10 noiembrie 1989: Înlăturarea dictatorului Todor Jivkov, momentul prăbușirii regimului comunist în Bulgaria

---

 

 

 

 

 

Un complot al vârfurilor nomenclaturii comuniste, montat cu binecuvântarea Kremlinului, a devenit data de naștere a democrației bulgare. 

Prima demonstrație anticomunistă la Sofia avusese loc pe data de 3 noiembrie 1989, când 6 000 de oameni au scandat „Democrație” și „Transparența”.

Acțiunea nu a putut fi oprită de organele de securitate bulgare, întrucât a concis cu intensificarea presiunilor externe pentru democratizare.

Un rol deosebit a jucat postul de radio „Europa liberă”care în 1989 a avut o audiență aproape egală cu cea a postului național bulgar de radio.

În istoria oficială, data de 10 noiembrie este menționată ca început al schimbărilor democratice, momentul în care, la o zi după demolarea zidului Berlinului, în cadrul unei plenare a Partidului comunist, liderii pro-gorbacioviști ai Bulgariei  l-au trimis la pensie cu mulțumirile de rigoare, pe dictatorul Todor Jivkov. 

Astfel, un complot în vârfurile nomenclaturii comuniste pus în operă cu binecuvântarea Kremlinului, a devenit data de naștere a democrației bulgare.

Nimeni nu ştia atunci că sistemul comunist e imposibil de reformat şi se va prăbuşi, tocmai prin acţiunile celor care încercau să-l salveze.

Căderea lui Jivkov, a provocat valuri de bucurie și speranțe.

Jivkov a lăsat țara în stare de faliment. 

Practic, la finele anilor 80 Bulgaria era în pragul unei catastrofe naționale, cu o datorie externă de peste 12 miliarde de dolari. Decenii la rând, regimul dictatorial comunist condus de Todor Jivkov fusese cel mai loial aliat al Moscovei, iar Jivkov încercase chiar să determine includerea Bulgariei în Uniunea Sovietică.  

Potrivit  declarațiilor fostului disidentului anticomunist Jeliu Jelev, ales preşedinte al Bulgariei între anii 1991 şi 1997, debarcarea lui Jivkov s-a datorat în egală măsură unui puci din interiorul partidului, dar şi activităţii opoziţiei.

Gorbacioviştii din partid au preluat puterea de la Jivkov, sperând ca în absenţa dictatorului lucrurile să se liniştească, iar sistemul comunist să poată fi salvat, dar mişcările de opoziţie şi-au strâns rândurile şi au impus rapid abandonarea socialismului etatizat şi introducerea democraţiei şi economiei de piaţă.Jivkov  a guvernat Bulgaria timp de 34 de ani.

Între dictatorii comuniști mai longevivi au fost numai Enver Jodja, Kim Ir Sen și Fidel Kastro.

Jivkov, nu a fost un lider carismatic ci un șmecher fără diplome universitare, care a  știut să atragă sprijinul liderilor de la Kremlin.El a condus miliția capitalei în primele luni după ocupația sovietică, fiind responsabil pentru mii de asasinate politice.

Instalarea sa la putere în 1956 a fost în realitate un complot de partid cu binecuvântarea Kremlinului.

”Jivkov a fost figura cea mai potrivită în condițiile dominației sovietice. Atunci ne-a fost rușine că am avut un astfel de lider. Acum există o anumită nostalgie. El nu a fost un intelectual dar a știut să atragă de partea sa pe cei mai buni scriitori, actori și pictori ai țării”, spunea docent Iskra Baeva. Și aceasta explică în parte longevitatea sa politică.

Spre deosebire de țările central-europene, în Bulgaria regimul a fost mai puternic, iar presiunile din partea unor grupuri de disidenți – mai slabe. În aceste condiții rezistența anticomunistă a capătat forme ecologiste.

Începutul tranziției a urmat modelul fostelor republici sovietice – nu cel al țărilor central-europene. Noul președinte Petar Mladenov a promis transparență și perestroika. În primii săi ani tranziția a fost controlată de către nomenclatura comunistă cu ajutorul unor grupări criminale create de securitate.

Abia după căderea lui Jivkov, la Sofia au început mari demonstratii de strada și mitinguri. Se cerea renunțarea la articolul 1 din Constituție care proclama rolul conducător al Partidului Comunist Bulgar.

Președintele și lider al partidului Petăr Mladenov a fost nevoit să demisioneze, după ce a amenințat opoziția cu venirea tancurilor.

În ianuarie 1990 Jivkov a fost pus sub arest la domiciliu. Ulterior partidul comunist s-a rebotezat Partidul Socialist, ca să șteargă urmele dictaturii.

Tranziția după modelul perestroikist deformează și șterge memoria colectivă pentru comunism. Azi tinerii știu foarte puțin despre dictatura, războiul rece, persecutările și taberele de concentrare, arată un studiu realizat de institutul „Alpha Research”.

Cele 77% aprecieri negative pentru Jivkov în 1991, au devenit azi într-un mod surprinzător 55% aprecieri pozitive. Numai 2% din cei anchetați consideră că au fost realizate așteptările din primii ani ai tranziției pentru supremația legii, arată rezultatele studiului care își găsesc confirmarea în rapoartele critice ale Comisiei Europene.

O posibilă explicație pentru sentimentele pesimiste constă în faptul că în Bulgaria schimbarea a fost dominată de nomenclatura comunistă, consideră analistul bulgar  Ivo Indjev.

 

Surse:

https://moldova.europalibera.org/;  https://www.dw.com/ro/bulgaria 

Publicitate

ZIUA DE 10 APRILIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ziua de 10 aprilie în istoria noastră

 

 

 

 

 

 

 

 

1647: A fost sfințită mănăstirea Plumbuita din București.
 

 Sfânta Mănăstire Plumbuita se afla in partea de est a orașului București, în cartierul Colentina. Se pare ca însuși numele „Colentina” provine de la una din luptele desfășurate în aceste locuri.

Deși nu s-au găsit dovezi știintifice cu privire la acest lucru, există o tradiție locală conform căreia numele cartierului ar proveni din urmatoarea conversatie: „Unde-i bătuși, spătare, pe turci și pe tătari?”, ar fi intrebat Matei Basarab, iar acesta ar fi raspuns: „Colea-n tină, Maria Ta”.

Numele de Plumbuita i-a fost dat de localnici, datorita faptului ca biserica a fost multa vreme acoperită cu tabla de plumb. Exista și legende în jurul acestei denumiri.

Monografia Mănăstirii Plumbuita, apăruta in 2001, spune ca exista trei versiuni privind numele sfântului lacaș. Una susține ca aceasta mănăstire s-ar numi „Plumbuita” pentru ca Matei Basarab ar fi învelit-o cu plumb.

 

 

 

 

 

 

Este o manastire ortodoxa de calugari, cu hramul Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul, situata in cartierul Colentina din Bucuresti, pe un mic deal de pe malul drept al raului Colentina.

Ctitorita de Petru Voda, fiul lui Mihnea si al Doamnei Chiajna, cu hramul de Sfantul Ioan Botezatorul, la data de 1 iulie 1564, Manastirea Plumbuita are o istorie zbuciumata, cu suisuri si coborasuri.

Prima ctitorire are loc in anul 1560, cand voievodul Petru cel Tanar (1559-1568), fiul lui Mircea Ciobanul si al Doamnei Chiajna, incepe constructia manastirii, care va fi terminata de domnitorul Mihnea Turcitul.

In 1585, acesta inchina asezamantul manastirii Xiropotamu, de la Muntele Athos.

Biserica sufera mari distrugeri in anul 1595, iar in 1614 este grav afectata de un incendiu. Ajunge in forma sa actuala la a doua rectitorire, din anul 1647, cand biserica este rezidita din temelii din porunca domnitorului Matei Basarab,dupa modelul ctitoriei lui Radu cel Mare de la Dealu, pentru a comemora victoria din 1632 impotriva turcilor.

Atunci i se adauga Casa Domneasca si este intarita cu ziduri mari de aparare. Turnul-clopotnita este construit intre 1802-1806, de egumenul Dionisie din Ianina, dupa ce clopotnita manastirii fusese grav avariata de cutremurul din 1802.

Situata intr-o pozitie strategica, la iesirea din Bucuresti, pe un mic deal de pe malul raului Colentina, manastirea joaca un rol important in apararea orasului. In anul 1632, langa manastire se da o batalie cu miza importanta, intre oastea Tarii Romanesti,condusa de Matei Basarab, si oastea turca, in frunte cu Radu Iliasi.

Acesta din urma fusese trimis de sultan pentru a il inlatura din scaun pe Matei Basarab, urmand sa sa instaleze in locul sau un domnitor numit de Poarta Otomana.

Batalia este castigata de Matei Basarab, care ramane astfel pe tronul Tarii Romanesti.

 

Descoperiri recente de vechi cărți imprimate pe pamant romanesc atesta faptul ca la Bucuresti, in Manastirea Plumbuita, inca din 1573 se lucra la pregatirea matritelor.

Manastirea devine un monument de referinta pentru istoria culturala a Bucurestiului, incepand de la sfarsitul secolului al XVI-lea. In anul 1573, se infiinteaza aici prima tiparnita din Bucuresti, prin grija voievodului Alexandru al II-lea Mircea si a sotiei sale, Ecaterina Salvarezzo.

Aceasta este a treia tiparnita infiintata in Tara Romaneasca, dupa cea a ieromonahului Macarie, infiintata in 1508 la Manastirea Dealu si Radu cel Mare (1495-1508); si dupa cea intemeiata in 1544 sub Radu Paisie (1535-1545) la Targoviste, condusa de logofatul Dimitrie Liubavici, in care s-a format ca tipograf diaconul Coresi.

In timpul Revolutiei de la 1848, fara acordul autoritatilor bisericesti, manastirea este transformata in inchisoare politica. In luna octombrie a anului 1848, autoritatile vremii aresteaza si incarcereaza in beciurile de la Plumbuita o parte din capii Revolutiei.In timpul Revolutiei de la 1821,Tudor Vladimirescu ajungand cu oastea sa la Bucuresti, isi stabileste tabara la Plumbuita si pune santinele langa manastire, pentru a opri iesirea din oras a celor care incercau sa fuga din calea ostilor sale.

Incepând cu secolul al XIX-lea, manastirea traverseaza o lunga perioada de decadere. Cutremurul din 1802 afecteaza grav manastirea si clopotnita, care au fost reparate de catre egumenul Dionisie din Ianina, fost egumen al Manastirii Xiropotamu din Sfantul Munte Athos. 

Fiind inchinata inca din 1585, de catre domnitorul Mihnea Turcitul, Manastirii Xiropotamu, Plumbuita este jefuita sistematic de catre calugarii greci, averile ei luand calea Sfantului Munte. 

Incepand cu secolul al XIX-lea, manastirea traverseaza o lunga perioada de decadere. Cutremurul din 1802 afecteaza grav manastirea si clopotnita, care au fost reparate de catre egumenul Dionisie din Ianina, fost egumen al Manastirii Xiropotamu din Sfantul Munte Athos .

In 1940, maresalul Ion Antonescu incepe o actiune de restaurare, dorind ca Plumbuita sa devina Panteonul National al eroilor cazuti in razboiul pentru reintregirea neamului, iar locul sau de veci sa fie in acest lacas.

Desfasurarea ulterioara a evenimentelor si rezultatul celui de-Al Doilea Razboi Mondial nu au permis finalizarea acestui proiect. Vitregia vremurilor si rezultatul celui de-al doilea razboi mondial nu i-au permis sa-si vada visul implinit.

Biserica si cetatea lui Matei Basarab intra intr-un amplu proces de restaurare. Acesta nu este dus la bun sfarsit, restaurarea fiind reluata in anul 1953 si terminata prin grija Patriarhului Iustinian in 1955.

Manastirea a fost târnosită in data de 24 iunie 1958. Ansamblul actual al manastirii cuprinde: biserica manastirii, de plan triconc, cu turla pe naos, turnul clopotnita si chiliile.

Astazi, manastirea gazduieste cu bucurie si moaste ale unor sfinti mult cinstiti de romani: Sfantul Mare Ierarh Nicolae, Sfantul Mare Mucenic Gheorghe, Sfantul Mare Mucenic Pantelimon si Sfantul Ioan cel Nou de la Suceava.

In cadrul manastirii functioneaza atelierele Sectiei de Pictura, Restaurare si Patrimoniu din cadrul Facultatii de Teologie din Bucuresti.

Pana recent, manastirea dispunea de ateliere de sculptura, de tamplarie mecanica si manuala, de preparat tamaie si ateliere de prelucrare a obiectelor de cult din metal, inclusiv o sectie de turnat clopote.

1848: Domnitorul Mihail Sturdza lichidează mişcarea revoluţionară din Moldova cu forţa armată.

Mihail Sturdza, domn al Moldovei  (1834-1849)

La 29 martie 1848 /10 aprilie 1848 domnitorul Mihail Sturdza înăbuşă mişcarea revoluţionară din Moldova cu forţa armată

Sub infruenţa evenimentelor revoluţiilor izbucnite în Europa, tinerii moldoveni reveniţi din occident au preluat valul revoluţionar cu rapiditate, fixîndu-şi pentru început ca obiectiv înlăturarea domnitorului Moldovei Mihail Sturdza, considerat de ei vinovat pentru toate abuzurile şi nedreptăţile din ţară.

Importul de democraţie urma să fie făcut printr-un program de 35 de revendicări ale protestatarilor sub titlul de Petiţie-Proclamaţie. Domnitorul Mihail Sturdza a mimat negocierile luînd în spate măsuri de represiune.

În cadrul intervenţiei de înăbuşire a mişcării revoluţionare din Moldova au loc mai multe arestări, iar 13 conducători (printre care şi Alexandru Ioan Cuza) au fost trimişi sub stare de arest la Galaţi, pentru a fi exilaţi în Turcia.

Şase dintre cei 13 au reuşit să scape la Brăila, de unde au trecut în Transilvania.

 

 

 

1849: Au loc primele tratative dintre conducătorii Revoluției pașoptiste, în frunte cu Avram Iancu, și reprezentanțiirevoluționarilor maghiari.

 

 

 

 

 

Foto: Avram Iancu, pictură 1849 de Barbu Iscovescu

 

 

Avram Iancu (născut într/o familie de moți în 1824, la Vidra de Sus – d. 10 septembrie 1872, Baia de Criș, Hunedoara), a fost un avocat transilvănean și revoluționar român, care a jucat un rol important în Revoluția de la 1848 din Transilvania.

A fost conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth

 

 

 

1877:  Sunt rupte relaţiile diplomatice între Turcia şi România, în urma începerii Războiului de Independenţă a României.

 

 

1881: În România începe guvernarea lui Dumitru C. Brătianu, fratele lui Ion C. Brătianu.

 

 

 

 

Guvernul Dumitru C. Brătianu va activa pană la data de  9 iulie 1881.

 

 

 1884 (10/22): Apare, la Iași, „Revista socială” (până în august 1887, cu întreruperi), prima publicație teoretică socialistă din România.

 Printre colaboratori: C. Dobrogeanu-Gherea şi Ion Nădejde.

 

 

1893: La Cuhneşti, judeţul Bălţi, în gubernia Basarabia, s-a născut  patriotul si omul politic român Constantin Leancă, preşedintele Zemstvei Bălți din 1917 şi deputat în Parlamentul României 1919-1939.

 

 

 

Costache Leancă (n.1893-d.1942), Președintele Zemstvei Bălți din 1917 – gubernia Basarabia, deputat în Parlamentul României 1919-1939

 

La începutul lui martie 1918 a fost unul dintre autorii unei scrisori trimise Sfatului Ţării de la Chişinău (n.r. Repblica Democratică Moldovenească, succesoarea guberniei Basarabia) în care era revendicată Unirea Basarabiei cu România.

În perioada Interbelică a fost membru al Partidului Ţărănesc din Basarabia, apoi al Partidului Naţional Ţărănesc din momentul creării acestuia, prin fuziunea, în 1926, a Partidului Ţărănesc (Ion Mihalache) şi a Partidului Naţional din Transilvania (Iuliu Maniu).

 

 

 

 

 

1912: S-a născut in comuna Suliţa, judeţul Botoşani, Ilie Cleopa, arhimandrit și duhovnic la Mănăstirea Sihăstria; (d. 2 decembrie 1998).

 

 

 

 

Cleopa Ilie, născut cu numele de Constantin Ilie a fost un renumit trăitor al credinţei ortodoxe.

A fost uns în monahism pe 2 august 1937, primind numele călugăresc de „Cleopa”. În iunie 1942 este numit locţiitor de egumen, din cauza stării precare de sănătate a stareţului Ioanichie Moroi.

Pe 27 decembrie 1944 este hirotonit ierodiacon, iar pe 23 ianuarie 1945 este hirotonit ieromonah de către Episcopul Galaction Cordun, pe atunci stareţ al Mănăstirii Neamţ. Ulterior este numit oficial egumen al Schitului Sihăstria.

În 1947, Schitul Sihăstria este ridicat la rang de mănăstire, iar protosinghelul Cleopa Ilie este hirotesit arhimandrit, cu aprobarea patriarhului Nicodim Munteanu.

În 1948, urmărit de Securitatea comunista , se retrage pentru şase luni în pădurile din jurul Mănăstirii Sihăstria, iar pe 30 august 1949, arhimandritul Cleopa Ilie este numit stareţ al Mănăstirii Slatina Suceava unde se transferă alături de 30 de călugări din obştea Mănăstirii Sihăstria, ca urmare a deciziei patriarhului Justinian Marina.

Întemeiază la Mănăstirea Slatina o obşte care numără peste 80 de persoane. Între 1952-1954, este urmărit din nou de Securitate şi se retrage în Munţii Stănişoarei, împreună cu ieromonahul Arsenie Papacioc.

După doi ani este readus în mănăstire, din dispoziţia Patriarhului Justinian.

În 1956, revine la metanie, iar în primavara anului 1959, se retrage pentru a treia oară în Munţii Neamţului, unde îşi petrece următorii 5 ani.

Revine la Mănăstirea Sihăstria în toamna anului 1964, ca duhovnic al întregii obşti, şi povăţuieşte fără întrerupere atât calugări, cât şi mireni, timp de 34 de ani.

1914: S-a născut la București, poeta si eseista română de origine evreiască Maria Banuș; (d. 14 iulie 1999).

 

 

 

Este fiica Anettei (născută Marcus) şi a lui Max Banuş, funcţionar. A absolvit, în 1931, Institutul „Pompilian”, urmând apoi Facultatea de Drept şi Facultatea de Litere şi Filosofie la Universitatea din Bucureşti (1934). 

Debutează în presă la vârsta de 14 ani, în „Bilete de papagal”, cu o poezie intitulată chiar «14 ani».

Editorial, debutează cu volumul de poezii Ţara fetelor (1937), care aduce o notă de prospeţime tinerească în lirica momentului şi, în acelaşi timp, accente caracteristice pentru filonul ulterior al poeziei feminine de la noi. Doi ani mai târziu, publică un volum de traduceri din Rilke (Poeme, 1939).

Urmează un deceniu de implicare politică şi socială (Banuş a fost activistă în ilegalitate a PCR, militantismul său fiind evocat în paginile volumului Sub camuflaj, 1978). Face, în această perioadă, multă publicistică, scrie poezie şi proză, iar imediat după război numele său este prezent în paginile revistelor „Contemporanul”, „Steaua”, „Gazeta literară”, „Viaţa românească” etc.Banuş a fost una dintre reprezentantele de seamă al realismului socialist, lucru acreditat şi de numeroasele distincţii oferite de regimul comunist (Premiul de Stat, 1949, 1951; Premiul „G. Coşbuc” al Academiei Române, 1949). A primit, de asemenea, Premiul Uniunii Scriitorilor în 1986 şi Premiul Herder în 1989.

 A fost distinsa cu mai multe premii literare printre care: Premiul „George Coşbuc” al Academiei Republicii Populare Romîne (1949) , Premiul de Stat (1951), Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (1986), Premiul Internaţional Gottfried von Herder (1989).

În anul 1964 a fost decorată cu Ordinul Muncii cl. I.

 

 

1922: S-a născut la Ploiesti, Florin Comișel, compozitor, dirijor, folclorist român; (d. 7 octombrie 1985).
A fost fiul dirijorului de cor Gheorghe Comişel şi fratele mai mic al etnomuzicologei Emilia Comişel.

 

Studiile muzicale le-a început în familie cu tatăl său, dirijorul şi profesorul Gheorghe Comişel, iar între anii 1939-1948 şi le-a continuat la Conservatorul de Muzică din Bucureşti, unde i-a avut ca profesori pe Marţian Negrea, Constantin Brăiloiu şi Ion Ghiga.

În anul 1943, pe când mai era student, a fost încadrat cercetător ştiinţific la Arhiva de Folclor a Societăţii Compozitorilor Români şi apoi la Institutul de Folclor din Bucureşti.

Începând din anul 1947 şi până în 1978, Florin Comişel a fost dirijor la diverse ansambluri şi instituţii artistice, printre care, în perioada 1957-1978, Ansamblul “Rapsodia Română”.

S-a remarcat în domeniul muzicii de teatru (operetă), pentru care a scris 16 titluri.
A fost profesor de armonie şi dirijat la Conservatorul din Bucuresti, unde i-a avut ca elevi, între alţii, pe Marin Constantin şi Ion Baciu.

 

1922:  Medicul Nicolae C. Paulescu obţinea brevetul de invenţie nr. 8322 sub titlul „Pancreina şi procedeul fabricaţiei ei”, pentru cercetările sale care au dus la descoperirea insulinei.

În 1921 Paulescu reuşise să obţină un extras apos de pancreas, hormon denumit de el ”pancreină”, cu câteva luni înainte de descoperirea de către Fr. G. Banting şi Ch. H. Best, a insulinei, pentru care cei doi cercetători canadieni au primit, în 1923, Premiul Nobel pentru Fiziologie şi Medicină

 

 

 

1929: La  Radiodifuziunea Română, a debutat unul dintre cei mai de seamă conferenţiari ai Radioului, Nicolae Iorga, din a cărui prezenţă la microfon a rezultat volumul „Sfaturi pe întuneric” (emisia inaugurală a Radioului românesc a avut loc la 1.XI.1928).

 

 

 

 

1929: Prezenţa la microfonul Radiodifuziunii Române a primei personalităţi străine, scriitorul francez André Maurois.

 

 

 

1932: În România se constituie Partidul Naţional Agrar din gruparea condusă de Octavian Goga, anterior desprinsă din Partidul Poporului.

 

 

       Octavian Goga

La 14 iulie 1935, prin fuziunea cu Liga Apărării Naționale Creștine a lui Alexandru C. Cuza și formarea Partidului Național Creștin, P.N.A. și-a încheiat existența.

 

 

1936: S-a născut in  comuna Scșieni, județul Prahova, poetul și prozatorul român de origine evreiască, Horia Gane (pseudonimul lui H. Roșu-Gutman).

 

 

 

 

 

 

 

 

 Intre 1941 si 1945 intreaga familie a fost deportata din Bucovina de Nord (Gura Humorului) si  in Transnistria.  La nici saisprezece ani e muncitor la Fabrica de Postav din Buhusi (1952-l954).

Intre 1954 si 1956 frecventează cursurile Facultății Muncitorești din București, echivalente studiilor liceale.

Se înscrie la facultatea de Limba și Literatura Româna (neterminată) a Universității din București (1956-l960).

Colaboreaza la revistele Luceafarul, Ateneu, Romania literara, Cronica, Viata Romaneasca, Tribuna etc. Debuteaza publicistic in revista „Scrisul banatean” (1956); debut editorial cu volum de versuri Lumina intirziata (1967), urmat de romanul Dimineata noului venit (1974) si de volum de poezii Plante ginditoare (1977), Melior (1981) si Puntea de hirtie (1986).

Urmeaza un curs de biblioteconomie (1961-1962) si e numit bibliotecar la Santierul Naval din Oltenita (1963-1965); director al Bibi. Raionale din Urziceni (1965-1967); activist cultural la Bacau: coregraf pentru dansuri populare, instructor de brigazi artistice, redactor la statia locala de radioficare (1967-1976); corector Ia revista Ateneu(1975-1976); muncitor la Fabrica „Proletarul” din Bacau (1976-l978); functionar la Federatia Comunitatilor Evreiesti din Bucuresti (1978-1981).

 

 

 

1937: Principele Nicolae, fiul regelui Ferdinand și al reginei Maria, a fost decăzut din rangul de membru al familiei regale, printr-un decret regal, ca urmare a căsătoriei morganatice cu Ioana Dumitrescu-Doleti.

 

 

 

 

Prințul s-a exilat în același an, sub numele de Nicolae Brana.

 

Alteța Sa Regală Nicolae, Principe al României, Principe de Hohenzollern a cel de-al doilea fiul al Regelui Ferdinand I și al Reginei Maria (n. 15 august 1903, Sinaia— d. 9 iunie 1978, Lausanne), a fost fratele mai mic al Regelui Carol al II-lea și unchi, după tată, al Majestății Sale Regale Mihai I al României. 

A  jucat  un rol  activ politic doar între anii 1927 – 1930,  când a făcut parte din Consiliul de Regență care  conducea țara in locul regelui minor Mihai I.

 

 

 

1939: S-a născut Doina Levința, scenografă, pictoriță de costume și creatoare de modă română.

 

 

 

 

 

 

 

 

1951: S-a născut Mircea Scarlat, critic literar român; (d. 1987).

 

 

 

1948: Are loc premiera dramei istorice „Michelangelo”, de Al. Kirițescu.

 

 

 

1958: Se desființează Uniunea Femeilor Democrate din România, în locul ei constituindu-se Consiliul Național al Femeilor, cu misiunea de a conduce mișcarea de femei, fără contururi organizatorice riguroase.

 

 

 

1970: S-a născut la Ploiești,  boxerul profesionist român Leonard Doroftei.

A început să practice boxul la vârsta de 14 ani la clubul Prahova Ploiești. Între 1986 și 1988 a cucerit în fiecare an titlul național la juniori. Mai târziu a obținut cinci titluri naționale la seniori în 1992, 1993, 1994, 1996 și 1997.

 

 

 

 

 

A fost campion mondial WBA la categoria semi-uşoară (61,9 kg) între 5 ianuarie 2002 şi 24 octombrie 2003.

 

A câștigat medalii de bronz la Jocurile Olimpice de la Barcelona în 1992 și la Atlanta în 1996. De asemenea, a fost campion mondial în 1995 și campion european în 1996 și 1997. Palmaresul său la amatori este de 239 de victorii și 15 înfrângeri.

În 1997 Doroftei a devenit boxer profesionist făcând un contract cu clubul canadian Interbox. Pe 5 ianuarie 2002 a cucerit titlul de campion mondial profesionist la categoria semi-ușoară a versiunii WBA, învingându-l la puncte pe argentinianul Raul Horacio Balbi. Pe 31 mai, la București, Doroftei a luptat din nou împotriva lui Balbi și de data aceasta românul s-a impus în mod clar.

A urmat apoi marele meci dintre Dorin și americanul Paul Spadafora, contând pentru unificarea titlurilor WBA și IBF, la categoria semi-ușoară. După o luptă dominată clar de român, cei trei judecători de ring au dat însă o decizie total greșită, cea de egalitate.

Pe 24 octombrie 2003, Doroftei urma să dispute un meci împotriva panamezului Miguel Callist. Meciul a fost anulat însă după ce românul a depășit greutatea categoriei sale la cântarul oficial ] Doroftei a pierdut astfel titlul de campion mondial WBA.

S-a retras după lupta pierdută împotriva celebrului Arturo Gatti de pe data de 24 iulie, 2004, ce a contat pentru centura WBA a canadianului de la o categorie superioară.

Pe 23 noiembrie 2012, a devenit noul președinte al Federației Române de box înlocuindu-l pe Rudel Obreja.

 

 

 

1982: A murit Victor Preda, biolog român, membru al Academiei Române; (n. 1912).

 

 

 

1990: Guvernul României adoptă hotărârea privind înființarea Fundației „România”, pentru dezvoltarea relațiilor cu alte state și promovarea legăturilor cu țara ale persoanelor originare din România.

 

1990: Guvernul Petre Roman a cerut Regelui Mihai sa-și amâne vizita in România, pentru o dată ulterioară alegerilor.
 

 

 

 1994: Parlamentul Republicii Moldova a ratificat Tratatul de aderare la Comunitatea Statelor Independente şi la Uniunea Economică, documente semnate anterior de preşedintele Mircea Snegur.

 

 

 

 

 

1997: A încetat din viaţă Petru Creţia, filosof, eseist şi traducător român (n. 21 ian. 1927).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CITITI SI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/04/10/o-istorie-a-zilei-de-10-aprilie-video-3/

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

 

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

2. Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas 2005;

3. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

4. ro.wikipedia.org.

5. mediafax.ro;

6. Istoria md.

7. worldwideromania.com;

8. Enciclopedia Romaniei.ro

9. Creștin Ortodox.ro

10. http://www.rador.ro/2019/04/10/calendarul-evenimentelor-10-aprilie 

DISCRIMINAREA ISTORIEI ROMÂNILOR ÎN ȘCOLILE DIN ȚARA NOASTRĂ

 

 

 

 

 

 După 1989, istoriografia privind Marea Unire a cunoscut importante evoluții.

Desființarea efectivă a cenzurii, și a „comandamentelor politice”,

au permis istoricilor larga libertate de cercetare a tuturor temelor privind trecutul,

inclusiv a celor mai dificile, care nu au putut fi abordate până atunci.

 

 

 

Totuși, încă de la începutul anilor’ 90 câțiva intelectuali s-au erijat în exponenți ai „societății civile”, căutând să-și impună viziunea proprie asupra trecutului, prezentului și viitorului României. Aceștia, prin radicalismul lor, aminteau de anii guvernării legionare din 1940, dar și de cei ai stalinismului de la începutul anilor ’50 ai secolului al XX-lea.

Pe de altă parte, noii „formatori de opinie” ocupau ore în șir ecranele televiziunii (numită „liberă”) dând indicații asupra modului de comportare a românilor, și mai ales a clasei politice, cerând cu vehemență să se interzică apariția în mass-media a unor persoane (scriitori, artiști, profesori, oameni politici) care nu le împărtășeau punctele de vedere.

Este drept că nu se cerea condamnarea la moarte fizică, așa cum se cerea la începutul anilor ’50, mulțumindu-se cu „moartea civică”. În fond, societatea românească era amenințată de un talibanism la fel de radical, ca cel din vremea legionarilor și bolșevicilor staliniști.

Declarându-se „elita intelectuală” a României, acest grup minuscul, dar extrem de activ în mass-media, și-a arogat dreptul de a judeca și de a da verdicte, de a-i „lumina” pe toți asupra a ceea ce este bun și ce este rău, ce este în folosul evoluției democratice și europene și ce este concepție veche, antieuropeană și antisovietică.

Unii au mers atât de departe încât au pretins că tot ce s-a scris în domeniul istoriei până în 1989 era complet fals și trebuie „să o luăm de la zero”.

Principala acuzație ce se aducea istoriografiei românești era aceea că a promovat un spirit naționalist și ar fi exagerat rolul românilor în istoria Europei și în cea universală. Pentru acești „civiști” promovarea patriotismului era un act profund nociv, care trebuia extirpat din cultura și comportamentul românilor. 

Pentru acești „civiști” promovarea patriotismului era un act profund nociv, care trebuia extirpat din cultura și comportamentul românilor. În acest context nu este întâmplător faptul că istoricul cel mai atacat, după revoluția din decembrie 1989, a fost Ștefan Pascu, președintele Secției de Istorie și Arheologie a Academiei, profesor (și fost rector) la Universitatea Babeș–Bolyai din Cluj-Napoca.

Dincolo de motivul invocat – unele articole de presă elogioase la adresa lui Nicolae Ceaușescu și a Elenei Ceaușescu – se afla faptul că Ștefan Pascu a publicat mai multe volume de documente, monografii și lucrări de sinteză prin care demonstra că Transilvania este leagănul de formare a poporului român, că aspirația românilor spre unitate națională a fost o realitate, iar actul de la 1 Decembrie 1918 marca o dată memorabilă în istoria României.

Cei care, în iulie 1989, semnau Declarația de la Budapesta, în care se aprecia că Transilvania era un „spațiu de complementaritate” între Ungaria și România, se simțeau deranjați de argumentele istorice ale lui Ștefan Pascu.

Din memoria contemporanilor, mai ales a celor tineri, trebuia să se șteargă ideea că Transilvania ar fi pământ românesc. Spiritul antinațional era promovat prin istoriografie cu o vehemență care amintea de începutul anilor ’50.

Adevărații istorici și-au continuat cercetările și au publicat lucrări temeinice privind Marea Unire din 1918. De o atenție specială a beneficiat Unirea Basarabiei cu România, temă care nu a putut fi abordată, la dimensiunile cuvenite, în ultimele patru decenii și jumătate.

În 1994 a văzut lumina tiparului „Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1994”, realizată de cinci istorici (coordonator Ioan Scurtu), care a cunoscut încă două ediții (în 1999 și 2003) în limba română și o a treia în limba rusă (în 2001).

De la ediția a doua, la colectivul de autori s-au adăugat trei istorici din Republica Moldova. Capitolul IV al acestei lucrări, intitulat „Unirea Basarabiei cu România”, a fost scris de Dumitru Almaș și Ioan Scurtu. Ion Agrigoroaiei a publicat, în 1999, cartea „Unirea Basarabiei cu România în presa vremii. Un studiu de caz: Ziarul „Mișcarea” (Iași 1918)”.

Foarte activi s-au dovedit a fi istoricii din Republica Moldova, care au abordat, cu precădere, Unirea Basarabiei cu România, Menționăm pe Ion Țurcanu cu „Unirea Basarabiei cu România 1918”, Anton Moraru și Ion Negrei, „Anul 1918. Ora astrală a neamului românesc”, Gheorghe E. Cojocaru, Sfatul Țării. Itinerar, toate apărute la Chișinău în 1998, cu ocazia împlinirii a 80 ani de la marele eveniment din 27 martie 1918.

În atenția istoricilor români a intrat și o altă temă importantă, despre care s-a scris deformat în anii ‘50 – ‘60 și anume intervenția armatei române în Ungaria, în anul 1919: problema de bază era eludată, accentul fiind pus pe „solidaritatea clasei muncitoare din România cu Republica Ungară a Sfaturilor”.

Pe linia trasată în cartea sa de Constantin Kirițescu („Istoria războiului pentru întregirea României”), dar cu o bază documentară solidă, Dumitru Preda, Vasile Alexandrescu și Costică Prodan au publicat, în 1999, o masivă lucrare intitulată „În apărarea României Mari. Campania armatei române din 1918 – 1919. Capitolul II al cărții este intitulat Spre România Mare. 1 Decembrie 1918 – desăvârșirea statului național unitar”.

O altă direcție de cercetare a vizat rolul avut de unele personalități politice în realizarea Unirii. Până în 1989, acest rol nu a putut fi evidențiat, datorită disputelor politice din perioada interbelică și, apoi, după 1945, a cenzurii impuse de oficialități, care nu acceptau să fie prezentate personalități socotite a fi burgheze și reacționare.

Manualele școlare și Marea Unire

În mod firesc, rezultatele cercetării științifice trebuie să se regăsească și în manualele școlare. La doi ani după revoluție, au apărut noile manuale de istorie, degrevate de balastul politic și ideologic de până atunci, autorii fiind preocupați să prezinte istoria „așa cum a fost”. Manualul „Istoria Românilor.

De la 1821 până în 1989”, avându-i ca autori pe Mihai Manea și Bogdan Teodorescu, se adresa elevilor din clasa a XII-a și conținea un masiv capitol intitulat „Desăvârșirea unității naționale a statului român, cu următoarele lecții: Contextul intern și internațional: Unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România – act cu caracter democratic și plebiscitar; Importanța istorică a Marii Uniri din 1918”.

 

 

 

Treptat, s-a înregistrat o discriminare a ponderii istoriei românilor în școală, astfel că această materie nu mai figura la două clase (a XI-a și a XII-a), ci doar la una singură (a XII-a).

Din 1999 se predă „Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi” (clasa a XII-a). În noul curriculum aprobat prin Ordinul Ministrului Educației Naționale, din 2 martie 1999, nu mai figura un capitol distinct privind Marea Unire, acesta fiind înglobat în tema „Unitate și diversitate în România Mare 1918 – 1940”, care avea următoarea structură:

„Neutralitatea și speranța României (1914 – 1916)”; „Jertfe pentru Unire (1916 – 1918)”; „Unirea – dorința devine realitate”; „Unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei”; „Aspirații noi”; „Unificarea politică și administrativă”; „Diversitate etnică, confesională și soluții politice”.

Unii autori de manuale alternative au acordat un spațiu mai larg Marii Uniri, alții au tratat-o „în diagonală”. Din prima categorie face parte manualul realizat de Ioan Scurtu, Marian Curculescu, Constantin Dincă și Aurel Constantin Soare, care cuprinde următoarele lecții: 

1) „Trepte spre Marea Unire. Participarea României la primul război mondial”.

2) „Marea Unire din 1918”.

3) „România interbelică, unitate și diversitate”.

Ofensiva asupra istoriei naționale a continuat. În 2006, din școală s-a eliminat Istoria Românilor, fiind înlocuită cu o nouă materie intitulată Istorie, în care trecutul era abordat pe „verticală”. În curriculum-ul pentru clasa a XII-a erau înscrise cinci capitole: I. „Popoare și spații istorice”; II. „Oamenii, societatea și lumea ideilor”; III. „Statul și politica”; IV. „Relații internaționale”; V. „Religia și viața religioasă”.

Evident, Marea Unire nu-și mai găsește un loc distinct, astfel că autorii – în funcție de propria lor opțiune – se puteau referi la acest eveniment acolo unde considerau că era potrivit.

De exemplu, în manualul apărut la Editura Economică, sub semnăturile lui Ioan Scurtu, Niculae Cristea, Marian Cuculescu, Constantin Dincă și Aurel Constantin Soare, la capitolul III, tema „Statul român modern, de la Independență la Marea Unire” a fost introdus un paragraf intitulat „Marea Unire din 1918” (p. 81 – 83).

În manualul publicat de Editura Gimnasium (autori Ioan Scurtu, Florentina Dondorici, Elena Emilia Lica, Emil Poamă, Vasile Ionescu, Octavian Oșanu, Florica Stoica) la același capitol este abordată tema „Realizarea României Mari (1916 – 1918)”, ca o lecție distinctă (p. 89 – 92).

Alte manuale alternative au evitat pur și simplu să trateze Marea Unire într-o lecție distinctă, deoarece curriculum- ului aprobat de Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului la 22 decembrie 2006, nu impunea o asemenea temă.

Treptat, după 1989, Istoria a devenit o materie periferică în învățământ, ponderea fiind redusă de la 2 – 3 ore la 1- 2 ore, cu tendința de a o goli de conținut.

O analiză comparativă cu „Istoria R.P.R.”, publicată sub redacția lui Mihail Roller, conduce la concluzia că, după o „evoluție” de patru decenii, s-a ajuns la același loc: Marea Unire nu figurează în manualele școlare.

 

Sursă: Historia.ro

 

Prof. Univ. Dr. Ioan Scurtu – Titlul original: „Istoriografia românească de după 1989 privind Marea Unire din 1918”