CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ZIUA DE 25 APRILIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 25 aprilie în istoria noastră

1523:  In  timpul domniei  sultanului otoman Soliman Magnificul, paşa de Nicopole, Mehmed-bey, îl  înlătură pentru a treia oară pe Radu de la Afumaţi de pe tronul Munteniei.

Radu de laAfumați - frescă, Foto: Adevărul

Radu de la Afumaţi, de cinci ori domn al Munteniei 1522-1529

 

Spre deosebire de primele două incursiuni armate in Muntenia, de această dată, Mehmed-bey nu se aşează singur la domnie și instalează un domn pământean, pe Vladislav al III-lea.

Boierii Craioveşti il sprijină pe noul domn. Radu de la Afumaţi, e silit să se retragă din nou în Transilvania.

Radu de la Afumaţi, era fiul lui Radu al IV-lea cel Mare al Munteniei şi a domnit de cinci ori în perioada 1522 – 1529, ducînd o luptă aprigă cu otomanii.

Ginere a lui Neagoe Basarab,el s-a căsătorit cu Ruxandra, la 21 ianuarie 1526, iar dupta moartea sa aceasta a devenit soţia unui alt voievod, Radu Paisie.

Semnificaţia efortului antiotoman purtat cu mijloace modeste de Radu de la Afumaţi este deosebită, deoarece Poarta Otomană a fost obligată să renunţe la transfomarea principatului Muntenia în paşalîc.

Este remarcabil faptul că Radu de la Afumaţi a reuşit  să zădărnicească planurile otomane, chiar în apogeul domniei sultanului Soliman Magnificul, care zdrobise Serbia la 1521 şi Ungaria în Bătălia de la Mohacs la 1526, transformîndu-le în paşalîcuri.

Inscripţia de pe mormîntul lui Radu de la Afumaţi de la Curtea de Argeş aminteşte de 20 de bătălii purtate de acesta.

La îndemnul Craioveştilor s-a supus un timp sultanului, iar la sfîrşitul domniei, când a încercat să reia politica antiotomană, boierii au urzit un complot şi l-au ucis.

Se spune că ar fost ucis împreună cu fiul său Vlad de către boierii Neagoe şi Drăgan în timp ce se afla în biserica numită Cetăţuia (sec. XV), situată în nordul oraşului Rîmnicu Vîlcea.

 1619: E ste semnat Tratatul de alianţă de la Alba Iulia dintre Gavril Movilă (domn al Munteniei) şi Gabriel Bethlen (domn al Transilvaniei), care prevedea modalităţile de soluţionare a litigiilor de hotar şi restituirea reciprocă ţăranilor şerbi şi a ţiganilor fugiţi.

1687: A încetat din viaţă Ion Căianu (Caioni) (n.8 martie 1629), compozitor şi organist român, de la care s-a păstrat Codicele Caioni, o importantă culegere de piese muzicale.

 

Imagini pentru Ion Căianu (Caioni)photos

A  fost un călugăr franciscan din Transilvania, primul autor român de muzică cultă, constructor și reparator de orgi, culegător de folclor și precursor al iluminismului.

În 1675 Căianu a fondat o tipografie la Sumuleu Ciuc , unde și-a tipărit propriile publicații, precum și manualele scolare   necesare pentru școala franciscanilor din aceasta localitate. În legătură cu originea sa, Ion Căianu însuși notează:„Natus valachus sum” („M-am născut român”).

Codex Caioni cuprinde 346 de piese foarte variate, reflectând pe deplin interesele muzicale ale epocii (îndeosebi pe cele ale lumii orasenesti  ). Pe lângă câteva dansuri transilvane (de interes pentru folcloristii  de mai târziu) și un număr mic de bucăți compuse de Căianu însuși, marea majoritate a pieselor notate în codice aparțin unor compozitori vestici  de  madrigale, motete,arii dar si piese instrumentale.

 Analiza conținutului culegerii oferă o vedere de ansamblu asupra muzicii gustate în Transilvania secolului XVII. Ținând cont de mărturiile foarte fragmentare în privința muzicii românești premergătoare secolului al XIX-lea, descoperirea  Codex Caioni atestă cu lux de amănunte interesele corespunzătoare unei perioade disputate din istoria culturii române – epocă când au pătruns simultan influențele (contradictorii) Renasterii  târzii și ale Barocului.

Ghidându-ne după codice, în viața muzicală a epocii pare să fi coexistat o mare diversitate a preferințelor.

 De interes s-a dovedit a fi marcarea provenienței unor piese („dans valah” –Olah Tancz„”dans din Nireș“ – Nyiri Tancz), cât și confirmarea răspândirii unor dansuri practicate și azi – este cazul „dansului lui Lazăr Apor” (Apor Lazar Tancza), foarte apropiat de melodia „Banu Maracine” .

 

1840: Tăranilor din Basarabia ţaristă le-a fost acordat dreptul de a se strămuta pe pămanturile statului, în baza aceloraşi condiţii de care se bucurau ţăranii din imperiu.

 

1841: S-a născut (la Kalipetrova, Bulgaria) Zaharia Petrescu, general, medic, fost  elev şi colaborator al lui Carol Davila, care s-a format la școala de chirurgie a lui Carol Davila de la Spitalul Mihai Vodă și apoi la Facultatea de Medicină din Paris. A fost membru corespondent al Academiei Române din 1885.

A fost medicul-şef al Corpului 1 de Armată în timpul Războiului de independenţă (1878-1879). Generalul Zaharia Petrescu a fost numit director dupa înființarea Institutului Medico-Militar, prin Înaltul Decret Regal nr. 2824 din decembrie 1883, publicat în Monitorul Oficial nr. 2/23.01.1884.

Fișier:General dr. Zaharia Petrescu.jpg

A facut  cercetări de farmacologie şi de terapeutică generală – „Elemente de terapeutică şi materie medicală”, primul tratat de acest fel din România si a fost un  precursor al chimioterapiei;   (m. 1901)

Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Șuțu, l-a examinat p Mihai Eminescu la 20 martie 1889. Concluzia raportului medical a fost următoarea: „dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut”

1877: In timpul razboiului ruso-turc, localitatea dunareană Reni, din  gubernia Basarabia, a fost bombardată de de artileria turcă.

 

 

1885: Patriarhia Ecumenică de Constantinopol recunoaşte autocefalia Bisericii Ortodoxe Române.

Patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea a trimis mitropolitului primat Calinic Miclescu, în calitate de preşedinte al Sfântului Sinod al BOR, Tomosul de autocefalie prin care “cu bucurie sufletească binecuvintează Biserica Ortodoxă Română, recunoscându-o autocefală întru toate de sine ocârmuită”.

După proclamarea autocefaliei BOR de către autorităţie de stat româneşti, la 3 decembrie 1864, a urmat un proces dificil şi îndelungat, la nivelul corespondenţei şi al tratativelor diplomatice politico-bisericeşti, până la recunoaşterea ei canonică din partea Patriarhiei Ecumenice, în 1885.

In 20 aprilie 1885, Sinodul nostru a trimis scrisoarea oficială de  recunoaştere a  autocefaliei, iar  la 25 aprilie s-a convocat Sinodul Patriarhal şi s-au întocmit: Tomosul de recunoaştere a autocefaliei şi două scrisori una către mitropolitul  primat Calinic Miclescu şi alta către primul  ministru D.A Sturza.

Cele trei documente exprimau , într-un cadru solemn, recunoaşterea  autocefaliei BOR, ca un fapt legitim în concordanţă cu canoanele bisericeşti şi cu realităţile istorice.

În data de  7 mai a fost  trimisă o scrisoare  de  mulţumire Patriarhiei  Ecumenice ,pentru gestul recunoaşterii.

Autocefalia (sau autoguvernarea – literalmente termenul înseamnă că „își este propriul său cap”), desemnează statutul unei Biserici locale din Biserica Ortodoxă, al cărei ierarh întâistătător (sau primat) nu trebuie să răspundă înaintea nici unui episcop de rang superior.

Când un Sinod Ecumenic sau un episcop întâistătător (de exemplu un patriarh) eliberează o provincie ecleziastică de sub jurisdicția (ascultarea) sa, cu păstrarea deplinei comuniuni între Biserica provinciei respective și ierarhia de sub ascultarea căreia iese, înseamnă că respectivul sinod sau episcop întâistătător acordă Bisericii provinciei respective autocefalia. 

 

 

1894: La 25 aprilie – 13 mai 1894 are loc la Cluj in  Transilvania, procesul politic intentat de către guvernul maghiar memorandiştilor.

În timpul procesului, 14 membri ai Comitetului Central al Partidului Naţional Român, printre care dr. Ioan Raţiu şi dr. Vasile Lucaciu sunt condamnaţi la închisoare.

 

Memorandumul şi mişcarea generată de Memorandum au reprezentat momentul de vârf al luptei de eliberare naţională a românilor din monarhia austro-ungară din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

De la Supplex Libellus Valachorum (adică memoriul naţiunii române din Transilvania din anul 1791, adresat împăratului Leopold al II-lea al Austriei în vederea recunoaşterii naţiunii române ca parte constitutivă a Marelui Principat Transilvania) la Memorandum (1892) a fost un secol de luptă naţională a românilor, pentru afirmarea şi apărarea drepturilor ce nu se primeau în dar, ci se cuveneau unui popor căruia numai cei rău intenţionaţi puteau să-i conteste continuitatea, trăirea şi supravieţuirea într-o zonă a lumii supusă celor mai grele încercări.

Această acţiune se înscria în Hotărârea adoptată la şedinţa plenară a Conferinţei electorale române din 9 mai 1887, care stabilea ca obiectiv prioritar elaborarea unui  Memorial care urma să fie înaintat Curţii de la Viena pentru a face cunoscută situaţia reală a românilor transilvăneni şi ”toate cauzele pentru care acest popor nefericit nu poate ajunge la folosirea drepturilor competente lui”. (Arh. St. Bucureşti, fond Ioan Raţiu, dosar 45/1889)

De aici se naşte în 1892 celebrul document analitic adresat împăratului sub numele de MEMORANDUM.

Documentul a fost semnat de comitetul care l-a alcătuit: dr. Ioan Ratiu – preşedinte, Gheorghe Pop de Baseşti şi Eugen Brote – vicepreşedinţi, dr. Vasile Lucaciu – secretar general, Septimiu Albini – secretar.

O deputaţie  din 120 personalităţi, intelectuali şi ţărani au dus documentul la Viena.

Împăratul refuză să primească deputaţia.

Documentul rămâne la Ioan Ratiu care-l depune la cancelaria imperială.

Frantz Iosif nu deschide plicul. Îl trimite primului ministru ungur la Budapesta. Primul ministru, nedeschizând plicul, cere prefectului de Turda să-l restituie lui Ioan Raţiu, cu precizarea că nici pe semnatari, nici pe delegaţi nu-i consideră drept reprezentanţi autentici ai românilor.

Românii ţin o Conferinţă naţională în 1893 şi publică MEMORANDUM-ul în TRIBUNA. Oficialităţile intră în panică. Eforturile intense de maghiarizare a populaţiei româneşti tocmai primiseră o lovitura puternică. De aici prigoana jandarmerească şi judecătorească dezlănţuită de guvernul maghiar.

Partidul Naţional Român se solidarizează cu Memorandumul şi cu memorandiştii, iar la memorabila Conferinţă din 1893, Ioan Raţiu şi Nicolae Cristea propun ca, la proces, să nu se vorbească decât româneşte.

 Între 25 aprilie şi 25 mai 1894, s-a desfăşurat la Cluj “procesul memorandiştilor”, în urma căruia 15 membri ai Comitetului Central al Partidului Naţional Roman, în frunte cu Ioan Raţiu, au fost condamnaţi la închisoare

7 mai 1894- Cluj, încep dezbaterile în proces. Oraşul este invadat de mase româneşti venite din Banat, Haţeg, Maramureş.

Vin ziarişti din Franţa, Italia, de peste munţi. Se alcătuieşte un birou de presă. Opinia publică europeană este în alertă. Ministrul Teleszky interzice transmiterea telegramelor de presă.

Ziariştii sunt obligaţi să trimită curieri în fiecare zi la Predeal sau Viena cu telegramele respective.

Inculpaţi: 22 fruntaşi români

23 mai 1894. Procurorul Jeszenszky îşi ţine rechizitoriul.

Fruntaşii Partidului Naţional Roman sunt acuzaţi de: încălcarea legilor, aţâtări la răscoală, trădare de patrie. Sfârseşte rechizitoriul aşa: …”interesele înalte ale statului naţional maghiar cer ca fapte cu scopuri atât de primejdioase să-şi afle răsplata vrednică”.

Declaraţia lui Ioan Raţiu, după rechizitoriu: ”este sub demnitatea acuzaţilor să se apere în faţa unor învinovăţiri absurde”.

De fapt doctorul în drept Ioan Ratiu face un rechizitoriu aspru al hungarismului. Momentul este unul din cele cruciale ale istoriei transilvane:

…”Ceea ce discutam aici, domnilor, este însăşi existenţa poporului român. Existenţa unui popor nu se discută, se afirmă. De aceea nu ne dă în gând să venim înaintea d-voastră, să dovedim că avem dreptul la existenţă. Într-o asemenea chestiune nu ne putem apăra în faţa d-voastră; nu putem decât să acuzăm în faţa lumii civilizate sistemul asupritor care tinde  să ne răpească ceea ce un popor are mai scump: legea şi limba”.

Şi concluzia care exprima esenţa hungarismului: …”Prin spiritul de intoleranţă de rasă, fără seamăn în Europa, osândindu-ne, veţi izbuti numai să dovediţi lumii că maghiarii sunt o nota discordantă în concertul civilizaţiunii” arăta la proces Ioan Raţiu. 

27 mai 1894. Se pronunţă sentinţa. Cel mai primejdios, preotul dr. Vasile Lucaciu, 5 ani temnita; Dr. Ioan Ratiu, 2 ani; Gheorghe Pop de Basesti, 1 an; Demetriu Cornea 3 ani; dr. Daniil P. Barcianu, 2 ani şi 6 luni; Nicolae Cristea, 8 luni; Iuliu Coroianu, 2 ani şi 8 luni; Patriciu Barbu, 2 luni; dr. Teodor Mihali, 2 ani şi 6 luni; Aurel Suciu, 1 an şi 6 luni; Mihail Veliciu, 2 ani; Rubin Patiţia, 2 ani şi 6 luni; Gherasim Domide, 2 ani şi 6 luni; Dionisie Roman, 8 luni; Septimiu Albini, 2 ani şi 6 luni. În total 31 de ani şi 2 luni, plus cheltuieli apăsătoare de judecată.

La 16 iunie 1894, ministrul de interne Hieronimy interzice activitatea Partidului Naţional Român invocând drept pretext lipsa unui statut şi existenţa unor legături cu elemente din străinătate.

Ratiu, Coroianu şi Luaciu sunt întemniţaţi în dura închisoare de la Seghedin. Ceilalti la Vaţ. Aici, în închisoa-rea de la Vaţ, Nicolae Cristea, om bătrân, (avea 61 de ani), cel care şi-a asumat responsabilitatea de a fi contribuit la redactarea documentului, va închide ochii definitiv.

Alti memorandişti şi câţiva ziarişti iau calea temniţelor. Se înăspreşte teroarea jandarmereasca. Foarte mulţi patrioţi iau calea exilului. Cei mai mulţi trec munţii în România.

Autoritatile fanatizează masele ungureşti care năvălesc asupra caselor celor întemniţaţi, prădându-le şi dărâmând o parte din ele.

Răsunetul procesului de la Cluj a declanşat nu numai agitaţie populară, ci şi proteste ale opiniei publice europene, iar  pedeapsa memorandiştilor a atras ample critici din partea unor personalităţi precum Emil Zola, William Gladstone, Georges Clemeanceau sau Lev Tolstoi, toate aceste proteste şi critici ale opiniei publice europene, precum şi intervenţia regelui român Carol I pe lângă curtea din Viena, va atrage graţierea memorandiştilor de către împăratul austro-ungar Franz Iosif, la 15 septembrie 1895.

Perioada care a urmat anului 1894, procesul intentat memorandiştilor ca şi Memorandumul şi mărturiile despre ecoul internaţional al Memorandumului sunt parte integrantă a unei lupte seculare ce va fi încununată, nu fără jertfe şi sacrificii, la 1 Decembrie 1918.

 

 1920: S-a născut medicul Sofia Ionescu-Ogrezeanu, prima femeie neurochirurg din sud-estul Europei; din 1943 a făcut parte din echipa, considerată de aur, a prof. dr. Dimitrie Bagdasar (creatorul şcolii româneşti de neurochirurgie), ea a lucrat alături de doctorii Constantin Arseni şi Ionel Ionescu (devenit din 1945 soţul său). În absenţa altor date bibliografice, poate fi considerată, foarte probabil, prima femeie medic primar neurochirurg de pe continentul european, precum şi a treia femeie neurochirurg cu formaţie completă din lume; (m. 2008).

1920: S-a născut în comuna Spineni, din judeţul Olt, soprana română Ioana Nicola – Știrbei

A studiat la Conservatorul din capitală cu Constanţa Bădescu  şi Livia Vrăbiescu-Vaţianu.

In vara lui 1946, din banii câştigaţi în urma unei serii de concerte susuţinute la Ateneu (de Enescu şi Yehudi Menuhin), se oferă câtorva tineri, ocazia trimiterii la un concurs internaţional, la Helsinki. Un juriu (din care făceau parte: Enescu, Mihail Jora, Alfred Alessandrescu, Alexandru Stroescu, Florica Musicescu şi Cella Delavrancea) i-a ales pe: Ion Voicu, Arta Florescu şi Ioana Nicola.

In ziua de 7 mai 1947, Ioana Nicola debutează la Operă în rolul Margareta din Faust. Pe scena operei l-a cunoscut pe fostul sau sot, regretatul tenor Mihai Stirbei, care facea parte din aristocratica familie Stirbei.

Alaturi de acesta a mers in numeroase turnee in strainatate, in orase ca Sofia (1949), Praga (1951), Moscova si Kiev (1952), Leipzig (1955) si multe altele.

In cei 20 de ani de activitate pe scena Operei Române din Bucureşti, dar şi în turneele întreprinse în Germania, Bulgaria, Cehoslovacia, Rusia i-au fost remarcate dicţiunea, memoria, seriozitatea şi rigoarea, intuiţia stilului, ţinuta scenică, temperamentul actoricesc;  dar – mai mult decât orice – vocea, ca un fluviu învolburat şi o culoare dramatică rară, caldă şi plină de muzicalitate.

  A fost decorata cu inaltul Ordin National „Steaua Romaniei“ in grad de Cavaler.

A murit la Bucureşti, la 13 iulie 2009.

1925: S-a născut  actorul român de teatru și film Vasile Nițulescu ; (d. 11 februarie 1991).

A desfășurat  o prestigioasă activitate teatrală (Teatrul Mic) si a facut roluri memorabile in numeroase filme cum ar fi:  Osînda (1976); Toate pînzele sus (serial TV, 1977) – ep. 1-2; Iarna bobocilor (1977); Iarba verde de acasă (1977); 1977 – Buzduganul cu trei peceți (r. Constantin Vaeni); Profetul, aurul și ardelenii (1978); Pentru patrie (1978); Doctorul Poenaru (1978); 1979 – Clipa (r. Gheorghe Vitanidis); Falansterul (r. Savel Stiopul)
Burebista (1980) s.a.

1925: A murit  compozitorul George Stephănescu; (n.13 decembrie  1843).

Si-a început studiile muzicale în particular în oraşul natal, urmându-le la Conservatorul bucureştean (1864-1867), unde îl are printre profesori pe  Eduard Wachmann (armonie). Îşi continuă pregătirea la Conservatorul din Paris (1867-1871), cu Henri Réber (armonie, contrapunct), Auber şi Ambroise Thomas (compoziţie), Enrico Delle Sedie (canto), A. F. Marmontel (pian).

Întorcându-se în ţară, devine profesor de canto şi operă la Conservatorul din Bucureşti (1872-1904), iar în perioada 1877-1890 este dirijor şi compozitor al Teatrului Naţional din Bucureşti.

A fost inițiatorul reprezentațiilor de operă în limba română și fondatorul a trei societăți lirice premergătoare Operei române.

A compus o dramă lirică, feeria muzicală „Sânziana și Pepelea”, prima simfonie românească, Simfonia în la major, Uvertura națională, două sonate pentru pian și, respectiv, pentru violoncel și pian, un octet pentru coarde și suflători, un cvartet pentru coarde și unul pentru coarde, flaut și pian, lieduri, etc.

Este considerat creatorul şcolii româneşti de canto, printre elevii săi numărându-se cântăreţi de renume mondial precum Elena Teodorini, Hariclea Darclée, Dumitru Popovici-Bayreuth etc. Din consistenta creaţie dedicată scenei de George Stephănescu amintim câteva titluri, acoperind genuri diverse: feeria muzicală Sânziana şi Pepelea (1880), pe un libret de Vasile Alecsandri; opereta Cometa (1900), pe un libret de Theodor Speranţia; drama lirică într-un act Petra (1902).

În fața clădirii Operei Naționale București se găsește un bust de bronz al lui George Stephănescu, realizat de sculptorul Ion Lucian Murnu.

1932: S–a născut la Chișinău (România), Lia Manoliu, atleta română laureată cu aur la Jocurile Olimpice de vară din Mexico 1968, cu bronz la Jocurile Olimpice de vară din Roma 1960 şi la Jocurile Olimpice de vară de la  Tokyo în 1964; (d.9 ianuarie 1998).

Imagine similară

În legislatura 1990-1992, a fost aleasă senator pe listele partidului FSN pentru municipiul Bucureşti

Între anii 1990-1998, a deţinut funcţia de preşedinte al Comitetului Olimpic Român.

1933: A murit dr.Mina Minovici, medic legist, fondatorul şcolii româneşti de medicină judiciară, întemeietorul Institutului medico-legal  şi al Serviciului antropometric din Bucureşti;  (n.30.04.1858).

Mina Minovici

Este faimos pentru studiile sale aprofundate despre  putrefactie,  simularea bolilor mintale și antropologie medico-legală.

A  fost directorul primului Institut  de Medicina Legala din Romania, construit în 1892. Fondator al sistemului medico-legal modern, a fost una dintre cele mai proeminente personaliăți din acest domeniu din Europa timpurilor sale.

1943: S-a născut Valeriu Florin Dobrinescu, istoric şi eseist, fondator al Centrului de Istorie şi Civilizaţie Europeană; (m. 2003).

În perioada 1968-1971 a funcţionat ca profesor de istorie în municipiul Piteşti, devenind, prin concurs, cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol” din Iaşi, Sectorul de Istorie contemporană, în 1971.

A obţinut doctoratul în istorie în 1976, cu o teză privitoare la istoria tineretului universitar din Iaşi în perioada 1914-1947.

În anii 1995-2003 a fost colaborator onorific al Centrului de Istorie şi Civilizaţie Europeană din Iaşi şi profesor titular al Facultăţii de Istorie-Filosofie-Geografie a Universităţii din Craiova.

Din 1996, a fost conducător de doctorat în cadrul Facultăţii de Istorie-Filosofie-Geografie a Universităţii Craiova, specialitatea Istoria relaţiilor internaţionale.

A fost distins cu Premiul „Nicolae Iorga” al Academiei Române, pentru lucrarea Relaţii româno-engleze. 1914-1933 (Iaşi, Editura Universităţii, 1986, 189 p.).

A publicat 22 volume de autor, 54 colaborări la volume, 17 ediţii sau coordonări de volume şi peste o sută de studii şi articole în reviste de specialitate din ţară şi străinătate, la care se adaugă circa 140 de articole cu tematică istorică în diverse reviste culturale.

1945: În Romania sunt declarate monumente istorice cetăţile Histria, Adamclisi, Capidava, Callatis si  Hîrşova.

1947: Apărea „Legea nr. 138 pentru înfiinţarea şi organizarea Universităţii din Craiova şi a Eforiei ei”, publicată în Monitorul Oficial al Regatului României.

1953: S-a născut profesorul  universitar si scriitorul român Liviu Antonesei.

 

 

 

 

Din 1974 pana in 1976 a fost redactor șef-adjunct la revista Opinia studențească. În anii 1980-1983 este redactor șef-adjunct la aceeași revistă.

Între 1978-1989 a fost cercetător în Științele educației la Centrul de științe socioumane al Universității ieșene. Din 1990 este lector la catedra de Științele educației a aceleiași universități. Din 1996 este doctorand în științele educației cu o teză despre pedagogie ca știință a culturii”.

Este autorul a circa o sută de studii științifice din domeniile sociologiei educației, istoriei intelectuale, istoriei și filozofiei culturii, didacticii moderne, metodologiei cercetării educației și științelor politice.

Între 1990-1995 devine redactor șef-adjunct la revista Convorbiri literare, editată de Uniunea Scriitorilor din România. Între 1990-1995 este membru al Uniunii Scritorilor și al consiliului său de conducere; demisionează din ambele în toamna anului 1995.

Este membru al PEN Clubului român din 1990 și al ASPRO de la înființare. Devine director literar-artistic al revistei Timpul din august 1993 și director din 1998; este președinte-fondator al Fundației culturale Timpul” în 2000, instituția editoare a revistei în acest moment.

Din 1974 este autor al circa 1500 de articole, eseuri, cronici în presa culturala și curentă.

În septembrie 2001 și-a susținut doctoratul, iar din ianuarie 2002 a fost promovat conferențiar universitar. Din octombrie 2005 devine prin concurs profesor la aceeași catedră.

A fost tradus in antologii de poezie și în reviste din Ungaria, SUA, Grecia, Italia, Germania, Rusia, Franța etc.

Streiflicht – Eine Auswahl zeitgenössischer rumänischer Lyrik (81 rumänische Autoren), – „Lumina piezișă”, antologie bilingvă cuprinzând 81 de autori români în traducerea lui Christian W. Schenk, Dionysos Verlag 1994.

 

1958: A murit la Bucuresti, Iosif Iser, pictor și grafician român, membru al Academiei Române (n.21 mai 1881, Bucuresti).

A studiat pictura la München şi la Paris. S-a remarcat publicând schiţe satirice pentru „Adevărul” şi „Facla”. A lucrat şi în Franţa la Academia Rancon şi a colaborat cu publicaţii franceze cărora le furniza desene satirice.

În 1936 a înfiinţat, împreună cu Camil Ressu, Gheorghe Petraşcu, Alexandru Steriade şi alţi pictori, gruparea „Arta”.

A participat la numeroase expoziţii în ţară şi în străinătate.
 

Iniţial a fost inspirat de curentul expresionist.

După ce şi-a terminat studiile, Iser a lucrat pentru presa socialistă, la „Facla” şi „Adevărul”, unde a publicat un număr mare de caricaturi.

După al doilea război mondial, a pictat din nou teme socialiste, în special portrete de muncitori. În 1955  a fost ales membru al Academiei Române.  

1992: În perioada 25 – 27 aprilie, cu ocazia Sărbătorilor de Paşti, regele Mihai I efectua prima sa vizită cu caracter privat în România (Suceava, Bucureşti, Curtea de Argeş). Suveranul a fost întâmpinat cu căldură şi entuziasm de români. În Capitală a avut loc o manifestaţie populară la care au participat câteva sute de mii de persoane pe tot traseul de la Piaţa Romană la Piaţa Sf. Gheorghe.

 2005: A avut loc (la Abaţia Neumünster din Luxemburg), ceremonia de semnare a Tratatelor de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană, precedată de reuniunea Consiliului European, care a dat votul final asupra documentelor care consfinţeau calitatea de viitoare membre ale UE pentru România şi Bulgaria.

Pe Tratatul de aderare a României şi-au pus semnătura, din partea română, preşedintele ţării, primul ministru, ministrul afacerilor externe şi cel al integrării europene.

NOTĂ: România şi Bulgaria sunt membre ale Uniunii Europene de la data de 1 ianuarie 2007, (după ce Parlamentele tuturor ţărilor membre ale UE au ratificat cele două tratate semnate la 25 aprilie 2005); numărul ţărilor membre ale UE se ridică astazi la 28.

2009: În România a avut loc un seism cu epicentrul în zona Vrancei, la  o adâncime de 120 km, având o magnitudine de 5.3 grade pe scara Richter.

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/04/25/o-istorie-a-zilei-de-25-aprilie-video-3/

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

 

 

 

Joia din Săptămâna Patimilor (Denia celor 12 Evanghelii); Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului; Sfântul Evanghelist Marcu.

Imagini pentru Sfantul Cuvios Vasile de la Poiana Marului;photos

Sfantul  cuvios Vasile de la Poiana Marului s-a născut în anul 1692 in localitatea Poltava din Ucraina și a venit în Tara Romaneasca, foarte probabil pe vremea lui Constantin Brancoveanu si a Mitropolitului Antim Ivireanu, când viata bisericeasca si culturala a Tării Românești era în apogeu.

Impreună cu ucenicul sau, ieroschimonahul Mihail, si cu alti calugari, a intrat în obstea Manastirii Dalhauti, in apropierea orasului Focsani, unde ramane 20 de ani. Aici este hirotonit preot si la scurt timp numit staret, chiar daca nu avea inca nici 30 de ani.

Sfantul Vasile aduna in jurul sau o obste de peste 40 de calugari sihastri, pe care ii deprinde cu ascultarea, smerenia, tacerea si cu rugaciunea mintii. Astfel, staretul Vasile face din obstea sa o adevarata scoala de traire isihasta.

Dupa ce infiinteaza cateva manastiri in Buzau si Vrancea, se stabileste la Manastirea Poiana Marului.

De numele Cuviosului Vasile de la Poiana Marului se leaga existenta isihasmului romanesc, adica practicarea rugaciunii mintii. Pe langa aleasa sa viata duhovniceasca-ascetica, staretul Vasile era si un bun cunoscator al scrierilor patristice si postpatristice, din care a facut anumite traduceri.

Ca dascal al rugaciunii, marele staret a scris si cateva „Cuvinte“ despre paza mintii, despre rugaciune si crestere duhovniceasca, scurte introduceri la scrierile filocalice, lucrari teologice-ascetice, in limba slavona, care au ramas in manuscris.

A fost parintele duhovnicesc al viitorului staret Paisie de la Neamt, pe care l-a calugarit in anul 1750, la Athos.

Sfantul Cuvios Vasile de la Poiana Marului a trecut la cele vesnice la 25 aprilie 1767. Datorita vietii sfinte, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, in sedinta sa din 4-5 martie 2003, a hotarat ca el sa fie trecut in ceata Cuviosilor Parinti purtatori de Dumnezeu , cu data de praznuire 25 aprilie.

 

 


Sfantul Apostol si Evanghelist Marcu l-a insotit pe Sfantul Apostol Pavel si pe Barnaba, varul sau, in prima calatorie misionara, iar dupa ce merge cu Barnaba in Cipru, il insoteste din nou pe Sfantul Apostol Pavel la Roma. Acolo se intalneste cu Sfantul Apostol Petru si dupa predica lui va scrie Evanghelia care ii poarta numele.

Dupa traditie, Sfantul Marcu a infiintat Biserica din Alexandria, unde a fost numit episcop. Se crede ca a murit martir in timpul sarbatorilor de Paste, fiind scos din catacomba in care savarsea Sfinta Liturghie, legat cu funii si tarat prin oras.

Sfantul Evanghelist Marcu, pomenit de Biserica noastra la 25 aprilie, este intemeietorul si ocrotitorul Patriarhiei Alexandriei.

Leul, semnul distinctiv al Sfantului Marcu, se afla pe blazonul Patriarhiei pentru a arata originea apostolica a crestinismului din aceasta zona a Africii.

Aceasta este una din cele cinci patriarhate antice ale Bisericii, membra a „Pentarhiei”. Ocupa locul al doilea in diptice, dupa Patriarhia Ecumenica.

 

Bibliografie (surse):

 

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

  3. ro.wikipedia.org.

  4. mediafax.ro;

  5. Istoria md.

  6. worldwideromania.com;

  7. Enciclopedia Romaniei.ro

  8. rador.ro/2015/ calendarul-evenimentelor

  9. Crestin Ortodox. ro;

     

25/04/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Fascinația pentru Marx în vremuri de criză

Fantoma lui Marx în vremuri de criză

 

Neomarxiștii din cele patru zări exultă. Marele Nouriel Roubini, economistul apocaliptic care ar fi prevăzut criza, ne spune că Marx a avut dreptate.

“Karl Marx a spus-o bine. La un moment dat, capitalismul se poate autodistruge pentru că nu poţi transfera venituri dinspre forţa de muncă spre capital fără să se înregistreze un exces de capacitate de producţie şi lipsa unei cereri agregate. Asta se întâmplă acum”. *

Roubini ar fi evitat ridicolul dacă și-ar fi găsit puțin timp, între desele sale declarații pentru presă de când a devenit jucăria favorită a jurnaliștilor, să citească puțină critică a marxismului. Ar fi aflat, poate, că declarației sale din 2011 i-a răspuns filozoful Raymond Aron încă din 1955:

“Nodul demonstrației, în Capitalul, este concepția potrivit căreia salariul, ca orice marfă, ar avea o valoare, determinată de nevoile muncitorului și ale familiei sale. Or, această concepție este fie considerată într-un sens riguros și, în acest caz, creșterea salariilor în Occident o respinge fără drept de apel, fie interpretată în sens larg, nevoile ireductibile ale muncitorilor depind de psihologia colectivă și, în acest caz, concepția respectivă nu ne mai oferă nimic”.  **

Nu e o noutate invocarea lui Marx în vremuri de criză. Și în criza din 1929-1933 s-a vorbit mult despre “clarviziunea” marxismului. Însă prostia spusă de Roubini ne indică ceva mult mai grav. Ne arată, ca într-o oglindă, cât de mult educația noastră economică și istorică este impregnată în continuare de zgura marxismului.

Friederich Hayek explică cum “nu numai aceia care au transformat în mod conștient studiul istoriei economice într-un instrument de agitație politică – cum stau lucrurile în multe cazuri, de la Marx și Engels la Werner Sombart sau Sidney și Beatrice Webb -, ci și mulți dintre oamenii de știință care credeau cu sinceritate că abordau faptele fără prejudecăți, au produs rezultate care erau aproape la fel de tendențioase”.

“Nu este un accident că cercetătorii istoriei economice din cel mai mare și influent grup din perioada celor șaizeci de ani ce au precedat primul război mondial, Școala istorică germană, se mândreau în același timp cu titlul de Kathedersozialisten (socialiști de catedră); sau că succesorii lor spirituali, instituționaliștii americani, erau în majoritate de înclinație socialistă.

Întreaga atmosferă a acestor școli era de așa natură că unui tânăr studios i-ar fi trebuit o independență de spirit excepțională ca să nu cedeze presiunii opiniei academice. Niciun reproș nu era mai de temut sau mai fatal unei cariere academice decât acela de a fi un apologet al sistemului capitalist”. ***

Aceștia au pus bazele influenței uneori greu de detectat a marxismului în studiul economiei și istoriei economiei, înspecial. Chiar termenul de capitalism este, în conotațiile sale moderne, o creație a interpretării socialiste a istoriei economice.

Hayek ține să sublinieze că, “în multe privințe, este greșit să vorbim de capitalism ca și cum acesta ar fi fost un sistem nou și total diferit care a apărut brusc către sfârșitul secolului al XVIII-lea”.  ****

Spre deosebire de mulți dintre neomarxiștii bio din ziua de azi, Raymond Aron chiar l-a citit pe Marx. Suficient cât să detecteze frauda intelectuală din opera nepotului de rabin din Trier. Nu a fost singurul, din fericire.

Filozoful Karl Jaspers rezumă metoda lui Marx în modul următor:

“Stilul scrierilor lui Marx nu este acela al unui cercetător… nu citează exemple și nu citează fapte care i-ar infirma teoria, ci doar pe acelea care susțin sau confirmă fără dubiu ceea ce el consideră a fi adevărul ultim.

Întreaga abordare este de natură revendicativă, nu investigativă, este revendicarea a ceva proclamat ca fiind adevărul perfect, nu cu convingerea unui om de știință, ci cu aceea a unui credincios”.*****

Cum se explică, totuși, fascinația pentru Marx, atât de vizibilă mai ales în vremuri tulburi? Putem găsi una din explicații în atracția multor tineri, din toate epocile, față de ideea de Revoluție, menită să șteargă toate nedreptățile și să aducă oamenilor libertate, egalitate și fraternitate.

Totuși, cele două mari revoluții de referință pentru marxiștii ce vor și astăzi să dărâme capitalismul cel rău, din 1789 și 1917, nu se potrivesc cu teoria anticapitalistă. Mai întâi, Franța anului 1789 era oricum, numai capitalistă nu.

În privința prăbușirii Rusiei din 1917, “ea nu a fost cauzată neapărat de înfrângerile militare – deși foarte grele – sau de falimentul economiei, ci de inepția și de corupția administrației autocratice țariste”. ******

În explicația oferită de Herbert Heaton pentru căderea Rusiei țariste putem găsi, poate, și cauzele marilor drame din actuala criză: corupția, incompetența, populismul sau lăcomia umană.

Iar acestea nu vor dispărea prin revoluție sau prin înlăturarea capitalismului.

 

 

 

Surse:

https://franckmelen.wordpress.com/2011/11/22/fantoma-lui-marx-in-vremuri-de-criza/

* de pe Mediafax
** Raymond Aron, “L’opium des intellectuels”, Calmann-Lévy, 1955 / “Opiul intelectualilor”, Curtea Veche Publishing, 2005, p. 90
*** F.A. Hayek, “Capitalism and the Historians”, 1954, The University of Chicago / “Capitalismul și istoricii”, Humanitas 1998, p. 27
**** Ibidem, p. 20
***** Paul Johnson, “Intellectuals”, 1988 / “Intelectualii”, Humanitas, 2002, p. 95
****** Herbert Heaton, “Histoire économique de l’Europe. De 1750 à nos jours”, Librairie Armand Colin, Paris, 1952, p. 61

25/04/2019 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Izvoare istorice timpurii privitoare la continuitatea populației romanizate în Peninsula Balcanică și la nord de Dunăre

 

 

 

 

19403.jpg

 

Harta răspândirii românilor în epoca modernă – NM Popp: Die ausbreitung der Rumänen, în I G Brãtianu: Die rumänische Frage. București, 1940. 1: 6,000,000.Sursa:  https://pangea.blog.hu/2019/04/18/romania_reflected_in_ethnic_maps

 

 

 

 Oamenii “circulau” de pe ambele maluri ale Dunării, limesul dunărean nefiind un “zid chinezesc” izolator între populaţiile din nord şi din sud.

Relatările lui Salvianus, din secolul V, deşi se referă la alte teritorii, nefiind lipsite de valoare analoagă şi chiar de putere doveditoare pentru zona carpato-danubiană, merită să fie reproduse în traducere: “în timpul acesta, săracii sunt jefuiţi, văduvele gem, orfanii sunt călcaţi în picioare, până într-atâta încât mulţi dintre ei – şi nu de obârşie umilă, ba chiar şi cu educaţie aleasă – fug la duşmani, ca să nu moară de suferinţa persecuţiei obşteşti; căutând adică la barbari omenia romană, deoarece nu pot îndura la romani neomenia barbară.

Cu toate că se deosebesc prin obiceiuri şi limbă de cei la care fug, ba chiar – ca să zic aşa – nu se împacă nici cu urâtul miros al trupurilor şi straielor barbare, vor mai bine totuşi să ducă un trai deosebit al lor între barbari, decât să sufere crunta nedreptate între romani.

Astfel ei se strămută peste tot locul, fie la goţi, fie la bacauzi, fie la alţi barbari ce stăpânesc pretutindeni şi nu le pare rău că s-au strămutat acolo. Căci vor mai bine să trăiască liberi sub înfăţişarea unor captivi, decât să fie captivi sub aparenţa de oameni liberi.

Astfel de numele de cetăţean roman, odinioară nu numai foarte preţuit, ci şi cumpărat foarte scump, oamenii se leapădă acuma de la sine şi fug de la el…” etc (Salvianus, V 5, Patrol. Lat. LIII, 99); continuă apoi “unde sau la care popoare există asemenea rele ca la noi romanii?.

La care oameni este atât de mare nedreptatea ca la noi Francii nu cunosc această crimă; hunii sunt străini de atare fărădelegi; nimic din acestea nu există la vandali, nimic la goţi. Atât de puţin tolerează barbarii la goţi asemenea lucruri, încât nici chiar romanii ce trăiesc între ei nu le suferă. Ca urmare o singură dorinţă au toţi romanii de acolo: să nu fie nevoiţi vreodată a trece sub legea romană.

Populaţia romană de acolo înalţă o singură rugăciune într-un glas: să-i fie îngăduit a-şi duce viaţa dimpreună cu barbarii; şi ne mai mirăm că nu-i biruim pe goţi cu forţele noastre, câtă vreme (chiar) romanii preferă să trăiască la ei nu la noi?

Astfel, nu numai că fraţii noştri nu vor deloc să fugă de la ei la noi ci ei ne părăsesc chiar pe noi ca să fugă la dânşii; mă mir că nu fac asta toţi birnicii săraci şi nevoiaşii; n-o fac dintr-o singură pricină, anume pentru că nu pot să-şi mute acolo lucruşoarele şi căscioarele şi familiile lor..” etc (ibidem, 103)

Chiar dacă, – detestând stările din Imperiu – Salvianus îi laudă admirând şi idealizând cu scopuri moralizatoare pe barbarii de la hotarele imperiului, relatările lui oglindesc o realitate, sunt un document istoric cu deosebire semnificativ pentru stările social-economice din provinciile romane şi din “barbaricum”, pentru existenţa şi soarta populaţiei de jos, a sărăcimii; rezultă din ele – ca şi din alte documente – că existau şi “romani”, populaţie romanizată rustică în teritoriile ocupate de goţi, huni, etc. şi că chiar puteau să trăiască destul de bine în condiţiile relaţiilor eonomice şi politice aduse de aceste triburi în migraţie.

Dacă în zonele de la Rhin şi cursul superior al Dunării situaţia era cea schiţată de Salvianus, de ce să fi fost diferite stările din teritorile din dreapta şi din stânga Dunării Inferioare? De ce să facă numai Dacia carpatică excepţie?

O viaţă romană sub ocupaţia triburilor germanice ori de alt neam era posibilă şi chiar necesară aici, fapt confirmat şi de descoperirilie arheologice, în forme aproape exclusiv rustice, agrare, tot atât de uşor admisibilă ca în “Dacia Nova” din Moesia Superior.

De altfel, persistenţa populaţiei romanice mai multe secole după evacuarea oficială romană este atestată şi unanim admisă şi în alte regiuni foste provincii romane ocupate de barbari: Noricum, Vindelicia, Raetia…

După cum au arătat numeroşi erudiţi, permanenţa romanismului în zona carpato-balcanică şi danubiană este legată în primul rând de vechimea şi statornicia populaţiei autohtone traco-geto-dace, respectiv illyre în care, după trecerea perioadei de romantism şi exaltare latinistă a “Şcolii ardelene” şi ereziile ei, s-au recunoscut înaintaşii îndepărtaţi dar nemijlociţi ai populaţiei româneşti (românofone), “Romanii din Peninsula Balcanică şi din Dacia”.

(Articolul redactat după un material inedit al regretatului prof. univ. dr. doc. Ion I. Russu)

Cloşca L. Băluţă – http://www.enciclopedia-dacica.ro

25/04/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA, LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: