CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Din respect pentru memoria celor peste un sfert de milion de eroi căzuți departe de țară, nu trebuie să minimalizăm semnificațiile zilei de 23 august 1944

 

 

 

 

 

Imagini pentru 23 august 1944 foto

23 AUGUST 1944 – LOVITURA DE STAT

 

 

 

Actul de la 23 August a fost opera colectivă a membrilor oligarhiei tradiționale, a monarhiei și a aparatului de stat, toți luptând să-și salveze pozițiile avute timp de secole. (C.W. Forester).

 

Despre actul de la 23 august 1944 din România, s-a scris foarte mult, dar s-au ascuns cu destula abilitate poporului român unele adevaruri ale acestui act si implicatiile lui, în majoritate nefaste pentru țara noastră.

S-a trecut cu vederea în mod deliberat situația militară a României în primăvara și vara anului 1944, nu s-a spus nimic poporului român despre marea trădare de la Iasi, din 20 august 1944, a comandantului Armatei a 4-a, general de Corp Armata Mihai Racoviță, săvârsită în strânsa legatură cu Casa Regală si cu Partidul Comunist; au fost prezentate în mod denaturat situația militară a României de dinainte de 23 august 1944, precum si tratativele diplomatice ale guvernului Antonescu de la Cairo si Stockholm, inițiate încă de la sfârșitul anului 1943, ca și despre rezultatele acestora.

Nu s-a suflat o vorba despre manevrele cercurilor palatului de sabotare a acestor tratative și nu s-a spus pâna acum nimic despre conspiratia Casei Regale si a P.C.R. pentru arestarea lui Ion Antonescu si a guvernului său s.a

Pe 23 august 1944, pentru a evita un război pe teritoriul României, Regele Mihai a lansat lovitura de stat împotriva guvernului Antonescu, trecând de partea aliaților. Rezultatul a fost scurtarea celui de-Al Doilea Război Mondial cu câteva luni, fiind salvate viețile a sute de mii de oameni.

A permis totodată creșterea vitezei cu care avansa Armata Roșie și a dat Armatei Române posibilitatea de a elibera țara de ocupația germană.

Dar în absența unui armistițiu semnat, trupele sovietice i-au tratat în continuare pe români drept inamici. Acesta a fost semnat 3 săptămâni mai târziu, pe 12 septembrie 1944, în termenii dictați de Moscova. Lovitura de stat a dus practic la capitularea necondiționată în fața Aliaților.

La putere a fost înscăunat un guvern format de noua coaliție, Blocul Național Democratic, din care făceau parte țărăniștii, liberalii, social-democrații și comuniștii.

 

 

 

           Regele Mihai                            Ion Antonescu

23 august 1944 a însemnat pentru România o mare nenorocire: intrarea țării în sfera de influență a URSS, cu urmările știute. Ceea ce însă puțină lume știe, este că la 23 august 1944 regele Mihai a mințit cu bună știință.

 

 

 

 

 

 

 

 

În „Proclamația către țară”, redactată, se pare, de Lucrețiu Pătrășcanu și difuzată în seara acelei zile, suveranul a pretins că întoarcerea armelor a fost rezultatul unor negocieri și că România a beneficiat de condiții acceptabile.

Acest lucru nu este adevărat. Dimpotrivă, de la începutul anului 1944, Ion Antonescu și Mihai Antonescu începuseră tatonări diplomatice atât pe lângă aliații occidentali, cât și cu inamicul numărul unu, URSS.

Mihai Antonescu (ministrul afacerilor străine) tratase la Ankara, Berna, Madrid și Lisabona pentru ieșirea României din război.

De asemenea, ambasadorul român în Suedia, Frederic Nanu, ca trimis al lui Ion Antonescu, purtase discuții directe cu omologul său sovietic, Alexandra Kollontai, la Stockholm.

Alți doi diplomați, prințul Barbu Știrbei și Constantin Vișoianu negociaseră la Cairo cu aliații vestici, trimiși fiind de Iuliu Maniu, cu știrea și acordul șefului statului.

Deoarece negocierile de la Cairo trenau din cauza pozitiei rigide a SUA (care cereau capitularea neconditionata), cât si din cauza unor tratate încheiate anterior cu URSS pentru crearea de zone de influenta sovietica din Balcani, inclusiv în România, guvernul Antonescu începe negocierile de armistitiu la Stockholm cu guvernul sovietic, prin ambasadorul acestuia, doamna Alexandra Kolontay, în decembrie 1943.

În vederea asigurarii succesului acestei actiuni, guvernul Antonescu a facut o serie de schimbari diplomatice în capitalele susceptibile de a oferi posibilitati de contacte si de negocieri.

Astfel, este numit Cretzianu la Ankara, George Caranfil-la Helsinki si Fred Nanu-la Stockholm, ca ministrii plenipotentiali.
La Stockholm, F. Nanu este contactat de catre rusi în vederea negocierilor de armistitiu.

Contactul, discuțiile si negocierile din capitala suedeză s-au concretizat prin formularea unor condiții precise de armistițiu și nu de capitulare necondiționată, cum ceruse Roosevelt la Cairo.

Privind problema Transilvaniei de Nord, URSS considera Dictatul de la Viena nul si neavenit, iar Transilvania urma să revină în întregime României.

În forma sa finală, proiectul de armistițiu cu URSS de la Stockholm conținea urmatoarele conditți:

1. Trupele române de pe front, fie se predau rușilor, fie vor ataca trupele germane. Rușii se obligau sa le aprovizioneze cu armament si alte materiale necesare si sa ramâna la dispozitia lui Antonescu si Maniu pentru a restabili independenta si suveranitatea României;

2. Rușii acceptau ca România sa dea un ultimatum de 15 zile Germaniei, pentru a-i părăsi teritoriul înainte de a-i declara război. În cazul retragerii trupelor germane, România putea rămâne neutră;

3. Arbitrajul de la Viena este nul si neavenit. Transilvania revenea la patria-mama în totalitate;

4. Rușii se mulțumeau numai cu o fâșie de trecere în nordul țării, iar guvernul român putea să-și exercite functiile într-o parte a țării neocupată de armatele sovietice.

Condițiile de armistițiu negociate la Stockholm cu rușii, deși mult mai avantajoase pentru România, față de cele de la Cairo, implicau recunoașterea reanexării Basarabiei și Bucovinei de Nord de către Rusia.
În paralel cu negocierile de armistițiu de la Stockholm și Cairo și cu complotul regal privitor la armistițiu, prin trimisii regelui, se duceau tratative  de scoatere a României din războiul antisovietic și de către Partidul Comunist.

Oricât s-ar nega sau subestima azi, PCR a jucat un rol important în desfășurarea ulterioară a evenimentelor declanșate la 23 august 1944.

Regele Mihai însă, deși știa toate acestea, a preferat să angajeze unilateral România într-un armistițiu, care a însemnat de fapt, o capitulare. El nu a tratat nimic.

Mai mult, armistițiul s-a semnat abia pe 12 septembrie 1944, iar regele a refuzat să pună în gardă Armata Română, aflată în calea bolșevicilor, asupra întârzierii și prevederilor reale ale actului, gest care a dus la căderea în prizonieratul sovietic, între 23 august și 12 septembrie, a cca. 130.000 de soldați români, ulterior deportați în Siberia.

După încheierea războiului, Stalin i-a acordat regelui cea mai înaltă decorație sovietică, „Ordinul Pobeda”.Tot drept răsplată, l-a lăsat pe tron până în ultima clipă înainte de a-l sili să abdice, ca să admire în voie noul drum pe care țara se angajase cu ajutorul lui.

Se spune că la discuțiile privind armistițiul, purtate între delegația română, condusă de Lucrețiu Pătrășcanu, și cea sovietică, având în frunte pe odiosul comisar al poporului Viaceslav Molotov, Pătrășcanu l-ar fi întrebat pe oficialul sovietic care e motivul pentru care condițiile impuse sunt atât de dure, „când Antonescu avea condiții mai bune” (cu referire la tatonările diplomatice menționate anterior).

Cu duritatea-i recunoscută, diplomatul pumnului în masă a dat un răspuns care nu lasă loc de niciun comentariu: „Antonescu reprezenta poporul; voi nu reprezentați pe nimeni”.

 

 

 

Imagini pentru 23 august 1944 photos

 

 

 

 

Cum se va prezenta regele Mihai în fața instanței supreme, istoria? Poate că posteritatea îl va judeca pentru răul pe care l-a făcut, atunci când realitatea despre evenimentele din acele zile va ieși la iveală, iar la conducerea țării nu se vor mai afla foști demnitari comuniști, a căror putere își trage seva din consecințele „revoluției antifasciste și antiimperialiste”.

După război, 23 august a devenit ziua națională a României, fiind sărbătorită cu fast, în fiecare an. Cu toate că nu au avut forța necesară să joace un rol important în actul de la 23 august 1944, comuniștii l-au folosit în propriul interes.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Evenimentul a fost numit pe rând „insurecție armată” și „revoluție de eliberare socială și națională antifascistă și antiimperialistă”, iar regimul comunist și-a arogat timp de 45 de ani paternitatea actului istoric.

În ultimii ani ai regimului, manifestațiile de 23 august au servit cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu, acesta devenind principală figura a momentului. Stadioanele erau pline cu oameni aduși din fabrici, televiziunea transmitea programe speciale, defilări megalomane și petreceri populare. Așa sărbătoreau românii înainte de revoluție 23 august muncitoresc.

Dacă pentru tinerii născuți după 1989, ziua de 23 august nu înseamnă mare lucru, pentru generațiile educate anterior ea avea o serioasă încărcătură emoțională și simbolistică.

Ziua Națională, situată avantajos din punct de vedere calendaristic, începea cu defilarea de rigoare, după care toată lumea ieșea la iarbă verde. Parcurile și lizierele pădurilor de la marginea marilor orașe erau înțesate de oameni, mititeii și berea erau la ordinea zilei, iar fanfarele, tarafurile și grupurile folclorice asudau din greu. Cu alte cuvinte, tot românul se simțea bine.

Din punct de vedere istoric, evenimentele au avut o semnificație deosebită. Trecerea României în ultimul moment de partea Națiunilor Unite, a salvat țara de la un dezastru, prefigurat, de altfel, încă din 1942, după pierderea marilor bătălii de la Stalingrad și Cotul Donului.

De altfel, încă de pe atunci, toți factorii politici din țară au sesizat acest lucru, declanșând urgent negocierile pentru ieșirea României din război.

Din nefericire, cei 3 ani de război împotriva Uniunii Sovietice și „râvna” depusă de Armata Română în unele bătălii, nu ne-au fost iertate. Deși se știa încă din primăvara anului 1944 că zilele României sunt numărate, negocierile de armistițiu s-au desfășurat greoi, fie din pricina ezitărilor mareșalului Antonescu, fie pentru că aliații urmăreau să pedepsească exemplar România.

Uriașa concentrare de forțe sovietice pe frontul Iași-Chișinău, finalizată în luna martie, crea perspective sumbre pentru Armata Română, ce putea fi spulberată în câteva săptămâni.

În acest context, afirmația că ieșirea României a scurtat războiul cu o jumătate de an nu are nicio acoperire. Lovitura de stat de la 23 august nu a fost decât un act disperat.

În acele împrejurări, comunicatul dat în seara acelei zile, prin care se anunța trecerea României de partea Națiunilor Unite, a fost pur și simplul ignorat de sovietici.

Armata Română a fost tratată ca inamic, continuându-se ofensiva de cucerire a țării.

Starea de confuzie creată, degringolada în care se intrase, evidențiază clar neputința mareșalului Antonescu, depășit total de împrejurări.

Întoarcerea pe front în seara zilei de 23 august nu i-ar fi asigurat decât un sfârșit tragic, care ar fi încununat o carieră militară de excepție. Ezitările sale, faptul că nu a adus suficiente forțe din interior care să întărească apărarea în Carpații Meridionali și pe mult lăudata linie fortificată Focșani-Nămoloasa-Galați, au dus trupele Armatelor 3 și 4, care apărau Moldova, în prag de catastrofă.

Pe majoritatea frontului Iași-Chișinău raporturile de forțe erau de 20/1 în favoarea sovieticilor, în condițiile în care aceștia erau susținuți și de mii de tancuri, iar Armata Română nu avea niciunul. Această realitate crudă ridiculizează unele legende ce mai circulă și astăzi referitoare la invincibilitatea lui Antonescu.

După 23 august a început calvarul Armatei Române.

În condițiile în care armistițiul româno-sovietic a fost semnat abia peste 3 săptămâni (la 13 septembrie), în toată această perioadă, marile unități care se acoperiseră de glorie în cei 3 ani de lupte grele au fost în mod dezonorant dezarmate de noii aliați, sovieticii. Martori oculari au relatat cum, în Gara Pașcani, sute de ostași români dezarmați erau îndrumați spre vagoanele pe care scria cu cretă Pitești, Craiova, Ploiești etc.

Bucuroși că se vor întoarce acasă, aceștia urcau în grabă. Înțesate bine cu oameni, garniturile plecau apoi în Siberia. Au fost peste 120.000 de ostași luați prizonieri și trimiși în Siberia. Dintre aceștia, mai mult de jumătate nu s-au mai întors acasă.

În concluzie, România a fost tratată ca un stat învins. Consecințele s-au văzut la Conferința de Pace de la Paris și ulterior, când în țară s-a instalat guvernul comunist.

Totuși, lovitura de stat de la 23 august a cam încurcat planurile rușilor.

Aceștia erau pregătiți ca, o dată cu intrarea în București (planificată pe 26 august), să instaleze un guvern comunist marionetă, condus de Ana Pauker.

Așa, agonia a mai durat 3 ani, până ce regele Mihai, artizanul loviturii de stat de la 23 august, a fost alungat din țară.

În memoria părinților și bunicilor noștri, a celor peste un sfert de milion de eroi căzuți departe de țară, nu trebuie să minimalizăm semnificațiile acestei zile.

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

 

 http://romaniatotalitara.wordpress.com/2008/08/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/23-august-1944-salvarea-romaniei-sau-tradare-nationala?fb_comment_id 

http://frumoasaverde.blogspot.com/search/label/Regii%20Rom%C3%A2niei

09/04/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ZIUA DE 9 APRILIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 9 aprilie în istoria noastră

 

 

1654: A murit Matei Basarab, domn al Țării Românești; (n. 1580).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Matei Basarab (n. 1580, Brâncoveni, Muntenia) a fost domnul Ţării Româneşti între 1632 şi 1654. Domnia i-a fost marcată de confruntări cu domnitorul Vasile Lupu  al Moldovei.

Pe plan cultural, Matei Basarab a ctitorit şi a refăcut o seamă de lăcaşuri de cult.

Matei Basarab a fost cel care a adus o contribuţie majoră în înlocuirea limbii slavone cu cea românească, în viaţa oficială, religioasă şi civilă. El a introdus prima legislaţie scrisă: „Pravila mică” (tipărită la mănăstirea Govora, 1640), care a fost tradusă din limba slavonă de către Moxa, precum şi „Îndreptarea legii” (Târgovişte, 1652).

  Tot Matei Basarab (1632-1654) a fost iniţiatorul şi comandantul general al Ligii antiotomane, constituită din Ţările Române, Polonia şi Rusia. Cel care a fundamentat ideologic doctrina poporului român a fost savantul domnitor al Moldovei, Dimitrie Cantemir (1693, 1710-1711), membru al Academiei din Berlin.

Liga antiotomană a eşuat în cele din urmă din cauza lipsei de coordonare.

Sfârşitul domniei a fost caracterizat de o slăbire a autorităţii domneşti în raport cu mercenarii seimeni, care avea să ducă la Răscoala seimenilor din timpul lui Constantin Şerban.

Dacă Ştefan cel Mare a zidit 45 de biserici şi mănăstiri, Matei Basarab a zidit 46, atestate documentar, fiind astfel cel mai de seamă ctitor bisericesc al neamului românesc (conform lui C. C. Giurescu.

Printre altele, a reconstruit Episcopia Buzăului, „după ce mai întâiu au dărâmat din temelie pre cea veche, făcută de strămoşii săi, arsă şi stricată de năvălirile varvariceşti”, aşa cum scria un cronicar al vremii.

Dar cea mai cunoscută dintre ctitoriile lui Matei Basarab rămâne Mănăstirea Arnota (din actualul judeţ Vâlcea), ridicată între anii 1633-1636, pe locul unui lăcaş de cult mai vechi.

A fost înmormântat la Târgovişte, de unde a fost mutat în 1658 la ctitoria sa – Mănăstirea Arnota – de către un sobor de preoţi, în frunte cu patriarhul Macarie al Antiohiei şi secretarul acestuia, cărturarul Paul de Alep, care se aflau atunci în Ţara Românească.

 

 

 

 

 

 

 

1732: Primul memoriu înaintat de episcopul Ioan Inochenție Micu – Klein Curţii de la Viena, în care acesta cerea respectarea drepturilor acordate clerului unit prin Diploma Leopoldină.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Inocenţiu Micu-Klein, pe numele laic Ioan Micu, (n. 1692, Sadu, Mărginimea Sibiului – d. 22 septembrie 1768, Roma), a fost episcop greco-catolic al Episcopiei române unite de Făgăraş. În anul 1737 a mutat sediul episcopal la Blaj, unde a ridicat Catedrala „Sfânta Treime” şi mănăstirea cu acelaşi hram.

Este considerat întemeietorul gândirii politice româneşti moderne.

 

 

 

 

1749: La mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi, domnul Moldovei Constantin Mavrocordat a convocat Marea Adunare a ţării.

 

 

Constantin Mavrocordat, de 4 ori domn al Moldovei (1733-1769)

Constantin Mavrocordat, de 4 ori domn al Moldovei (1733-1769)

 

Despre desfăşurarea Adunării aflăm din Aşezămîntul de dezrobire şi din relatările cronicarului Pseudo-Enache Kogălniceanu.

Conform Aşezămîntului se stabilea statutul vecinilor în comparaţie cu ţăranii slobozi aşezaţi pe moşii boiereşti şi mănăstireşti.

Boierii au fost nevoiţi să recunoască abuzul care s-a făcut prin asimilarea vecinilor cu robii ţigani, promiţînd că pe viitor vecinii vor fi consideraţi “săteni megieşi fără moşie”.

S-a mai convenit “ca tunci cînd se va vinde moşie oamenii să nu se vînză”. Boierii au convenit să nu le mai spună “vecini” acestor ţărani, “ci ca nişte săteni ai satelor în sat să rămînă”.

Afirmaţia privitoare la rămînerea în sat nu se referea la moşia stăpînului, ci era o obligaţie fiscală a tuturor categoriilor de ţărani, introdusă încă în octombrie 1741 de a nu părăsi satele fără încuviinţarea domniei.

Boierii au refuzat să accepte răscumpărarea vecinilor cu 10 lei ca în Muntenia, socotind această sumă foarte mică, dar au reuşit să capete încuviinţarea domnului ca foştii vecini să presteze 24 de zile de boieresc pe an.

1850: A avut loc, pe scena Teatrului Național din Iași, premiera comediei „Coana Chirița sau Două fete și-o neneacă”, de Vasile Alecsandri.

 

 

 1864: In România este aprobată legea privind interzicerea cumulului de funcţii publice.

 

 

 

1916: A avut loc, la Ateneul Român din Bucureşti, prima audiţie a Suitei a II-a, de George Enescu, sub bagheta compozitorului.

1918: Sfatul Ţării al Republicii Democratice Moldoveneşti votează actul Unirii cu România.

Actul Unirii Republicii Democrate Moldoveneşti cu România

Membrii Sfatului Ţării, sala în care s-a semnat Actul Unirii Republicii Democrate Moldoveneşti (succesoarea guberniei Basarabia, fostă parte compnentă a Ţării Moldovei) cu Ţara Mamă (România), 27 martie 1918 (stil vechi)

Actul Unirii  cu România

Membrii Sfatului Ţării, sala în care s-a semnat Actul Unirii  (succesoarea guberniei Basarabiafostă parte compnentă a Ţării Moldovei) cu Ţara Mamă (România), 27 martie 1918

La 9 aprilie 1918 stil nou (27 martie 1918, stil vechi), în prezenţa prim-ministrului României Al. Marghiloman, Sfatul Ţării al Republicii Democratice Moldoveneşti votează actul Unirii cu România. Unirea cu România a fost aprobată cu o largă majoritate de voturi: 86 pentru, 3 contra, 36 abţineri, 13 absenţi.

După votare, prim-ministrul român Marghiloman vine cu o declaraţie în care afirmă: „În numele poporului român şi al Regelui său Majestatea Sa Ferdinand I, iau act de hotărîrea Sfatului Ţării şi proclam Basarabia unită, de data aceasta pentru totdeauna, cu România una şi indivizibilă„.

În Actul Unirii se menţiona: „În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă acum o sută de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu Mama sa, România„. Actul cuprinde şi 11 condiţii.

Detalii… Actul Unirii Republicii Democratice Moldoveneşti cu România,   Sfatul Ţării 1917-1918,   Republica Democratică Moldovenească.

 

 

1924: S-a născut Francisc Munteanu, scriitor, regizor, scenarist de film român („Pistruiatul”) (d.13.04.1993).

 

 

1939: S-a născut actriţa Anda Caropol.

Absolventă a Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București promoția 1960, la clasa profesorului A. Pop. Marțian, asistent Cornel Todea, a fost colegă de an cu Stela Popescu, Sebastian Papaiani, Rodica Popescu Bitănescu  s.a

De peste cinzeci de ani este actriță a Teatrului Nottara din București.

În film a debutat  în 1962 cu un rol în  drama lui Francisc Munteanu ” Cerul n-are gratii „, si  șapte apariții în filme de succes dar interpretând roluri secundare.

A fost căsătorită cu renumitul actor Ion Marinescu după divortul acestuia de colega ei, Oana Diamandi și până la moartea lui din 1998.

Sărbătorită în fiecare an de colegii de teatru și presă,  Anda Caropol declară de fiecare data : „Noul an care vine în viața mea, îl privesc cu seninătate…Pentru anul ce urmează îmi doresc ca Dumnezeu să mă ferească de toate bolile de pe lume, mai puțin de aceasta boala incurabilă care este teatrul.”  

 

 

 

 

1961: A decedat Alexandru Kiriţescu, dramaturg şi traducător român interbelic, care face parte din aceeași generație cu Victor Eftimiu și Mihail Sorbul.

A fost frate cu scriitorul de spectacole de revistă Nicolae Kirițescu.

 

A scris comedii satirice („Gaiţele sau Cuibul de viespi”, „Dictatorul”), evocări istorice („Nunta din Perugia”, „Borgia”, „Michelangelo”), remarcabile prin conflictul incisiv, varietatea tipologică şi valoarea observaţiei sociale şi psihologice (n.28.03.1888).

1970: A fost inaugurat Aeroportul Internațional Bucuresti   – Otopeni (din mai 2004 se numeste Aeroportul Internaţional Henri Coandă) (foto).

 

 

 

 

 

1974: A fost inaugurat stadionul de fotbal Steaua din Bucuresti.

 

 

 

 

 

 

1998: La Chişinău s-a  dezvelit o statuie a lui Mihai Eminescu, în faţa Universităţii.

Iniţiativa a aparţinut Uniunii „Vatra Românească” şi „Ligii pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni”.

 

 

 

2015: A decedat solistul vocal, compozitorul şi orchestratorul roman Constantin Draghici ; (n.19 ianuarie 1932 în Bucureşti).

A debutat in 1961 la televiziune cu piesa Nu eşti de vină tu de Enrico Fanciotti. Piesa va fi înregistrată pe un disc împreună cu o altă melodie intitulată Gelozia.

 

 

 

 

 

 

A fost o prezenţă constantă a emisiunilor realizate de Valeriu Lazarov şi Alexandru Bocăneţ. În 1962 obţine Medalia de Bronz la Festivalul Tineretului de la Helsinki cu melodii compuse de Nicolae Kirculescu şi Henri Mălineanu.

În 1967 obţine premiul al III-lea la Festivalul Naţional de Muzică Uşoară Mamaia cu compoziţia proprie N-ar trebui. Alături de Teatrul Constantin Tănase face turnee în Franţa, Germania, Italia, Rusia, Polonia, Bulgaria. Înregistrează pentru case de discuri din Germania (Amiga, Show, BASF). Participă la inaugurarea canalului german de televiziune în culori.

Alături de teatrul Ion Vasilescu face turnee în Israel. Îşi petrece o bună perioadă din viaţă în SUA.

În 1982, în urma unui contract la Town Hall, New York, i se oferă un angajament pentru încă un an. Cântă în programe de night club, musicaluri.
În Los Angeles colaborează cu Margareta Pâslaru şi cu formaţia lui Radu Goldiş. iar în 1990 se întoarce în ţară şi susţine recital la Festivalul Mamaia.

În perioada 1992-1995 se stabileşte în Germania şi apoi revine în România.

 

 

 

CITIȚI ȘI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/04/09/o-istorie-a-zilei-de-9-aprilie-video-3/

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas 2005;

  3. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

  4. ro.wikipedia.org.

  5. mediafax.ro;

  6. Istoria md.

  7. worldwideromania.com;

  8. Enciclopedia Romaniei.ro 

09/04/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Izvoare primare privitoare la invaziile slavilor în spațiul carpato-danubian

 

 

 

 

Teritoriul de origine al impresionantei mase slave ce se va disloca către spaţiul răsăritean şi central al Europei este, conform izvoarelor, o zonă întinsă având ca limite geografice nordul Pripetului (un afluent al Niprului), cursul mijlociu al Vistulei, zonele împădurite dintre Vistula şi Nipru şi zona dintre podişurile Valdai şi Volga. Denumirile sub care aceste populaţii sunt desemnate de către izvoarele vremii sunt venezi, anţi şi sclavini.

Populaţiile migratoare slave au schimbat în mod radical, înfăţişarea Europei Centrale şi de Sud-Est. Primele informaţii referitoare la acestea ne-au parvenit în urma cercetărilor arheologice, dar mai ales, din perimetrul izvoarelor scrise: Tacitus, Pliniu cel Tânăr, Pseudo-Caesarios din Nanzians, Iordanes, Procopius din Caesareea, Pseudo-Maurikios, Menander Protector, Teophilact Simocata, Theophanes Confesor, Miracolele Sfântului Dimitrie ş.a.

Toate acestea oferă un larg evantai de informaţii ce acoperă toate aspectele şi caracteristicile popoarelor slave, pornind de la înfăţişare, mod de viaţă şi până la coordonatele spirituale şi politice sub autoritatea cărora evoluau acestea.

Maurikios, în Strategikon (Arta militară) arăta că slavii „…sunt un popor liber, format din mulţi bărbaţi blânzi şi binevoitori cu oaspeţii.

  

Miracula Sancti Demetris, scriere hagiografică alcătuită din două lucrări efective, redactate în intervalul dintre începutul secolului VII şi sfârşitul celui de-al VIII-lea, prezintă o imagine diferită. În prima lucrare, redactată de Ioan al Thessalonicului, slavii sunt priviţi cu ură de către populaţia indigenă, ei fiind, în opinia acestora, cei ce „ … au secat fluviile şi au transformat râurile în pustiu, au jefuit şi distrus o mulţime de aşezări, au ocupat şi distrus multe biserici”, pe alocuri fiind identificaţi cu o adevărată plagă. Pentru cea de-a doua lucrare, redactată de un cronicar anonim, lucrurile sunt puţin nuanţate în sensul că, deşi se menţine imaginea cuceritorilor necivilizaţi şi violenţi apar şi elemente favorabile imaginii slavilor, în special cele referitoare la bunele relaţii pe care aceştia le întreţin cu localnicii.

În altă ordine de idei, dar deosebit de important, lucrarea surprinde începutul procesului de asimilare suferit de către slavi, fenomen ce se va derula fără incidente notabile. În acelaşi timp, sunt prezentate aspectele organizării politice a slavilor. Folosind procedeul antitezei, autorii subliniază diferenţele esenţiale existente între cele două sisteme.

Astfel, dacă la romani întâlnim forma unică de conducere, exercitată de împărat, în cazul slavilor, putem vorbi de existenţa formelor de poliarhie aceştia, fiind conduşi de mai mulţi regi, la nivelul numeroaselor triburi. Poliarhia politică îşi găseşte corespondentul religios, slavii fiind adepţii politeismului

Din punct de vedere lingvistic, slavii sunt indo-europeni. Până în momentul declanşării migraţiei dinspre zonele de origine, aceştia foloseau slava veche, limbă ce a stat la baza formării arealului lingvistic slav, alcătuit în prezent din limbile: rusă, polonă, cehă, slovacă, bulgară, sârbă ş.a. Procesul de diferenţiere are loc între secolele V – VIII, ca parte componentă a fenomenului de fărâmiţare politică, pe criterii tribalo-geografice.  

Spre sfârşitul secolului al IV-lea, slavii răsăriteni încep deplasarea spre regiunile din sud-vest, ocupând teritoriile dintre Niprul Mijlociu, Bugul de Sud şi izvoarele Vistulei. După destrămarea confederaţiei hunice, slavii apuseni pătrund în Pannonia (jumătatea secolului al V-lea), o altă parte a lor trecând Dunărea spre Occident şi optând pentru varianta stabilirii între Lacul Balaton şi Dunărea Mijlocie.

În acelaşi timp, o parte a valului migraţionist colonizează regiunea dintre Tisa şi Dunăre. Pe parcursul întregului secol VI, sunt consemnate conflicte între triburile slave şi bizantini. Urmare a caracterului militant al slavilor, împăratul bizantin Maurikios trimite împotriva acestora, spre sfârşitul secolului, o armată condusă de generalii Priscus şi Petros, care vor reuşi să înfrângă la nord de Dunăre o serie de căpetenii slave: Dauritos, Rodogast, Piragast şi Musokios. Victoria se dovedeşte a fi trecătoare, pentru că, în anul 602 slavii reuşesc să pătrundă masiv în sudul Dunării, în contextul general creat de ambiţiile imperiale ale centurionului Phokas, ce conduce la slăbirea drastică a capacităţii de apărare a liniei dunărene.

Incapacitatea autorităţilor bizantine în faţa tumultului slav permite acestora din urmă să se stabilească în număr mare pe teritoriul bizantin, reuşind să ocupe nordul şi chiar centrul Peninsulei Balcanice, adevărate rampe de lansare a atacurilor asupra Peloponesului şi a insulelor egeene.

Superioritatea militară a slavilor le permite să atace, în perioada 616-618 regiunea Thessalonic, după ce reuşiseră se devasteze Macedonia, Thracia şi Moesia. În perioada imediat următoare sunt atacate teritorii din Grecia (Attica, insulele Ciclade şi Eubeea) , precum şi din Asia Mică. Expansiunea slavă atinge Creta şi o serie de oraşe: Singidunum, Viminacium, Naissus, Serdica. Direcţiile de ofensivă apusene se extind spre Dalmaţia (Istria şi Alpi), în general teritorii aflate în afara sferei de competenţe a bizantinilor.

Prima jumătate a secolului VII îi surprinde pe slavi stabiliţi pe Drava Superioară, la Trieste, şi în zona Munţilor Jula, populaţia colonizată aici reprezentând în fapt baza etnică pentru formarea poporului sloven de astăzi.

Din imensitatea valului slav se detaşează, către mijlocul secolului VII, croaţii, care – cu permisiunea împăratului Heraclius (610- 641) – se opresc din migraţia dinspre regiunea nordică a Carpaţilor, stabilindu-se la vest de Dunăre. Alături de aceştia, în teritoriile situate la sud de cele ocupate de croaţi, se stabilesc sârbii, un alt popor desprins din valul migrator slav.

Situaţia noilor sosiţi, potrivit izvoarelor vremii, este una de subordonare faţă de împăratul bizantin. Lucrurile se schimbă în timpul domniei lui Constans al II-lea, care reuşeşte să distrugă un număr de sclavini din Balcani, transferând o mare parte a populaţiei slave de aici în Asia Mică, înrolând-o în rândurile trupelor imperiale. În ciuda unei politici ferme, Constantin al IV-lea (668 – 685) nu reuşeşte să împiedice apariţia în sudul Dunării a unei noi populaţii, bulgarii, veniţi din regiunea cuprinsă între Nistru, Dunăre şi Marea Neagră. Bulgarii, populaţie de origine türcică, beneficiau de o anumită consistenţă în planul organizării politice, dat fiind faptul că puseseră bazele unei mari uniuni de triburi, numită Bulgaria Mare, în zona Caucazului.

După moartea hanului Kubrat, această formaţiune se destramă. O parte a triburilor bulgare, sub conducerea lui Asparuch, pornesc spre sud-est, stabilindu-se la gurile Dunării, de unde vor ataca în permanenţă posesiunile bizantine. În replică, bizantinii organizează o expediţie de pedepsire a acestora (680), care nu va reuşi să-şi atingă scopul, bulgarii repurtând o însemnată victorie.

Bulgarii continuă înaintarea în Balcani şi în Thracia, unde reuşesc să pună bazele unui stat, fiind asimilaţi rapid de populaţia slavă majoritară în acest spaţiu. Pus în imposibilitatea de a împiedica acest lucru, Bizanţul se va mulţumi să recunoască Munţii Balcani drept graniţă între cele două state . Noua formaţiune apărută se întinde între Timoc, la vest, Balcani, la sud, Marea Neagră, la est, şi Dunărea, în nord. Ofensiva continuă prin apariţia unui alt stat bulgar, în jurul Thessalonicului de către triburile aflate sub conducerea fratelui lui Asparuch, Kuber.

Diversitatea etnico-politică a spaţiului în discuţie este accentuată şi de apariţia unor alte formaţiuni statale (sclavinii) cum ar fi: la est de Thessalia, formaţiunea condusă de Pârvud (Macedonia), cnezat independent. Între Balcani şi Dunăre exista, la mijlocul secolului al VII-lea, Uniunea celor şapte triburi slave. Acestora li se adaugă organizările statale create de sârbi şi croaţi înglobând perimetrele teritoriale menţionate mai sus.

Aşezarea în masă a slavilor în teritoriile bizantine din sudul Dunării, determină transformarea efectivă a structurii etnice a Peninsulei Balcanice, populaţia romanizată fiind dislocată din provinciile dunărene — Scythia Minor, Moesia, Daciile aureliene, Dalmaţia, Dardania şi Pannonia — şi împinsă spre sudul şi vestul Peninsulei Balcanice. O parte a acesteia se refugiază pe coasta dalmată, alta în teritoriile controlate de bizantini sau la nord de Dunăre. Teritoriul ocupat de populaţia grecofonă din sudul Peninsulei Balcanice a fost mult micşorat, dar nu a putut fi slavizat deoarece elementul grec se va dovedi îndeajuns de puternic şi, în egală măsură, superior elementelor slave.

În planul organizării politico-administrative, slavii erau conduşi, în cadrul jupanatelor autonome, de către şefi de trib sau jupani, secondaţi de un aşa-numit sfat al bătrânilor. Din secolul IX, formaţiunile politice slave din regiunile sud-dunărene îşi pierd autonomia, intrând sub stăpânirea francilor, bulgarilor şi bizantinilor. Populaţia romanică, refugiată în zonele muntoase din Thessalia, Pind, Istria, Dalmaţia şi litoralul Mării Adriatice, va reuşi să-şi conserve obiceiurile şi mai ales limba latină.

Se va bucura de autonomie şi privilegii (jus valachicum), acordate de către bizantini sau căpeteniile locale slave. Modelul organizatoric era cel al romaniilor (vlahiae) conduse de archonţi sau comites, ce erau integrate sistemului politic şi cultural bizantin sau sud-slav. Din secolul al X-lea, aceşti vorbitori de limbă romanică încep să fie desemnaţi de izvoare cu numele de vlahi. Stelian Brezeanu împarte romanitatea balcanică în trei ramuri: ramura nordică, situată în Munţii Haemus, cea sudică în Macedonia Meridională, Thessalia şi Epir, căreia se adaugă ramura de vest, ce popula Serbia, Muntenegru, Bosnia, Dalmaţia şi Croaţia.

Dintre acestea, cea mai importantă este ramura de nord, care va sta la baza creării Ţaratului vlaho-bulgar, din rândurile ei formându-se dinastia Asăneştilor.

Anții au fost o ramură a slavilor timpurii. Au avut o organizare statală tribală care a existat în secolul al VI-lea în regiunea dintre Dunărea de Jos și în nord-vestul Mării Negre (Republica Moldova de azi și centrul Ucrainei). Ei sunt menționați pentru prima dată în 518. Au invadat Dioceza Tracia undeva între 533 și 545.

La scurt timp după aceea, au devenit foederati bizantini (adică aliați ai Bizanțului), primind plăți în aur și un fort numit Turris, undeva la nord de Dunăre (unii cercetători identifică Turris cu Cetatea Albă din Ucraina), într-o poziție de importanță strategică, care să prevină atacurile barbare.

Astfel, între 545 și anii 580, mulți anți au luptat ca soldați în diverse campanii bizantine. Anții au fost în cele din urmă atacați și distruși de avarii panonici, la începutul secolului al VII-lea.Situația Politică din sud-estul Europei ~ 520 e.n. – perioada post-hunică și înainte de recucerirea bizantină a Italiei Gotice.

În secolul al VI-lea (în jurul anului 560), scrierile lui  Iordanes și Procopius,  au fost văzuți ca surse extrem de importante în localizarea anților cu o mai mare precizie. Jordanes (Getica 25) afirmă că au locuit „de-a lungul curbei Mării Negre”, de la Nistru până la Nipru.

 

În contrast, Procopius le localizează doar dincolo malurile de nord ale Dunării (Războaiele V, 27,1–2) (adică Valahia). Lipsa de coerență și erorile evidente în geografia lor dovedește că autorii aveau  cunoștințe geografice vagi despre „Sciția.

Procopiu,  vorbeşte despre „nenumăratele popoare ale anţilor” şi indică drept teritoriu populat de ei „cele mai îndepărtate regiuni situate la nord de golful Meotic”, adică de Marea de Azov.

 

Procopius din Caesareea, în Războiul cu goţii afirma că anţii şi sclavinii trăiesc în „rânduială democratică” şi cred într-un singur zeu, „singurul stăpânitor al tuturor lucrurilor. În afară de acesta, mai cred şi în alte zeităţi ale râurilor şi în nimfe. Locuiesc în colibe jalnice, răzleţiţi unii de alţii, şi se mută foarte des dintr-un loc în altul. Sunt înalţi şi voinici, cu pielea oacheşă şi părul roşcovan, unii cu o îmbrăcăminte extrem de simplă — numai nişte pantaloni până în părţile ruşinoase — şi duc o viaţă aspră şi neîngrijită, mereu fiind plini de murdărie. Luptau mai ales pedeştrii, armele lor constând în lănci şi scuturi mici, şi nu folosesc platoşe”.

„… Anţii se adunară atunci şi-l siliră pe omul acela să spună că e Chilbudios, comandantul armatei romane. Îl ameninţau cu pedeapsa dacă va zice că nu. În timp ce la ei se petreceau acestea, împăratul Iustinian trimise o solie la acei barbari, cerându-le să se aşeze cu toţii într-o cetate veche, cu numele de Turris care se afla dincolo de Istru şi fusese zidită pe vremuri de împăratul roman Traian, dar rămăsese părăsită de mult timp, căci o pustiiseră barbarii localnici. Iustinian făgăduia că le va dărui cetatea, împreună cu teritoriul din jurul ei, deoarece aparţinea romanilor încă de la început; că va face tot ce-i va sta în putinţă ca să-i adune laolaltă şi să le mai dea şi o sumă mare de bani, numai să-i fie de acum înainte aliaţi şi să-i împiedice pentru totdeauna pe huni de a mai cotropi împărăţia romană aşa cum îşi puseseră în gând. Auzind aceasta, barbarii se învoiră şi făgăduiră că vor face totul, numai să-l numească din nou pe Chilbudios comandant al armatei romane şi să-l lase să locuiască în mijlocul lor, zicând că acela era Chilbudios pe care-l voiau ei.” Despre războaie (scrisă între 540–553).

 

 

 

 

 

Mauricius, scriitor bizantin (sec. VII p. Chr.), în lucrarea sa cu privire la Arta Militară, scria despre slavi şi obiceiurile lor:

„Neamurile slavilor şi anţilor au traiul şi obiceiurile la fel şi sunt slobode: ele nu rabdă nicidecum să fie robite sau stăpânite şi mai cu seamă în ţara lor. Au mulţi bărbaţi şi sunt suferitoare, îndurând cu uşurinţă căldura, frigul, ploaia, goliciunea trupului şi lipsa de hrană. Sunt blânzi şi binevoitori cu oaspeţii şi-i duc pe rând din loc în loc unde au nevoie. Dacă întâmplător străinul a fost păgubit din lipsă de grijă a celui care l-a primit, vecinul acestuia porneşte cu război împotriva lui, socotind drept o datorie sfântă să-şi răzbune oaspetele. Pe cei care se află prizonieri la ei nu-i ţin ca sclavi până la nesfârşit, ca celelalte neamuri, ci le hotărăsc un anumit timp şi lasă în seama lor dacă doresc să se întoarcă în ţinuturile de baştină, plătind o răscumpărare oarecare, sau rămân acolo slobozi şi prieteni. Au o mulţime de animale de tot felul şi de roade, care zac în grămezi, mai ales mei şi părâng.

Femeile lor sunt de o cuminţenie mai presus de firea omenească, aşa încât multe din ele cred că moartea bărbaţilor e şi moartea lor şi se lasă sugrumate de bunăvoie, deoarece nu mai socotesc viaţă traiul petrecut în văduvie.

Locuiesc în păduri şi pe lângă râuri, mlaştini şi bălţi greu de pătruns şi îşi fac mai multe ieşiri din locuinţele lor, de bună seamă din pricina împrejurărilor în care se află. Lucrurile de trebuinţă le ţin ascunse în pământ şi nu agonisesc nimic de prisos, să se vadă.

Duc o viaţă de jaf şi le place să-şi încerce duşmanii în locuri încurcate, înguste şi întunecoase. Folosesc cu pricepere năvălirile repezi, înfruntările pe neaşteptate şi loviturile pe furiş, ziua şi noaptea, şi născocesc multe căi de înfruntare. Sunt iscusiţi şi în trecerea râurilor, mai mult ca toţi, şi se împotrivesc cu tărie în apă: de pildă, de multe ori unii dintre ei, când se află în locurile lor şi sunt luaţi pe neaşteptate de jur împrejur, se cufundă în apă, apucă în gură trestii mari, crescute în apă şi goale peste tot, care se întind până deasupra apei, şi stând la fund, cu faţa în sus răsuflă prin el şi ajung de le ţin multe ceasuri, încât nici nu-i bănuieşti; cu toate că văd întâmplător trestiile, cei neştiutori le cred crescute în locurile acelea. Cei ce se pricep la asta, cunosc trestiile după tăietură şi aşezare; ei le înţeapă cu ele gurile sau le smulg din gură şi-i scot afară, pentru că nu mai pot sta după aceea în apă.”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

BIBLIOGRAFIE:

 

Sursa primară:

Enciclopedia Arheologiei şi istoriei vechi a României, vol.I, A-C, coord. Constantin Preda, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p.75.

Bibliografie suplimentară:
Florin Curta, Apariţia slavilor, traducere de Eugen S. Teodor, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2006;
Maria Comşa, Directions et étapes de le pénétration des Slaves vers la Péninsule Balkaniques aux VIe-VIIe siècles, in Balcanoslavica, Belgrad, 1, 1972, p.9-28;
Lucien Musset, Invaziile. Al doilea asalt împotriva Europei creştine (secolele VII -XI), vol.II, Bucureşti, 2002, p.70;
Gheorghe Teodor, Unele consideraţii privind originea şi cultura anţilor, în Arheologia Moldovei, 16, 1993, p. 205-212;
Alexandru Madgearu, Continuitate şi discontinuitate culturală la Dunărea de Jos în secolele VII -VIII, Bucureşti, 1997, p.168;
Igor Corman, Migraţiile din teritoriul dintre Carpaţi şi Nistru în sec. V-VII. Problema anţilor, în Revista Arheologică, Chişinău, 1, 1993, p.93-99;
Maria Comşa, Slavii pe teritoriul RPR în sec. VI-IX, în lumina cercetărilor arheologice, în SCIV, 10, 2, 1959, p.66-68.

Vezi şi:

Sorin Paliga, Eugen Teodor, Arheologia şi lingvistica slavilor timpurii. O altă vedere de la Dunărea de Jos, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2009;
Vasile Mărculeţ, Dacia în cadrul politicii dunărene a lui Justinianus I, în Dacoromania, 35, 2008, p.48-52;

http://arheologie.ulbsibiu.ro
http://www.descopera.ro
Veneti, anti sau sclaveni?

https://ro.wikipedia.org/wiki/An%C8%9Bi

http://www.enciclopedia-dacica.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=697%26Itemid=365

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Slavi

09/04/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: