CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ZIUA DE 12 APRILIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

 

 

Ziua de 12 aprilie în istoria noastră 

 

 

1457: S-a desfăşurat bătălia de lângă satul Dolhești, in urma careia  Ștefan cel Mare l-a înfrânt și alungat de pe scaunul țării Moldovei pe Petru Aron, fiul lui Alexandru cel Bun şi frate vitreg al tatălui său, Bogdan al II-lea.

 

 

 Related image

Ştefan cel Mare şi Sfânt (n. 1433, Borzeşti – d. 2 iulie 1504, Suceava)

În urma bătăliei de la Doljeşti, împotriva domnitorului Petru Aron, Ştefan al III-lea, supranumit şi Ştefan cel Mare, vine la domnia Moldovei.

 Era  fiul cel mic a lui Bogdan al II-lea (fost domn al Moldovei în anii 1449-1551) şi al Oltei (Maria, nume luat la călugărire, înaintea morţii) şi nepotul lui Alexandru cel Bun.
Calităţile sale  de om politic, de strateg şi de diplomat, acţiunile sale eroice pentru apărarea Moldovei si iniţiativele pentru dezvoltarea culturii, i-au adus admiraţia unor iluştri contemporani.

Graţie tradiţiei populare şi cronicilor timpului, marele domn a căpătat statura unui erou legendar.

Papa Sixtus al IV-lea l-a numit „Athleta Christi” (atletul lui Christos), iar poporul l-a cantat în balade: „Ştefan-Vodă, domn cel mare, seamăn pe lume nu are, decât numai mândrul soare”.

Astazi, in popor este considerat cel mai mare român.

In anul 1992, Teoctist, din mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române si  Sfantul Sinod al  Bisericii Ortodoxe Romane,  prin Tomosul de canonizare  a Sfantului Stefan cel Mare, au  Hotarat:

“Ca de acum înainte şi până la sfârşitul veacurilor,Voievodul Ştefan cel Mare al Moldovei să fie pomenit laolaltă cu bărbaţii cei cuvioşi şi Sfinţi ai Bisericii, cinstindu-se cu slujbe şi cântări de laudă în ziua de 2 iulie, fiind înscris în Sinaxar, cărţile de cult şi calendarul Bisericii noastre cu numele „DREPTCREDINCIOSUL VOIEVOD ŞTEFAN CEL MARE ŞI SFÂNT”.

Spre veşnică cinstire, dovadă şi încredinţare despre cele ce am hotărât, s-a întocmit acest Tomos Patriarhal şi Sinodal de Canonizare spre a fi adus la cunoştinţa credincioşilor şi clerului Bisericii Ortodoxe Române şi tuturor evlavioşilor români, oriunde ar trăi aceştia.Dat în Bucureşti, anul mântuirii 1992, luna iunie, ziua a douăzecea.”

1838: Apare la Braşov din iniţiativa şi sub conducerea lui George Bariţiu, „Gazeta Transilvania”, primul ziar politic şi informativ al românilor din Transilvania.

Imagini pentru „Gazeta Transilvania”,photos

Gazeta Transilvania şi-a încheiat activitatea în 1946.

1877:  Rusia declara război Porţii Otomane – începe Războiul Ruso-Turc

După ce a asistat la oficierea unui serviciu divin în catedrala din Chişinău, gubernia Basarabia, ţarul  rus Alexandru II-lea s-a îndreptat spre hipodromul de la marginea oraşului, unde, în faţa armatei randuite, episcopul Pavel Lebedev a dat citire manifestului privind începerea războiului Rusiei cu Turcia.

La rândul său, Consiliul de miniștri al României a dezbatut problema pozitiei țării noastre în  razboiul ruso-turc, hotărând, cu o majoritate largă, semnarea Convenției cu Rusia prin care a permis trecerea trupelor rusești pe teritoriul său.

Drept raspuns, turcii au bombardat localitățile românești de la Dunăre. Marele duce Nicolae, comandantul armatei ruse, a dat o Proclamație catre romani, prin care aducea la cunoștință ca trupele sale se vor comporta, la trecerea prin România, ca oști prietene și „vor respecta legile, persoanele și averile pașnicilor cetățeni”.  

  În urma acestui război au obținut independenţa deplină a România, Serbia şi Muntenegru faţă de Imperiul Otoman, s-a reînfiinţat statul Bulgaria, iar  Rusia a  anexat Regiunea Kars; (12/24).

1890: S-a născut în așezarea rurală Plenița din Județul Dolj, poetul și savantul chimist român, Vintilă Ciocâlteu; (d. 1947).

A absolvit Facultatea de Medicină din București în 1920.

In 1925-1927 devine bursier al Fundaţiei Rockefeller, recomandat de profesorii Ion Cantacuzino, Fr. Rainer şi D. Danielopolu. Astfel, studiază biochimia la Boston (S.U.A.) cu profesorul Otto Folin, chimia organică la Cambridge (Marea Britanie) cu profesorul W.H. Mills şi schimburile gazoase respiratorii cu profesorul Barkroft. Este foarte preţuit de savantul Otto Folin, unul din fondatorii biochimiei moderne, care-l recomandă Universităţii Harward pentru a fi numit ,,research fellow”. 
Încă din această perioadă a devenit celebru în biochimie prin ,,Reactivul pentru dozarea fenolilor al lui Folin şi Ciocâlteu, folosit şi astăzi în toată lumea.

In 1925 debuteaza ca poet in revista Gandirea, cu poeziile Singur si Toast.

Este cooptat de catre Nichifor Crainic in comitetul redactional al marii reviste Gandirea, format din Lucian Blaga, Demostene Botez,Gib Mihaescu, Ion Marin Sadoveanu, Al.O.Teodoreanu si Pamfil Seicaru.

In 1929 publica in Gândirea ciclul de poezii „Crugul vremii”, care va deveni cel de-al doilea capitol al volumului de poezii „Adanc impietrit”.

Al doilea volum de poezii, intitulat „Poezii” va fi publicat in 1934 si va cuprinde ciclurile „Adanc impietrit” si „Cerc Magic”.

Volumul se incheie cu poezia „Posfata”.

In 1938 devine profesor titular al Catedrei de chimie generală medicală şi chimie biologică de la Facultatea de Medicină, Bucureşti, ocupînd locul profesorului André Boivin, care plecase la Institutul Pasteur din Paris. 
In 1941 este ales decan al Facultăţii de Medicină din Bucureşti.

In 1944 incep presiunile comuniste, fiind printre primele  victime  al politicii comuniste de înlocuire a cadrelor universitare cu oameni devotati regimului (la 57 ani).
Comisia de Epurare a Universităţii, formată din S. Stoilov (rector), P.P. Stănescu (secretar gl. la Ministerul Educaţiei) şi Al. Rosetti, profesor, verifică dosarul profesorului Vintilă Ciocâlteu şi nu-i găseşte nici o vină. 
Simion Oeriu, demnitar important în Comisia de Armistiţiu,  devine ministru subsecretar de stat, modifică arbitrar legea universitară şi cere să se desfacă în două Catedra profesorului Vintilă Ciocâlteu, pe care, pentru a-l  umili, îl cheamă împreună cu tot personalul catedrei la biroul său de la Comisia de Armistiţiu…  
Vintilă Ciocâlteu trăieşte ani de zbucium teribil…

Comunistii l-au epurat in cel mai pur stil stalinist de la conducerea catedrei al carei sef era din 1938.
Luni 3 februarie 1947, în plin Consiliu Profesoral în care se discuta situaţia sa, profesorul Vintilă Ciocâlteu face un accident vascular cerebral şi încetează din viaţă…

Cea mai citata lucrare stiintifica din lume

Cea mai citata lucrare stiintifica din lume vine din domeniul biochimiei si are drept autori pe Oliver H. Lowry et al., fiind publicata acum 61 de ani in Journal of Biological Chemistry, sub titlul : Protein Measurement with the Folin Phenol Reagent (in traducere aproximativa: Dozarea proteinelor cu reactivul pentru fenoli Folin).

Din 1951 si pâna astăzi, lucrarea lui Lowry a fost pomenitaă în peste 228.000 de alte lucrari stiintifice! Impresionant, nu?

Puțina lume stie insă, ca succesul enorm al lui Lowry se datoreaza tocmai utilizarii reactivului respectiv, care a fost inventat de Folin si de… românul Vintilă Ciocâlteu !

 Poetul si savantul Vintilă Ciocâlteu este unul din marii români peste care s-a asternut pe nedrept uitarea semenilor.

1899: S-a născut scriitorul și ziaristul român Tudor Teodorescu Braniște; (d. 23 martie 1969).

1904: S-a născut  poetul și publicistul român Mihail Steriade; (d. 1994).

1930: Se constituie la Bucureşti, din iniţiativa lui Corneliu Zelea Codreanu, partidul Garda de Fier, menită să reprezinte pe plan politic   Mişcarea legionară, ale cărei baze fuseseră puse în iunie 1927, odată cu înfiinţarea Legiunii Arhanghelului Mihail.

 

Corneliu Zelea  Codreanu, întemeietorul Mişcării Legionare, România

Foto: Corneliu Zelea Codreanu, întemeietorul Mişcării Legionare, România

Organizatia isi propunea  sa cuprinda in radurile sale orice partid sau grupare, indiferent de adversitatile politice, care dorea  sa lupte impotriva expansiunii comunismului din URSS. Dupa aceasta Miscarea Legionara a fost denumita si uneori Garda de Fier.

Despre originile miscarii, Neagu Djuvara scrie: “sa nu credeti, cum spun adversarii Miscarii Legionare, ca a fost o copie a nazismului sau a fascismului. Miscarea Legionara a fost o miscare autohtona, nascuta din grupari studentesti anticomuniste”.

Membrii Mişcării Legionare  purtau uniforme verzi (ca simbol al reinnoirii, de unde şi denumirea de „camaşile verzi”, care le-a fost dată) şi se salutau folosind salutul roman.

Principalul simbol al miscarii a fost crucea triplă, reprezentând o reţea de zăbrele de inchisoare (simbolizand martiriul). I se mai spunea “Crucea arhanghelului Mihail”.

Legiunea s-a diferentiat de miscarile fasciste ori fascistoide europene contemporane ei, prin importanta pe care o acorda religiei, ortodoxiei crestine, precum si prin faptul ca majoritatea sustinatorilor sai erau tarani si studenti, dar  a avut in comun cu diverse miscari similare,  recurgerea la violenta si la asasinat politic.

 Interzisă de mai multe ori (ianuarie 1931, martie 1932 şi decembrie 1933) Garda de Fier a fost reînfiinţată la 20 martie 1935 sub numele de partidul  Totul pentru Ţară, avîndu-l ca preşedinte pe generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul, iar din 9 octombrie 1937 pe inginerul Gheorghe Clime.

În aprilie 1938, Corneliu Zelea Codreanu a fost arestat, judecat şi condamnat la şase ani închisoare pentru ultragierea lui Nicolae Iorga, iar în luna mai a aceluiaşi an este din nou judecat şi condamnat la zece ani muncă silnică, fiind acuzat de crimă, de trădare pentru deţinerea şi reproducerea în public a unor documente interesînd siguranţa statului, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale şi pentru crimă de răzvrătire.

În noiembrie 1938, Corneliu Zelea Codreanu, împreună cu alţi 13 legionari, este asasinat prin strangulare, din ordinul  regelui Carol al II-lea şi a ministrului de Interne Armand Călinescu, sub pretextul tentativei de „fugă de sub escortă„, în timpul transferării de la închisoarea Rîmnicu Sărat, la cea de la Jilava.

 

 

 

 

 

 

1930: S-a născut Helmut Arz, pictor și grafician român, stabilit în Germania.

 

 

 

 

 

1940: S-a născut la Reşiţa, judeţul interbelic Caraş, scriitorul, criticul literar si  eseistul Mircea Martin.

 

Director de editură, editor de carte, teoretician literar şi profesor universitar român, Mircea Martin este din 2014   membru corespondent al Academiei Române.

1943: Are loc la castelul Klessheim, în Germania, o întâlnire între conducătorul statului român, mareșalul Ion Antonescu și Hitler .

 Image result for Antonescu și Hitler photos

 Führerul i-a reproşat lui Ion Antonescu sondajele de pace înițiate de diplomaţia română şi a cerut înlocuirea lui Mihai Antonescu de la conducerea Ministerului Afacerilor Străine.

Cu toate acestea, după un concediu, Mihai Antonescu şi-a reluat atribuţiile în guvernul român.

1944: S-au reluat la nivel oficial, convorbirile româno-sovietice de la Stockholm între F. Nanu, ambasadorul României și Alexandra Kollontay, ambasadoarea URSS în Suedia.

Sovieticii au transmis condiţiile „minimale” de armistiţiu:  restabilirea frontierei  de   după ocuparea Basarabiei și a Bucovinei de nord, în 1940, plata unor reprații și despăgubiri de război, revenirea Transilvaniei sau a „celei mai mari părţi a ei” la România.

Aceleaşi condiţii sunt comunicate şi la Cairo (unde aveau loc convorbiri între emisarul opoziţiei democratice din România, Barbu Ştirbei, plecat cu consimţământul mareşalului Ion Antonescu, şi reprezentanţii Marii Britanii, SUA şi URSS, privind desprinderea României de Reich)

1945: Participanții la Mișcarea Tineretului Progresist hotărăsc crearea unei organizații unitare, intitulată „Tineretul Progresist din România”. Congresul acesteia are loc la 22 octombrie – 24 octombrie 1945.

1948: S-a născut Andrei Popescu, jurist și profesor universitar român, judecător al Tribunalului Uniunii Europene.

1949 : S-a născut în oraşul Călimăneşti, din jud.Vâlcea, actorul român de teatru și film, Florin Zamfirescu.

 În anul 1967 a intrat pe primul loc la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografie Ion Luca Caragiale din Bucureşti la Facultatea “Arta Actorului”, clasa profesor Constantin Moruzan, absolvind-o 1971 ca şef de promoţie.

Fiind repartizat la Teatrul de Stat din Târgu Mureş, s-a mutat după doi ani la Bucureşti, în noiembrie 1973, la Teatrul Giuleşti, actualmente Teatrul Odeon. Între anii 1991 şi 1994 a funcţionat ca director adjunct artistic al acestui teatru.

Începând cu 1996 şi până în prezent lucrează la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti (cunoscută şi sub acronimul UNATC) ca profesor universitar.

A fost rector al UNATC din ianuarie 2000 până în 2008.

În paralel cu aceste activităţi, şi-a continuat activitatea de actor de scenă şi film, respectiv ulterior de regizor de teatru, din 1974 până în prezent.

A jucat în 30 de filme româneşti regizate de Dan Piţa, Mircea Veroiu, Alexa Visarion, Lucian Pintilie, Nicolae Corjos, Mircea Moldovan şi Mircea Daneliuc si  a interpretat un rol în serialul de televiziune Lumini şi umbre, regizat de Andrei Blaier şi Mihail Constantinescu (24 episoade)
 

1950: S-a născut in localitatea Ursoaia, din judeţul Iaşi, pictorul român George Rădeanu.

A absolvit Institutul de Arte plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, secţia pictură-restaurare si este membru al Uniunii Artiştilor Plastici. Lucrarile sale se afla in colectii particulare si muzee din România, Germania, Ungaria, Japonia, Israel, Franţa, Argentina, Turcia, Grecia, Italia, Canada, S.U.A

 A fost distins cu Premiul revistei „Amfiteatru” pentru pictură.

 

 1961: A murit  in inchisoarea comunistă  de la Aiud,  fizicianul român Gheorghe Manu; (n. 13 februarie 1903, București).

A fost o figură deosebită în mişcarea naţională de rezistenţă anticomunista de după al Doilea Război Mondial.

Se trăgea, conform tradiţiei, dintr-o veche familie genoveză, pe nume Manno (pe blazonul familiei figurează o mână ieşind din apă), stabilită la Constantinopol înainte de cucerirea otomană. Urmaşii strămoşului Mihail Manu, sosit în Ţara Românească în prima jumătate a secolului 18, s-au înrudit prin alianţă cu familii boiereşti şi domnitoare din partea locului, împământenindu-se; aşa se face că în ascendenţa lui Gheorghe Manu se regăsesc numele domnitorilor Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu.

S-a înscris la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti, obţinând în 1925 două licenţe: în matematică şi în fizico-chimice.

În 1926 obţine certificatul de studii superioare de chimie fizică şi radioactivitate al Facultăţii de Ştiinţe din Paris. Lucrează apoi la Institut du Radium (1927-1934), pregătindu-şi teza de doctorat sub îndrumarea Mariei Curie.

Frecventează simultan, la Sorbona şi Collège de France, cursurile ţinute de Eugène Bloch, Louis de Broglie şi Paul Langevin.

În 1933 îşi susţine teza de doctorat, cu menţiunea „très honorable”. Declină oferta de a rămâne cercetător la Institut du Radium şi se întoarce în ţară, devenind asistent la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti (1935). Va fi numit conferenţiar abia în 1945 – prea târziu.

A fost membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din România începând cu 21 decembrie 1935

A aderat  în 1937 la Mişcarea Legionară si devine activ în conducerea legionară în 1943  fiind o vreme, comandant interimar al mişcării. 

La sfârşitul războiului trece definitiv în clandestinitate, dedicându-se exclusiv mişcării naţionale de rezistenţă.

În primăvara anului 1947, Gheorghe Manu a redactat un amplu studiu intitulat „În spatele Cortinei de Fier – România sub ocupaţie rusească” (o primă versiune, scrisă în 1945-1946, purta titlul România între Rusia şi Europa), semnat cu pseudonimul Testis Dacicus.

Multiplicată în mai multe exemplare, în limbile română şi engleză, lucrarea   a fost transmisă, prin intermediul misiunilor civile şi militare americane şi britanice în România, puterilor occidentale. Datorită agenţilor KGB infiltraţi în serviciul secret britanic, ea a ajuns cunoscută şi conducerii sovietice. Identitatea autorului s-a aflat numai în cursul anchetării lui Manu.

În 1948 a fost arestat şi condamnat, în „procesul grupului de complotişti, spioni şi sabotori”, la muncă silnică pe viaţă.

In inchisoare, Gheorghe Manu a ţinut adevărate cursuri clandestine pentru ceilalti deţinuţi: matematică, fizică, filozofie, istorie, geografie, literatură, drept, limbi străine…

Inventiv, el  a conceput  metode originale de comunicare în temniţă – ca texte scrise cu vârful acului pe tăbliţe de săpun, sau mesaje Morse codificate prin noduri pe un fir de aţă.

I s-a cerut să participe la „reeducarea de la Aiud”, semnând o declaraţie de desolidarizare; demn şi dârz, nu a făcut nici un compromis. Ca pedeapsă, grav bolnav fiind, i-a fost refuzat ajutorul medical; a urmat sfârşitul.

1962: A murit  scriitorul român Constantin I. Gane ; (n. 1885).

 

 

 

 

 

Image result for Constantin I. Gane  photo

Constantin Gane (27 martie 1885, Botoşani – 12 aprilie 1962, Aiud, judeţul Alba).

A făcut studii de drept în Germania, unde şi-a luat şi doctoratul, la Rostock, în 1910.

 Participă în 1913, ca voluntar, la campania militară din Bulgaria, iar mai târziu la războiul din 1916-1918.

Va consemna aceste experienţe în volumele Amintirile unui fost holeric (1914, Premiul Academiei Române) şi Prin viroage şi coclauri (1922).

În 1940 şi 1941 a fost ambasador la Atena, preocupându-se, printre altele, de drepturile românilor macedoneni.

 A publicat proză (îndeosebi cu subiect istoric), articole, note şi cronici, corespondenţă, însemnări de călătorie, piese de teatru, fragmente de roman, în Epoca, Politica, Universul literar, Curentul, Cele trei Crişuri, Convorbiri literare, Revista Fundaţiilor Regale, Luceafărul, Flacăra etc.

În 1937 înfiinţează şi conduce revista Sânziana (Bucureşti). A ţinut conferinţe şi a avut, între 1929 şi 1937, o serie de intervenţii radiofonice pe teme istorice, culturale sau literare (Primul proces al lui Kogălniceanu, Dimitrie Cantemir, Romanul lui Ştefan Zweig, ciclul Domniţele române etc.). În 1934 a devenit membru al Societăţii Scriitorilor Români.

Lucrarea sa „Trecute vieţi de doamne şi domniţe” (vol. I) a fost premiata de Academia Română.

A făcut parte din mişcarea legionară şi, condamnat de regimul comunist în 1949, îşi sfârşeşte zilele în închisoare de la Aiud.

1970: S-au deschis pentru circulație primele două benzi ale autostrăzii Bucuresti – Pitești.

 1884, 12/24: S-a născut Daniel Danielopolu, medic, fiziolog şi farmacolog, una dintre cele mai marcante personaliăți ale ştiinţei medicale româneşti dintre cele două războaie mondiale,

Imagini pentru Daniel Danielopolu,photos

A fondat şi a condus Institutul de Fiziologie Normală şi Patologică al Academiei Române (1948-1955), a iniţiat înfiinţarea Academiei de Medicină, a abordat, printre primii în lume, o concepţie nouă în descoperirea funcţiilor biologice, numită azi concepţia cibernetică, legată de prezentarea organismelor şi a funcţiilor organelor ca sisteme.

A devenit membru titular al Academiei Române în 1938 (m. 1955)

1989: S-a născut la Bucureşti cântareaţa de muzică pop, Antonia, pe numele său complet Antonia Clara Iacobescu .

De la vârsta de 5 ani a trăit alături de părinţii săi în Statele Unite ale Americii  în statul Utah şi în oraşul Las Vegas din statul Nevada, unde a terminat liceul şi a intrat şi în lumea modelling-ului. 

Inainte să-şi dedice viaţa muzicii, Antonia şi-a sporit popularitatea prin lansarea propriei linii de modă în parteneriat cu Ford Models.

  Antonia a cântat de la vârsta de 10 ani şi a făcut şcoala de muzică în Statele Unite. Faptul că a trăit printre oameni de culoare a influenţat-o în muzică, explicând şi apropierea de cântareţul român Alex Velea, care între timp a influenţat-o şi stilistic.

 Ea se simte cel mai aproape de stilurile muzicale RnB şi Soul şi a fost influenţată de acestea în mod decisiv.

Imagini pentru antonia photos

S-a întors cu familia în România. Aici, ea l-a întâlnit pe Tom Boxer, prin intermediul unui antrenor de fitness care o auzise cântând, impresionându-i în egală măsură cu vocea şi frumuseţea ei.

Antonia a rămas însărcinată în luna decembrie a anului 2009. A născut în data de 28 august 2010 o fetiţă, pe care a numit-o Maya Rosaria Castellano.

Tatăl este Vincenzo Castellano,  nepotul lui Joshua Castellano, proprietarul clubului Bamboo. 
Pe 27 decembrie 2014 Antonia a mai născut un copil, un băieţel care a fost numit Dominic, al cărui tată este Alex Velea

1991: În principalele oraşe ale ţării, Alianţa Civică a organizat mitinguri de protest împotriva politicii guvernului.

1994: A murit compozitorul şi dirijorul Mişu Iancu (n. 1909).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1997: A fost parafat Acordul privind aderarea României la Acordul Central European de Comerț Liber (CEFTA).

 

 

 

1999: România a ratificat Acordul European referitor la persoanele implicate în proceduri înaintea Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi cel de-al şaselea Protocol Suplimentar Acordului General asupra Privilegiilor şi Imunităţii Consiliului Europei.

 

 

 

2002: A murit prozatorul şi poetul Platon Pardău; (n. 1 decembrie 1934  la  Vatra Dornei, judetul Suceava. ).

 

 

 

Platon Pardau

 

 

A urmat Facultatea de Filologie a Univ. din Cluj (absolvita in 1958).

Lucreaza ca profesor de limba franceza si rusa, apoi director al Casei de Cultura din Vatra Domei (1958-l959); inspector la sectia raionala de invatamint Vatra Dornei (1959); redactor al ziarului Zori noi din Suceava (1959-l961); director al Casei Regionale a Creatiei Populare Suceava (196l-l965).

Concomitent, din 1964 până în 1967, a fost presedintele Comitetului de Cultura si Arta al regiunii Suceava. Redactor-sef al ziarului regional Zori noi din Suceava (1965-l968); șef de secție la Scinteia (1968-l973) si lector la Casa de filme nr. 4 (1973-l980).

Din 1980, publicist comentator la revista Contemporanul.

Debuteaza in revista Contemporanul (1957).

Debuteaza  editorial cu volumul  de versuri Arbori de rezonanta (1963) si colaboreaza la prestigioasele reviste literare Tribuna, Gazeta literara. Romania literara. Luceafarul etc.

A publicat romanele Scara lui Climax, 1970; Ore de dimineata, 1972; Aproapele nostru aproape, 1973; Ciudata miscare a inimii in aprilie, 1974; Mergind prin zapada, 1974; Cu ochii dragosei, 1976; Cercul, 1976; Minunata poveste de dragoste a preafericitilor regi Ulise si Penelopa, 1978; Scrisori imperiale, 1979; Omul coborit din turn, 1980; Diavolul de duminica, 1981; Limita de virsta, 1982; Tentatia, I-II, 1983-l984; Rezerva speciala, 1984; Ultima tentatie, 1985; Portretul, 1986; Scrisori venetiene, 1987; Banuitele primejdii, 1988) si volum de versuri (Monolog, 1965; Vinatoare interzisa, 1967; Pasarea vine la noapte, 1968; Planete albastre, 1970; Acasa, 1973.

După 1989 a participat tot mai puţin la viaţa literară. A murit – aproape ignorat – la 12 aprilie 2002.

 

 

2012: A murit academicianul Gabriel Țepelea,  fost vicepreședinte al PNȚCD; (n.  6 februarie 1916 la Borod, judeţul Bihor).

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru Gabriel Țepelea,

 

 

 

A  absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj (1933-1937), studii completate în Franţa (1937-1938). În 1948 şi-a susţinut doctoratul la Universitatea din Bucureşti, sub îndrumarea lui George Călinescu, cu o teză despre literatura în grai bănăţean.

Din 1933 a fost membru al Partidului Naţional Ţăranesc.. A fost membru al Comitetului de redacţie al revistei Ardealul, care apărea la Bucureşti în vremea ocupaţiei horthyste a Transilvaniei de Nord (1942 – 1944), precum şi al Colectivului de redacţie al revistei Tribuna Transilvaniei (1945 – 1946). Devenit în 1945 secretar general al Organizaţiei Tineretului Ţăranist din Transilvania, a candidat pe listele PNŢ în 1946.

După instaurarea regimului comunist, a fost condamnat pentru această activitate, fiind închis din 1949 până în 1955. După ce a fost eliberat, a fost nevoit să lucreze un timp ca muncitor necalificat, apoi ca bibliotecar.

Reintegrat în învăţământul secundar (1958-1960), a predat apoi la institutele pedagogice din Timişoara (până în 1964) şi Piteşti, unde devine şi redactor al revistei Argeş (1966 – 1968), iar în 1969 pune bazele unei secţii de limbi străine, fiind şi decan al Facultăţii de Filologie între anii 1971-1974. De-a lungul  bogatei sale activităţi, acad. Ţepelea a publicat peste 25 de volume şi peste 700 de studii, articole si comunicări stiintifice.

În decembrie 1989, se dedică activităţii de membru al PNŢCD, fiind ales vice-preşedinte – 1990-1996 – şi apoi prim vice-preşedinte – 1996-2000 – al partidului.

A fost ales  deputat în Parlamentul României, fiind între 1992 şi 1996 membru al Grupului parlamentar şi al Comisiei mixte pentru Parlamentul European, Preşedintele Grupului parlamentar de prietenie cu Belgia, apoi, între 1996 şi 2000, Preşedintele Comisiei pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă şi Preşedintele Grupului parlamentar de prietenie cu Franţa.

A fost Membru de onoare al Academiei Române din anul 1993, Doctor honoris causa al mai multor universităţi (Oradea, Arad, Piteşti), a fost decorat cu Ordinul Naţional Serviciul Credincios în grad de Cavaler (2000) şi cu Legiunea de Onoare a Franţei în grad de Ofiţer (2001).

 

 

 

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/04/13/o-istorie-a-zilei-de-12-aprilie-video-3/

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas 2005;

  3. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

  4. ro.wikipedia.org.

  5. mediafax.ro;

  6. Istoria md.

  7. worldwideromania.com;

  8. Enciclopedia Romaniei.ro

  9. crestinortodox.ro

  10. http://www.rador.ro/2019/04/12/calendarul-evenimentelor 

 

12/04/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

Povestea Republicii Populare Romîne, țara ”celor ce muncesc” condusă dictatorial de comuniștii români, cu binecuvântarea URSS

Republica Populară Romînă (prescurtat: R.P.R.) a fost numele oficial purtat de România de la abdicarea regelui Mihai I și până la adoptarea unei noi constituții care a proclamat Republica Socialistă România (R.S.R.), la 21 august 1965.

Din anul 1954, grafia numelui țării a fost schimbată în Republica Populară Romînă, conform normelor ortografice din acea perioadă.

În anul 1964 s-a revenit la scrierea cu „â” a numelui țării: Republica Populară Română.

În regimul comunist au existat în total patru drapele stat, precum au existat patru steme [. Drapelul avea culorile albastru (la hampă), galben şi roşu, iar stema era aşezată în mijlocul drapelului.

În 1948, înainte de prima Constituţie comunistă, printr-un decret drapelul a fost stabilit astfel : ,,Culorile Republicii Populare Române sunt : albastru, galben și roşu, aşezate vertical, şi având în centrul câmpului galben Stema Republicii”.

 

 

Primul drapel al RPR

În acelaşi an, cu prilejul adoptării Constituţiei, drapelul avea o înfăţişare nouă (mai precis stema care se afla în mijlocul drapelului) expusă în articolul 101 :

,,Drapelul Republicii Populare Române se compune din culorile : albastru, galben şi roşu, aşezate vertical. În mijloc este aşezată stema ţării”.

În anul 1952, o nouă Constituţie a R.P.R. înseamnă şi un nou drapel (şi o nouă stemă) :

,,Drapelul Republicii Populare Române poartă culorile roşu, galben şi albastru, aşezate vertical cu albastrul lângă lancie. În mijloc este aşezată stema Republicii Populare Române” .

 

 

 

În ceea ce privește imnul de stat, în  anul 1948, odată cu instalarea regimului comunist, noul imn care a fost adoptat a fost  „Zdrobite catuşe”, pe muzica lui Matei Socor.

O melodie cu versuri  de propagandă scrise de Aurel Baranga, în care era preaslavită Republica Populară  :

 

 

„Zdrobite cătuşe în urmă rămân,

În frunte-i mereu muncitorul,

Prin lupte și jertfe o treaptă urcăm,

Stăpân pe destin e poporul”.

 

 

 

 

 

 

 

 

În anul 1953, în plină acțiune de sovietizare a României, imnul „Zdrobite cătușe” a fost inlocuit cu „Te slăvim, Românie!”, pe versuri de Eugen Frunză și Dan Deșliu. Partidul hotărâse ca poporul să se bucure adânc de faptul că armata rusă era încă în țară, elitele României își aflau sfârșitul în închisoare, iar libertatea de expresie devenise o amintire interzisă:

„Te slăvim, Românie, pământ părintesc,

Înfrățit fi-va veșnic al nostru popor,

 Cu poporul sovietic eliberator,

Leninismul ni-e far și tarie și avânt”.

 

 

 

 

 

 

 

 

Desfășurător istoric. 

La Conferința de la Yalta, URSS-ului i se recunoscuseră interesele speciale în România. În timpul tratativelor de pace de la Paris, delegația română nu a reușit să obțină statutul de cobeligerant, România, ca țară învinsă, fiind obligată să accepte prezența trupelor sovietice pe teritoriul național și plata unei uriașe despăgubiri de război.

Comuniștii nu au jucat decât un rol decorativ în guvernul regal român din ultima perioadă a războiului, cabinet prezidat de generalul Nicolae Rădescu, dar situația avea să se schimbe în 6 martie 1945, când dr. Petru Groza, liderul Frontului Plugarilor, (un aliat al comuniștilor) a devenit prim-ministru.

Deși, pentru a obține recunoșterea Aliaților occidentali, formula guvernamentală a fost lărgită prin admiterea unor miniști membri ai partidelor istorice, comuniștii dețineau controlul asupra ministerelor cheie.

Ajungerea în fruntea guvernului a lui Groza era un rezultat al șantajului sovietic legat de cedarea controlului către autoritățile române asupra Transilvaniei.

În ciuda opoziției regelui, guvernul lui Groza a legiferat reforma agrară și acordarea dreptului la vot femeilor. După alegerile din 9 noiembrie 1946, rezultatele oficiale au creditat comuniștii cu 80% din voturile exprimate, în timp ce partidele de opoziție reclamau fraude electorale grave.

După victoria din alegeri, comuniștii s-au concentrat pe eliminarea din viața politică a partidelor de centru, în primul rând a Partidului Național Țărănesc.

PNȚ-ul a fost acuzat de spionaj, după ce liderii partidului s-au întâlnit în secret cu reprezentanți ai guvernului SUA. Șefii țărăniști au fost acuzați și judecați într-un proces spectacol și au fost condamnați la ani grei de temniță.

Partidele de stânga au fost forțate să se unească cu Partidul Comunist din România, formând Partidul Muncitoresc Romîn, precursorul PCR.

În 1947, România rămăsese singura monarhie din Blocul răsăritean. La 30 decembrie 1947, regele Mihai a semnat actul de abdicare. Comuniștii au proclamat în aceeași zi instaurarea Republicii Populare Române, iar pe 13 aprilie 1948 a fost promulgată noua constituție republicană.

Noua constituție scotea în afara legii și pedepsea orice asociere care avea un „caracter fascist ori antidemocratic”. Constituția garanta libertatea presei, a cuvântului, de asociere, dar numai pentru „cei ce muncesc”.

Foto: Harta administrativă a RPR

La data de 23 mai 1948 are loc ultima cedare teritorială în favoarea Uniunii Sovietice: Eduard Mezincescu, în calitate de reprezentant al Ministerului Afacerilor Străine al Republicii Populare Române, semnează un proces-verbal secret de predare – primire, împreună cu reprezentantul sovietic, N.P. Sutov, în urma căruia Republica Populară Română cedează Insula Șerpilor statului vecin de la Răsărit, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste.

Pe 11 iunie 1948 s-a trecut la naționalizarea tuturor întreprinderilor private mai importante din România.

La 17 iulie 1948, statul comunist român a denunțat Concordatul cu Vaticanul. Comuniștii români, după exemplul mentorului lor Stalin[4], au lichidat Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, proclamând unirea ei cu Biserica Ortodoxă Română.

În rândul conducerii de partid din acea perioadă își manifestau existența trei facțiuni importante, toate de factură stalinistă, diferanțiate mai mult prin istoriile personale și prin prietenii personale decât prin diferențe doctrinare:

  1. Facțiunea „moscovită”, (Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu și alții), care petrecuseră o bună parte a perioadei interbelice și cea a războiului la Moscova;

  2. Facțiunea „comuniștilor din închisori”, (Gheorghe Gheorghiu-Dej și alți tovarăși de detenție), care fuseseră închiși în închisori și lagăre în timpul războiului;

  3. Facțiunea „comuniștilor secretariatului”, a staliniștilor moderați (Lucrețiu Pătrășcanu și alții), care se ascunseseră în România în timpul perioadei antonesciene și care particiaseră la guvernele regale de după 23 august 1944.

Până în cele din urmă, cu sprijinul direct al lui Stalin, și se pare că în contextul general antisemit de la Kremlin (Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu erau evrei), Gheorghiu-Dej a câștigat lupta pentru putere în interiorul partidului. Pauker și grupul său au fost excluși de la putere în 1952. Pătrășcanu, arestat încă din 1948, a fost judecat, condamnat la moarte și executat in 1954. În total 192.000 de membri de partid au fost epurați în acea perioadă.

Dictatorul Gheorghe Gheorghiu-Dej, un stalinist dur, nu agrea reformele lui Nikita Hrușciov și procesul de „destalinizare” inițiat de acesta după 1956.

El s-a opus realizării obiectivelor economice controversate ale CAER-ului, prin care România ar fi fost transformată prin, profilare agricolă, în „coșul de pâine” al blocului sovietic, inițiind în schimb un program energic de dezvoltare a industriei grele.

Dej a închis cele mai mari lagăre de prizonieri politici, a abandonat lucrările la Canalul Dunăre-Marea Neagră, a desființat sistemul rațiilor de alimente și a crescut salariile muncitorilor.

Au fost luate de asemenea măsuri pentru limitarea influenței culturii ruse în țara noastră: limba rusă a încetat să mai fie obiect obligatoriu de studiu în școlile de toate gradele, iar editura „Cartea Rusă” a fost închisă.

Toate acestea, combinate cu resentimentele legate de ocuparea unor provincii istorice românești de sovietici (Bucovina de Nord, transformată în regiune a RSS Ucrainiană și Basarabia în RSS Moldovenească și regiune a RSS Ucraineană), au condus în mod inevitabil România comunistă pe un drum relativ independent și cu pronunțat caracter național.

Epoca lui Gheorghiu-Dej. Gheorghiu-Dej stalinist convins, considera că regimul sovietic (devenit mai liberal) al lui Hrușciov amenința indirect să-i submineze autoritatea. Într-un efort de întărire a poziției în țară, Dej a hotărât să înceapă cooperarea externă cu toate statele, indiferent de sistemul economico-politic, atâta vreme cât erau recunoscute principiile egalității internaționale și ale neamestecului în afacerile interne. Această politică a dus între altele, și la strângerea legăturilor cu Republica Populară Chineză, care era de asemenea promotoare a autodeterminării naționale.

În 1954, Gheorghiu-Dej a demisionat din funcția de Secretar General al partidului, dar a rămas premier al guvernului. S-a format în schimb un secretariat format din patru membri, unul dintre membri fiind Nicolae Ceaușescu, secretariat care a controlat partidul timp de un an, până când Dej a reluat frâiele puterii.

În ciuda noii politici de cooperare internațională, România a devenit membră a Pactului de la Varșovia în 1955, prin care s-a oficializat subordonarea unei mari părți a armatei naționale mașinii militare sovietice (ocupația militară sovietică în România a luat sfârșit în 1958).

Mai târziu, România a refuzat să permită efectuarea de manevre militare ale trupelor Pactului de la Varșovia pe teritoriul românesc și a limitat participarea propriilor militari la manevre pe teritoriul altor țări membre ale Pactului.
În 1956, premierul sovietic Nikita Hrușciov a denunțat politica predecesorului său, Stalin, în discursul secret ținut în fața delegaților la Congresul al XX-lea a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Gheorghiu-Dej și conducerea Partidului Muncitoresc Român i-au transformat pe Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu în principali răspunzători ai exceselor comuniste trecute și au pretins că partidul epurase deja elementele staliniste chiar din timpul vieții lui Stalin.

În octombrie 1956, conducătorii comuniști polonezi refuzaseră să cedeze în fața amenințărilor militare sovietice de intervenție militară în afacerile interne și refuzaseră să instaleze în fruntea partidului un birou politic mai obedient.

Câteva săptămâni mai târziu, Partidul Comunist din Ungaria s-a dezintegrat practic în timpul unei mari revoluții populare, lipsită de succes.

Sfidarea poloneză și răscoala populară maghiară i-a inspirat pe studenții și muncitorii români să demonstreze în universități și în orașele industriale în favoarea unei mai mari libertăți, a unor condiții de viață mai bune și pentru încetarea dominației sovietice.

Temându-se că revolta maghiară poate incita proprii cetățeni de etnie maghiară să se revolte, Dej a sprijinit pregătirile pentru o intervenție sovietică la Budapesta, iar Armata Roșie și-a întărit prezența în România, în special de-a lungul graniței de vest a țării. În România, revoltele populare s-au dovedit fragmentare și ușor de controlat, în schimb, în Ungaria, situația nu a putut fi stăpânită decât după intervenția în forța a armatei sovietice.

După revoluția din 1956, Gheorghiu-Dej a cooperat strâns cu noul conducător comunist maghiar de la Budapesta, János Kádár. Deși inițial România îl primise pe teritoriul ei pe Imre Nagy, fostul premier reformator maghiar exilat, în cele din urmă a fost nevoită să-l cedeze autorităților comuniste conduse de Kadar, de la Budapesta, pentru a fi judecat și mai apoi executat.

Kádár a renunțat la pretențiile Ungariei asupra Transilvaniei și i-a denunțat pe ungurii transilvani care sprijiniseră revoluția, etichetându-i ca șovini și iredentiști.

Gheorghiu-Dej nu a reușit să ajungă la o înțelegere acceptabilă cu liderii Ungariei în problema Transilvaniei.

Gheorghiu-Dej a luat două măsuri pentru a încerca rezolvarea problemei minorității maghiare din România: a arestat lideri din Alianța Populară Maghiară pe de-o parte, dar a înființat Regiunea Mureș Autonomă Maghiară, în zonele locuite compact de secui în sud-estul Transilvaniei.

După moartea lui Dej și venirea la putere a lui Ceaușescu, odată adoptarea unei noi constituții la 21 august 1965, era proclamată,

Republica Socialistă România (R.S.R.), era modificată stema țării și se adopta un nou imn de stat., țara rămânând sub dictatura comunistă până în decembrie 1989, când o revoltă populară fără precedent a spulberat regimul Ceaușescu.

 

 

 

 

Bibliografie, note si citate:

Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini pînă în zilele noastre, Ediția a III-a, Humanitas, București, 1992.

Wikicommons (Ro & Eng)

http://industrializarearomaniei.blogspot.com/2009/04/stem a-romaniei.html

[2] Decretul nr. 3 privind fixarea atribuţiunilor Prezidiumului Republicii Populare Române, ,,Monitorul Oficial”, nr. 7 din 9 ianuarie 1948. Actul legislativ este vizualizabil pe :

http://ro.wikisource.org/wiki/Decretul_nr._3_privind_fixarea_atribu%C8%9Biunilor_Prezidiumului_Republicii_Populare_Rom%C3%A2ne, 03-12-2011.

[3] Constituţia Republicii Populare Române, 13 aprilie 1948.

[4] Constituţia Republicii Populare Române, 24 septembrie 1952.

[5] Constituţia Republicii Populare Române, 21 august 1965.

[6] Modul în care putea fi realizat şi folosit drapelul R.S.R. avea să fie clarificat trei ani mai târziu printr-un nou act legislativ : Decretul nr. 972 din 5 noiembrie 1968, ,,Buletinul Oficial al R.S.R.”, nr. 141 din 5 noiembrie 1968.

 

Sursa: http://theo-phyl-politea.blogspot.com/2012/07/republica-populara-romina.html

Sursa pentru imagini : http://ro.wikipedia.org/wiki/Drapelul_Rom%C3%A2niei

12/04/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

România – o baricadă a luptei împotriva comunismului. VIDEO

Bolşevici ruşi jefuind o biserică

(fotografie publicată în 1930)

 

 

 

 

 

Românii şi anticomunismul

 

 

 

 

 15 noiembrie 1987 ziua revoltei anticomuniste de la Braşov,  este o dată necunoscută de străini şi uitată de noi, conform obiceiului nostru de a uita totul, şi răul, şi eroii, rămânând doar cu nostalgia trecutului ce părea uneori mai bun, prin prisma faptului că eram mai tineri.

Am uitat comunismul, am uitat lipsurile şi frustrările, iar acest lucru se vede mai ales la cei mai tineri, prin vorbele şi mentalitatea lor, tocmai a celor care nu au cunoscut direct regimul comunist. Dacă ar fi trăit sub regimul comunist, sunt convins că nu ar fi vorbit aşa.

O altă dată din luna noiembrie este fixată în mentalul străinilor, mai ales al occidentalilor. Este vorba de 9 noiembrie 1989, data căderii zidului Berlinului, asumată internaţional ca dată oficială a căderii comunismului în Europa, cel puţin aşa s-a dat de înţeles în cadrul manifestărilor  fastuoase de la Berlin dedicate aniversării a douăzeci de ani de la acel eveniment.

Câţi dintre participanţii la manifestările dedicate căderii zidului Berlinului ştiu despre contribuţia românilor la căderea comunismului sau la luptele pentru stăvilirea lui?

În afară de grevele din 1977 din Valea Jiului, de Braşovul anului 1987, mai ştie cineva despre lupta noastră împotriva hidrei roşii, cu nimic mai prejos decât fascismul brun?

Dacă întrebaţi în Occident, mulţi vă vor putea spune despre revoluţia ungară din 1956 şi despre Primăvara de la Praga din 1968. Dar vor fi foarte puţini, extrem de puţini, care vor şti că noi, românii, am avut cea mai îndelungată rezistenţă armată anticomunistă în munţi, din 1944 până în 1962.

Care popor din Europa de Est, partea căzută sub robia bolşevică după 1945, se poate lăuda cu aşa ceva? Niciunul. Nici măcar noi. Până şi noi ignorăm fenomenul.

În 1972, într-o insulă din Oceanul Pacific, se predă ultimul combatant din al doilea război mondial, japonezul Iro Onoda, după 28 de ani de când stătea ascuns şi considera că luptă pentru Japonia. În Occident, multă lume a auzit de el.

Patru ani mai târziu, în 1976, căutat de Securitate timp de 28 de ani, este arestat la Cluj Ion Gavrilă Ogoranu, conducătorul grupului de rezistenţă anticomunist carpatin făgărăşan.

În Occident, puţini au auzit de el, dar totuşi, sunt mai mulţi occidentali care au auzit de Ion Gavrilă Ogoranu decât români.

Până la urmă, asta este tragedia neamului nostru, ne uităm trecutul, ne uităm eroii, ne uităm modelele, iar televiziunile se străduiesc să le înlocuiască cu fotbalişti agramaţi, pipiţe dezbrăcate a căror suprem titlu de glorie îl reprezintă recunoaşterea formei patului vreunui potentat de moment, şi de politicieni veroşi ale căror cunoştinţe, vorba marelui Nicolae Iorga, nu se ridică nici până la nivelul elementar al gramaticii.

Şi aceste televiziuni reuşesc, şi încă bine.

De unde să cunoască bietul popor istoria sa, după 50 de ani de minciuni şi 20 de ignoranţă, mai mult sau mai puţin intenţionată? De unde să ştie el, când priveşte manifestările prilejuite de începutul căderii comunismului, că el, poporul român, şi-a adus contribuţia, poate mai mult ca alte neamuri ce pozează ca şi încarnarea supremei dizidenţe, la lupta pe viaţă şi pe moarte contra ciumei roşii ce o pregăteau Lenin şi Stalin să o dezlănţuie împotriva bietei Europe ignorante şi asupra întregului glob pământesc?

România, pilon de bază în lupta împotriva comunismului

În zilele lui decembrie 1989, unul dintre liderii de moment ce apărea pe la televizor spunea că noi, românii, nu am avut nimic de-a face cu comunismul, a fost o ideologie total străină de poporul român. Avea dreptate, chiar în 1944 comuniştii din România erau sub o mie de oameni, dar românii erau minoritari, majoritatea fiind evrei şi unguri. De aceea nici nu se numea Partidul Comunist Român, ci Partidul Comunist din România.

Dar de ce asta? Uităm nişte lucruri şi nişte aspecte esenţiale, România a fost în prima linie de rezistenţă încă din momentul conceperii morbului comunist, încă din momentul naşterii sale.

Dar noi am fost un factor al contrarevoluţiei mondiale, respectiv un element de rezistenţă împotriva tezelor răsturnării ordinii şi instaurării unei dictaturi a proletariatului, aşa cum o vedeau corifeii ei, încă de la mijlocul secolului XIX. Iată ce scria Friederich Engels în ianuarie 1849, an al rezistenţei românilor din Ardeal ai lui Avram Iancu împotriva trupelor lui Kossuth, acesta din urmă văzut ca şi un premergător al marii revoluţii mondiale care ar urma să instaureze socialismul (ulterior comunismul) în întreaga Europă:

„Românii sunt un popor fără istorie… destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale. Sunt suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă, în general, reprezintă prin ea însăşi un protest contra unei măreţe revoluţii istorice… Dispariţia lor de pe faţa pământului va fi un pas înainte” (Friederich Engels, Lupta maghiarilor, în Neue Rheinische Zeitung, nr 194 în 13 ianuarie 1849).

Şi noi în vremea comunismului eram nevoiţi să repetăm papagaliceşte despre tezele lui Marx, Engels şi Lenin, urmate de cele ale lui Stalin, ca mai târziu să fie înlocuite de cele ale lui Ceauşescu, binefăcătorii popoarelor. Mulţumim, domnule Engels, fie-ţi ţărâna grea! Dar uite că românii nu au dispărut şi nu s-a realizat acel „pas înainte”! Şi poate că nu s-a realizat acel pas înainte, în accepţiunea lui Engels, şi fiindcă românii au refuzat să dispară din istorie! Deoarece, alături de polonezi, ei au fost stăvilarul de care s-au frânt încercările sovietice de bolşevizare a Europei, şi tocmai pentru asta, atât noi, cât şi polonezii, am fost printre cei mai crunt pedepsiţi de Stalin!

N-am dispărut, ba dimpotrivă, am avut şi noi un loc la masa la care s-a mâncat coliva comunismului, chiar dacă nu de pe unul dintre locurile de onoare, care poate ni s-ar fi cuvenit, ţinând cont de meritele şi contribuţia noastră la îngroparea acestei ideologii anacronice!

Fiindcă noi, românii, am fost primii din alt stat înafara imperiului rus care am luptat armat contra bolşevicilor şi am fost primul stat căruia Rusia sovietică i-a declarat război. (vezi Primele lupte cu bolşevicii). Atunci am dezarmat trupele bolşevizate din Moldova şi le-am aruncat peste Prut, dar când bolşevicii au mărit strânsoarea asupra Basarabiei ce îşi trăia renaşterea naţională (veziCurăţirea Basarabiei (I) Renaşterea), la chemarea lor, i-am eliberat făcând posibilă unirea cu România (vezi Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia). Cu baionetele româneşti am apărat frontiera Europei la Nistru împotriva tuturor tentativelor de pătrundere a microbului roşu adus de trupele cotropitoare (vezi Lupte antibolşevice după Unire).

Mai mult, am eliberat Ungaria de teroarea bolşevică printr-un război crunt în 1919 (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta), stârpind primul focar reuşit al bolşevismului în centrul Europei.

De parcă nu era îndeajuns, am luptat împotriva ciumei roşii din momentele ei de facere, adânc în bârlogul fiarei, atunci când un efort ceva mai consistent ar fi putut scuti omenirea de grele eforturi de sânge pentru milioane de cetăţeni ai planetei timp de 70 de ani, iar unii chiar şi astăzi suferă cumplit sub teroarea bestiei dezlănţuite de Lenin, Stalin şi Mao Zedung. Aceşti neînfricaţi luptători care au dus la mii de kilometri renumele de român, au purtat şi înălţat steagul tricolor acolo unde nimeni n-a visat să-l vadă, mult mai departe de Afghanistanul unde alţi bravi urmaşi ai lor îşi fac datoria cu cinste şi curaj, au fost voluntarii ardeleni şi bucovineni din Corpul Voluntarilor Români, constituit din prizonierii luaţi de ruşi din armata austro-ungară (vezi Luptătorii români din Siberia).

Până la urmă, românii au salvat în 1918-1919 patru state de teroarea comunistă. Primul a fost România, prin dezarmarea şi respingerea bolşevicilor din Moldova şi Basarabia în iarna 1917-1918. Următoarele au fost Cehoslovacia şi Austria, pacificate de românii ardeleni conduşi de Iuliu Maniu (vezi Revoluţia din Ardeal şi gărzile naţionale române (I)). Cum credeţi că ruşii ne-ar fi putut ierta vreodată, când noi, alături de polonezi, am stat în calea expansiunii lor cu ideologia comunistă încă din 1918?

Iar când ne-a venit rândul, în 1940, să fim părăsiţi în est, am luptat pentru patrie, cruce şi neam până la Stalingrad şi în Caucaz. Trei ani ne-am bătut cu imperiul, acum aliat parcă contra naturii cu democraţiile occidentale. Iar când ne-am alăturat acestora, ne-au abandonat din nou la Ialta, lăsându-ne în mâna „duşmanului nostru natural” cum spunea Brătianu. După război, chiar Churchill, autorul sintagmei Cortina de Fier, recunoştea că „am ucis porcul mai slab”. Slabă consolare pentru cei ajunşi sub stăpânirea comunistă, păcatul occidentului că nu a susţinut pilonul strategic antibolşevic româno-polon, lăsându-l să cadă lovit din spate de Germania lui Hitler. O miopie strategică care a fost plătită scump.

Chiar după ocuparea României şi instaurarea comunismului la conducerea ţării, românii au reacţionat prin mişcarea de rezistenţă anticomunistă, cea mai de amploare din întregul est al Europei căzut sub robia comunistă după 1945.

Un raport al securităţii din 1949 dădea un număr de peste 1300 de bande anticomuniste, fără a lua în calcul luptătorii izolaţi. Lor trebuie să le adăugăm şi grupurile de sprijin în număr mult mai mare, care le asigura adăpost, alimente şi informaţii. Vorbim deja de zeci de mii de oameni implicaţi direct, fără a lua în calcul simpatizanţii.

Cauze ale necontaminării

De unde şi de ce acest sprijin necondiţionat, de unde această rezistenţă la ideologia comunistă, această rezistenţă a omului de rând de care se mirau comisarii bolşevici? În timp ce zeci de mii de oameni de alte naţii erau seduşi de mirajul noii orânduiri, românii rămâneau imuni.

Generalul Radu R. Rosetti ne dă un răspuns, dar trebuie să pătrundem în profunzimea celor relatate de el. În 1918, pe când ruşii bolşevizaţi de pe frontul Moldovei fraternizau cu germanii de dincolo de linii şi îşi făceau vizite reciproce fără ca ofiţerii lor lipsiţi de putere şi autoritate să-i poată împiedica, Rosetii a văzut într-o tranşee soldaţi români şi ruşi povestind între ei. S-a apropiat curios, dar la venirea lui ruşii au plecat spre unităţile lor. I-a iscodit pe români despre cele discutate, iar aceştia i-au răspuns deschis:

– Ne-au îndemnat să facem revoluţie ca la ei, să-l răsturnăm pe rege şi să împuşcăm guvernul, deoarece la ei s-au dat pământurile ţăranilor.

– Şi?

– Noi le-am zis că şi la noi regele le-a promis pământ ţăranilor şi că vom primi şi noi pământ. Iar ei au zis că lor li s-a dat pământul fără plată sau despăgubiri.

– Şi voi nu aţi fost de acord?

– Dacă azi sunt eu mai tare şi-ţi iau dumitale pământul, mâine când vei fi dumneata mai tare mi-l vei lua înapoi, nu? De aceea noi vrem pământul cu plată, lege şi înscrisuri, nu cu japca!

Din acest simplu dialog ne dăm seama în primul rând de înţelepciunea poporului român. Deoarece majoritatea soldaţilor de pe front în 1918 erau ţărani, oameni ai pământului, cei ce reprezentau cel mai bine esenţa poporului român. Iar bunul simţ al poporului român, al acestor ţărani, mi se pare reprezentativ.

Ruşilor li se va lua pământul promis de Lenin la scurt timp, când va fi el mai tare, adică după victoria din războiul civil. Au fost formate colhozurile, iar cei ce s-au opus, cum ar fi culacii, adică ţăranii înstăriţi aduşi la nivelul de robi, au fost ucişi sau deportaţi şi exterminaţi în lagărele din Siberia. Ţăranii români au primit pământ prin reforma agrară a regelui Ferdinand, dar l-au pierdut şi ei după 1945, când au fost siliţi să intre în colectiv. Dar bunul lor simţ a rămas, al celor care au rămas ţărani.

După 1990, în multe localităţi ei şi-au împărţit pământul singuri, ştiind de la bătrânii în viaţă sau de la moşii lor unde le era fiecăruia parcela de pământ.

Problemele au apărut acolo unde era vorba de urmaşi sau unde vreun trepăduş de partid şi-a băgat coada. Bunul simţ al ţăranului român mai există, deşi este pe cale de dispariţie. Nu bunul simţ, ci ţăranul român. Adus la oraş de industrializarea forţată comunistă, de multe ori de nevoie, în acest mediu perceput din start ca şi ostil, bunul simţ se estompează şi se pierde, mai ales cu trecerea generaţiilor. Iar când şcoala nu are soluţii, în lipsa celor şapte ani de acasă, respectiv a unei educaţii sănătoase din familie, ne mirăm de ce fel de oameni ies de pe băncile şcolilor noastre?

O altă cauză profundă a fost anticreştinismul ideologiei roşii. Este ceva normal ca şi corifeii acestei ideologii radicale, comuniştii, să nu accepte concurenţa, existenţa unei justiţii divine, sau o forţă supranaturală căreia supuşii reduşi la rolul de sclavi, să se poată închina. „Religia este opiul maselor” scria Karl Marx. Masacrarea preoţilor şi călugărilor, jefuirea şi distrugerea bisericilor, transformarea lor în grajduri sau adăposturi pentru vite, prigonirea credincioşilor, iată acţiunile regimului comunist. Mărturiile din Basarabia atât din 1918, cât şi din 1940, sunt zguduitoare. Iar poporul român, profund creştin, nu putea accepta aşa ceva, respingând din faşă orice ideologie care ar fi adus atingere credinţei în Dumnezeu.

O altă cauză o reprezintă profunda neîncredere în cei ce aduceau această nouă ideologie, în ruşi. Ne-am învăţat că de la ruşi numai binele nu ne poate veni. Şi cu atât mai mult, în acea perioadă, când aliaţii noştri jefuiau şi violau totul în drumul lor, iar după ce au fost contaminaţi cu morbul roşu nu au mai putut fi stăpâniţi.

Soldaţii români erau ţărani recrutaţi din toate zonele ţării, şi i-au putut vedea pe ruşi, pe bolşevicii ruşi, cum hălăduiau ca o hoardă jefuind satele româneşti în 1918, când românii au trebuit să intervină cu armele pentru a-i potoli. Au văzut şi la ce distrugeri s-au dedat în teritoriile care le-au încăput în mână, chiar şi pentru o scurtă perioadă, cum a fost în Basarabia.

De la românii care au luptat în Siberia împotriva bolşevicilor au aflat grozăviile care se petreceau în Rusia sovietică, şi dacă nu era destul, le aflau de la românii transnistreni care reuşeau să se refugieze peste Nistru, sfidând mitralierele grănicerilor. Un reporter german venit pe graniţa Nistrului în 1932, relata despre faptul că în fiecare noapte se aud împuşcături, zilnic se găsesc morţi şi răniţi în încercarea de a trece în România, iar de la supravieţuitori se aud poveşti înfiorătoare despre foametea dirijată cu bună ştiinţă contra populaţiei. Ceea ce se petrece la graniţa sovieto-română este necunoscut lumii, avea să scrie acesta.

Apoi, în 1940, după raptul Basarabiei şi Bucovinei de Nord, şi mai ales după 22 iunie 1941, când s-a constatat urgia lăsată în aceste teritorii doar într-un an, apoi pe teritoriul Ucrainei, cum credeţi că românii ar fi putut să îmbrăţişeze o astfel de ideologie, care va fermeca încă zeci de ani mai încolo pe mulţi intelectuali de marcă din Occident?

Rezistenţa sub ocupaţie

Nu intenţionez să fac o expunere a rezistenţei anticomuniste, a răscoalelor şi revoltelor, grevelor şi mişcărilor de stradă, nici a altor forme de rezistenţă dintre 1945 şi 1989. Numai înşiruirea lor ar depăşi cu mult cadrul acestui articol. Doresc să fac o diferenţiere foarte sintetică faţă de alte mişcări cunoscute din celelalte ţări socialiste şi să explic foarte pe scurt de ce acestea de la noi au fost mult mai dificile şi mai riscante decât cele străine menţionate mai sus în debutul articolului.

Mă refer aici la revolta ungară din 1956 şi la cea din Cehoslovacia din 1968. Vreau să fiu bine înţeles, nu vreau în nici un fel să contest meritele nici uneia dintre ele. Ambele au fost o dovadă a curajului poporului maghiar şi cehoslovac. Dar există nişte diferenţe esenţiale faţă de mişcările de la Braşov din 1987 sau grevele din Valea Jiului din 1977.

Revoltele ungare şi cehoslovace din 1956, respectiv 1968, au fost inspirate de „sus”, de o parte din conducerea partidului, o fracţiune care a ajuns la putere. Întregul program a venit de sus, urmând reacţia URSS-ului, care a decis invazia, în ultimul caz alături de celelalte ţări socialiste, mai puţin România. Deci revoltele au fost inspirate de sus şi au fost o reacţie de apărare împotriva Moscovei a liderilor Imre Nagy, respectiv Dubcek, care au impus reformele.

Regimul comunist al URSS a trecut prin mai multe faze, de destindere sau de încordare, aşa cum a fost de exemplu după moartea lui Stalin din 1953, când raportul secret al lui Hruşciov condamnă stalinismul (1956), dând semnalul către toţi sateliţii pentru o relaxare a regimului. Dar Ungaria exagerează, aşa că este potolită cu tancurile. Comuniştii români refuză destalinizarea, spunând că ei au făcut-o deja, când i-au exclus sau exterminat pe Ana Pauker, Vasile Luca sau pe Lucreţiu Pătrăşcanu (împuşcat în 1955).

Prin asta Gheorghe Gheorghiu Dej încerca să-şi păstreze puterea. După ce Hruşciov a fost nevoit să se retragă şi a venit Brejnev, care a strâns din nou şurubul, Gheorghiu Dej a început o destindere pe plan intern, până la moartea sa survenită suspect în 1964. A urmat Ceauşescu care a continuat, chiar după „primăvara de la Praga” din 1968, când URSS şi sateliţii ei erau în perioada de suprimare a oricărei forme de libertate. Când a venit Gorbaciov la putere şi a urmat glasnostul şi perestroika care au dus până la urmă la căderea regimurilor, Ceauşescu se transformase în cel mai aprig stalinist, nimic nu putea mişca în ţara lui. Dar de ce această atitudine a liderilor comunişti români, total contrară tonului de la Kremlin? E simplu, pentru a se menţine la putere.

Poporul român ştia instinctiv că tot ce venea de la ruşi nu îi era favorabil, istoria îl învăţase. Aşa că pentru a avea o brumă de popularitate care să-i menţină în scaune, liderii comunişti români au mers pe calea independenţei faţă de Moscova, adică să facă tot ce puteau pe dos, bineînţeles, între anumite limite. Ceauşescu nu a intrat cu trupe în Cehoslovacia, şi a avut o popularitate maximă, nu numai în rândul populaţiei, ci şi în rândul partidului, al Securităţii şi al forţelor armate. Nu putea nimeni să-l conteste din interiorul partidului, fiindcă imediat s-ar fi pus contra voinţei tuturor. Iar aici a fost începutul clădirii unei puteri absolute.

Cum te poţi opune, cum te poţi revolta în faţa unui astfel de gen de putere? Foarte dificil, şi vorbim aici nu de revoltă individuală, ci de revolte ale maselor de oameni. Este foarte greu să te organizezi, să organizezi mase de oameni care să iasă în stradă, când nu exista nici internetul, nici Facebook sau Twitter, singurele mijloace de comunicare fiind prin telefonia fixă, ascultată de Securitate, sau prin viu grai, iar atunci erai expus riscului de a da peste un informator.  Repet încă o dată, nu era vorba să ieşi în stradă pentru a te solidariza cu liderii ameninţaţi de ruşi, ci să ieşi în stradă împotriva liderului care avea în mână puterea absolută. De aceea grevele din Valea Jiului sau mişcările de la Braşov sunt mai importante, prin dificultatea de a le realiza şi prin riscurile enorme la care s-au supus nu numai organizatorii, ci şi fiecare participant.

Să mai luăm cazul sindicatului Solidaritatea. În urma grevelor de la Gdansk, liderii sindicalişti merg să înscrie sindicatul Solidaritatea la tribunal ca şi sindicat liber, diferit de cele oficiale. Tribunalul refuză, şi grevele reîncep. De nevoie, tribunalul polonez acceptă şi înregistrează sindicatul Solidaritatea ca şi sindicat liber. Din acel moment, toate mişcările şi grevele devin legale, o situaţie foarte dificil de depăşit pentru conducerea comunistă.

Închipuiţi-vă un scenariu similar pentru România. În cadrul grevelor din Valea Jiului o delegaţie pleacă la tribunal să înscrie sindicatul. Credeţi că ar mai fi ieşit delegaţia vreodată de acolo? Minerii atunci s-au baricadat în perimetrul minelor şi au cerut să vină Ceauşescu să-i protejeze. Naivi, veţi spune, dar atunci acesta era încă destul de popular. Ceauşescu a venit, le-a promis tot ce vor, iar a doua zi au fost săltaţi toţi liderii. Una este să te revolţi într-un regim care respectă cât de cât o urmă de lege, şi alta într-unul care nu.

Şi pe vremea comunismului, în constituţie erau înscrise toate drepturile posibile, dar se respectau? Libertatea cuvântului era înscrisă, dar dacă încercai să vorbeşti ceva aveai şanse mari să ajungi în beciurile Securităţii mai curând decât credeai.

Ca şi concluzie, meritele celor care au protestat în 1977 sau care au ieşit în stradă în 1987 sunt mult mai mari decât ale acelora care au ieşit să apere liderii reformatori de furia Moscovei. Acolo meritul principal le revine liderilor, la noi le revine oamenilor. Lor trebuie să ne închinăm cu respect pentru faptele lor de adevărată bravură, chiar dacă astăzi, la douăzeci şi patru de ani de la revoltele de la Braşov, au fost uitaţi nu numai de autorităţi, dar culmea, chiar de compatrioţi.  

  

Sursa: http://cristiannegrea.blogspot.com –   Negrea Cristian 

 

 

 

 

 

12/04/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: