveni era minimă.
Puterea şi atracţia mitului naţiunii moldovene sunt bazate pe faptul că el nu este o pură ficţiune. În diferite momente numele de moldoveni a fost folosit de românii de pe ambele maluri ale Prutului.

Chiar vechile cronici româneşti se refereau la moldoveni, cu toate că o făceau clar într-un sens geografic, şi nu etnic. (subl. n.) În acelaşi timp, ruşii foloseau sensul geografic de valahi ca un apelativ etnic, care mărea credibilitatea referirii, mai apoi,
la locuitorii Basarabiei, ca moldoveni.

Rusificatorii de mai târziu şi panslaviştii au creat un argument istorico-etnic pentru a justifica naţiunea moldoveană”. Aşadar, din pasajul citat conchidem că anume ruşii, după anexarea Basarabiei în 1812 şi mai ales după crearea în 1859 a statului naţional român modern, au început să-i numească
pe românii basarabeni cu numele de „moldoveni” în sens etnic; că folosirea de către locuitorii ambelor maluri ale Prutului a numelui de „moldoveni” se făcea în diferite timpuri numai cu sens geografic, teritorial, şi nu etnic. Profesorul italian Giuseppe Piccillo susţine şi el că „glotonimul limba moldovenească începe să fie introdus numai după 1812, adică după anexarea Basarabiei de către Rusia”.

 Poetul polonez Piotr Sommer, participând în 1995 la festivalul internaţional de poezie tânără de la Chişinău, a acordat un interviu poetesei Nina Josu pentru săptămânalul „Literatura şi arta”, în care a declarat: „Am venit la Festival să cunosc lucruri noi despre literatura românească (subl. n.)” Aceasta înseamnă că pentru scriitorii polonezi este cunoscut faptul ca Basarabia este populată de naţiunea cu numele română, şi nu „moldovenească”.

 Diplomatul american Roger Kirk, acordând în 1991 în româneşte (cunoaşte, de asemenea, franceza, germana, italiana şi rusa) un interviu corespondentului special al ziarului „Sfatul Ţării” Ipolit Leca, a confirmat românitatea Basarabiei şi revenirea pe viitor a acesteia la România.

„… Mi-am dat seama, recunoaşte Kirk, că e vorba de destinul unuia şi aceluiaşi popor dezmembrat în două de valurile istoriei… Cu privire la reunirea Basarabiei cu România remarc că mersul istoriei înclină spre înlăturarea barierelor artificiale (subl. n.) înălţate acum o jumătate de veac.

Părerea mea e că mai devreme sau mai târziu Basarabia se va reuni cu România aşa cum s-au reunit cele două Germanii […].
Mă pot referi asupra premiselor implicate în unirea celor două Ţări Româneşti (subl. n.). E vorba de o stabilitate în plan politic şi naţional în Basarabia, apoi de progrese reale în plan economic şi politic în România, plus o atitudine respectivă din partea Kremlinului. Dar niciodată nu e tot. Până la marea unire va trebui să traversaţi şi o perioadă de trecere, dobândindu-vă un nume şi un loc aparte în comunitatea mondială a statelor. Pentru început
e nevoie însă să fiţi recunoscuţi de cel puţin câteva state cu reală pondere economică şi
politică”.
 

Faptul că „limba de stat în Republica Moldova este una şi aceeaşi cu limba vorbită de către românii de pretutindeni şi se numeşte limba română, singura
denumire recunoscută de ştiinţă, în concordanţă cu istoria şi esenţa ei” a fost susţinut, alături de oamenii de ştiinţă din România şi Republica Moldova, şi de renumiţi specialişti  în lingvistica actuală din Germania, Belgia, Franţa, Olanda şi Ucraina, care au participat la Congresul al V-lea al Filologilor Români, desfăşurat între 6 şi 9 iunie 1994 la Iaşi şi Chişinău. Această viziune a fost expusă de participanţii la Congres în Apelul către
Parlamentul Republicii Moldova.

Profesorul Giuseppe Piccillo, şeful Catedrei de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Catania, Italia, a scris un număr mare de studii privind vechile texte româneşti lăsate în secolele XVII-XVIII de misionarii catolici. În baza acestor relatări, prof.G. Piccillo demonstrează că în sec. XVII-XVIII identitatea teemenilor valah – român – moldovenesc atât din punct de vedere etnic, cât şi din punct de vedere lingvistic era pe deplin recunoscută.

În baza relatărilor cercetătorilor contemporani şi ale lui personale, italianul Piccillo nedemonstrează că „glotonomul limba moldovenească începe să primească conotaţia de limbă deosebită de cea română” numai după anul 1812 şi afirmă că în acest caz avem o „diferenţiere premeditată”, care reiese din „politica Rusiei ţariste de înstrăinare a pământurilor şi neamului românesc rupte de la sânul Ţării, a limbii folosite în Basarabia de
limba română din România”.

Autorul lămureşte cauza apariţiei unor astfel de născociri în felul următor: „Pentru a produce mutaţia în conştiinţa naţională a românilor moldoveni, pentru a dezrădăcina ideea că moldovenii constituie o singură naţiune cu românii…”.

G. Piccillo mai afirmă că „lumea ştiinţifică occidentală […] n-a recunoscut niciodată această limbă moldovenească inventată, considerând-o aceeaşi limbă română cu particularităţi regionale specifice”.

 Trebuie să menţionăm că şi în perioada sovietică – timpuri grele şi negre pentru toţi acei care au vrut să spună adevărul – s-au găsit, totuşi, cercetători, scriitori curajoşi, care au spus lucrurilor pe faţă şi anume că basarabenii, moldovenii în genere sunt parte a aceluiaşi popor, unul singur, cu numele de popor român.

Numărul lor a fost mai mare până la crearea în 1924 a aşa-zisei Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (R. A. S. S. M.).
Motivele sunt cunoscute. În Uniunea Sovietică pe primul plan nu era pus adevărul ştiinţific, ci interesul politic. Argumentul ştiinţific era neglijat completamente. Ştiinţa istorică şi lingvistică era pusă să lucreze pentru interese imperiale.

În 1924, spre a recotropi Basarabia şi a diviza România, spre a „crea” un nou popor,cel „moldovenesc”, şi o nouă limbă, cea „moldovenească”, care ar fi distincte de cele româneşti, în birourile Kremlinului se creează R. A. S. S. M.

Menţionăm aici că şi aşa-zişii clasici ai marxism-leninismului şi unii ucenici de-ai lor au vorbit clar despre caracterul românesc al Basarabiei. Astfel, Karl Marx şi Friedrich Elgels au scris în repetate rânduri că Basarabia e populată de români şi că ea trebuie să aparţină românilor. Analizând diferite etape şi situaţii din războiul ruso-turc din Crimeea din anii ‘50 ai sec. al XIX-lea, război pierdut de ruşi, K. Marx a publicat, la 2 octombrie 1854, în ziarul „New-York Daily Tribune” articolul Acţiunile flotei alianţei.

Situaţia în Principatele Dunărene, în care a descris unele acţiuni întreprinse de ruşi în retragere.
Vorbind despre dispoziţiunea ruşilor privind urgenta evacuare şi arderea Odesei, a oraşelor şi satelor ţinutului Basarabiei, K. Marx menţiona că: „…această dispoziţiune cu atât mai mult este ridicolă, cu cât, şi ruşii cunosc aceasta foarte bine, românii basarabeni (subl. n.) vor deplânge plecarea ruşilor nu mai mult decât românii din Valahia şi Moldova…”.

Mai explicit şi mai dur pe tema expansionismului rus, a Basarabiei şi românilor ce o populează a scris Fridrich Engels, cu mult timp după plecarea din viaţă a lui Marx.

În articolul Politica externă a ţarismului rus, scris în decembrie 1889 – februarie 1890, Engels face la sfârşitul capitolului al II-lea următoarea concluzie: „Nicicând încă Rusia n-a atins culmi atât de dominante. Dar ea a mai făcut încă un pas în afara graniţelor sale. Dacă privitor la cuceririle Ecaterinei şovinismul rus avea careva pretexte scuzabile, dar nicidecum justificabile, apoi privitor la cuceririle lui Alexandru, despre aceasta nici vorbă nu poate fi. Finlanda este populată de finlandezi şi suedezi, Basarabia – de români,Polonia – de polonezi…”.

În acest context menţionăm că Marx, interesându-se îndeaproape de problema românească, a făcut şi o statistică a populaţiei româneşti în total şi pentru
fiecare provincie aparte. Din lucrarea lui Însemnări despre români (manuscrise inedite) aflăm că în prima jumătate a sec. al XIX-lea în Ţara Românească erau 2,5 mln de români, în Moldova – 1,5 mln, în Transilvania – un milion 486 mii, în Banatul Timişoarei – un milion 85 mii, în Bucovina – trei sute de mii, în Basarabia – opt sute nouăzeci şi şase mii de români,şi, deci, numărul total al românilor era de şapte milioane şase sute şaptezeci şi şase mii.

Iată că până şi fondatorii unei teorii, care deja este aruncată la coş, Marx şi Engels, care propovăduiau comunismul şi internaţionalismul proletar şi care ar fi vrut, probabil, să vadă pe întreg globul pământesc o singură naţiune – cea proletară -, găseau că Basarabia este populată de moldoveni, de basarabeni, care toţi sunt români. Ei, având pe timpurile acelea o pregătire destul de avansată în problemele social-politice, dar şi etnico-lingvistice, şi cunoscând bine că un stat românesc – Moldova – a existat în trecut, totuşi nu recunoşteau existenţa unui popor moldovenesc, diferit de cei român.

Nu recunoştea acest lucru nici ucenicul lor – Gh. Rakovski, revoluţionar bulgar, fruntaş al mişcării socialiste din România, unul din liderii Cominternului, lider  al Ucrainei bolșevice. El însuși se prezenta ”bulgar de origine, cetăţean român, revoluţionar de profesie”. În 1912, la un miting din Bucureşti, organizat cu ocazia centenarului anexării Basarabiei de către Rusia ţaristă, Rakovski recunoştea că Basarabia este teritoriu românesc.

El, printre altele, spunea:

„Prin anexarea Basarabiei (în 1878) despotismul rus rămâne credincios politicii sale de cucerire. Faptul că cu ocazia congresului de la Berlin s-a făcut numai un protest platonic împotriva anexării Basarabiei de către Rusia, faptul că naţiunea română nu a fost deşteptată pentru a opri cu
sângele ei, că aşa un act de laşitate s-a putut comite, asta este greşeala regimului politic român.
Se vorbeşte mult în prezent, spunea Rakovski, despre rapacitatea şi faptele nedemne ale unui stat străin, care a cucerit prin perfidie un teritoriu care nu-i aparţine şi care este moştenire a românilor.

Vorbesc despre Basarabia. Şi totuşi, oligarhiei româneşti îi lipseşte curajul să tragă din acestea concluziile naturale.

Se poate pune pe bună dreptate întrebarea: cum este posibil ca Rusia, aşa mare cum este ea, după ce a primit ajutor de la armatele româneşti (în 1877-1878), după ce şi-a dat cuvântul de onoare că va respecta integritatea teritorială a României, să fie capabilă să comită o astfel de trădare şi să ia un teritoriu
românesc, adică Basarabia?”

Regretăm că, trecând cu traiul în Rusia Sovietică, Rakovski a mers el însuşi pe calea trădării intereselor Basarabiei, a trecut pe poziţiile imperiale
sovietice.

Amintind de protestele bolşevicului basarabean Ion Dicescu-Dic contra acelor comunişti, care vroiau să afirme că moldovenii şi românii ar fi două popoare diferite, menţionăm că un alt marxist, cu numele de Ulianov-Lenin, de asemenea recunoştea ca basarabenii sunt aceiaşi români, ca şi românii din Regat. Acesta, cu toată obrăznicia, irealismul şi şovinismul lui, mascat de aşa-zisul internaţionalism proletar, nu şi-a permis, vorbind în scrierile sale despre Basarabia şi România, să nu-i recunoască pe români ca popor băştinaş, cu limba lui maternă – limba română.

El nicicând n-a pomenit de moldoveni ca naţiune sau ca popor moldovenesc, care nu ar face parte din poporul român. Ba din contra. Spunându-şi părerea privind crearea statelor naţionale în Europa, precum şi privind particularităţile şi condiţiile de existenţă ale minorităţilor naţionale din imperiul rus, Lenin recunoştea că populaţia autohtonă a Basarabiei era cea românească.

El scria:

„Într-un şir întreg de cazuri popoarele exploatate de la periferii au rubedeniile lor pe cealaltă parte a frontierei, care se bucură de o mai mare independenţă naţională (e suficient să ne amintim măcar de statele de la frontiera de vest şi de sud – a finlandezilor şi a suedezilor, polonezilor, ucrainenilor, românilor” (subl. n.).
 Nu încape îndoială că Lenin îi avea în vedere pe românii de la răsărit de Prut, adică, în primul rând, pe românii din Basarabia, care erau după 1812 încorporaţi în imperiul ţarist.
Şi totuşi, cu toate interzicerile sovietice de a spune adevărul, cu toate represiunile şi GULAG-urile comuniste, nu toţi savanţii din imperiul răului, în primul rând filologii romanişti, au acceptat pseudoteoria privind existenţa în R. A. S. S. M., apoi în R. S. S. M. a unui popor şi a unei limbi distincte de cele româneşti.
Filologul sovietic D. E. Mihalci, romaniştii T. B. Alisova, T. A. Repina şi M. A. Tariverdieva, în anii ‘50 ai sec. al XX-lea, au demonstrat identitatea limbii moldoveneşti cu cea română.

Merită a fi menţionat şi un alt exemplu. Autorii romanului „Багрянная летопись” I. A. Andreev şi G. A. Voronov (Leningrad, 1968), descriind biografiile multora dintre „eroii” războiului civil din 1919, îl fac pe Mihail Frunze figura centrală a lucrării lor, amintind şi de rădăcinile lui genealogice româneşti; ei afirmă că Mihail Frunze după originea etnică a fost român, nu moldovean. Cităm: „Mai întâi de toate e necesar să
menţionăm (traducerea ne aparţine – Gh. Gh.) că tatăl lui e moldovean (după locul de naştere – n. n.), adică se poate spune despre originea română (subl. n.) a noului conducător sovietic.

Dar românii se mândresc cu originea lor de la acea colonie romană, care în timpurile vechi era postul de avangardă a Imperiului Roman, contra hoardelor scite.
De aceea poate fi probabil ca românii (subl. n.) să dea şi acum un geniu militar”. Aceste cuvinte ne amintesc de spusele împăratului german Ferdinand I adresate lui Nicolae Olahus (prima jumătate a sec. al XVI-lea) că românii „au dat naştere multor conducători dintre cei mai vestiţi” şi că românii „excelând” în războaie, au stăvilit incursiunile vecinilor duşmani în proviciile române”.
 Completând cele menţionate cu faptul că însuşi comisarul norodnic în probleme militare şi maritime, preşedintele consiliului militar al U. R. S. S. ,Mihail Frunze, vorbind despre originea sa, n-a spus că e moldovean, ci basarabean, apoi suntem nevoiţi să tragem concluzia că moldovean sau basarabean sunt termeni ce indică locul de naştere sau de trai, indică apartenenţa individului la teritoriul, la locul geografic – Moldova sau Basarabia, pe când român sau origine română sunt noţiuni etnice, naţionale. 

În acest context menţionăm că şi savanţii şovini ucraineni A. Glugovski şi I. Kompanieţ au fost nevoiţi să recunoască într-un material din 1968 privind regiunea Cernăuţi, care până la 1775 a fost parte integrantă a Moldovei istorice, că acolo locuiesc români sub aspect etnic, şi nu moldoveni. Istoricii ucraineni folosesc peste tot numai cuvinte şi expresii ca „românii”, „ţărănime românească”, „populaţie românească”, „muncitori şi meşteri români” etc., conştient lăsând neutilizată noţiunea de „moldoveni” ca locuitori ai Moldovei. Vorbind despre Unirea Bucovinei cu România în 1918, care,
chipurile, n-a fost acceptată de populaţie, inclusiv de cea românească, autorii scriu: „Chiar  şi printre populaţia românească nu era unanimitate în chestiunea Unirii Bucovinei cu România. Dacă Unirea era susţinută în întregime de clasa dominantă, în primul rând de moşierii români, apoi pe muncitorii români îi interesa în primul rând problema, ca prin ea să nu se revină la amplificarea exploatării sociale”.

 Aşadar, Glugovski şi Kompanieţ recunosc în a doua jumătate a sec. al XX-lea că populaţia Nordului Bucovinei, care a fost tot timpul parte componentă a Moldovei, nu este de etnie moldovenească, ci românească.

Convingerea savanţilor ucraineni nu se leagă cu afirmaţiile falsificatorilor istoriei de la Moscova şi Chişinău că în Moldova, deci şi în Bucovina, s-a format încă în sec. XII-XIV o nouă naţiune, cea moldovenească.

 Ucraineanul Stanislav Semcinski, membru de onoare al Academiei de Ştiinţe din
Republica Moldova, doctor habilitat în filologie, profesor la Universitatea Naţională „Taras Şevcenko” din Kiev, în discursul său cu titlul ”Cu privire la necesitatea de a reveni la denumirea tradiţională a limbii moldovenilor”, rostit în cadrul Conferinţei ştiinţifice „Limba română este numele corect al limbii noastre”, care şi-a desfăşurat lucrările la Chişinău la 20-21 iulie 1995, după ce exemplifică gândul că „denumirea limbii nu întotdeauna provine
de la numele poporului care utilizează această limbă”, se întreabă „cum trebuie să fie denumită limba de stat (oficială) a Republicii Moldova?” Şi răspunde astfel:

„Nu este o taină pentru nimeni faptul că, din punct de vedere structural, limba literară a populaţiei majoritare din Moldova nu se deosebeşte prin nimic de limba română. Până nu demult deosebirea consta în utilizarea unor grafii diferite – latină în România şi rusească în Moldova. Această deosebire se referea numai la limba scrisă, iar actualmente nici ea nu mai există. Cu toate acestea, din inerţie, se menţine denumirea «limbă moldovenească», care
este consfinţită prin art. 13 din Constituţia Republicii Moldova”. „Există oare argumente ştiinţifice, se întreabă savantul ucrainean, pentru o astfel de denumire a limbii de stat din Moldova?”

Şi răspunde: „După părerea noastră, asemenea temeiuri ştiinţifice nu sunt mai multe decât pentru a denumi «austriacă» limba germană din Austria, „argentiniană” – limba spaniolă din Argentina, «australiană» – limba engleză din Australia.

Dimpotrivă, există argumente ştiinţifice pentru a denumi această limbă — limbă română, deoarece limba întrebuinţată în calitate de limbă de stat în Moldova reprezintă de facto una din formele de existenţa ale limbii române contemporane” (subl. n.). 

În cadrul aceleiaşi conferinţe, Raуmund Piotrowski din Rusia se întreba în raportul său: „O limbă cu două denumiri?” şi răspundea: „Este clar că limba de stat literară în Republica Moldova este limba română” (subl. n.).

 Ucraineanul Ilya Mazore, profesor universitar şi literat din Kiev, poliglot (cunoaşte limbile ucraineană, rusă, română, ebraică, germană, polonă, sârbo-croată, hindi, bengaleză şi ţigănească), originar din satul  Moara Nouă (Maramonovca), în prezent judeţul Edineţ, consideră că limba maternă a moldovenilor e limba română.

Într-un dialog cu colaboratorul săptămânalului „Literatura şi arta” Teodor Cojocaru, menţionând că limba română este pentru el la fel de maternă şi la fel de scumpă ca şi ucraineana, Mazore a declarat că este mirat şi surprins neplăcut că la Chişinău, în Republica Moldova în general,
limba română e marginalizată ca pe vremuri.

Până şi ultranaţionalistul rus Vladimir Jirinovski e nevoit să recunoască românismul Basarabiei şi al Bucovinei, apartenenţa acestor provincii la România. Într-un interviu acordat cotidianului bucureştean „Evenimentul zilei” V. Jirinovski declara că Moldova e însăşi România.

Cităm: „… România are, în virtutea realităţii istorice, dreptul la regiunea Cernăuţi, la Basarabia şi la o parte (numai? – n. n.) a Moldovei. […] Trebuie
restituite României toate teritoriile ei istorice de la răsărit, o parte din teritoriile Ucrainei şi
Moldovei (?! – n. n.). În fond, ce e Moldova? E România (subl. n.). E o provincie care aparţinea României…” 
 

Şi scriitorul emigrant rus Vladimir Prokofiev, care se află în Occident (SUA) şi care are posibilitatea să ia cunoştinţă de istoria adevărată, afirmă într-un articol cu titlul Rusia în străinătatea apropiată, publicat în „Hoвoe pyccкoe слово” şi republicat în traducere românească în săptămânalul „Literatura şi arta” din 6 noiembrie 1997, că „Moldova este unul din Principatele României”.
Aşadar, lumea, în primul rând cea savantă, nu poate fi indusă în eroare nici cu un fel de „teorii”. Basarabia, în viziunea savanţilor străini, a fost, este şi rămâne românească.

Basarabenii sunt români şi limba lor maternă este cea română.

 

CONVINGEREA MOLDOVENILOR RĂMÂNE UNA: AU FOST, SUNT ŞI NU POT FI DECÂT ROMÂNI

Este cert că falsificatorii istoriei românilor, imperialiştii ruşi şi sovietici n-au reuşit să obţină ca istoriografia străină, cercetătorii occidentali ai istoriei românilor din România şi de peste hotarele ei să-şi schimbe viziunea asupra caracterului românesc al Basarabiei. N-au reuşit ei să dezrădăcineze românismul nici în însăşi Basarabia, ca parte a Moldovei istorice.
Este evidentă în acest sens contribuţia substanţială a rezistenţei româneşti antisovietice, a mişcării de eliberare naţională din teritoriile cotropite de Uniunea Sovietică, care a izbucnit imediat după 28 iunie 1940 şi care a fost o manifestare concretă a conştiinţei româneşti a autohtonilor.

Deşi istoria acestei mişcări rămâne în mare parte nescrisă (nu sunt puse încă la dispoziţia cercetătorilor arhivele partidului comunist din perioada sovietică, ale organelor
administrative, ale celor de oprimare, ale sindicatelor etc.), totuşi crâmpeiele de informaţie pe care le avem ne permit să considerăm că mişcarea de eliberare naţională din Basarabia, propovăduirea românismului în provincie, declararea în particular sau în grup a ataşamentului populaţiei moldoveneşti de la răsărit de Prut faţă de naţiunea română, limba, cultura şi istoria românească n-au încetat nici pentru o zi. Această mişcare s-a intensificat către sfârşitul anilor ’40, în a doua jumătate a anilor ’50 (după aşa-zisa liberalizare hruşciovistă) şi mai ales spre sfârşitul anilor ’80 – după ce Moscova a fost nevoită să
proclame epoca de „glasnosti” şi „perestroika”.

Mişcarea proromânească în Republica Moldova era întreţinută prin activitatea diferitelor organizaţii clandestine, antisovietice, proromâneşti; prin activitatea diferiţilor cetăţeni în particular, care scriau proteste, dar şi texte, versuri cu caracter patriotic, anticomunist, antiimperial, proromânesc; prin activitatea de propagandă a oamenilor de bună-credinţă printre elevi, studenţi, intelectuali, muncitori, enoriaşi, prin protestele în adresa conducerii sovietice de stat sau de partid. Savantul Elena Postică în lucrarea.

Rezistenţa antisovietică în Basarabia. 1944-1950 (Chişinău, 1997, p. 237) susţine că „rezistenţa antisovietică şi anticomunistă din Basarabia în primii ani postbelici este o mărturie de netăgăduit a dorinţei românilor basarabeni de a-şi fărui destinul într-un spaţiu economic, spiritual şi cultural românesc unic (subl. n).

Practic, toate organizaţiile antisovietice care au apărut în teritoriile româneşti ocupate după 28 iunie 1940 şi care aveau în programele lor şi elementul naţional românesc au fost în mod barbar şi crunt înăbuşite de către organele sovieto-comuniste de oprimare. Ura şi cruzimea ocupanţilor erau cu atât mai mari, cu cât era mai hotărâtă dorinţa românilor moldoveni de a păstra vie flacăra românismului şi cu cât se apropia mai mult clipa răsturnării dictaturii ruso-comuniste.
Vom aduce exemple ce demonstrează existenţa unei lupte continue a populaţiei  româneşti de la răsărit de Prut pentru idealurile naţionale: limba română, simbolurile naţionale româneşti, dreptul de a se numi români, reîntregirea neamului românesc.

Moldovenii, adică locuitorii Moldovei istorice, fiind stăpâniţi de o puternică conştiinţă naţională românească, deseori colectivă, sunt convinşi ca ei au fost, sunt şi nu pot fi decât români, că prezenţa lor pe întinsul teritoriu al vechii Dacii n-a fost nicicând întreruptă.

 

 

 

 

CITIȚI ȘI :

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/01/31/autori-rusi-despre-romanitatea-basarabiei-3/

 

 

 

 

 

Sursa: https://www.pl.md/public/files/Gheorghe_Ghimpu/Constiinta_Nationala_a_Romanilor_Moldoveni_Gheorghe_Ghimpu.pdf

În România investiţiile străine CRESC, nu scad

 

 

 

 

 

O mulțime de publicații specializate în dezinformare și manipulare au alarmat populația, fără nici o bază în realitate, că ne “fug investitorii.”

 

 

 

Oficiul Naţional al Registrului Comerţului (ONRC) a anunţat recent, că numărul firmelor cu capital străin nou înfiinţate a crescut conform datelor centralizate în primul trimestru din 2019, cu 9,1%, comparativ cu perioada similară a anului anterior, la 1.496 de unităţi .

Cele 1.496 de societăţi noi aveau un capital social subscris în sumă totală de 3,9 miliarde de dolari, în creştere cu 127,3% faţă de perioada ianuarie – martie 2018.

Potrivit sursei citate, în intervalul 1991 – 2018, au fost înfiinţate 221.334 de societăţi cu participare străină la capital, valoarea totală a capitalului social subscris fiind de peste 63,117 miliarde de dolari.

La 31 martie 2019, în România se înregistrau 222.830 de firme cu capital străin, dintre care cele mai multe, respectiv 47.709, cu capital italian, dar cea mai mare valoare a capitalului social este a societăţilor olandeze, respectiv 13,011 miliarde de dolari, în 5.302 firme.

În top 50 ţări de rezidenţă ale investitorilor în societăţi cu participare străină la capitalul social, se aflau, în martie 20 de state din afara Europei, primele trei dintre acestea fiind: SUA (7.720 societăţi, cu un capital social subscris de 1,12 miliarde dolari), Turcia (15.524 societăţi, cu un capital de 730,8 milioane dolari) şi China (12.645 societăţi cu un capital de 406,3 milioane dolari).

De asemenea, ierarhia cuprinde companii din  Japonia (370 societăţi, cu un capital de 322,21 milioane dolari), Coreea de Sud (257 societăţi cu un capital de 255,4 milioane dolari) și  Canada (2.020 societăţi cu un capital de 145 milioane dolari).

 

 

Surse:

 

https://newstandard.news/2019/05/06/onrc-demonteaza-un-alt-fake-news-investitiile-straine-cresc-nu-scad-in-romania/

http://www.bursa.ro/primul-trimestru-2019-numarul-firmelor-cu-capital-strain-nou-infiintate-a-crescut-cu-9-1-procente-69630738.