CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Lumina Sfântă s-a aprins la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim. VIDEO

 

 

 

 

Una dintre cele mai mari minuni sărbătorite de creştinii ortodocşi, de aproape două milenii, este aprinderea miraculoasă, în Sâmbăta Mare, la prânz, a Sfintei Lumini în mormântul Mântuitorului Iisus Hristos,urmată de procesiunea prin centrul vechi al Ierusalimului.

Se stie că, de-a lungul secolelor, Sfânta Lumina nu se aprinde decât la ortodocsi, ca o dovada incontestabila ca numai ei pastrează dreapta credință apostolică.

Potrivit tradiției, Patriarhul intră în Sfantul Mormânt, unde apar stropi de lumină albă-albăstruie, pe care îi adună cu mîna și îi asează in potir. Apoi, ia doua manunchiuri  de lumanari pe care le aprinde si rostește cuvintele „Veniți de primiți Lumina!” 

Este un ritual care are loc de aproape 2.000 de ani. Si anul acesta, credinciosii prezenti in numar mare la ceremonie, s-au straduit fiecare sa ia lumina de la Patriarhul Ierusalimului.
 

Sfanta Lumina este considerata un miracol al Ortodoxiei, care se intampla in fiecare an de Pasti la Ierusalim, cand, in timpul Vecerniei Mari din Sambata Mare, intre orele 12,30 si 14,30  deasupra Sfantului Mormant se aprinde un foc ce se pogoara din cer, manifestându-se diferit în fiecare an și care in primele minute nu frige.

Lumina este adusa credinciosilor de Patriarhul Ierusalimului. De obicei, minunea se întamplă imediat dupa ce termină de spus rugăciunile.

Miile de credincioși stau cu felinare  speciale in maini sa duca acasa, in tara lor, Sfânta lumină.

Cei mai multi însă, tin in mâini câte un mănunchi de 33 de lumânari albe, legate intre ele, pe care este imprimata icoana Invierii Domnului, ca sa le aprinda la vreme.

Acest manunchi simbolizeaza numarul anilor pe care i-a trăit Mântuitorul pe pamânt.

 

Și în acest an, Lumina Sfântă s-a aprins la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim în Sâmbăta Mare, astăzi, în ziua dinaintea Paștelui Ortodox.

De aici ea va fi trimisă în țări din întreaga lume, inclusiv în România 

 

 Lumina Sfântă de la biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim a fost adusă în acest an cu un avion special, în seara zilei de sâmbătă, 27 aprilie, de o delegaţie a Patriarhiei Române,condusă de episcopul vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, Timotei Prahoveanul.

 

„Sfânta Lumină” se aprinde deasupra Sfântului Mormânt, spunându-se că focul se coboară din cer şi aprinde lumânările.

Acesta este considerat cel mai vechi miracol din lumea creştină, prima dată fiind documentat în anul 1106.

Sfântul Mormânt a fost inspectat încă din Vinerea Mare, imediat după Prohod. Cei care fac aceasta verificare – pentru a nu exista nicio banuială de înscenare – sunt politiști civili necreștini.

De obicei, acestia sunt trei: un arab, un turc și un reprezentant al Statului Israel.

Rolul lor este de a cerceta încăperea Sfântului Mormânt, pentru a nu exista vreo sursa de foc.

De asemenea, îi controlează corporal pe cei care vor pătrunde acolo în timpul ceremoniei religioase.

Apoi, la momentul potrivit, luminile se sting, ușa se sigilează, iar la intrare ramân doar gardienii.

După desfășurarea slujbei, Patriarhul Ierusalimului, îmbracat doar cu un stihar alb, cu epitrahil si brâu, se indreapta spre Sfântul Mormânt.

La intrare, Patriarhul este controlat de politiști în prezenta unor martori  care aparțin tuturor confesiunilor – romano-catolici, ortodocși, armeni, copţi şi iacobiţi.

Două evenimente neliturgice preced celebrarea ritului Luminii Sfinte. Primul, controlarea  Sfântului Mormânt care are ca scop îndepărtarea oricărei surse de foc din interiorul lui.

Controlul  implică trei inspecţii separate, care încep la ora  10:00 şi este condus de un paznic musulman stabilit pentru Sfântul Mormânt, în prezenţa clericilor armeni, copţi şi iacobiţi.

Cel de-al doilea eveniment neliturgic, sigilarea uşii Sfântului Mormânt, se petrece la ora 11:00.

Garda musulmană pune o bandă albă printre cele două mânere ale uşii, sigilând-o cu ceară.

Patriarhul desigileaza intrarea in Mormant si patrunde in prima incapere, in  Capela Ingerului , insotit – conform traditiei – numai de un arab de religie islamica.

În interior, Preafericirea Sa îngenunchează înaintea dalei de marmură ce acoperă mormântul şi se roagă pentru pogorârea Sfintei Lumini.

Dupa 15-20 de minute de fierbinte rugaciune, toată lumea din biserică observa o lumină puternica, ca o scânteie luminoasa de fulger, coborând în zigzag prin cupola mare a Bisericii.

Scânteia dumnezeiască coboară deasupra Capelei Sfantului Mormânt, ca un glob de lumina ce se fragmenteaza în mici fragmente.

Apoi pătrunde  înăuntru ca o subțire rază de foc, coboară pe lespedea Mormântului și aprinde vata presarată deasupra.

  În aceasta clipă, Sfânta Lumină a venit! Minunea s-a săvârșit!

Patriarhul adună cu mâinile goale vata aprinsă de o flacara galben-verzuie, care timp de câteva minute nu frige.

Apoi, pune vata aprinsă în doua cupe de aur cu găuri și iese în Capela Îngerului.

Aici aprinde doua buchete mari de cate 33 de lumanari, in prezenta musulmanului, iar cupele aprinse le da, pe doua ferestre mici, afara, la cei doi diaconi ortodocsi.

Acestia duc o cupa la Sfantul Altar, iar a doua la biserica Sfintilor Imparati Constantin si Elena de la Patriarhie.

Apoi patriarhul iese in fata Sfantului Mormant cu cele doua faclii aprinse si striga de trei ori: „Veniti de luati lumina!”

Minunea continua, in clipa cand patriarhul iese din Sfantul Mormant, se aprind singure cele sase candele ale ortodocsilor de deasupra, o parte de lumanari din sfesnice si candelele din Altarul Bisericii Mari, sub privirile uimite ale tuturor.

Apoi, doi diaconi iau pe patriarh si il duc in Sfantul Altar, in cel mult trei minute, toti credinciosii adunati aprind felinarele si buchetele de cate 33 de lumanari.

Biserica este parca o flacara vie. Multi se ating de flacara cu fata, cu mainile, cu hainele, pentru binecuvantare, fara a se arde.

Abia dupa cateva minute flacara arde in mod normal.

Tot acum iau Sfanta Lumina de la Patriarh, romano-catolicii, armenii si coptii si o duc in altarele lor, unde o pastreaza tot anul.

La urma, patriarhul tine o scurta predica de multumita Mantuitorului si de intarire a credintei ortodoxe.

La orele 3 dupa amiaza Vecernia si procesiunea Sfintei Lumini iau sfarsit. 

Timp de doua ore se scurg zeci de mii de pelerini prin fata Sfantului Mormant, cu Sfanta Lumina in mâini.

Ceremonia este transmisă în direct în multe ţări creştine. Ceremonia, simbol al eternităţii, păcii şi Învierii lui Hristos, este unul dintre momentele esenţiale ale tradiţiei liturgice ortodoxe. Sfânta Lumină se aprinde în fiecare an la Ierusalim, în mormântul lui Iisus, mărturisind locul Învierii Mântuitorului.

 Sfânta Lumină de la Ierusalim este cea mai clară dovadă a dreptei credinţe, cea mai evidentă dintre minunile creştine care se petrec în Biserica Ortodoxă.

Patriarhatul ortodox din Ierusalim nu are un typikon scris referitor la rânduiala săvârşită pentru coborârea Luminii Sfinte.

Patriarhii care au săvârşit acest ritual, au lăsat puţine mărturii cu privire la înălţătorul moment, insa rugăciunea specială pentru primirea Sfintei Lumini, există într-o formă tipărită.

Aceasta este citită de către patriarh cât timp stă în Sfântul Mormânt. Originea rugăciunii nu este cunoscută.

Restul slujbei este săvârşit întocmai cu tradiţiile transmise de la un întâistătător la altul, pe cale orală, sau prin însemnări liturgice disparate.

 

CHRISTOS A ÎNVIAT !

 

 

 

27/04/2019 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

România, Basarabia și pozițiile marilor puteri față de Marea Unire

 

 

 

 

Imagini pentru romania mare map

Marile puteri, România şi Basarabia (1917 – 2019)

 

 

 

După Primul Război Mondial a fost organizată Conferinţa păcii, care s-a deschis la Versailles, în ziua de 18 ianuarie 1919. În acel moment, statul naţional unitar român era o realitate, ca urmare a Unirii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Patria-Mamă în anul 1918.

Problema esenţială pentru guvernul român viza recunoaşterea acestei realităţi prin tratate internaţionale. Negocierile au fost îndelungate şi adesea dificile, dar s-au încheiat cu un rezultat pozitiv pentru România.

Prin Tratatul de la Versailles din 28 iunie 1919, Germania se angaja să respecte graniţele politico-statale stabilite la Conferinţa păcii. În ziua de 9 decembrie 1919, România a semnat, la Saint Germain en Laye, Tratatul de pace cu Austria, care recunoştea actul unirii Bucovinei din 28 noiembrie 1918. După lungi discuţii, s-a încheiat Tratatul de pace cu Ungaria, la Trianon, în ziua de 4 iunie 1920, prin care se confirma unirea Transilvaniei cu România.

 În privinţa Basarabiei situaţia a fost complicată de faptul că guvernul bolşevic nu era recunoscut de plan internaţional, iar reprezentanţii săi nu au fost invitaţi la Conferinţa păcii.

La Paris şi în preajma Conferinţei se aflau unii diplomaţi ai fostului regim ţarist, dar aceştia nu aveau o calitate oficială. Acest fapt a influenţat desfăşurarea Conferinţei de pace, deoarece Rusia, care participase la război din iulie 1914 până în octombrie 1917, nu a fost prezentă la luarea deciziilor şi nu a semnat tratatele încheiate.

Relaţiile româno-ruse au cunoscut o evoluţie contradictorie în timpul războiului. Din august 1916, România şi Rusia erau state aliate în cadrul Antantei, armatele lor participând împreună la luptele din 1916-1917 împotriva Puterilor Centrale. La 13 ianuarie 1918, guvernul bolşevic a decis întreruperea relaţiilor diplomatice cu România, pe care o considera ostilă noului regim instaurat la Petrograd. Hotărârea Sovietului Comisarilor Poporului al Republicii Sovietice Federative Ruse din acea zi menţiona:

„1. Toate relaţiile diplomatice cu România încetează. Legaţia română şi, în general, toţi reprezentanţii autorităţilor române se expulzează pe cea mai scurtă cale dincolo de frontieră;

2. Tezaurul României, aflat în păstrare la Moscova, se declară intangibil pentru oligarhia română. Puterea sovietică îşi asumă răspunderea de a păstra acest tezaur, pe care îl va preda în mâinile poporului român” [7, p. 16].

Guvernele României apreciau că între cele două state nu exista o stare de război şi au refuzat să dea curs solicitărilor Franţei de a interveni cu armata în sprijinul opoziţiei albgardiste, pentru a răsturna regimul bolşevic. Principala lor preocupare era recunoaşterea de către Rusia sovietică a actului Unirii Basarabiei cu România din 27 martie 1918.

De asemenea, apreciau că tezaurul evacuat la Moscova – pe baza unui acord între cele două state, girat de Franţa – era un bun asupra căruia guvernul sovietic nu avea niciun drept şi trebuia restituit integral României [10].

La 28 octombrie 1920, a fost semnat, la Paris, Tratatul prin care Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia recunoşteau unirea Basarabiei cu România. În preambulul tratatului se preciza:

„Considerând că în interesul păcii generale în Europa trebuie asigurată încă de pe acum în Basarabia o suveranitate care să corespundă aspiraţiilor populaţiunii şi să garanteze minorităţilor de rasă, religie sau limbă protecţiunea ce le este datorită;

Considerând că din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată;

Considerând că populaţia Basarabiei a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unită cu România;

Considerând, în sfârşit, că România din propria ei voinţă doreşte să dea garanţii sigure de libertate şi dreptate, fără deosebire de rasă, de religie sau limbă, conform Tratatului semnat la Paris la 9 decembrie 1919, locuitorilor atât din vechiul Regat al României, cât şi din teritoriile de curând transferate,

Au hotărât să încheie tratatul de faţă”.

După această argumentare urma decizia:

„Art. 1. Înaltele Părţi Contractante declară că recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi acest vechi hotar”. Se preciza că „Înaltele Părţile Contractante vor invita Rusia să adere la Tratatul de faţă de îndată ce va exista un guvern recunoscut de ele” [3, p. 28].

Câteva zile mai târziu, la 1 noiembrie 1920, guvernele Rusiei şi Ucrainei au transmis guvernelor statelor semnatare ale acestui tratat următoarea notă:

„Aflând că între Marile Puteri Aliate şi România s-a semnat Tratatul cu privire la alipirea la aceasta din urmă a Basarabiei, guvernele Republicilor Sovietice ale Rusiei şi Ucrainei declară că ele nu pot recunoaşte ca având putere înţelegerea cu privire la Basarabia făcută fără participarea lor şi că ele nu se consideră în niciun fel legate de tratatul încheiat pe această temă de alte guverne” [7, p. 69].

 

Tratatul de la Paris a fost ratificat de Marea Britanie, Franţa şi Italia, nu şi de Japonia.

 

Treptat, conducerea sovietică a schimbat tactica în privinţa politicii externe. Dorind să arate că promovează o politică paşnică, guvernul sovietic a acceptat Planul Briand-Kellogg, semnat la Paris în ziua de 27 august 1928, prin care statele semnatare se angajau să rezolve problemele dintre ele exclusiv pe cale paşnică, eliminând războiul din viaţa internaţională. Mai mult, Kremlinul a propus guvernelor din statele vecine Uniunii Sovietice să semneze un protocol privind aplicarea pactului respectiv.

România, ca şi celelalte state invitate, a dat curs acestei solicitări şi a semnat, în ziua de 9 februarie 1929, Protocolul de la Moscova.

În ziua de 22 ianuarie 1934, la propunerea lui Nicolae Titulescu, statele Micii Înţelegeri au convenit să stabilească relaţii diplomatice cu Uniunea Sovietică. La 9 iunie 1934, printr-un schimb de scrisori între Titulescu şi Litvinov, cu conţinut identic, s-a anunţat stabilirea de relaţii diplomatice între România şi Uniunea Sovietică. În document se menţiona: „Guvernele ţărilor noastre îşi garantează mutual plinul şi întregul respect al suveranităţii fiecăruia din statele noastre şi abţinerea de la orice imixtiune, directă sau indirectă, în afacerile interne şi în dezvoltarea fiecăreia dintre ele”. Documentul nu prevedea şi integritatea teritorială, care ar fi însemnat recunoaşterea graniţei pe Nistru. Nicolae Titulescu a stăruit să obţină această recunoaştere prin tratative cu omologul său sovietic.

După negocieri secrete, Titulescu şi Litvinov au semnat, la 21 iulie 1936, un protocol care cuprindea proiectul tratatului de asistenţă mutuală între România şi Uniunea Sovietică. În document se menţiona: „Guvernul URSS recunoaşte că, în virtutea diferitelor sale obligaţii de asistenţă, trupele sovietice nu vor putea trece niciodată Nistrul fără o cerere formală în acest sens din partea Guvernului regal al României, la fel cum Guvernul regal al României recunoaşte că trupele române nu vor putea trece niciodată Nistrul în URSS fără o cerere formală a Guvernului URSS. La cererea Guvernului regal al României trupele sovietice trebuie să se retragă imediat de pe teritoriul român la Est de Nistru, după cum, la cererea Guvernului URSS, trupele române trebuie să se retragă imediat de pe teritoriul URSS la Vest de Nistru” [8, p. 79].

Faptul că râul Nistru era menţionat de patru ori ca graniţă de stat între România şi URSS l-a determinat pe Titulescu să aprecieze că guvernul de la Kremlin recunoştea unirea Basarabiei cu România.

Maksim Litvinov nu avea mandat din partea guvernului său, drept care a cerut amânarea semnării acestui document. La 29 august a avut loc o remaniere a guvernului Tătărescu, în urma căreia Nicolae Titulescu a fost înlocuit cu Victor Antonescu. Atât preşedintele Consiliului de Miniştri, cât şi noul ministru au declarat că guvernul va promova o politică externă de continuitate. Pe de altă parte, Litvinov îi preciza lui Titulescu, în septembrie 1936, că „actul din 21 iulie 1936 nu mai este valabil între noi, căci considerăm că demiterea Dvs. în împrejurările cunoscute echivalează cu o schimbare a politicii externe” [11, p. 94].

Numele Basarabia avea să fie menţionat peste trei ani, în Pactul de neagresiune între Germania şi Uniunea Sovietică, semnat la 23 august 1939 de cei doi miniştri de externe, Ribbentrop şi Molotov. Acesta avea o anexă secretă prin care cele două state îşi delimitau spaţiul cuprins între Marea Baltică şi Marea Neagră. La articolul 3 se preciza:

„În privinţa Europei Sud-Estice, Partea Sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea Germană îşi declară totalul dezinteres politic faţă de aceste teritorii” [6, p. 6-7]. Documentul, semnat de cele două state (unul cu regim de extrema stângă, celălalt cu regim de extrema dreaptă), a marcat începutul înţelegerilor între Marile Puteri pe seama integrităţii teritoriale a României.

Peste o săptămână, la 1 septembrie 1939, a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial, prin atacarea Poloniei de către Germania, apoi şi de Uniunea Sovietică, la 17 septembrie, care a ocupat teritoriile prevăzute în Pactul Molotov-Ribbentrop. În prima jumătate a anului 1940 a existat o anumită succesiune de evenimente, care sugerează coordonarea politicii Moscovei cu cea a Berlinului. Astfel, la 14 iunie, trupele germane au ocupat Parisul, iar a doua zi armata sovietică a intrat în teritoriile ţărilor Baltice, pe care URSS le-au anexat. La 22 iunie, Franţa a capitulat, iar la 23 iunie, Molotov l-a informat pe von Schulenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova, că a decis să rezolve problema Basarabiei, precizând că Uniunea Sovietică dorea să soluţioneze problema pe cale paşnică, dar România nu a răspuns la această ofertă. Ministrul de externe sovietic a ţinut să precizeze că dacă România nu va accepta soluţionarea pe cale paşnică a acestei probleme teritoriale, „Uniunea Sovietică o va rezolva prin forţa armată” [6, p. 315-316].

Totodată, a menţionat că revendicările sovietice se extindeau şi asupra Bucovinei, locuită de populaţie ucraineană. Răspunsul lui Ribbentrop a venit la 25 iunie:

„1. Germania este fidelă acordurilor de la Moscova. Ea este deci dezinteresată de problema Basarabiei;

2. Pretenţia guvernului sovietic asupra Bucovinei este o noutate. Bucovina a fost mai înainte provincia Coroanei austriece;

3. În restul teritoriului român, Germania are puternice interese economice. Acestea cuprind atât zonele petrolifere, cât şi pământul agrar. Germania este interesată, aşa cum am explicat în repetate rânduri guvernului sovietic, ca aceste regiuni să nu devină teatru de război” [6, p. 528]. Ca urmare a acestei obiecţii germane, sovieticii au acceptat să-şi limiteze pretenţiile la partea de nord a Bucovinei, incluzând oraşul Cernăuţi.

La 26 iunie, după ora 22, Molotov i-a înmânat lui Gheorghe Davidescu, ministrului României la Moscova, o notă în care se menţiona: „Guvernul URSS propune Guvernului regal al României: Să înapoieze Basarabia către Uniunea Sovietică; Să transmită Uniunii Sovietice partea de Nord a Bucovinei, cu frontierele potrivit hărţii alăturate”.

Guvernul sovietic aştepta răspunsul „în decursul zilei de 27 iunie curent” [12]. După primirea notei ultimative, Carol al II-lea a convocat Consiliul de Coroană, care s-a desfăşurat în ziua de 27 iunie. Punctele de vedere au fost împărţite, iar Guvernul român a transmis la Moscova că „este gata să procedeze imediat şi în spiritul cel mai larg la discuţiune amicală şi de comun acord a tuturor problemelor emanând de la Guvernul sovietic. În consecinţă, Guvernul român cere Guvernului sovietic să binevoiască a indica locul şi data ce doreşte să fixeze în acest scop”.

Nemulţumit de răspuns, Molotov a înmânat lui Davidescu, în noaptea de  27/28 iunie (după ora 1.30), o nouă notă ultimativă în care se cerea Guvernului român:

„1. În decurs de patru zile, începând de la ora 14, după ora Moscovei, la 28 iunie, să evacueze teritoriul Basarabiei şi partea de Nord a Bucovinei de trupele româneşti;

2. Trupele sovietice în acelaşi timp să ocupe teritoriul Basarabiei şi partea de Nord a Bucovinei; 3. În decursul zilei de 28 iunie trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuţi, Chişinău, Cetatea Albă”. Răspunsul era aşteptat „nu mai târziu de 28 iunie ora 12 (ora Moscovei)”. Guvernul român a declarat că „se vede nevoit” să satisfacă cererile sovietice.

A început astfel prăbuşirea statului naţional unitar român făurit în 1918. În urma acordului (dictat de Germania şi Italia, la Viena) în ziua de 30 august 1940, partea de nord-est a Transilvaniei a fost ocupată de Ungaria. La cererea lui Hitler, Guvernul român a fost nevoit să cedeze Bulgariei partea de sud a Dobrogei (Cadrilaterul), acordul fiind semnat în ziua de 7 septembrie 1940 la Craiova. Astfel, prin forţă şi dictat, România Întregită a fost sfărâmată prin voinţa celor trei Mari Puteri totalitare.

Din vara 1940 în faţa poporului român s-a ridicat problema fundamentală a existenţei sale şi anume refacerea graniţelor statale etnice. Pentru atingerea acestui obiectiv, generalul Ion Antonescu a decis ca România să se alăture Germaniei, la 22 iunie 1941, în războiul împotriva Uniunii Sovietice în vederea restabilirii graniţei de est şi nord-est prin recuperarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei. În fond, la 22 iunie 1941, România replica faţă de agresiunea sovietică din iunie 1940.

A afirmat-o cu claritate Grigore Gafencu în discuţia cu Molotov din 24 iunie 1941. Cităm din Jurnalul său:

„La ora două primesc telefon de la Kremlin. Molotov doreşte să mă vadă […] Molotov vine spre mine. Pare obosit. Îmi întinde mâna cu un gest simplu, liniştit. Îmi vorbeşte apoi pe un ton domol, cu îndurerare, uneori aproape cu blândeţe.

– Aş vrea să ştiu, domnule ministru, care e situaţia dintre noi. Trăiam, până ieri, în pace. Azi, trupele dvs. sprijină atacul banditesc al nemţilor împotriva noastră. Aş vrea să ştiu dacă îmi puteţi da o lămurire.

– Domnule vicepreşedinte, nu am primit nici o informaţie şi nicio instrucţie. Îmi închipuiam că Legaţia dvs. de la Bucureşti a trebuit să vă dea lămuririle cuvenite.

– Legaţia noastră nu cunoaşte decât faptele: participarea dvs. la agresiunea împotriva noastră. Din partea guvernului român, nu am primit nicio înştiinţare, nicio cerere, nicio declaraţie de război.

– În cazul acesta, trebuie să ne lămurim despre faptele pe care le cunoaştem. Aceste fapte implică o ruptură a legăturilor diplomatice dintre ţările noastre. Sunt convins că membrii Legaţiei sovietice din Bucureşti vor primi toate înlesnirile pentru a părăsi România. La rândul nostru, v-am fi recunoscători dacă aţi da dispoziţiile cuvenite pentru ca să ni se remită paşapoartele. […] 

După câteva clipe de tăcere, se hotărăşte să-mi spună următoarele:

– România nu avea dreptul să rupă pacea cu URSS. Ştia că după reluarea Basarabiei, nu mai avea nicio pretenţie împotriva ei. Am declarat în mai multe rânduri, în termeni categorici, că doream o Românie paşnică şi independentă. Voinţa noastră, pe care am dovedit-o prin fapte, era să întărim raporturile dintre noi. Când Germania v-a dat aşa-zisa garanţie, am protestat împotriva acestei garanţii, fiindcă presimţeam că e menită să tulbure raporturile dintre URSS şi România.

Această garanţie însemna sfârşitul independenţei dumneavoastră. Aţi intrat sub dependenţa Germaniei. […] Răspund că nu se cade, în aceste clipe şi în aceste împrejurări, să intru într-o discuţie de politică generală. […] Să-mi fie îngăduit să-mi exprim părerea de rău că prin politica ei din ultimul timp, URSS nu a făcut nimic pentru a împiedica, între ţările noastre, durerosul deznodământ de azi. Prin brutalul ultimatum din anul trecut, prin care ni s-a cerut nu numai Basarabia, dar şi Bucovina şi un colţ din vechea Moldovă, prin încălcările teritoriului nostru, care au urmat de atunci, prin actele de forţă care au intervenit pe Dunăre – chiar în timpul negocierilor pentru stabilirea liniei de demarcaţie – Uniunea Sovietică a distrus în România orice sentiment de încredere şi de siguranţă şi a trezit îndreptăţita teamă că însăşi fiinţa statului român este în primejdie.

Am căutat atunci un sprijin în altă parte. Nu am fi avut nevoie de acest sprijin şi nu l-am fi căutat dacă nu am fi fost loviţi şi dacă nu ne-am fi simţit ameninţaţi. Îmi îngădui să amintesc aceste fapte, fiindcă am avut prilejul, ca ministru de externe al ţării mele, să atrag, în mai multe rânduri, prin discursuri şi declaraţii publice, atenţia guvernului sovietic, faţă de care am urmat totdeauna o politică leală de pace şi bună vecinătate, că o Românie independentă în cuprinsul hotarelor ei neatinse este o chezăşie de siguranţă pentru URSS, ca şi pentru toate celelalte state vecine. Lovitura cea dintâi, care a zdruncinat temeliile unei asemenea Românii, chezăşie de siguranţă şi de pace, acoperire firească şi atât de folositoare unui hotar întins şi însemnat al Rusiei, a fost dată, din nenorocire, de guvernul sovietic.

Urmările acestei nenorociri, pe care le deplângem astăzi, mă mâhnesc cu atât mai mult cu cât poporul român nu a dus niciodată, până azi, război cu poporul rus, şi nu sunt simţăminte duşmănoase între cele două neamuri.

Molotov a ascultat în tăcere traducerea interpretului. Apoi, cu aceeaşi linişte, cu acelaşi glas potolit, puţin mai apăsat doar şi căutând în mai multe rânduri privirea mea, a răspuns:

– În ce priveşte Basarabia, am părerea mea. Dacă aţi fi vrut, am fi putut găsi, din vreme, o înţelegere cu privire la ea, care ne-ar fi scutit de multe neplăceri. Azi însă, problema e alta. Vă gândiţi la teritorii. Şi nu vă daţi seama că sunt în joc independenţa şi însăşi fiinţa dvs. de stat. Noi nu v-am pus niciodată independenţa în primejdie. Dimpotrivă. Am luptat odată pentru ea1. Ne datoraţi existenţa statului român liber. De atunci, până în zilele de azi, cele din urmă, v-am asigurat necontenit că suntem hotărâţi să vă respectăm ţara şi neatârnarea. Totuşi, v-aţi supus nemţilor. V-aţi alăturat atacului lor banditesc. Vă veţi căi. Germania a dovedit cu prisosinţă cât îi pasă de fiinţa şi de voinţa statelor mici. Chiar în cazul unei victorii germane, sunteţi pierduţi. România e în primejdie de a nu mai fi. Apoi, sculându-se de pe scaun, se îndreptă spre mine, cu mâna întinsă, se înclină uşor, foarte simplu, şi, trebuie să mărturisesc, mişcător” [4, p. 152-153].

După lupte grele, la 25 iulie 1941, Basarabia şi nordul Bucovinei au fost reintegrate în statul român, cu preţul jertfei a 24 396 ostaşi (morţi, răniţi şi dispăruţi) [2, p. 327-328]. Cele două provincii istorice – Basarabia şi Bucovina – au fost organizate sub forma unor guvernorate, beneficiind de o largă autonomie. Prin decretul din 19 august 1941, regiunea dintre Nistru şi Bug (Transnistria) a fost pusă sub administraţie civilă românească, fără a fi anexată la statul român.

La solicitarea lui Hitler, generalul (devenit la 21 august 1941 mareşal) Antonescu a acceptat continuarea războiului în Est, pentru înfrângerea Uniunii Sovietice. Ca urmare a alianţei cu Germania, România a ajuns în stare de război cu Marea Britanie (decembrie 1941) şi SUA (iunie 1942), care au constituit, împreună cu Uniunea Sovietică, Coaliţia Naţiunilor Unite. Evoluţia războiului din Est, iniţial favorabilă, a cunoscut o cotitură după înfrângerea de la Stalingrad (februarie 1943).

În acest context, atât opoziţia, cât şi guvernul de la Bucureşti au început negocieri secrete pentru încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite. Aceste tratative nu au condus la un rezultat pozitiv, deoarece SUA, Marea Britanie şi URSS au decis să acţioneze în comun, impunând Germaniei şi aliaţilor ei (inclusiv României), capitularea necondiţionată. Marea Britanie şi SUA au acceptat pretenţiile sovietice privind stabilirea graniţei cu România pe râul Prut, recunoscând astfel valabilitatea Pactului Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939, precum şi a notelor ultimative sovietice din 26 şi 28 iunie 1940.

În martie 1944, trupele sovietice au intrat pe teritoriul României, ocupând Basarabia, Bucovina şi nordului Moldovei. La 14 aprilie, URSS – de comun acord cu SUA şi Marea Britanie – a transmis condiţiile de armistiţiu cu România:

„1. Ruptura cu germanii şi lupta comună a trupelor române şi a trupelor Aliate, inclusiv Armata Roşie, împotriva germanilor, pentru restabilirea independenţei şi suveranităţii României;

2. Restabilirea frontierei româno-sovietice de după tratatul din 1940;

3. Repararea pagubelor provocate Uniunii Sovietice prin operaţiunile militare şi prin ocuparea teritoriilor sovietice de către România; 4. Înapoierea tuturor prizonierilor de război sovietici şi Aliaţi, cât şi a internaţilor” [3, p. 594]. În document se folosea, pentru prima dată cuvântul „tratat”, prin care se desemna ocuparea Basarabiei şi nordului Bucovinei. Evident, era un fals istoric grosolan. Mareşalul Antonescu nu a acceptat aceste condiţii, sperând într-un rezultat pozitiv la negocierile sovieto-române de la Stockholm.

Ofensiva sovietică pe frontul Iaşi-Chişinău, declanşată la 20 august 1944 şi ruperea frontului româno-german au determinat opoziţia să acţioneze energic. Prin actul de la 23 august 1944, mareşalul Ion Antonescu a fost înlăturat de la conducerea statului, iar România a ieşit din războiul purtat împreună cu Germania şi s-a alăturat coaliţiei Naţiunilor Unite. În Proclamaţia către români, Regele Mihai anunţa: „România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Marea Britanie şi Statele Unite.

Primiţi pe soldaţii acestor armate cu încredere. Naţiunile ne-au garantat independenţa ţării şi neamestecul în treburile noastre interne” [9]. În realitate, nu se ajunsese la niciun acord privind armistiţiul, iar Naţiunile Unite nu garantaseră independenţa şi suveranitatea României. În timp ce militarii români se desprindeau din frontul comun cu germanii, sovieticii îi tratau ca inamici. După 23 august şi până la încheierea armistiţiului, circa 150 000 de ostaşi români au fost luaţi prizonieri de sovietici, adică de cei pe care regele îi îndemnase pe români să-i primească „cu încredere”.

Convenţia de armistiţiu, semnată abia la 12 septembrie 1944, prevedea: „Se stabileşte frontiera de stat între Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice şi România, stabilită prin convenţiunea sovieto-română din 28 iunie 1940” [5]. Nu mai era vorba despre un „tratat”, ci de o „convenţiune”, dar şi aceasta era un fals grosolan, deoarece la 28 iunie 1940 nu a fost „stabilită” nicio frontieră între România şi URSS, ci a fost transmisă cea de-a doua notă ultimativă sovietică, prin care guvernul român era somat ca în decurs de patru zile să evacueze teritoriul Basarabiei şi nordului Bucovinei de trupele româneşti, urmând ca în acelaşi interval de timp aceste teritorii să fie ocupate de armatele sovietice. Ca urmare, la 28 iunie 1940, guvernul român a comunicat că „se vede silit” să satisfacă cererile sovietice.

În textul Convenţiei de armistiţiu se menţiona că documentul era semnat de reprezentanţii guvernului României pe de o parte şi de „reprezentantul Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), mareşalul Uniunii Sovietice R. I. Malinovski, autorizat pentru aceasta de către guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit şi Statelor Unite ale Americii, pe de altă parte”. Aşadar, guvernele celor două mari democraţii occidentale, care cunoşteau perfect condiţiile în care România a fost nevoită să cedeze o parte a teritoriului său în iunie 1940 şi care prin conducătorii lor – Winston Churchill şi Franklin Delano Roosevelt – declaraseră că nu recunosc nicio modificare teritorială survenită după 1 septembrie 1939 (declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial), ştergeau cu buretele propriile poziţii, plasându-se la remorca lui I. V. Stalin.

În fond, Convenţia de armistiţiu nu era una obişnuită, care să consemneze încetarea stării de război între taberele aflate în conflict, ci stabilea ocuparea statului român de către armata şi autorităţile sovietice. Erau incluse prevederi care stipulau noul statut internaţional al României. Cităm, cu titlu de exemplu, articolul 16, prin care se instituia cenzura totală nu numai asupra presei, dar şi a spectacolelor de teatru şi film: „Tipărirea, importul sau răspândirea în România a publicaţiilor periodice şi neperiodice, prezentarea spectacolelor de teatru şi a filmelor, funcţionarea staţiunilor TFF [Telefonul Fără Fir], Poştă, Telegraf şi Telefon vor fi executate în acord cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic)”. Anexa la acest articol introduce o prevedere agravantă, prin care României îi era interzisă o politică externă proprie: „Guvernul român se obligă ca transmiterile fără fir, corespondenţa telegrafică şi poştală, corespondenţa cifrată şi prin curier, precum şi comunicările telefonice cu ţările străine, ale Ambasadelor, Legaţiilor şi Consulatelor, aflate în România, să fie dirijate potrivit modului stabilit de Înaltul Comandament Aliat (Sovietic)”.

Tratatul de pace din 10 februarie 1947, semnat de România pe de o parte şi Puterile Aliate şi Asociate de cealaltă parte, relua, într-o formă puţin modificată, textul Convenţiei de armistiţiu din 12 septembrie 1944. Articolul 1 din acest tratat prevedea: „Frontiera sovieto-română este astfel fixată în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940”. Acum nu mai era nici „tratat”, nici „convenţie”, ci „acord”, dar la fel de fals ca şi cele anterioare.

Deşi războiul „cald” se încheiase de aproape doi ani, iar „războiul rece” începuse deja, liderii SUA şi Marii Britanii continuau să cauţioneze un fals istoric, pentru a-i face pe plac lui I. V. Stalin. Prin documente oficiale, marile democraţii occidentale – în care românii îşi puseseră mari speranţe – recunoşteau nu numai înţelegerea dintre Hitler şi Stalin, materializată în pactul Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939 (care se referea la Basarabia), ci şi în notele ultimative sovietice din iunie 1940, care priveau Basarabia, precum şi nordul Bucovinei. Astfel, cele două teritorii româneşti, precum şi ţinutul Herţa rămâneau sub ocupaţia URSS. În 1948, Uniunea Sovietică a ocupat şi Insula Şerpilor, fără ca marile democraţii occidentale să aibă vreo reacţie, deoarece – cu acordul lor – România se afla în zona de influenţă (ocupaţie) sovietică.

Pe lângă impunerea regimului stalinist, guvernanţii de la Moscova au procedat la divizarea teritoriilor româneşti ocupate, atribuind Ucrainei nordul şi sudul Basarabiei, nordul Bucovinei şi Insula Şerpilor. Pe de altă parte, în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească a fost inclusă o parte a teritoriului de dincolo de Nistru, numită Transnistria.

Această situaţie s-a menţinut până în august 1991, când s-a înregistrat – ca să-l parafrazăm pe Alexandru Creţeanu – „ocazia pierdută”2. Uniunea Sovietică a sucombat, iar liderii politici din Bucovina, Basarabia şi România ar fi putut încerca reunirea teritoriilor anexate în 1940. Dar ei nici măcar nu au pus această problemă. La 27 august 1991, Parlamentul întrunit  la Chişinău a adoptat Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, care s-a eliberat astfel de sub ocupaţia sovietică. Guvernul de la Bucureşti a recunoscut imediat independenţa acesteia, precum şi a Ucrainei, anunţând stabilirea de relaţii diplomatice cu aceste state.

Atât liderii de la Chişinău, cât şi cei din Bucureşti au aşteptat în vara anului 1991 un „semn” din partea marilor puteri, ca şi cum acestea ar fi trebuit să stabilească modul în care să acţioneze românii. În realitate, niciuna dintre acestea nu au avut pe agenda proprie problema unirii Republicii Moldova cu România. Este de semnalat totuşi că Senatul SUA a adoptat, la 28 iunie 1991, o Rezoluţie prin care hotăra ca administraţia americană „să susţină încercarea de revenire a Moldovei la România” [1, p. 261]. Numai că la Bucureşti şi la Chişinău nu s-a înregistrat o asemenea „încercare”.

O comparaţie între situaţia din 1918 şi cea din 1991 poate oferi o imagine asupra celor două generaţii de lideri politici. Documentele arată limpede că unirea Basarabiei s-a realizat într-un context intern şi internaţional extrem de dificil. La 2/15 decembrie 1917, Sfatul Ţării a proclamat Republica Democratică Moldovenească, stat autonom, egal cu celelalte state din cadrul Republicii Democratice Federative Ruse. La sfârşitul lunii decembrie 1917 şi începutul anului 1918, Basarabia se afla într-o situaţie complicată, ca urmare a faptului că militarii ruşi, care părăseau frontul din Moldova, trecând Prutul, recurgeau la acte de jaf şi violenţă împotriva populaţiei locale şi chiar la omoruri. Pe de altă parte, în sudul Ucrainei s-au constituit grupări bolşevice înarmate, care urmăreau să cucerească puterea politică în Basarabia. La rândul său, Rada naţionalistă de la Kiev declara că Basarabia făcea parte din Ucraina și urmărea să o anexeze.

Neavând o forţă militară care să asigure ordinea, viaţa şi bunurile locuitorilor, Sfatul Ţării a cerut sprijinul guvernului de la Iaşi. În acel moment, decembrie 1917-ianuarie 1918, România se afla într-o situaţie dramatică: două treimi din teritoriul său era ocupat încă din decembrie 1916 de Puterile Centrale; cei aproximativ un milion de militari ruşi care abandonau frontul, ca urmare a ieşirii Rusiei din război, reprezentau un adevărat pericol pentru viaţa şi avutul cetăţenilor, fapt ce a determinat guvernul român să le impună părăsirea Moldovei, unii dintre aceştia refuzând şi opunând rezistenţă; conducerea Rusiei, în frunte cu V. I. Lenin şi Leon Troţki, puseseră la cale extinderea revoluţiei bolşevice în România şi chiar a trimis la Iaşi un comando cu misiunea de a-i asasina pe regele Ferdinand I, Ion I. C. Brătianu şi pe alţi lideri politici (complotul a fost descoperit în ultimul moment de oficialităţile române); Germania şi Austro-Ungaria cereau insistent încheierea păcii separate, care însemna, de fapt, o capitulare etc.

Cu toate aceste condiţii dramatice, regele, guvernul şi comandanţii militari au dat dovadă de o largă viziune istorică şi de un autentic patriotism, asumându-şi misiunea şi riscul de a da curs solicitărilor venite de la Chişinău. La 7 ianuarie 1918 trupele române conduse de generalul Ernest Broşteanu au trecut Prutul, punându-se la dispoziţia Sfatului Ţării. Considerând că Basarabia aparţinea Rusiei, guvernul bolşevic a rupt relaţiile diplomatice cu România la 13 ianuarie 1918. Militarii români au instaurat, cu preţul jertfei lor, ordinea publică în Basarabia.

n această luptă au fost ucişi 3 ofiţeri şi 300 ostaşi, iar 12 ofiţeri şi 309 soldaţi români au fost răniţi. La mijlocul lunii februarie, grupările bolşevice au fost silite să se predea sau să se retragă dincolo de Nistru. În ziua de 27 martie 1918, Sfatul Ţării a votat unirea Basarabiei cu România, punând capăt celor 106 ani de stăpânire rusească.

Atunci românii au avut în fruntea lor patrioţi curajoşi, precum Fedinand I, Ion I. C. Brătianu, Alexandru Marghiloman, Ion Inculeţ, Pan Halippa, Ion Pelivan, Daniel Ciugureanu etc.

La 27 august 1991, entuziaştii participanţi la Marea Adunare Naţională au aclamat independenţa Republicii Moldova, nerealizând că, prin acest act, era anulată decizia Sfatului Ţării din 27 martie 1918. Nimeni nu a cerut măcar integritatea Basarabiei prin reunirea teritoriilor din sudul şi din nordul acesteia, oferite Ucrainei de conducerea sovietică. Ulterior, unii lideri basarabeni aveau să relateze că au discutat cu conducerea de la Bucureşti problema unirii, dar nu au fost încurajaţi în demersul lor. Esenţial este, pentru istorie, că ei nu au avut curajul să declare public şi să propună unirea Republicii Moldova cu România.

La rândul lor, oficialii de la Bucureşti nu au avut nici măcar o singură luare de poziţie oficială în favoarea unirii Basarabiei cu România. În august 1991, prin decizia de recunoaştere a independenţei Ucrainei şi Moldovei, regimul de la Bucureşti nu a ţinut seama de hotărârile de unire din 1918 adoptate la Chişinău şi Cernăuţi. Preşedintele şi prim-ministrul aveau să explice că nu aveau acordul marilor puteri pentru a susţine unirea Basarabiei şi nordului Bucovinei cu România, dar, de fapt, ei nici nu au întreprins vreun demers în acest sens.

Dacă ar fi citit cartea de istorie, atât liderii politici din Basarabia şi nordul Bucovinei, cât şi cei din România, ar fi ştiut că generaţia de la 1918 nu a avut nici sprijinul, nici acordul marilor puteri, ci şi-au asumat singuri răspunderea, dând dovadă de iniţiativă şi determinare. Marea masă a populaţiei, stimulată de preoţi şi învăţători, a susţinut cu fermitate unirea Basarabiei cu România. În 1991, singura dorinţă a basarabenilor a fost să scape de sub dominaţia sovietică.

În anii următori, guvernele de la Bucureşti au avut alte priorităţi: ruperea de vechiul sistem (Tratatul de la Varşovia, CAER) şi obţinerea integrării în NATO şi UE. Ele au acceptat toate condiţiile impuse de liderii de la Washington şi Bruxelles, între care încheierea unor tratate de bază cu vecinii. Ca urmare, în 1997 preşedintele României a semnat un tratat cu preşedintele Ucrainei prin care se recunoşteau graniţele existente, adică anexarea Bucovinei, sudului şi nordului Basarabiei, precum şi a Insulei Şerpilor de către Ucraina.

Liderii de la Chişinău au fost preocupaţi de conservarea puterii proprii, de „întărirea statalităţii Republicii Moldova”. Este semnificativ faptul că în campania pentru alegerile parlamentare din februarie 2019, niciun partid nu s-a prezentat cu un program în care să susțină necesitatea unirii Republicii Moldova cu România. Relaţiile Republicii Moldova cu România au cunoscut o evoluţie sinuoasă, optimiştii sperând că cele două state independente se vor „regăsi” în Uniunea Europeană.

Se cuvine menţionat faptul că Uniunea Sovietică şi apoi Federaţia Rusă au denunţat Pactul Molotov-Ribbentrop, nu însă şi articolul 1 din Tratatul de pace din 10 februarie 1947, după cum nici SUA, Marea Britanie, Australia, Bielorusia, Canada, Cehoslovacia, India, Noua Zeelandă, Ucraina şi Republica Sud-Africană, „state aflate în război cu România” (după cum se menţionează în preambulul acestuia) nu au făcut-o.

La rândul său, Ucraina, care este beneficiara pactului Molotov-Ribbentrop, nu numai că nu a fost obligată să înapoieze teritoriile româneşti, dar este „curtată” de Uniunea Europeană şi de NATO. Guvernele de la Bucureşti, urmând politica trasată de SUA, susţin orientarea euro-atlantică a Ucrainei, pe care o consideră prietenă, nepunându-şi măcar problema apărării românilor din această ţară, supuşi unui agresiv program de deznaţionalizare.

Din acest excurs istoric rezultă limpede că Marile Puteri, indiferent dacă aveau regimuri dictatoriale (Uniunea Sovietică, Germania) sau democratice (SUA, Marea Britanie, Franţa) şi-au urmărit întotdeauna propriile interese. Ca urmare, ocuparea Basarabiei s-a realizat cu complicitatea Marilor Puteri, iar speranţa celor care cred că unirea se va înfăptui cu sprijinul acestora este o gravă iluzie.

 

Note:

1 Aluzie la războiul din 1877-1878.
2 În 1957 diplomatul român Alexandru Cretzeanu a publicat la Londra cartea The Lost Oportunyty, în care se referea la „ocazia pierdută” de liderii politici de la Bucureşti de a negocia din vreme şi a scoate România din războiul purtat alături de Germania lui Hitler, pentru ca astfel să evite ocupaţia sovietică.

 

Referințe bibliografice:

 

1. Anghel Ion M., Poziţia României faţă de Basarabia – scurte consideraţii, în Politica externă şi diplomaţia României pe parcursul unui secol de la înfăptuirea României Mari. Vol. I, București, 2018.
2. Armata română în al Doilea Război Mondial. Eliberarea Basarabiei şi a părţii de nord a Bucovinei (22 iunie-26 iulie 1941).Coordonatori col. dr. Alesandru Duţu şi conf. univ. dr. Mihai Retegan, Bucureşti, 1996.
3. Documente privind istoria României între anii 1918-1944. Coordonator Ioan Scurtu, Bucureşti, 1995.
4. Gafencu Grigore, Jurnal. Iunie 1940-iulie 1942. Ediţie Ion Ardeleanu şi Vasile Arimia, Bucureşti, 1994.
5. „Monitorul oficial” din 22 septembrie 1944.
6. Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui pentru Basarabia, Chişinău, 1991.
7. Relaţiile româno-sovietice. Documente, Vol. I. 1917-1934. Redactor responsabil al ediţiei române Dumitru Preda, Bucureşti, 1999.
8. Relaţiile româno-sovietice. Documente, Vol. II. 1935-1941. Responsabil volum Costin Ionescu, Bucureşti, 2003.
9. „România liberă” din 24 august 1944.
10. Scurtu Ioan, Tezaurul României de la Moscova. Note şi mărturii despre activitatea Comisiei comune româno-ruse (2004-2012), Bucureşti, 2014.
11. Titulescu Nicolae, Basarabia, pământ românesc. Ediţie Ion Grecescu, Bucureşti, 1992.
12. „Universul” din 4 iulie 1940.

Ioan SCURTU

 Revista Limba Română
Nr. 1, anul XXIX, 2019

27/04/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

ZIUA DE 27 APRILIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

 

 

 

 

 

 

 

Ziua de 27 aprilie în istoria noastră

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1818: Impăratul rus Alexandru I a sosit la Chişinău, unde a semnat un nou regulament de administrare a Basarabiei ţariste, cunoscut sub denumirea „Aşezămîntul obrazovaniei oblastiei Basarabiei (sau Aşezămîntul cunstituirii regiunii Basarabia)”.

 

 

 

 

 

 

 

1867: S-a născut Sarmiza (Sarmisa) Bilcescu (ulterior Bilcescu-Alimănișteanu), prima româncă avocat, prima femeie din Europa care a obținut licența în drept la Universitatea din Paris și prima femeie din lume Doctor în Drept, la Universitatea din Sorbona, cu teza „Condiția juridică a mamei”.

 

 

 

 

 

 

 

 

În 1891, a fost admisă în Baroul Ilfov care, la acea vreme, includea și Bucureștiul (m. 1935)

 

 

 

 

1868: S-a născut la Sascut, în jud.Bacău, Ioan Athanasiu, fiziolog şi medic veterinar, unul dintre întemeietorii fiziologiei moderne româneşti; membru corespondent al Academiei Române din 1911; (m. 20 iulie 1926, București).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

S-a specializat in Franța, la Laboratorul de la Sorbona între 1894-1898.

 Între 1902-1905 a fost director adjunct al Institutului Internaţional de Fiziologie „Marey” de la Boulogne-sur-Seine, Franţa. În 1905 a fost numit profesor la Şcoala Superioară de Medicină Veterinară din Bucureşti.

A fost unul dintre membrii fondatori ai revistei româneşti „Annales de biologie”, care a impus lumii cercetările fiziologice româneşti. A fost, prin cercetările sale, unul dintre precursorii europeni ai bioritmicităţii. A scris numeroase studii de specialitate.

Numele său este legat de inventarea ergografului cu bile, folosit în multe laboratoare din străinătate. A fost unul dintre iniţiatorii cercetărilor de electromiografie.

 

 

 

 

 

1872: A decedat Ion Heliade Rădulescu, scriitor, traducător,lingvist, publicist şi om politic; membru fondator și primul preşedinte al Academiei Române (1867-1870); (n.1802).

 

 

 

Imagini pentru Ion Heliade Rădulescu,photos

 

 

 

Născut la 6 ianuarie  1802 la Târgoviște, în Muntenia, a fost  animatorul mişcării culturale paşoptiste și unul dintre iniţiatorii (1827) Societăţii Literare şi ai Societăţii Filarmonice (1833).

 

Este întemeietorul presei din Ţara Românească: „Curierul românesc” (1829), prima gazetă în limba română apărută în ţară, „Muzeu naţional” (1836), „Curier de ambe sexe” (1837), care promova debuturile şi traducerile, precum şi valorificarea creaţiei literare. 

În timpul Revoluției de la 1848,ca membru al Guvernului provizoriu şi al Locotenenţei domneşti, a avut o pziție moderată.

 

 

 

 

 

 

1876: În România se formează un guvern liberal prezidat de Emanoil (Manolache) Costache Epureanu; (n. 22 august 1820, Bârlad – d. 7 septembrie 1880, Wiesbaden, Germania).

 

 

 

 

Fișier:Manolache Costache Epureanu.jpg

 

 

 

 

1882: S-a născut la Blăjenii de Sus, Bistriţa-Năsăud, mitropolitul Ardealului Nicolae Bălan; a fost mitropolit al Ardealului din 1920 pana in 1955 si  membru de onoare al Academiei Române din 1920. A decedat la  6 august 1955, Sibiu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Născut într-o familie de preoţi în părţile Bistriţei,  a studiat la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud și după aceea la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, unde a obţinut doctoratul, făcând apoi studii de specializare la Breslau.

În perioada 1905-1920 a fost profesor de Dogmatică, Apologetică şi Morală la Institutul Teologic din Sibiu. În anul 1907, a pus bazele «Revistei Teologice» din Sibiu, prima publicaţie bisericească transilvăneană de înalt nivel teologic.

A fost unul din marii luptători pentru înfăptuirea unităţii noastre naţionale. În toamna anului 1918, Consiliul Naţional Român din Transilvania l-a trimis la Iaşi, ca să ia legătura cu cârmuitorii politici ai României de atunci.

De la Iaşi, a trimis o scrisoare lui Vasile Goldiş, cu îndemnul de a convoca o mare adunare naţională a tuturor românilor, care să proclame unirea Transilvaniei cu România.

După tunderea în monahism la mănăstirea Hodoş-Bodrog, în Duminica Rusaliilor (mai 1920) a fost hirotonit arhiereu şi înscăunat în catedrala mitropolitană din Sibiu.

A fost fondator şi redactor al „Revistei Teologice”, editată la Sibiu, între anii 1907-1916; a depus eforturi pentru înfiinţarea unui seminar pentru preoţi (1926), pe cel existent ridicându-l la rangul de Academie Teologică; membru de onoare al Academiei Române din 1920.

 

La scurt timp, a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

A  pus bazele Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria. Din acest motiv, în anul 1945, după întoarcerea frontului şi ocuparea României de către Armata Roşie, a existat temerea că mitropolitul Bălan va fi înlăturat din funcţie alături de alţi ierarhi ortodocşi activi în Transnistria, precum Tit Simedrea, mitropolitul Bucovinei, respectiv Nifon Criveanu, mitropolitul Olteniei.

Acest lucru nu s-a întâmplat întrucât mitropolitul Bălan şi-a arătat utilitatea faţă de sovietici si noul regim din Romania.

  În anul 1948, după moartea patriarhului Nicodim Munteanu, care se opusese unei anexari  în stil sovietic a Bisericii Române Unite cu Roma de către Biserica Ortodoxă Română, mitropolitul Bălan a pus în aplicare, împreună cu patriarhul Iustin Moisescu, planul de desfiinţare a Bisericii Unite.

 

 

 

 

 

 

 1883: Papa Leon al XIII-lea, prin Scrisoarea apostolică «Praecipuum munus», a ridicat Vicariatul Apostolic al Valahiei la rangul de Arhiepiscopie cu reședința în București.

Ignatius Paoli, primul Episcop de Bucuresti

Tot atunci a fost numit și primul titular al Arhidiecezei în persoana episcopului Ignatius Paoli din Congregaţia Pasioniştilor, care, din anul 1870, era Episcop de Nicopole şi Administrator Apostolic al Valahiei.

Arhiepiscopului Paoli i se datorează deschiderea primului seminar pentru formarea clerului diecezan şi construirea Catedralei Sfântul losif din Bucureşti.

El a fost cel care l-a încoronat pe primul rege al României, Carol I al României, în anul 1881.

  La 8 decembrie 1984, Monseniorul Robu a fost consacrat Episcop la Roma, în Capela Paulină din Vatican, de E.S. Card. Agostino Casaroli, iar în 1990 a fost numit Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti.

Instalarea solemnă în Catedrala „Sfântul Iosif” din Bucureşti a avut loc în ziua de 29 aprilie 1990, în prezenţa Arhiepiscopului Angelo Sodano, delegat al Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea

 

 1886: S-a născut Radu I. Vlădescu, profesor universitar, medic şi biochimist, membru titular al Academiei Române din 1955 şi al academiilor de medicină şi medicină veterinară din Paris; (m. 1963).

1897: 27.04 (s.v)/ 10.05 (s.n.) – S-a născut la Sankt Petersburg, in Rusia, pictorul român de origine danezo-norvegiană Gheorghe Löwendal, cunoscut prin arta sa ca „Pictorul Bucovinei şi al ţăranului român”;  (d. 18 februarie 1964, Bucuresti).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Era primul fiu al lui Laurenţiu II baron Löwendal, ofiţer în armata ţaristă.Baronii Löwendal erau descendenţii lui  Ulrich Frederick Gyldenløve, născut în 1638, fiul regelui Frederic al III-lea al Danemarcei  şi Norvegiei.

Mama lui George, Liubov Gavrişova, era fiica lui Lev Osipovici Gavrişov, ofiţer erou al Flotei Ruse a Marii Negre.

A studiat la Academia de Belle Arte din Sankt Petersburg.

L-a atras  teatrul, pictura,  gazetăria si a fost de asemenea fost regizor, maestru de balet, director de scenă, actor. A lucrat la Teatrul Buff din Chişinău (1918-1922), la diverse teatre din Bucureşti (1922-1926), la Teatrul Naţional din Cernăuţi (1926-1937), la Teatrul din Craiova (1942-1943). Profesor la Institutul „Nicolae Grigorescu”, Bucureşti (1950-1957) şi la Şcoala Populară de Artă din Suceava.

A creat portretele unor personalităţi precum Gala Galaction, Radu Boureanu, N. D. Cocea, Liviu Rebreanu ş.a.George Löwendal are şi lucrari de artă monumentală. Este si autorul unui volum de poezii. 

 

 

 

 

 

 

1906: S-a născut la Bucuresti, juristul român de origine evreiasca Eugen A. Barasch, autorul unor importante lucrări de drept civil şi de dreptul familiei.

A fost  membru corespondent al Academiei Române din 1963; (m. 1987, Bucuresti).

A absolvit Facultatea de Drept a Universitatii Bucuresti, cu distinctia magna cum laude, ulterior urmand cursurile doctorale ale Facultatii de Drept din Paris.

A publicat o serie de carti de studii privind dreptul contractelor, raspunderea civila delictuala, punand accentul pe problematica cauzei obligatiilor, lucrari pe tema dreptul familiei si studii de drept international.

 

 

 

 

 

1908: S-a născut la Tamaoani, Frumușita, jud.Galați, actorul Toma Dimitriu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A activat ca actor in cadrul Teatrului National din Bucuresti si a facut parte din Comitetul Cinematografiei de la acea vreme. In afara pieselor de teatru jucate pe scena, au ramas pentru memoria publicului si peliculele in care a fost ales pentru diverse roluri.

Prin Decretul nr. 43 din 23 ianuarie 1953 al Prezidiului Marii Adunari Nationale al Republicii Populare Romane, actorului Toma Dimitriu i s-a acordat titlul de Artist Emerit al Republicii populare Romane „Pentru realizari deosebite, pentru realzari valoroase in arta si pentru activitate merituoasa”.

Actorul Toma Dimitriu s-a stins din viata pe data de 19 septembrie 1984.

1918: A murit Constantin Moroiu, fondatorul Marii Loji Naţionale din România (1880); (n. 1837).

 

 

 

 

1909: Sultanul otoman Abdul Hamid al II-lea, este înlăturat de mișcarea „Junilor Turci”, fiind succedat de fratele său, Mehmed al V-lea.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A  fost al 34-lea sultan al Imperiului Otoman si a  domnit din data de 31 august 1876  până la detronarea sa.

Pe  23 decembrie 1876, sub presiunea aliaților europeni ai Imperiului, revoltați de cruzimea cu care fuseseră reprimate revoltele din Bosnia-Herțegovina și Bulgaria, a decretat prima Constituție a Imperiului Otoman, prin care se consfințea trecerea de la monarhia absolutistă la monarhia constituțională.

Prima perioadă constituțională s-a încheiat în urma tulburărilor istorice la 13 februarie 1878, prin dizolvarea Parlamentului.

A condus Imperiul Otoman în  timpul razboiului ruso-romano-turc din 1877-1878, care a avut ca urmare pierderea a două treimi din teritoriile din Balcani ale Turciei.

 

 

 

 

 

1919: In sala Palatului Sfatului Ţării din Chișinău, este convocată Adunarea generală a Partidului Ţărănesc Basarabean din România.

Adunarea a ales Comitetul Central al acestui partid, compus din 17 membri: Pantelimon Halippa, D. Ciugureanu, Ion Inculeţ, V. Bîrcă, Ştefan Ciobanu, N. Bivol, Ion Pelivan, Ion Buzdugan, Anton Crihan, P. Erhan, Ştefan Holban, I. Ioncu, V. Mîndrescu, M. Minciună, Gherman Pîntea, N. Secară şi N. Suruceanu.

 

 

 

 

 

 

1931: Genialul compozitor român George Enescu a terminat orchestrația operei „Oedip”, creație pe care a dedicat-o Mariei Rosetti-Tescanu.

 

 

 

 

 

Fișier:Enescu24.jpg

 

 

 

 

 

 

1936: S-a născut filosoful şi profesorul universitar Gheorghe Al. Cazan; (m. 2009).

 

 

 

 

1941: La solicitarea lui Iuliu Maniu, ca reprezentant al „opoziţiei unite” a PNŢ-PNL, a avut loc o întrevedere cu reprezentanţii guvernelor englez şi american, prilej cu care s-au stabilit mijloace de legătură şi comunicare, în situaţia întreruperii relaţiilor diplomatice.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Iuliu Maniu a cerut între altele, să se garanteze anularea dictatului de la Viena şi graniţele României din 1938 şi să recunoască „opoziţia unită” drept reprezentant legitim al României.

În răspunsul lor, cele două guverne se eschivau să garanteze frontierele româno-sovietică şi româno-bulgară existente inainte de 1940.

 

 

 

 

 

 

 

1948: Liderul comunist român  Lucrețiu Pătrășcanu, a fost arestat din ordinul dictatorului Gheorghiu – Dej, impreuna cu Lena Constante, Elena Patrașcanu, Bellu Zilber, Harry Brauner, sub acuzația falsă de complot.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1950: A murit poetul şi prozatorul Horia Bonciu, (pseudonimul lui Beniamin Haimovici), autor al volumelor de poezii „Lada cu nuci”, romanele „Bagaj”, „Pensiunea doamnei Pipersberg”; (n. 19 mai 1893).

 

 

 

 

 

 

 

 

1953: A decedat în detenţie, în lagărul de la Sighetu Marmaţiei, istoricul  şi omul politic Gheorghe I. Bratianu, profesor universitar si membru al Academiei Române.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

S-a născut la 3 februarie 1898 la Ruginoasa, județul Iași.

Era fiul omului politic liberal lui Ion (Ionel) I.C.Bratianu şi al prinţesei Maria Moruzi-Cuza, văduva fiului lui Cuza, Alexandru şi nepotul lui Ion C. Brătianu.

Din 1924 a fost profesor universitar la catedra de istorie universală a Universitatii din Iasi,  iar din 1940 al Universitatii din Bucuresti.

În 1942  este ales membru titular al Academiei Romane iar intre 1935 si 1947 a fost  director al Institutului de Istorie Universală din Iași (1935-1940) și apoi alInstitutului de Istorie Universală „Nicolae Iorga” din Bucuresti ( 1941 -1947).

În anii ’30, a fost șeful unei fracțiuni dizidente a Partidului National Liberal, pe care o înființase

A murit în condiții încă neelucidate intr-una din zilele dintre 23 si 27 aprilie 1953 . Potrivit mărturiilor altor deținuți, se pare că s-a sinucis prin strangulare, neputând să mai suporte chinurile detențiunii.

După alte surse se presupune că a fost bătut de un gardian până când Gheorghe Brătianu a murit.

În 1971  familia a fost autorizată de guvernantii comunisti să-l dezgroape din cimitirul din Sighet  și să-l reînhumeze în cavoul Brătienilor de la Florica/Stefanesti, judetul Arges.

 

 

 

 

 

 

1965: S-a născut la Baia Mare, Andrei Bodiu, poet, prozator, eseist, critic literar, profesor şi decan (2004-2012) la Facultatea de Litere a Universităţii Transilvania din Braşov; (m. 3 aprilie 2014, Oradea).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A fost redactor-şef al revistei Interval. Membru al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România (ASPRO) şi Uniunii Scriitorilor din România.

Şi-a început activitatea literară ca membru al grupului de la Braşov, grup format în anii ’80 împreună cu poeţii Simona Popescu, Caius Dobrescu şi Marius Oprea şi fost membru al cenaclului Universitas. A debutat în 1991, în volumul colectiv intitulat Pauză de respiraţie, publicat în colaborare cu Simona Popescu, Caius Dobrescu şi Marius Oprea.

 

 

 

 

 

 

 

 1968: S-a născut la Iasi, regizorul și scenaristul român Cristian Mungiu.

A studiat limba şi literatura engleză şi americană şi a lucrat o perioadă ca profesor, precum şi ca ziarist şi moderator la radio şi la televiziune.

În anul 1998 a absolvit cursurile Academiei de Teatru şi Film din Bucureşti, contribuind apoi în calitate de regizor secund la filme cunoscute precum Le Capitaine Conan (1996, regia Bertrand Tavernier) şi Train de Vie (1998, regia Radu Mihăileanu).

 

 

 

 

 

 

 

 

A regizat câteva scurtmetraje, pentru care a primit mai multe premii, printre care şi cel pentru cel mai bun regizor, la Festivalul Dakino, în anul 2000, pentru filmul Zapping.

Lungmetrajul sau Occident (2002) a fost prezentat în cadrul secţiunii Quinzaine des Réalisateurs la Festivalul de la Cannes, obţinând Marele Premiu la Festivalul Internaţional de Film Transilvania.

Alaturi  de alţi regizori tineri, printre care Hanno Hoefer, a regizat filmul Amintiri din epoca de aur, care consta din 6 scurtmetraje.

Filmul sau 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile (2007) l-a făcut celebru pe regizorul Cristian Mungiu, prin selectarea sa de către juriul Festivalului de Film de la Cannes.

După ce a primit Premiul acordat de către Federaţia Internaţională a Presei Cinematografice şi premiul acordat de administraţia educaţiei naţionale din Franţa, regizorul Cristian Mungiu a câştigat la 27 mai 2007 Marele Premiu al Festivalului Internaţional de Film de la Cannes – Palme d’Or. Filmul a fost nominalizat şi la premiile „Globul de Aur”.

La data de 28 mai 2007, i-a fost conferit printr-un decret prezidential Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler , „pentru contribuţia sa, prin care s-a evidenţiat ca exponent al tinerei generaţii de regizori români, la promovarea la nivel mondial a cinematografiei naţionale”. 

In 2012  a obtinut Premiul pentru cel mai bun scenariu la Festivalul de Film de la Cannes (2012) pentru filmul După dealuri

În 2013, Cristian Mungiu a făcut parte din juriul competiţiei oficiale a celei de-a 66-a ediţii a Festivalului de Film de la Cannes prezidat în acel an de regizorul şi producătorul Steven Spielberg.

Sora lui, Alina Mungiu-Pippidi, medic psihiatru de profesie, a devenit cunoscută ca politolog, activist civic şi analist politic.

 

 

 

 

 

1979: A murit matematicianul Gheorghe Vrănceanu, creator al şcolii moderne române de geometrie diferenţială; membru titular al Academiei Române din 1955  şi profesor universitar; (n. 30 iunie 1900, satul Valea Hogei, comuna Lipova, judeţul Bacău).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Opera sa matematică însumează peste trei sute de memorii, lucrări şi articole publicate în reviste de mare circulaţie şi cuprinde toate ramurile geometriei moderne, de la teoria clasică a suprafeţelor, la noţiunea de spaţiu fibrat, la care a descoperit domenii noi, a creat modele eficiente şi a rezolvat probleme importante.

Lucrarile sale au influenţat opera unor matematicieni ca: T. Y. Thomas, V. V. Wagner, K. Yano, A. G. Walker, K. Nomizu, S. Kobayashi.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1990: Sovietul Suprem al R.S.S.Moldoveneşti a aprobat tricolorul ca drapel de stat.

 

 

 

 

Gheorghe Ghimpu arborează Tricolorul pe clădirea Parlamentului R.S.S.M., 27 aprilie 1990, actualmente Preşedenţia R.Moldova

Gheorghe Ghimpu arborează Tricolorul pe clădirea Parlamentului R.S.S.M., 27 aprilie 1990, actualmente Preşedinţia R.Moldova

 

 

 Patriotului Gheorghe Ghimpu i-a revenit meritul de a înălţa tricolorul pe clădirea Parlamentului, actualmente clădirea Preşedinţiei Republicii Moldova.

Liderul Partidului Liberal din Republica Moldova – Mihai Ghimpu  şi-a amintit că fratele sau Gheorghe Ghimpu, cel care a inaltat  primul tricolor pe clădirea Parlamentului, a umblat cu drapelul mai multe zile  înfăşurat de corp, aşteptînd cu nerăbdare ziua cînd urma să-l arboreze.

Scriitorul şi deputatul Ion Hadîrcă a comunicat ulterior că “atunci cînd a arborat tricolorul la 27 aprilie deasupra Parlamentului, nu pricepeam de ce îşi risca viaţa ridicîndu–se la nişte inălţimi ameţitoare.

Mai tîrziu am inţeles că numai Gheorghe Ghimpu putea face acest lucru. Sunt puţini în lumea celor drepţi care ar fi trăit o asemenea clipă în viaţa lor”.

 

 

 

 

Gheorghe Ghimpu, revoluţionar, profesor şi fondatorul mişcării de eliberare naţionale româneşti din R.S.S.M.

Foto: Gheorghe Ghimpu, revoluţionar, profesor şi fondatorul mişcării de eliberare naţionale româneşti din R.S.S.Moldovenesti.

Detalii… Gheorghe Ghimpu, biografie.

La 23 aprilie 2010 Parlamentul R.Moldova a decis ca ziua de 27 aprilie să fie declarată drept “Ziua drapelului de stat“.

 

 

 

 

 

 

 

 

2002: Prof. dr. Andrei Pleșu, fondator și rector al Institutului de studii avansate New Europe College din București, a primit Premiul „Joseph-Bech” pe anul 2001.

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru andrei pleșu photos

 

   Andrei Pleșu

 

 

Premiul „Joseph-Bech” a fost initiat in 1976  in memoria omului de stat luxemburghez, sustinator fervent al ideii unei Europe unite.

Arpad Goncz (Ungaria), Francois Mitterrand (Franta), Lord Howe of Aberavon (Marea Britanie), Alois Mock (Austria) sunt numai cateva dintre personalitatile care au fost distinse dupa ’90 cu acest premiu, pentru stradaniile lor in vederea unificarii europene. 

Bursa de studii care insoteste in mod obisnuit acest premiu a fost acordata d-nei Silvia Marton, doctoranda la Facultatea de Studii Politice si Administrative a Universitatii Bucuresti.

 

 

 

 

 

 

2000: A murit la Berlin,  Ovid S. Crohmălniceanu, prozator, critic și istoric literar român de origine evreiască; ( (n. Moise Cohn, 16 august 1921, Galaţi).

 

 

 

 

 

  

 

 

 

 

 

A fost fiul lui Lazăr Cohn şi a Esterei, născută Leibovici şi căsătorit cu nepoata lingvistului Heimann Hariton Tiktin. A urmat studiile la Institutul Politehnic din Galaţi, întrerupte în 1940.

Le-a continuat între anii 1944-1947 la Politehnica din Bucureşti, unde a devenit licenţiat în construcţii. 

A murit în anul 2000 la Berlin, unde emigrase în 1992, în acelaşi timp cu soţia sa, care se afla internată într-un alt spital.

  În anul 1944, a debutat în revista de stânga „Ecoul”. Între 1947 – 1951 a devenit editor al revistei Contemporanul”, între 1951 – 1953 a lucrat la Editura Didactică şi Pedagogică, la revistele Viaţa Românească şi Gazeta literară, unde a fost redactor şef adjunct între 1963-1966.

Inceputurile sale literare au fost marcate  de ideologia marxistă: în 1950 critica, de exemplu, avangarda româneasca considerându-i pe suprarealiştii (de origine evreiască) Victor Brauner, Gherasim Luca şi Jack Herold, duşmani ai realismului socialist. Opera ulterioară, precum sinteza sa Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale îl plasează în rândul celor mai importanţi istorici literari români postbelici.

Din 1966 a devenit profesor la Facultatea de Litere din Bucureşti.

A lansat o serie de prozatori postmodernişti tineri. A condus cenaclul de proză  Junimea, şi a publicat antologia Desant ’83.A scris si literatură fantastică si de anticipaţie.

 

 

 

 

 

 

2002: Echipa masculină de seniori a României a devenit campioană europeană la gimnastică, cu ocazia desfășurării celui de-al 25-lea Campionat European.

 

 

 

 

 

 

 

 

2007: A decedat  Simona Constantinescu, actriţă a teatrului orădean, interpreta a  peste 150 de personaje, printre care „Play Strindberg””de Friedrich Dürrenmatt, „Pescăruşul” de A.P.Cehov, „Tartuffe” de Moliere, „Macbeth” de William Shakespeare, „Steaua fără nume” de Mihail Sebastian, „Pygmalion” de G.B.Shaw. (n. decembrie 1929).

 

 

 

 

 

 

 

Imagine similară

 

 

 

 

 

 

2012: Cabinetul condus de primul ministru Mihai-Răzvan Ungureanu a fost demis, ca urmare a adoptării de către Parlament  a unei moţiuni de cenzură iniţiate de PSD şi PNL şi intitulate „Opriţi Guvernul şantajabil. Aşa nu, niciodată!”.

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru Mihai-Răzvan Ungureanu photos

 

 

 

 

 

Preşedintele Partidului Social Democrat, Victor Ponta, co-preşedinte al Uniunii Social Liberale, a fost desemnat  de preşedintele Traian Băsescu, candidat la funcţia de prim-ministru, fiind numit prim-ministru la 7 mai 2012.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CITITI SI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/04/27/o-istorie-a-zilei-de-27-aprilie-video-3/

 

 

 

 

 

 

27 aprilie – Calendar creștin ortodox

 

 

 

 

  Coborârea la iad a Mântuitorului; Sfântul Apostol Simeon, ruda Domnului

 

 

 

Sfânta și Marea Sâmbătă

In Sfânta și Marea Sâmbătă prăznuim îngroparea Mântuitorului și pogorarea Sa la iad. Sâmbata Mare este o taină, pentru ca deși sâmbăta înseamnă odihnă, ea este totuși o lucrare.

Apostolul Petru spune că S-a pogorat la iad și „a propovaduit și duhurilor tinute in inchisoare” (I Petru 3: 19).

Deci, în răstimpul dintre moarte și inviere, când trupul Său zăcea în mormânt, Hristos a coborât cu sufletul Lui indumnezeit printre cei adormiți, ținuti până atunci sub stăpânirea celui rău, și le-a propovăduit cuvântul Evangheliei. Însă nu toți morții au răspuns la chemarea lui Hristos.

Au fost mulți care nu puteau să inteleagă cuvintele Sale din cauza invârtoșării lor spirituale, sau auzindu-L, nu voiau sa-I primeasca îndemnul.

În iad, Hristos a vestit eliberarea celor legati de diavol, a celor care au crezut în cuvintele Sale.

Sfântul Epifanie al Ciprului graiește: „Ieri L-au lovit, astazi loveste El locuința iadului cu fulgerul dumnezeirii. Ieri L-au legat, astazi El strange in obezi pe tiranul diavol cu legaturi nedezlegate. Ieri L-au osandit, astazi daruieste libertate celor osânditi.

Ieri slujitorii lui Pilat L-au batjocorit, astazi portarii iadului L-au vazut si s-au cutremurat. (Sfantul Epifanie al Ciprului, Cuvânt la ingroparea Trupului Dumnezeiesc al Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos).

Când se spune ca Iisus a coborât la iad nu trebuie sa se creadă ca este vorba de locul de osanda a celor pacatosi, ci pur si simplu de imparăția morților, unde zăceau drepții si păcătoșii.

Este acel loc biblic, unde sălășluiau sufletele celor adormiți, indiferent de comportarea lor în viața (Natalia Manoilescu, Iisus Hristos Mantuitorul in lumina Sfintelor Evanghelii).

Taina Sâmbetei celei Mari este redată în Sinaxarul acestei zile astfel: „In mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul și pe tron impreună cu Tatăl și cu Duhul ai fost, toate umplându-le, Acela ce ești necuprins Hristoase, Dumnezeule!”.

Fiul lui Dumnezeu care s-a facut Om pentru mantuirea noastra, nu s-a despartit de trupul Sau din mormant si nici de sufletul Său coborat la iad.

Trupul Sau fiind unit cu dumnezeirea Sa, trecere printr-o schimbare desavarsita de induhovnicire. Din acest motiv, trupul Mantuitorului nu intra in descompunere si poate trece cu el prin usile incuiate, dupa Invierea Sa.

Iar sufletul Mântuitorului coboară la iad, dar nu ca sufletul unui simplu om, ci ca sufletul lui Dumnezeu-Omul, deci unit cu dumnezeirea Sa. Si prin puterea Sa dumnezeiasca ridica din iad pe toti cei care l-au asteptat cu credinta.

Coborârea la iad este o lucrare mantuitoare, o lucrare de zdrobire a portilor iadului.

Biserica marturiseste ca Hristos prin pogorarea Sa la iad a sfaramat portile iadului, ca aceasta inchisoare sa ramana neputincioasa. Nu spune ca le-a deschis, pentru ca acest lucru lasa sa se inteleaga ca ele pot fi inchise din nou. Insa, zdrobirea ne descopera ca nimeni nu mai poate reface acel lucru nimicit de Hristos.

Sfantul Ioan Damaschin, autorul Canonului Sfintelor Pasti, spune: „Desi Hristos a murit ca un om, iar sufletul Sau S-a desprins din preacuratul Sau trup, dumnezeirea Lui a ramas nedespartita de amandoua, adica atat de trup, cat si de suflet”.

Astfel, Hristos se pogoara in iad nu in postura de rob, ci de Stapan al vieții si al morții, Biruitor al iadului, Izbăvitor al celor aflați aici.

 

Sursa:CreștinOrtodox.ro

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

  3. ro.wikipedia.org.

  4. mediafax.ro;

  5. Istoria md.

  6. worldwideromania.com;

  7. Enciclopedia Romaniei.ro

  8. rador.ro/2015/ calendarul-evenimentelor

  9. https://www.crestinortodox.ro/paste/saptamana-patimilor/sfanta-marea-sambata 

27/04/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: