DISCRIMINAREA ISTORIEI ROMÂNILOR ÎN ȘCOLILE DIN ȚARA NOASTRĂ

 

 

 

 

 

 După 1989, istoriografia privind Marea Unire a cunoscut importante evoluții.

Desființarea efectivă a cenzurii, și a „comandamentelor politice”,

au permis istoricilor larga libertate de cercetare a tuturor temelor privind trecutul,

inclusiv a celor mai dificile, care nu au putut fi abordate până atunci.

 

 

 

Totuși, încă de la începutul anilor’ 90 câțiva intelectuali s-au erijat în exponenți ai „societății civile”, căutând să-și impună viziunea proprie asupra trecutului, prezentului și viitorului României. Aceștia, prin radicalismul lor, aminteau de anii guvernării legionare din 1940, dar și de cei ai stalinismului de la începutul anilor ’50 ai secolului al XX-lea.

Pe de altă parte, noii „formatori de opinie” ocupau ore în șir ecranele televiziunii (numită „liberă”) dând indicații asupra modului de comportare a românilor, și mai ales a clasei politice, cerând cu vehemență să se interzică apariția în mass-media a unor persoane (scriitori, artiști, profesori, oameni politici) care nu le împărtășeau punctele de vedere.

Este drept că nu se cerea condamnarea la moarte fizică, așa cum se cerea la începutul anilor ’50, mulțumindu-se cu „moartea civică”. În fond, societatea românească era amenințată de un talibanism la fel de radical, ca cel din vremea legionarilor și bolșevicilor staliniști.

Declarându-se „elita intelectuală” a României, acest grup minuscul, dar extrem de activ în mass-media, și-a arogat dreptul de a judeca și de a da verdicte, de a-i „lumina” pe toți asupra a ceea ce este bun și ce este rău, ce este în folosul evoluției democratice și europene și ce este concepție veche, antieuropeană și antisovietică.

Unii au mers atât de departe încât au pretins că tot ce s-a scris în domeniul istoriei până în 1989 era complet fals și trebuie „să o luăm de la zero”.

Principala acuzație ce se aducea istoriografiei românești era aceea că a promovat un spirit naționalist și ar fi exagerat rolul românilor în istoria Europei și în cea universală. Pentru acești „civiști” promovarea patriotismului era un act profund nociv, care trebuia extirpat din cultura și comportamentul românilor. 

Pentru acești „civiști” promovarea patriotismului era un act profund nociv, care trebuia extirpat din cultura și comportamentul românilor. În acest context nu este întâmplător faptul că istoricul cel mai atacat, după revoluția din decembrie 1989, a fost Ștefan Pascu, președintele Secției de Istorie și Arheologie a Academiei, profesor (și fost rector) la Universitatea Babeș–Bolyai din Cluj-Napoca.

Dincolo de motivul invocat – unele articole de presă elogioase la adresa lui Nicolae Ceaușescu și a Elenei Ceaușescu – se afla faptul că Ștefan Pascu a publicat mai multe volume de documente, monografii și lucrări de sinteză prin care demonstra că Transilvania este leagănul de formare a poporului român, că aspirația românilor spre unitate națională a fost o realitate, iar actul de la 1 Decembrie 1918 marca o dată memorabilă în istoria României.

Cei care, în iulie 1989, semnau Declarația de la Budapesta, în care se aprecia că Transilvania era un „spațiu de complementaritate” între Ungaria și România, se simțeau deranjați de argumentele istorice ale lui Ștefan Pascu.

Din memoria contemporanilor, mai ales a celor tineri, trebuia să se șteargă ideea că Transilvania ar fi pământ românesc. Spiritul antinațional era promovat prin istoriografie cu o vehemență care amintea de începutul anilor ’50.

Adevărații istorici și-au continuat cercetările și au publicat lucrări temeinice privind Marea Unire din 1918. De o atenție specială a beneficiat Unirea Basarabiei cu România, temă care nu a putut fi abordată, la dimensiunile cuvenite, în ultimele patru decenii și jumătate.

În 1994 a văzut lumina tiparului „Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1994”, realizată de cinci istorici (coordonator Ioan Scurtu), care a cunoscut încă două ediții (în 1999 și 2003) în limba română și o a treia în limba rusă (în 2001).

De la ediția a doua, la colectivul de autori s-au adăugat trei istorici din Republica Moldova. Capitolul IV al acestei lucrări, intitulat „Unirea Basarabiei cu România”, a fost scris de Dumitru Almaș și Ioan Scurtu. Ion Agrigoroaiei a publicat, în 1999, cartea „Unirea Basarabiei cu România în presa vremii. Un studiu de caz: Ziarul „Mișcarea” (Iași 1918)”.

Foarte activi s-au dovedit a fi istoricii din Republica Moldova, care au abordat, cu precădere, Unirea Basarabiei cu România, Menționăm pe Ion Țurcanu cu „Unirea Basarabiei cu România 1918”, Anton Moraru și Ion Negrei, „Anul 1918. Ora astrală a neamului românesc”, Gheorghe E. Cojocaru, Sfatul Țării. Itinerar, toate apărute la Chișinău în 1998, cu ocazia împlinirii a 80 ani de la marele eveniment din 27 martie 1918.

În atenția istoricilor români a intrat și o altă temă importantă, despre care s-a scris deformat în anii ‘50 – ‘60 și anume intervenția armatei române în Ungaria, în anul 1919: problema de bază era eludată, accentul fiind pus pe „solidaritatea clasei muncitoare din România cu Republica Ungară a Sfaturilor”.

Pe linia trasată în cartea sa de Constantin Kirițescu („Istoria războiului pentru întregirea României”), dar cu o bază documentară solidă, Dumitru Preda, Vasile Alexandrescu și Costică Prodan au publicat, în 1999, o masivă lucrare intitulată „În apărarea României Mari. Campania armatei române din 1918 – 1919. Capitolul II al cărții este intitulat Spre România Mare. 1 Decembrie 1918 – desăvârșirea statului național unitar”.

O altă direcție de cercetare a vizat rolul avut de unele personalități politice în realizarea Unirii. Până în 1989, acest rol nu a putut fi evidențiat, datorită disputelor politice din perioada interbelică și, apoi, după 1945, a cenzurii impuse de oficialități, care nu acceptau să fie prezentate personalități socotite a fi burgheze și reacționare.

Manualele școlare și Marea Unire

În mod firesc, rezultatele cercetării științifice trebuie să se regăsească și în manualele școlare. La doi ani după revoluție, au apărut noile manuale de istorie, degrevate de balastul politic și ideologic de până atunci, autorii fiind preocupați să prezinte istoria „așa cum a fost”. Manualul „Istoria Românilor.

De la 1821 până în 1989”, avându-i ca autori pe Mihai Manea și Bogdan Teodorescu, se adresa elevilor din clasa a XII-a și conținea un masiv capitol intitulat „Desăvârșirea unității naționale a statului român, cu următoarele lecții: Contextul intern și internațional: Unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România – act cu caracter democratic și plebiscitar; Importanța istorică a Marii Uniri din 1918”.

 

 

 

Treptat, s-a înregistrat o discriminare a ponderii istoriei românilor în școală, astfel că această materie nu mai figura la două clase (a XI-a și a XII-a), ci doar la una singură (a XII-a).

Din 1999 se predă „Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi” (clasa a XII-a). În noul curriculum aprobat prin Ordinul Ministrului Educației Naționale, din 2 martie 1999, nu mai figura un capitol distinct privind Marea Unire, acesta fiind înglobat în tema „Unitate și diversitate în România Mare 1918 – 1940”, care avea următoarea structură:

„Neutralitatea și speranța României (1914 – 1916)”; „Jertfe pentru Unire (1916 – 1918)”; „Unirea – dorința devine realitate”; „Unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei”; „Aspirații noi”; „Unificarea politică și administrativă”; „Diversitate etnică, confesională și soluții politice”.

Unii autori de manuale alternative au acordat un spațiu mai larg Marii Uniri, alții au tratat-o „în diagonală”. Din prima categorie face parte manualul realizat de Ioan Scurtu, Marian Curculescu, Constantin Dincă și Aurel Constantin Soare, care cuprinde următoarele lecții: 

1) „Trepte spre Marea Unire. Participarea României la primul război mondial”.

2) „Marea Unire din 1918”.

3) „România interbelică, unitate și diversitate”.

Ofensiva asupra istoriei naționale a continuat. În 2006, din școală s-a eliminat Istoria Românilor, fiind înlocuită cu o nouă materie intitulată Istorie, în care trecutul era abordat pe „verticală”. În curriculum-ul pentru clasa a XII-a erau înscrise cinci capitole: I. „Popoare și spații istorice”; II. „Oamenii, societatea și lumea ideilor”; III. „Statul și politica”; IV. „Relații internaționale”; V. „Religia și viața religioasă”.

Evident, Marea Unire nu-și mai găsește un loc distinct, astfel că autorii – în funcție de propria lor opțiune – se puteau referi la acest eveniment acolo unde considerau că era potrivit.

De exemplu, în manualul apărut la Editura Economică, sub semnăturile lui Ioan Scurtu, Niculae Cristea, Marian Cuculescu, Constantin Dincă și Aurel Constantin Soare, la capitolul III, tema „Statul român modern, de la Independență la Marea Unire” a fost introdus un paragraf intitulat „Marea Unire din 1918” (p. 81 – 83).

În manualul publicat de Editura Gimnasium (autori Ioan Scurtu, Florentina Dondorici, Elena Emilia Lica, Emil Poamă, Vasile Ionescu, Octavian Oșanu, Florica Stoica) la același capitol este abordată tema „Realizarea României Mari (1916 – 1918)”, ca o lecție distinctă (p. 89 – 92).

Alte manuale alternative au evitat pur și simplu să trateze Marea Unire într-o lecție distinctă, deoarece curriculum- ului aprobat de Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului la 22 decembrie 2006, nu impunea o asemenea temă.

Treptat, după 1989, Istoria a devenit o materie periferică în învățământ, ponderea fiind redusă de la 2 – 3 ore la 1- 2 ore, cu tendința de a o goli de conținut.

O analiză comparativă cu „Istoria R.P.R.”, publicată sub redacția lui Mihail Roller, conduce la concluzia că, după o „evoluție” de patru decenii, s-a ajuns la același loc: Marea Unire nu figurează în manualele școlare.

 

Sursă: Historia.ro

 

Prof. Univ. Dr. Ioan Scurtu – Titlul original: „Istoriografia românească de după 1989 privind Marea Unire din 1918”

Publicitate