CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ZIUA DE 17 APRILIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ziua de 17 aprilie în istoria noastră

 

 

 

 

 

1647: Moare cronicarul moldovean Grigore Ureche (n. 1590).

 

Grigore Ureche a  studiat la şcoala iezuită de la Lvov si a învăţat latina, polona, slavona şi greaca. Mare spătar (1634—1643), apoi mare vornic (1643—1646).

 

 

 

 

Grigore Ureche, cronicar al Moldovei

 

 

Cronica sa, „Letopiseţul Ţării Moldovei”e cea mai veche scriere din Moldova în limba română și descrie istoria Moldovei în perioada  1359-1594.

Cronica a ajuns pînă la noi prin nişte interpolări ale călugărilor pisari: Simion Dascălul, Misail Călugărul şi Axinte Uricariul.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1735: S-a născut la Sibiu, lexicograful, istoricul și poetul sas transilvănean Johann Seivert; (d. 27 aprilie 1785, Gușterița, Scaunul Sibiu).

A fost  autorul primei lucrări lexicografice publicate despre scriitorii de limbă germană din Transilvania.  
O altă preocupare a fost lingvistica, astfel că Johann Seivert, alături de Martin Felmer, au început să strângă terminologia dialectului săsesc.

O altă preocupare importantă a sa a fost istoria Transilvaniei, zguduită de profundele schimbări structurale din timpul domniei împăratului Iosif al II-lea., si  deasemenea l-a pasionat  cercetărea inscripțiilor și  numismatica.

 

 

 

 

 

 

 

 

1813: În Basarabia ţaristă este inaugurată eparhia Chişinăului şi a Hotinului,  vechile legături cu Biserica Moldovei fiind astfel rupte.

 

 

 

 

1822: Delegaţiile marii boierimi muntene (şapte boieri) şi moldovene (şase boieri) sosesc la Constantinopol pentru a prezenta Porții Otomane revendicările clasei dominante din cele două Țări Române aflate sub suzeranitate turcească.

  Acestea erau:

-restabilirea domniilor pămîntene;
-consolidarea privilegiilor boierimii prin concentrarea puterii în mîinile unui grup restrîns de mari boieri;
-excluderea grecilor din funcţiile civile şi ecleziastice;
-dreptul exclusiv pentru pîmînteni de a ocupa slujbe publice;
-introducerea unor reforme progresiste etc.
Domniile pămantene au fost ulterior restabilite prin numirea de către Poarta Otomana la 1 iulie 1822,  a domnitorilor: Ioan (Ioniţă) Sturdza în Moldova şi Grigore Ghica în Muntenia.

 Poarta a admis numai restabilirea domniilor pământene (lucru ce se va realiza la 1/13.VII.1822, punându-se astfel capăt regimului fanariot, instaurat în 1711 în Moldova şi în 1716 în Ţara Românească) şi excluderea grecilor din funcţiile publice (17/29)

 

 

 

 

 

1876: La Bolgrad, gubernia Basarabia, apare ziarul bulgar Bălgradski glas. Ziarul a fost editat pînă la 27 august 1877.

 

 

 

 

 

1878: S-a născut (in localitatea Bucești, Ivești, jud.Galați), chimistul român Negoiţă Dănăilă, unul dintre întemeietorii învăţământului românesc de chimie tehnică.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A absolvit Universitatea din Iași, Facultatea de Științe, secția fizică-chimie în 1902, plecând cu o bursă din fondurile „Casei școalelor” la Școala Politehnică din Charlottenburg – Berlin (1904-1908), unde a obținut în 1909 diploma de doctor a Universității Tehnice din Charlottenburg.

A  înființat în 1919 Institutul de Chimie Industrială si a  fost membru de onoare al Academiei Române din 1939; (m. 5 februarie 1953).

 

 

 

 

 

1880: 17/29: Apare, în „Monitorul Oficial” nr. 90, Legea pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi circulaţiune, Banca Naţională a României (cu un capital de 30 de milioane lei), sub formă de societate anonimă cu participarea statului (care deţinea o treime din acţiuni, celelalte două treimi aparţinând deţinătorilor particulari), cu privilegiul exclusiv de a emite monedă.

BNR a început să funcţioneze la 1/13 iulie 1880, primul guvernator fiind Ion I. Câmpineanu, urmat apoi de Eugeniu Carada.

A fost de fapt, actul de naştere al Băncii Naţionale a României.

 

 

 

 

1888 : A fost  ridicat clopotul de la Patriarhie, cel mai mare din ţară la acea dată. Clopotniţa de pe Dealul Patriarhiei din Bucureşti, care face parte din ansamblul monumentelor de la Centrul Patriarhal, adăposteşte astăzi, alături de alte clopote, şi clopotul mare, care a fost turnat din metalul altor două clopote din secolul al XVII-lea şi din bronzul câtorva tunuri turceşti.

 

 

1895: S-a nascut la Giurgiu, poetul, prozatorul si traducatorul Ion Vinea (pseudonimul literar al lui Ion Eugen Iovanaki).

 Frecventează cursurile Facultăţii de Drept, mai întâi la Bucureşti, apoi la Iaşi, unde îşi ia diploma de licenţă. Nu a profesat niciodată avocatura. Încă din anii liceului, scoate împreună cu Tristan Tzara şi Marcel Iancu, revista Simbol 1912, cu atitudine netă împotriva semănătorismului.

 

 

 

 

 

 A condus revista „Contimporanul” între anii 1922-1932, revistă care devine principala rampă de lansare a scriitorilor modernişti şi avangardişti români.

 Alături de colaborarea scriitorilor români (Barbu Fundoianu, Ilarie Voronca, Ion Barbu ş.a.), revista condusa de Vinea a găzduit texte ale autorilor de pe diverse meridiane (Paul Éluard, Philippe Souppault, Robert Musil, Joyce Trake, Kassak Lajos etc.), întreţinânâd o vastă corespondenţă cu membrii „comunităţii” avangardiste europene, fapt care îi permite să păstreze revista mereu în actualitate.

  Faţă de creaţia sa poetică a dovedit nepăsare, risipindu-şi versurile în paginile diverselor publicaţii la care colabora, fără preocuparea de a şi le aduna într-un volum. O va face totuşi în anul 1964, când la 26 iunie se dă „bun de tipar” volumului „Ora fântânilor” de către Editura pentru Literatură.

Ion Vinea, în vârstă de 79 de ani, nu îşi va vedea însă cartea în vitrinele librăriilor. Se stinge din viaţă câteva zile mai târziu, în ziua de 6 iulie 1964.

 

 

 

1896: A murit la Craiova, Traian Rafael Radu Demetrescu, poetul pre simbolist , prozator si publicist. (n.3 noiembrie 1866, Craiova).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Traian Demetrescu,  semna ocazional și Traian Demetrescu-Tradem.

Remarcat de Alexandru Macedonski pentru poezia Ploaie din senin din „Vocea Oltului” (1882), acesta îi prefațează și primul volum, Poesii (datat 23 august 1884). Va mai publica șase, cu titluri semnificative: Freamăte (1887), Amurg (1888), Cartea unei inimi (1890), Sensitive (1894), Acuarele (1896), și șase volume de proză, dintre care două romane și un volum de note critice. Devenit popular prin versurile și romanele lui, foarte citite la sfârșitul secolului trecut, anunță în poezie pe George Bacovia.

În 1892 se îmbolnăvește de ftizie, boala agravându-i-se treptat. Se întoarce, astfel, la Craiova, însă activitatea gazetărească îl acaparează până la a uita să-și mai îngrijească sănătatea.

În 1894, la Editura Librăriei H. Steinberg din București, i se tipărește volumul Sensitive, cu unele poezii preluate din volumele anterioare. Tot acum, între lunile 7 februarie și 23 mai, colaborează, alături de C. Mille, la „Evenimentul literar”. Încercând să-și îmbunătățească sănătatea, acesta călătorește prin Austria, Bavaria și Elveția.

În 1895 i se tipăresc, la Craiova, romanul Iubita in care transpar multe note autobiografice și volumul de proze (nuvele) Priveliști din viață, ultima lucrare pe care autorul a mai supravegheat-o, inaintea decesului sau.

 

 

1901: Statul român cedează Academiei Române colecţiile Bibliotecii Centrale din Bucureşti.

 

 

1907: In urma fuzionarii principalelor grupari conservatoare Petre P. Carp a devenit seful Partidului Conservator.

 

 

 

 

 

 

 

Foto: Petre P. Carp (n. 29 iunie 1837, Iași – d. 19 iunie 1919, Țibănești, județul Iași)

 

 

 

 

 

 

1917: În cadrul administraţiei guberniale de zemstvă a Basarabiei, s-a format Comisiunea şcolară moldovenească pentru întocmirea unui plan de naţionalizare a învăţămîntului.

 

 

 

 

1918; (7/30 aprilie): S-a infiintat  la Paris, Comitetul National al Romanilor din Transilvania și Bucovina, sub președintia lui Traian Vuia, apoi a dr. Ioan Cantacuzino.

A militat pentru desprinderea Transilvaniei de Ungaria și unirea acesteia cu România .

 

 

 

1920: S-a născut coreograful Stere Popescu; în anii ′40 a fost prim solist al Operei din București; a publicat studii despre teoria dansului (m. 1968, la Londra).  

 

 

 

 

1920: Congresul Partidului Poporului din România, întrunit în zilele de 16-17 aprilie sub conducerea lui Alexandru Averescu, a acceptat fuzionarea cu gruparea lui Sergiu Niţă a Ligii Poporului din Basarabia , ceea ce a permis creșterea rândurilor  Partidului Poporului în Basarabia.

Noul partid a avut de înfruntat opoziţia Partidului Ţărănesc, cel mai popular partid din Basarabia la acel moment.Trebuie menţionat că Congresul Partidului Poporului din România a fost constituit la 3 aprilie 1918 (16 aprilie 1918, stil nou) la Iaşi in România.

 

 

 

 

 

 

1945: Moare Ion Pillat, poet si eseist român, laureat al Premiului National pentru Literatura pe anul 1936, membru al Academiei Romane; (n.31 martie 1891, București).

 

 

 

 

 

 

 

 

Pe linie maternă a fost înrudit cu familia Brătianu. Bunicul său a fost cunoscutul politician Ion Brătianu, acesta fiind adesea evocat în poeme din volumul său cel mai complet din punct de vedere estetic, „Pe Argeș în sus”.

În 1910, s-a înscris ca student la Universitatea Sorbona din Paris  unde a studiat în principal istoria și geografia, dar a făcut în paralel și dreptul.Titu Maiorescu i-a publicat în 1911, o parte din poezii în  revista Convorbiri literare.În 1912, aflat în București în vacanță, l-a cunoscut pe Alexandru Macedonski, căruia i-a editat volumul Flori sacre.

În 1913 a obținut licența în litere la Paris și a participat la campania din Bulgaria, în timpul războiului balcanic.A obținut în 1914 și licența în drept, apoi a revenit definitiv la București unde a publicat volumul Eternități de-o clipă.

În 1916 a editat volumul Plumb al lui George Bacovia și a preluat conducerea revistei Flacăra, împreună cu Adrian Maniu și Horia Furtună. A participat la conferința de pace de la Paris ca secretar al lui Alexandru Vaida-Voievod, președintele delegației ardelene. În ziua semnării tratatului, a publicat într-o ediție restrânsă de lux, volumul Grădina dintre ziduri.

A primit în 1936 premiul național pentru literatură și a fost ales membru corespondent al Academiei Române. În 1937 a tradus din Charles Baudelaire și a publicat volumul Țărm pierdut. A publicat în 1942 o antologie de traduceri din poezia germană și volumul de versuri Împlinire. În 1944, sub titul Poezii – Ion Pillat|Poezii, a apărut întreaga sa operă lirică, scrisă în perioada 1906 – 1941.

 După 1945 poezia sa este trecută la „index”, din rațiuni politice. Fiul său, criticul și romancierul Dinu Pillat a fost îndepărtat de la Facultatea de Litere unde era asistent al lui George Călinescu fiind condamnat la temniță politică, iar manuscrisele i-au fost confiscate și distruse.

La data de 17 aprilie 1945 a suferit o congestie cerebrală în plină stradă; a fost transportat acasă (pe actuala stradă Alexandru Philippide la nr.9) în stare de inconștiență, iar în jurul orei 22 a decedat.

 

 

 

 

1945: A murit la București, poetul si prozatorul Mircea Streinul; (n. 2 ianuarie  1910 in localitatea Cuciurul-Mare, din fostul judet  Cernauti, azi in Ucraina).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Urmeaza cursurile liceului „Aron Pumnul” din Cernauti, unde, impreuna cu alti trei colegi pasionati de literatura, scoate revista „Caietul celor patru”.

Continua cu studii de litere, filosofie, drept si teologie la Universitatea  din Cernauti. impreuna cu Ion Rosea, Gh. Antonovici, George Drumur, Neculai Pavel si multi alti aderenti ulteriori, infiinteaza in 1931 gruparea „Iconar”, la Cernauti.

Cu colaborarea  lui Iulian Vesper gruparea isi infiinteaza in 1933 si o editura proprie. Mircea Streinul debuteaza in bucovineana Junimea literara cu un fragment de roman in nr. 5-8 din 1929; in presa bucuresteana debuteaza la 1 noiembrie  1930 cu un poem in revista Capricorn a lui G. Calinescu .

Apare primul sau volum de poeme: Carte de iconar (1933).

Are o intensa activitatea gazetareasca. A fost redactor la Glasul Bucovinei, Argonaut, Iconar, Fisier, Buna Vestire, Suceava. A colaborat si la Gindirea, Viata Romaneasca, Vremea, Curentul, Revista Fundatiilor Regale. Pentru poemele din volumul  „Itinerar cu anexe in vis” ia in 1934 premiul de poezie al Societatii Scriitorilor Romani, al carei  vicepresedinte  va deveni. 

S-a apropiat de miscarea legionara, propunind in 1937 chiar notiunea de „poezie legionara” (mistica, thanatica, ascetica, anti-confesiva, panteista, preocupata de temele sacrificiului, adoratiei, invierii, si guvernata de o viziune cosmica). 

  Din 1938 activitatea lui poetica se incheie si incepe seria volumelor  de proza, din care se disting romanele: Ion Aluion (1938; premiul JL Al. Bratescu-Voinesti” pe 1939), Drama casei Timoteu (1941), Pravalia diavolului (1942), Baieti de fata (1944).

A fost ost redactor la ziarul Buna Vestire din Bucureşti (oficiosul Mişcării Legionare).

A tradus un număr însemnat din operele reprezentative ale scriitorilor universali ai timpului: Diseară se improvizează de Pirandello (teatru); George Trakl – OpereMotanul de August Hinrich (comedie în trei acte; Războiul opiului de Hans Jany Rudi Brungraber (roman); Doamna cu garoafe de J.A. Groman (roman); Orpheu de Gluck.

A decedat în condiţii misterioase după invazia bolşevică, la data de 17 Aprilie 1945, în Bucureşti.

 

 

 

 

 

1947: S-a inființat Filarmonica de Stat “Oltenia” din Craiova.

 

 

 

 

1954: A fost executat în închisoarea Jilava, după un simulacru de proces pus la cale de liderul comunist Gheorghiu Dej si camarila sa , fruntasul comunist Lucretiu Patrascanu,  participant de seamă la înfăptuirea actului de la 23 august 1944 , jurist, sociolog și publicist, profesor la Universitatea Bucuresti , ministru al Justiției între anii 1944 – 1948.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1955: S-a născut cântăreaţa de muzică uşoară, compozitoarea și profesoara de canto, Angela Ciochină.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Angela Ciochină (n. 17 aprilie 1955, comuna Urecheni, județul Neamț – d. 7 iulie 2015, București).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1964: A murit marele actor român George Vraca;  (n. 1896).

 

 

 

 

 

 

 

 

Actorului George Vraca i s-a acordat titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1985: A murit criticul de film, eseistul și traducătorul, Dumitru Ion Suchianu ; (n. 1895).

 

 

 

 

Imagini pentru d i suchianu

 

 

 

 

 

Dumitru Ion Suchianu (n. 2 septembrie 1895 – d. 17 aprilie 1985)) a fost un sociolog, eseist, jurist, istoric, critic literar și critic de film român.

A fost fiul prof. de origine armeana Hanes-Ogias Suchianu si al Leliei (n. Nanu-Muscel). Cumnat cu Mihail Ralea, cu care a fost si coleg de liceu si facultate. Isi definitiveaza studiile secundare la Bucuresti si la „Liceul Internat” din Iasi, sectia moderna. Licenta in drept, litere si filosofie si doctor in stiinte politice si economice, la Paris. Conf. la Facultatea de Drept a Univ. din Bucuresti, la Catedra de istoria doctrinelor sociale.

A fost profesor titular la Scoala Superioara de Razboi; prof. titular la Acad. de Arte Frumoase; prof. de economie politica si finante la Școala de Știinte de Stat. Magistrat (1926-l948); membru in comisia de cenzură a filmelor (1929-1941).

In 1924, scrie pentru prima oara în publicațiile vremii despre film și cinematografie. În 1929, este remarcat ca primul teoretician român al filmului. In perioada 1926-1948, este magistrat și membru în comisia de cenzură a filmelor.

In 1940, este numit Director general al Cinematografiei și contribuie la organizarea studioului Oficiului Național Cinematografic.

A tradus în franceză Miorița și din poezia lui Arghezi, iar în română din Georges Michel, Silvio Micheli, Alberto Moravia, Georges Sadoul etc.

Marele scriitor Ionel Teodoreanu scria  despre D. I. Suchianu:

„… Și bucureșteanul Suchianu a trecut de câteva ori prin redacție, elegant, sportiv, ruginiu, creț, clipicios, graseindu-și teoriile și paradoxele (cu sorbituri intermitente ca de supă), foarte pitoresc, uneori parodiant hazos, alteori frenetic, facând scenă din locul lui, – ceilalti, în raport cu el, devenind sala, adică spectatori. Asa e Suchianu: un om-spectacol pe care unii il aplaudă, iar altii nu. Profesorul Ibrăileanu îl asculta cu interes”.

 

 

 

 

 

 

1990: A început să emită, în mai multe limbi de circulaţie internaţională, postul de radio Antena Bucureştilor, denumit ulterior Radio Bucureşti şi în prezent Bucureşti FM (98,3 MHz), post al Societăţii Române de Radiodifuziune şi parte a reţelei Radio România Regional, primul şi singurul radio (la acea dată) dedicat vieţii de fiecare zi a Capitalei

 

 

 

 

 

1990: A fost înregistrată oficial prima candidatură pentru funcţia de preşedinte al României: Ion Iliescu, fost fruntaș al Partidului Comunist, propus de Frontul Salvării Naţionale (FSN).

 

 

 

 

1991: Delegației Parlamentului României i s-a acordat statutul de ”delegație asociată” la Adunarea Atlanticului de Nord (din 14 noiembrie 1998, AAN și-a schimbat numele în Adunarea Parlamentară a NATO).

 

 

 

 

1992: Conventia Democrată  Română a organizat în Piaţa Revoluţiei din București un miting de protest faţă de decizia Senatului de a nu admite observatori naţionali la alegerile prezidenţiale şi parlamentare.

 

 

 

 

 

1996: Este inaugurat oficial  la Cernavoda, primul reactor al Centralei nucleare electrice.

Au participat presedintele Ion Iliescu si primul ministru canadian, Jean Chretien.

In prezent  funcționează unitățile I și II, care e produc împreună circa 18% din consumul de energie electrică al țării.

 

 

 

 

 

Photobucket

 

 

 

 

Planul inițial, datând de la începutul anilor 1980, prevedea construcția a cinci unități. Unitatea I are o putere electrică instalată de 706 mw și produce anual circa 5 TWh.

Unitatea II a fost pornită pe 6 mai 2007 , conectată la sistemul energetic national pe 7 august și funcționează la parametri normali din luna septembrie 2007.

 

 

1998: Începe să emită, la Iaşi, primul post de radio al Bisericii Ortodoxe Române, Radio Trinitas.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Având studioul la Mănăstirea Golia din Iaşi, Radio Trinitas a făcut parte din Institutului Cultural-Misionar Trinitas al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, până la data de 27 octombrie 2007.

De la acea dată Radio Trinitas este parte componentă a Centrului de Presă Basilica al Patriarhiei Române, odată cu inaugurarea studioului de emisie Radio Trinitas Bucureşti, din Palatul Patriarhiei.

În prezent Radio Trinitas are patru studiouri, la Iaşi, Bucureşti, Craiova şi Sibiu. NOTĂ: Membrii CNA au aprobat, la 6.II.2014, solicitarea Patriarhiei Române de a acorda o licenţă naţională Radio Trinitas, prin reunirea celor 51 de staţii locale pe care le deţine în prezent

 

 

 

 

 

 2003:  Preşedintele Romaniei, Ion Iliescu şi premierul Adrian Nastase, au asistat la Atena  la ceremonia semnării tratatelor de aderare la Uniunea Europeană a celor zece state invitate să devină membre UE începând cu 1 ianuarie 2004

 

 

 

2004: În Parcul Industrial din Ploieşti, era pornită prima centrală eoliană din România.

 

 

 

2007: A decedat popularul solist de muzica usoara roman  Gil Dobrica; (n. 1946).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/04/17/o-istorie-a-zilei-de-17-aprilie-video-3/

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas 2005;

  3. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

  4. ro.wikipedia.org.

  5. mediafax.ro;

  6. Istoria md.

  7. worldwideromania.com;

  8. Enciclopedia Romaniei.ro

  9. http://www.rador.ro/2019/04/17/calendarul-evenimentelor-17-aprilie 

 

17/04/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

România, brandul de țară europeană și mistificarea istoriei

 

 

 

 

 

Imagini pentru românce călare cu tricolor photos

 

 

 

Un brand de țară european pentru România.

În ultimii aproape treizeci de ani, numai cine n-a vrut n-a propus un proiect sau un „brand” de țară, fie general, fie dedicat turismului.

De la fantasmagoricul – și mortul din fașă – parc de distracții dedicat lui Dracula, idee a fostului ministru Agathon, la mult contestata frunzuliță a doamnei Udrea și până la programul „România Educată” prezentat de președintele Iohannis acum câteva zile, s-au investit mulți bani, enorm de mult timp și oarecare competență în proiecte care, la sfârșitul ciclului, au avut rezultate modeste sau nule.

Despre „Dracula Park” nu am comentat, pentru că nu era nimic de comentat la o asemenea scamatorie.  Cât despre „România Educată”, consider că este inutil să dezbatem pe marginea unui proiect mai degrabă electoral decât național.

Există un element care unifică ideile de mai sus și multe altele asemeni lor: lipsa dureroasă de conținut. Pe cât de multă zarvă s-a făcut și se face în jurul oricărui „brand” sau “proiect” de țară, pe atât de evident este faptul că nimeni dintre cei implicați nu a știut, de fapt, ce să spună despre România nici la nivel de identitate, nici la nivel de produs turistic. Și asta pentru că nimeni nu s-a uitat acolo unde trebuie: în istorie.

Mistificarea istoriei: o tragedie continuă a României.

Istoria României nu a fost scrisă de cărturari, ci de politicieni. Resorturile scrierii și rescrierilor sale succesive nu trebuie căutate atât în șantiere arheologice sau arhive, ci în interesele politice și geopolitice ale unui moment sau al altuia. Situația durează de mai bine de două secole.

Totul a început în 1791-1792, când membrii Școlii Ardelene, în frunte cu Samoil Micu Klein, au înaintat Curții Imperiale de la Viena două scrisori intitulate „Supplex Libellus Vallachorum Transsilvaniae” (Petiția Românilor/Valahilor din Transilvania). Documentele solicitau drepturi egale pentru românii din Transilvania aducând ca argument continuitatea lor pe acele pământuri și originea latină atât a limbii române cât și a poporului care o vorbea.

A fost prima abordare a istoriei noastre vechi, nu lipsită de anumite exagerări și inexactități.

Fundamentul istoric propus de ardeleni a fost combătut imediat prin așa-numita „Teorie a lui Roessler” care susținea că, la retragerea aureliană din 271-272, romanii i-au strămutat pe daci la sud de Dunăre, unde s-a și format poporul român.

Prezența românilor în teritoriile de pe malul stâng al Istrului a fost – spune teoria – urmarea unei migrații mult mai târzii. Așadar maghiarii, sosiți în Ardeal în secolul VIII, n-au găsit pe nimeni acolo, ceea ce îi îndrituiește să fie stăpânii respectivului teritoriu.

O sută și ceva de ani mai târziu, la capătul Primului Război Mondial, Transilvania se unea cu România și, odată cu asta, începea o perioadă de aur (nici ea lipsită de excese)pentru istoriografia românească. Apăreau lucrări de referință scrise de istorici sau lingviști eminenți ca Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Alexandru Rosetti, Gheorghe Brătianu, pe baza descoperirilor arheologice, a documentelor disponibile la acel moment și a eforturilor etnografilor.

Cu doar câțiva ani înainte de Marea Unire, în 1913, se edita postum monumentala lucrare „Dacia Preistorică” a lui Nicolae Densușianu, volum care aduna laolaltă efortul titanic – întins pe multe decenii – al autorului de a pune cap la cap surse primare consultate în marile bibilioteci ale Europei.

Teoria protocronistă a lui Densușianu a fost combătută virulent de unii istorici (inclusiv de Pârvan), dar nimeni nu poate nega calitatea fără precedent a documentării. Istoriografia României intrase într-o fază științifică, în care dezbaterea se ducea între specialiști. Nu a durat prea mult.

După instaurarea comunismului, responsabilii sovietici au inițiat un proces de rescriere a istoriei noastre.

O comisie a Academiei Române, în frunte cu inginerul de drumuri Mihail Roller, și-a propus să găsească și să expună dovezi ale caracterului predominant slav al poporului român.

După ce timp de mai bine de un secol, eram descendenții puri ai Romei Imperiale, ne venise rândul să ne tragem din triburile Caucazului de Nord.

Din 1948 s-au investit fonduri generoase în activitatea arheologică dar, în afară de câteva urme împrăștiate și târzii de cultură slavă, și în ciuda eforturilor de a demonstra că noaptea e zi, teoria sovieticilor nu a prins cheag. Ba dimpotrivă, efortul de cercetare a relevat lucruri noi despre originea românilor, diametral opuse așteptărilor oficiale.

 

 

 

 

 

Mihai Roller, eminența cenușie a istoriografiei stalinist-comuniste.

 

Dacă prin cultura materială nu s-a putut dovedi că suntem slavi, la nivel de etimologie lucrurile au fost forțate în așa măsură încât limba română mai avea puțin și se trăgea direct din slavonă.

Sechelele asaltului etimologic slavist sunt vizibile și astăzi în dicționare, care susțin că orice cuvânt pe care îl avem în comun cu – să zicem – bulgarii este obligatoriu un împrumut al nostru din slavă, niciodată invers.

De aceea am ajuns să numărăm doar câteva zeci de cuvinte cu substrat dacic în română: pentru că tuturor celorlalte li s-au găsit etimologii mai mult sau mai puțin forțate fie în latină, fie în limbile popoarelor migratoare.

Circa 5000 de cuvinte românești au etimologie necunoscută. Printre acestea se numără: glie, zgâtie, butuc, pânză, știulete, meteahnă, motan. 

Anul 1964 a marcat nu doar dez-sovietizarea politică a Republicii Populare Române ci și începutul unei noi ere ideologice: național-comunismul, o variantă de comunism care marca distanțarea PMR (Partidul Muncitoresc Român, precursorul PCR) de linia internaționalistă a Moscovei și debutul unei perioade de relativă independență a țării noastre.

Mișcarea a fost inițiată de Gheorghe Gheorghiu-Dej, care s-a și curățat imediat după aceea, și continuată de Nicolae Ceaușescu.

Firește, din rețeta noii ideologii nu putea lipsi istoria, căreia i-a revenit rolul de a demonstra că românii sunt un popor special, cu un trecut de glorioasă independență.

Impostorul Roller și-a pierdut funcția de mare tartor al istoriei românești și, din nou, s-a demarat o amplă mobilizare a istoricilor, arheologilor, lingviștilor și etnologilor, inclusiv a unora care căzuseră în dizgrație în perioada stalinistă.

Rezultatele nu au întârziat să apară, iar unele dintre ele au fost de-a dreptul spectaculoase. Totul a fost, însă, pus într-o nemeritată umbră de paroxismul patriotard-marxist din perioada târzie a domniei lui Nicolae Ceaușescu.

Toată istoria României era prezentată drept o expresie a luptei de clasă (reminiscență rolleriană) și, din slugărnicie, poeții și pictorii vremii îl înfățișau pe Secretarul General al PCR drept urmașul legitim al unor figuri istorice monumentale ca Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul sau Mircea cel Bătrân (rebotezat Cel Mare de către cenzură).

Burebista, zice-se, organizase nici mai puțin decât un stat național(o aberație din punct de vedere istoric) și un iz de “dacopatie” începea să contamineze narativele oficiale.

 

 

 

 

 

De la dacopați la dacofobi

 

Căderea lui Ceaușescu și anii de după Revoluție nu au fost, așa cum ne-am fi așteptat, unii ai dezbărării de ideologie, ci dimpotrivă.

Pe de o parte ca reacție firească la mistificările din vremea comunismului, pe de altă parte pentru a servi noii linii oficiale globalist-internaționaliste, cărturarii noștri s-au apucat să desfințeze orice element – sau autor – care ar fi putut alimenta mândria patriotică.

S-a „demitizat” atât de aprig și nedisociat încât s-au dus naibii, odată cu Ceaușescu, și Ștefan cel Mare, și Mihai Viteazul, și Mihai Eminescu. Am abordat subiectul aici.

Despre unicitatea românilor – dacă exista una – s-a discutat aproape exclusiv în termeni negativ-condescendenți, culminând cu spusele unuia dintre exponenții de seamnă ai curentului europenist, H. R. Patapievici.

Acesta, în volumul „Politice” vorbea despre „substanța tarată” (vicioasă) a poporului român și despre aspectul de fecală al plaiului mioritic. Un pic cam mult.

Nu e mai puțin adevărat că și „reacțiunea” s-a dedat la derapaje. Din prostie, din interes financiar sau poate dintr-un calcul pervers, au apărut pe piață tot felul de fantasmagorii paranormale despre tuneluri dacice secrete, holograme și bariere de antimaterie vechi de mii de ani care ar fi suscitat interesul Vaticanului, al masoneriei și al serviciilor secrete americane.

Odată ce aceste aiureli au căpătat suficientă tracțiune prin expunerea (bizară, dacă mă întrebați pe mine) în mass-media, orice preocupare sinceră pentru istoria veche a poporului român, a geto-dacilor mai ales, a fost anatemizată drept „dacopatie” și orice dialog rațional pe subiect a fost concediat.

Pasionații de istorie au fost nevoiți fie să se alinieze, fie să-și țină ideile pentru ei ca să nu fie acuzați de obscurantism anti-european. Dacii deveneau subiect interzis. Aceasta este faza în care ne aflăm acum.

În ultimele trei decenii, cercetarea istorică pare să nu mai constituie interes nici pentru cercurile academice, nici pentru cele politice. Muzeul Național de Istorie a României a intrat în renovare în 2002, cu termen de finalizare în 2007. Nu este gata nici azi.

La Sarmizegetusa Regia – monument UNESCO de importanță universală – se intră cu excavatoare de mare tonaj. Activitatea arheologică este sub-finanțată. Singurii care își permit să facă săpături sunt hoții de artefacte.

Nici nu vreau să îmi imaginez ce valori inestimabile au luat drumul fără întoarcere al colecțiilor particulare.

Deși în mod evident cercetarea istorică a fost influențată dogmatic în ultimele două veacuri și ceva, ea nu este repusă azi în drepturile ei firești și nu se încearcă o reconstrucție sinceră, competentă și obiectivă a trecutului acestor locuri și al oamenilor care l-au locuit sau locuiesc.

Mai mult, tinerii nu sunt încurajați să-și cunoască și prețuiască înaintașii, fie de teamă că asta le-ar putea deștepta patriotismul, lucru inacceptabil în zilele noastre, fie de teamă că o generație cu simț critic și curiozitate va avea curajul să chestioneze și alte narative oficiale. Iată ce scrie în manualul de istorie de clasa a XII-a publicat în 2008 la editura Corint sub coordonarea regretatei Zoe Petre:

„În condițiile actuale, când România, ca și statele vecine, Ungaria și Bulgaria, fac parte din Uniunea Europeană, argumentul întâietății istorice nu mai are valoare politică, iar reconstituirea trecutului nu mai are consecințe pentru drepturile inalienabile ale cetățenilor și comunităților acestei regiuni. […] Romanitatea românilor nu mai are a fi demonstrată și cu atât mai puțin contestată: poate fi acum recunoscută ca istorie certă.”

Contestatarii versiunii oficiale curente pun – discret – următoarele întrebări:

 

  • Cum a fost posibil ca Dacia, ultimul teritoriu integrat (parțial) în Imperiul Roman și stăpânit de acesta doar o sută și ceva de ani, să fi renunțat cu totul la limba sa în condițiile în care alte popoare – de pildă, britanicii – au cunoscut colonizarea romană mult mai mult timp fără să se fi latinizat cu totul?

  • Există posibilitatea ca latina așa-zis „vulgară” să fi fost limba străveche a populațiilor din sudul și estul Europei înainte de expansiunea Imperiului, iar limba romană să fi fost doar unul dintre dialectele acestei latine vulgare?

  • Dacă dacii erau un popor oarecare, printre multele cucerite de romani, de ce statuile lor sunt omniprezente în Roma?

  • Se poate vorbi despre o civilizație Vinca-Turdaș contemporană cu civilizația sumeriană?

  • Cum e posibil ca limba română să fi împrumutat de la populații migratoare atât de multe cuvinte care desemnează preocupări și instrumente specifice unei culturi pastoral-agrare, așa cum erau dacii și urmașii lor? Exemple: „cioban” (turcă), „brazdă” (slavă), „hotar” (maghiară).

  • Inscripțiile de pe tăblițele de la Tărtăria reprezintă sau nu o formă foarte timpurie de scriere? Un efort arheologico-lingvistic ar putea dezgropa noi vestigii similare și tranșa dezbaterea.

  • Care este însemnătatea înscrisurilor de pe tăblițele de la Sinaia? Dacă acestea sunt niște simple falsuri – așa cum susțin unii – , cine a fost genialul lor falsificator și de ce au dispărut câteva zeci de piese din arhive?

  • Când a avut loc și cum s-a desfășurat creștinarea populației de pe teritoriile românești? Se poate demonstra existența unui substrat spiritual pe care creștinismul s-a grefat natural?

 

 

 

 

 

Mic “dicționar ne-explicativ” al semnelor regăsite pe diverse vestigii ale culturii Vinca-Turdaș.

 

 

 

 

 

Așadar, nu este vorba aici despre negarea originii latine a poporului român, ci despre o posibilă pre-existență a „latinității” dincolo de hotarele Romei propriu-zise.

Altfel spus, ei întreabă dacă latinitatea se suprapune perfect peste romanitate.Un astfel de demers nu are nicio încărcătură naționalistă.

Să ne gândim ce-ar însemna pentru conștiința europeană descoperirea unei înrudiri culturale pre-romane între popoarele considerate astăzi latine precum și a unei moșteniri pre-slave a națiunilor etichetate drept…slave.

În vremea aceasta, bulgarii. Vecinii noștri bulgari par să fi studiat după alte manuale din moment ce fac eforturi încununate de succes pentru „reconstituirea trecutului”.

Totul a început în 1992, când arheologul Georgi Kitov primește o brumă de bani de la guvernul bulgar și decide să-i “investească” pe toți în explorarea unui tumul (movilă funerară) de lângă Kazanlâk, în sudul țării.

După trei zile fără rezultate, la capătul cărora aproape că-și pierduse speranța, Kitov dă de niște podoabe de aur: descoperise mormântul unui mare rege trac.

Reușita arheologului a atras după sine o campanie neobosită de recuperare a trecutului, iar de pe urma săpăturilor derulate timp de șapte ani, bulgarii s-au ales cu un produs turistic magnific – „The Valley of the Thracian Kings” – și cu mândria descendenței dintr-un popor străvechi și glorios.

Am avut ocazia să vizitez unul dintre aceste morminte și am fost impresionat de modul în care muzeografii bulgari au pus în valoare istoria străveche a țării lor.

Pe teritoriul Bulgariei se găsesc circa 1500 de tumuli.

După socotelile mele, în România sunt de trei ori mai mulți.

Amintesc aici că bulgarii sunt un neam turcic care a venit în secolul VII din stepele Caucazului de nord și s-a amestecat cu populațiile pre-existente: traci la sud de Balcani, geto-daci între Balcani și Dunăre. Limba slavă vorbită de bulgari nu îi face pe aceștia slavi.

Dealtfel, studiul „Genomul Uman” semnat de Georgeta Gardoș și Alexander Rodewald, arată că bulgarii sunt îndeaproape înrudiți genetic cu românii.

Mai mult, există similitudini gramaticale între română și bulgară care nu se regăsesc în alte limbi slave, de unde unii au tras concluzia că nu doar noi am primit influențe de la bulgari, ci și ei de la noi.

Retrograzi, firește. Cu câteva săptămâni înainte de a scrie aceste rânduri, mi-a atras atenția o știre: descoperirea în Marea Neagră a celei mai vechi epave intacte găsite vreodată.

Era vorba despre o navă grecească cu o vechime estimată la 2400 de ani.

Creditul pentru descoperire aparține Black Sea Maritime Archeological Project, un proiect multidisciplinar, internațional care a atras specialiști și finanțări din Marea Britanie, Statele Unite, Suedia și, firește, Bulgaria.

Marea Neagră este considerată a fi unul dintre cele mai bune „laboratoare arheologice” întrucât apele sale adânci, lipsite de oxigen, favorizează conservarea vestigiilor scufundate.

De ce e Marea Neagră așa? Alt subiect de studiu.

 

 

 

 

 

 

Nu știu cât de înrudiți suntem cu bulgarii, e cert faptul că noi avem o genă în minus față de ei, cea a respectului și curiozității pentru trecut. A, și ne mai lipsește ceva: accesul la Marea Neagră. Dacă l-am fi avut, ce de lucruri mai descopeream.

Scurtă cronologie a locuirii actualei Românii.

Până să intrăm în Uniunea Europeană și să scăpăm de nevoia de trecut, istoricii și arheologii români sau străini au apucat să facă o seamă de descoperiri pe baza cărora s-a putut creiona o cronologie a viețuirii omenești în spațiul României de azi.

Am să o expun rapid.

Cele mai vechi rămășițe omenești din România sunt cele de la Peștera cu Oase, lângă Anina.

Cu o vârstă estimată între 37.000 și 42.000 de ani, sunt și printre cele mai vechi urme ale unei viețuiri omenești în Europa.

În Poiana Cireșului (jud. Neamț) s-a descoperit o statuetă – Venus Gravetiana – veche de 20.000 de ani.

Între 5700 și 4500 Î.Hr. (deci acum 7700-6500 de ani) a existat pe teritoriul României și Serbiei de astăzi o cultură întinsă și înfloritoare numită Vinca-Turdaș.

Din aceeași perioadă (aproximativ 5300 Î.Hr.) datează și Tăblițele de la Tărtăria, descoperite în 1961 lângă Alba Iulia. Tăblițele sunt decorate cu simboluri pe care unii le consideră o formă primitivă de scriere, cu circa un mileniu mai veche decât cea sumeriană.

 

 

 

 

 

Din mileniul 6 Î.Hr. avem vestigii ale culturii Dudești (numită după zona din București unde astăzi e un depou de tramvaie).

 

 

5200-3500 Î.Hr. – Cultura Cucuteni-Tripilia, întinsă peste jumătate de Ucraina, Moldova (ambele maluri ale Prutului) și o parte din Transilvania. A fost descoperită de ucraineanul Vikenty Kvoyka.

 

 

 

 

Imagini pentru reconstituire Așezare din perioada culturii Cucuteni.photos

 

 

 

 

 

5200-4500 Î.Hr. – cultura Hamangia (descinsă din Dudești)

Mileniul 5 Î.Hr. – cultura Gumelnița-Karanovo, care se întindea din Moldova până în Thessalia.

4300-3500 Î.Hr. – cultura Boian (descinsă și ea din Dudești)

1500 Î.Hr. – cultura Monteoru

Secolele 2-5 D.Hr. – Cultura Sântana de Mureș – Cernyakov

Secolul 5 D.Hr. – Cultura Ipotești – Cândești

Secolele 8-11 D.Hr. – Cultura Dridu

După secolul XI, „gaura neagră” din izvoarele scrise începe să se lumineze odată cu apariția cronicilor care atestă negru pe alb existența în spațiul României de azi a unor oameni în carne și oase, mai mult sau mai puțin organizați, dar în mod cert cu o identitate lingvistică și culturală comună.

E important să subliniem că multe dintre culturile enumerate mai sus s-au întins pe arealuri geografice mari, din sudul Ucrainei până în Macedonia greacă și din câmpia Panoniei până în Anatolia, dar toate au avut ca punct de intersecție părți din teritoriul României de astăzi, fie că a fost vorba despre Dobrogea sau Transilvania, Moldova sau Câmpia Dunării.

Nu știu dacă teoriile protrocroniste care afirmă că spațiul danubiano-pontic este leagănul civilizației europene sunt sau nu adevărate, dar un lucru nu poate fi negat: acest spațiu a reprezentat o placă turnantă a istoriei europene, un melting pot de seminții și culturi aflate uneori în conflict, alteori în cooperare:

  • neamurile geto-dacice, prea multe pentru a le enumera aici

  • sciții

  • misterioșii agatârși din Transilvania, a căror origine nu este clară nici astăzi

  • ramurile sarmaților: alanii/iazigii (de la care ne-a rămas numele orașului Iași) și roxolanii

  • bastarnii (trib germanic) și goții

  • galii sau celții care au lăsat toponime din Turcia (Galatea/Galata) și România (Galați) până în Polonia (Galiția), Spania (Galicia) și insulele britanice (Țara Galilor).

Dacă nu în numele unei renașteri identitare pur românești (nu cred în purism), măcar de dragul identității europene atât de greu încercate, istoria acestor locuri și a oamenilor care s-au perindat pe aici merită toate eforturile.

Articularea proiectului.

Până aici cred că a devenit destul de clar în ce constă propunerea mea. Această recuperare a istoriei Balcanilor, a spațiului Central-Est-European și a lumii mediteraneene vechi, pe care eu o consider chintesența proiectului, cere însă un efort concertat al mai multor creiere, indiferent de cetățenie. Statele Europei ar trebui să-și dedice resursele nu războiului ideologic, ci cunoașterii științifice care a făcut din Bătrânul Continent leagănul cultural al lumii. Toată lumea are doar de câștigat.

România are de jucat rolul său în această ecuație. Acest rol poate fi unul mărunt sau unul major, dar nu putem ști asta atâta vreme cât nu există nici dialog între mințile implicate, nici resurse și nici voința de a face lumină într-o istoriografie tarată de interesele vremelnice ale politicii interne sau externe.

 

Iată câteva direcții pe care eu aș articula acest proiect, în atotputernicia mea autodidactă:

 

  1. Asumarea la nivel de Președinție, Guvern și/sau Academie a unui proiect de recuperare a istoriei și demararea unei consultări publice reale.

  2. Instituirea unui fond care să acorde granturi/burse pentru cercetare în domeniile: arheologie, lingvistică, etnografie, antropologie, teologie, istoria artei. Ar costa mult mai puțin decât o flotă de avioane cărora le îngheață pista la decolare.

  3. Constituirea de echipe mixte, multidisciplinare și internaționale care să coordoneze cercetări susținute în principalele situri arheologice de pe teritoriul României, multe dintre ele ne-exploatate și insuficient protejate.

  4. Digitizarea și publicarea online a tuturor resurselor text, foto și video disponibile, pentru accesul publicului și al cercetătorilor independenți.

  5. Lansarea unei platforme online dedicate informării și dialogului pe teme de istorie a spațiului dunăreano-pontic, disponibilă în limbi de circulație internațională, precum și în bulgară, sârbo-croată, maghiară, albaneză, greacă și rusă. Cimec.ro e un bun început, dar trebuie extins.

  6. Creionarea unei platforme de brand turistic cultural-istoric și pregătirea infrastructurii umane, instituționale și fizice pentru promovarea acesteia și deservirea vizitatorilor.

  7. Introducerea siturilor istorice în itinerarii turistice integrate după modelul „Văii Regilor Traci” din Bulgaria, care poate urmări traseul vechilor drumuri romane sau al Brazdei lui Novac și care va include și muzee de istorie, arheologie sau etnografie.

  8. Crearea și promovarea de produse turistice în colaborare cu Ungaria, Serbia și Bulgaria, pentru a oferi turiștilor o imagine de ansamblu a regiunii înainte de trasarea granițelor moderne și, pe de altă parte, pentru a aduce beneficii operatorilor turistici din toată regiunea.

  9. Refacerea legăturilor cu minoritățile istro-română, megleno-română și aromână și derularea de proiecte de cercetare etnografică în colaborare cu autoritățile statelor în care trăiesc aceste comunități (Serbia, Bulgaria, greu-Grecia). Protejarea identității culturale a acestora ca element de patrimoniu cultural universal.

  10. Angajarea unui grup internațional de lingviști în cercetarea obiectivă a etimologiilor și a relațiilor dintre limba română și limbile vecine.

  11. Redeschiderea Muzeului Național de Istorie a României. Finanțarea peste limita de subzistență a muzeelor de istorie, arheologie, etnografie, literatură și a caselor memoriale.

  12. Re-inventarierea și studierea patrimoniului din depozite și arhive. Recuperarea pieselor dispărute și tragerea la răspundere a celor responsabili.

Un astfel proiect de anvergură, pe termen mediu și lung, care să-și propună cercetarea obiectivă, la înalte standarde științifice, a vestigiilor existente pe teritoriul României (și nu numai) ar avea trei mari efecte benefice:

a) Clarificarea unor elemente care țin de identitatea istorică, lingvistică și culturală a poporului român dincolo de partizanate de orice fel.

b) Clarificarea unor elemente care țin de identitatea istorică, lingvistică și culturală a unora dintre popoarele europene de azi ȘI a rolului pe care dialogul între aceste popoare l-a avut în conturarea identității europene actuale.
c) Un brand turistic românesc unic, coerent și de înaltă ținută care ar atrage un public matur și instruit. Noi călcăm pe istorie și ne promovăm cu ursuleți.

Dezvoltarea punctului c) necesită un material separat, amplu, pe care poate am să-l scriu cândva. Deocamdată aștept ideile cititorilor, fie ei instituționali sau particulari.

 

 

 

 

Sursa:

 

https://www.tedoo.ro/un-brand-de-tara-european-pentru-romania/

 

 

 

Citiți de același autor: 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/03/11/arma-secreta-a-romanilor-si-tehnicile-de-manipulare-si-demoralizare-in-masa/#comments

De citit:

 

 

Nicolae Densușianu – Dacia Preistorică
Vasile Pârvan – Getica
Georgeta Gardoș, Alexander Rodewald – Genomul Uman
Gheorghe Brătianu – O enigmă și un miracol istoric: poporul român.
Marija Gimbutas – Civilizaţie şi cultură. Vestigii preistorice în sud-estul european (Editura Meridiane, 1989; o găsești la biblioteci.)
Harald Haarmann – Early Civilization and Literacy in Europe 
Theodor Capidan – Meglenoromânii.
Dan Romalo – Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb.
Alexandru Madgearu – The Dridu Culture and the Changing Position of Romania among the Communist States
Eugen Nicolaescu – Vorbele din plumb (o descifrare a tăblițelor de la Sinaia diferită de cea a lui Dan Romalo).
Eugen Lozovan – Dacia Sacră.
Douglass Bailey – The Figurines of Old Europe
Autor colectiv – Călușul, emblemă identitară și factor de cunoaștere și armonizare cu alte culturi europene.
The Journal of Archaeomythology
Dacica.ro
romanianhistoryandculture.com
Site-ul Institutului Național al Patrimoniului – Cimec.ro

 

17/04/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: