CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ZIUA DE 7 APRILIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

 

 

 

 

Ziua de 7 aprilie în istoria noastră

 

 

 

1701: Declarația mitropolitului ortodox ardelean Atanasie Anghel, prin care nu-l mai recunoaște pe arhiepiscopul ortodox al  Bucureștilor ca superior al său, rupând astfel total de Biseica Ortodoxa o parte a românilor ortodocși ardeleni.

Fusese hirotonit episcop ortodox în ziua de 22 ianuarie 1968 de către mitropolitul Teodosie (cca. 1620 -1708), al Ungrovlahiei și de patriarhul Dositei al Ierusalimului.

Cu această ocazie, patriarhul Dositei al Ierusalimului (1641 – 1707) i-a dat proaspătului hirotonit instrucțiuni precise, între care:

„Trebuie, arhieria Ta, slujba bisericei, adecă Octoihul, Mineele și alte cărți, ce se cântă duminicile și sărbătorile și slujba de toate zilele să te nevoiești cu deadânsul să se citească toate pre limba slovinească sau elinească, iară nu românească sau într-alt chip.”

 

 

1765: S-a născut (la Luckau, Germania) Johann Christian Baumgarten, medic şi botanist german, stabilit în Transilvania; autorul primului conspect critic al florei din Transilvania şi al unui valoros ierbar, păstrat parţial până astăzi, la Cluj; (m. 1843, Sighişoara).

 

 

 

 

1863: A avut loc, la Sibiu, un Congres national al romanilor, care a delegat zece personalitati, in frunte cu mitropolitul Andrei Șaguna, pentru a expune împăratului Austriei, Franz Joseph I, la Viena, revendicările politice ale românilor, băștinași ai Transilvaniei.

 

Andrei Șaguna

 

 

 

 

1881: Se înfiinţează la Bucureşti, în România, Şcoala specială de artilerie şi geniu pentru formarea şi pregătirea ofiţerilor celor două arme.

 

 

 

 

 1881: S-a născut Nyarady Erasmus, botanist maghiar din România; contribuţii la cunoaşterea florei României, a munţilor Tatra şi a litoralului Mării Adriatice; membru titular al Academiei Române din 1948; (m. 1966).

1889: A apărut Legea privind vânzarea către ţărani a peste o jumătate de milion de hectare din moşiile statului.

 

 

 

1889: Apare volumul „Teatru” al dramaturgului român Ion Luca Caragiale, prefaţat de Titu Maiorescu.

Ion Luca Caragiale, poet şi dramaturg, comentator politic şi ziarist român

Ion Luca Caragiale, poet şi dramaturg, comentator politic şi ziarist român

  Ion Luca Caragiale, a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român.

S-a născut la data de 1 februarie 1852, în localitatea Haimanale din județul Prahova, astăzi I.L.Caragiale, județul Dîmboviţa, A decedat la data de  9 iunie 1912 la  Berlin. 

Este considerat a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români. A fost ales membru al Academiei Române post-mortem.

 

 

 

 

La 7-13 aprilie 1904 are loc greva generală a feroviarilor din Transilvania, revendicînd mărirea salariilor şi acordarea de alocaţii speciale pentru familie şi chirie, până la egalizarea cu celelalte categorii de angajaţi ai statului

 

 

 

 

 1913: La Chişinău, în  gubernia rusească Basarabia, apare sub redacţia lui Gr. D. Constantinescu, primul număr al săptămânalului Glasul Basarabiei.

 

 

 

Foto: Grigore Constantinescu si ziarul Glasul Basarabiei

Publicația Glasul Basarabiei va apărea până la 16 august 1917.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La 6-7 aprilie 1917 la Chişinău s-a desfăşurat Congresul Cooperatorilor din Basarabia, care s-a pronunţat pentru autonomia Basarabiei.

 

 

 

 

 

 

1918: Se înfiinţează la Paris, Franţa, Comitetul naţional al românilor din Transilvania şi Bucovina, sub preşedinţia lui Traian Vuia, iar mai apoi a dr. Ion Cantacuzino.

Comitetul a militat pentru desprinderea Transilvaniei și Bucovinei de Imperiul Austro-Ungar şi unirea acestor străvechi ținuturi locuite majoritar de români  cu România.

 

 

 

 

 

 

 

1931: S-a născut in localitatea Băilești, judetul Dolj, Amza Pellea, actor român, celebru pentru rolurile sale din filmele ”Dacii”, ”Mihai Viteazul”, dar mai ales pentru seria televizată  ”Nea Marin”.

Amza Pellea a fost unul dintre cei mai importanti actori români și  un reprezentant de seamă al Promoției de aur a teatrului românesc.

Este tatăl actriței Oana Pellea.

A absolvit, în 1956, IATC-ul (Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică) în București și a debutat  în același an  pe scena Teatrului Național din Craiova.

 

 

 

 

 

A câștigat în 1977 premiul de interpretare masculină, cel mai bun actor, la Festivalul Internațional de Film de la Moscova, pentru rolul său excepțional (Manlache Preda) din filmul Osânda,  într-o ecranizare de Sergiu Nicolaescu  după “Velerim și Veler Doamne” de Victor Ion Popa. 

 A fost profesor la Institutul de Artă Teatrala si Cinematografică și director al Teatrului Național din  Craiova.  

 

 

 

 

 

 

 

 

A decedat în data de 12 decembrie 1983 la București, în vârstă de 52 de ani și a fost  înmormântat la Cimitirul Bellu.

 

 

 

 

1933: S-a născut Nestor Rateș, cunoscut jurnalist român care a activat la postul de radio anticomunist Europa Liberă.

 

 

 

1934: În  România, este adoptată legea pentru apărarea ordinii de stat, în baza căreia orice grupare politică considerată că periclitează ordinea politică şi socială putea fi imediat dizolvată.

 

 

 

1940: La Bucureşti, a avut loc deschiderea oficială a „Institutului Cultural German”.

 

1941: A murit Lazar Edeleanu, unul dintre  promotorii petrochimiei moderne in Romania; (n. 1 septembrie 1862, București).

A fost un chimist român,autor al procesului de rafinare selectivă a fracțiunilor de petrol pe baza solubilității specifice a diverselor clase de hidrocarburi în dioxid de sulf lichid.

 

 

Mandru ca sunt roman: Lazar Edeleanu, chimistul care a pus bazele prelucrarii petrolului

 

 

În anul 1887 a obținut  titlul de doctor în chimie cu cercetarea „Asupra unor derivați ai acizilor fenilmetacrilici și fenilizobutirici”, în cadrul căreia a descoperit  fenilizopropilamina, cunoscută în medicină sub numele de „benzedrină”, cu o importantă acțiune stimulatoare asupra sistemului nervos.

Efectul farmacologic psihostimulant al amfetaminei a fost descoperit mai târziu în anii 1920.

Începând din 1910 s- a stabilit in Germania unde s-a consacrat  industrializării procesului de rafinare a petrolului cu bioxid de sulf lichid, fiind și director la „Allgemeine Gesellschaft für Chemiche Industrie”, care, în onoarea inventatorului român, a primit numele de „Edeleanu Gesellschaft” și care funcționează și astăzi în Frankfurt.

Această firmă a înregistrat în 1932 marca „Edeleanu” (reînnoită până în zilele noastre) – marcă pentru grupele de produse: hidrocarburi, carburanți pentru motoare, uleiuri pentru transformator, uleiuri pentru întrerupătoare și turbine, ulei alb, instalații și elemente de instalații pentru îmbunătățirea hidrocarburilor.

In timpul regimuluinazist  din Germania compania Edeleanu a fost cumparată de firma Deutsche Erdöl-AG, iar ulterior a trecut din mână în mână până ce în anul 2002 a fost cumpărată de firma Uhde, aparținând concernului Thyssen- Krupp..

1943: S-a născut în orașul Hotin, azi în Ucraina, regizorul, scenaristul și actorul român Mircea Daneliuc.

 
A urmat cursurile Liceului Constantin Negruzzi din Iași si in 1966 a absolvit Facultatea de Filologie din cadrul Universității A.I.Cuza din Iași, la sectia de limba franceză, iar în 1972 a absolvit și Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, la secția de regie.

A debutat ca regizor in anul 1975, cu filmul Cursa, pentru care a primit premiul de debut din partea ACIN si care a participat la festivaluri internaționale de film la Belgrad, New Delhi, Cairo, Moscova, Barcelona. Următorul film, Ediție specială, apărut in 1977 ii aducea premiul ACIN pentru regie si participa la Festivalul de Film de la New Delhi.

Când a apărut Proba de microfon în 1988, talentul lui Mircea Daneliuc era confirmat de primul Mare Premiu al ACIN.

A participat cu aceasta pelicula la festivalurile de la Atena, Los Angeles, Roma, Poitiers.

Următoarele filme regizate de el au avut mare succes: 1980- Vânătoarea de vulpi , 1981 – Croaziera, 1984 – Glissando, distins de ACIN cu Marele Premiu, 1988 – Iacob, cu o nominalizare la premiul european Felix ca cel mai bun film si Marele Premiu ACIN, 1991 – A 11-a porunca – UCIN Marele Premiu, 1992 – Tusea si junghiul, cu Premiul special al juriului la UCIN, 1993 – Patul conjugal – Marele Premiu UCIN, 1994- Aceasta lehamite, 1995- Senatorul Melcilor, 2003 – , Ambasadori, căutam patrie, 2005 , Sistem nervos – distins cu premiul Anno Uno in Italia, 2008- Legiunea străină, 2009 – Marilena, 2009 – Cele ce plutesc. 
A semnat și regia câtorva spectacole de teatru ca Emigranții de S. Mrozeck la Teatrul Mic din capitala, Regele desculț de Paul Anghel la Teatrul Bulandra, O noapte furtunoasa de I.L. Caragiale la Teatrul Maria Filotti din Brăila .

 

 

 

 

 

 

 

A divorțat de actrița Tora Vasilescu și s-a recăsătorit cu Cecilia Bârbora.

Printre cărțile scrise de Mircea Danieliuc se număra Pisica ruptă – roman pentru care a primit premiul ASPRO, Cea mai buna carte a anului 997, Marilena și câteva voluptăți – roman, Șchiopul binemirositor – teatru, Apa din cizme – roman, Doi pinguri- teatru, Strigoii fără țară – roman, Carlo Carlini, iluzionism – teatru, Petru și Pavel – roman, Femei in ghips – teatru, Ora Lanti – roman, pentru care a primit premiul de proza al revistei Ateneu, Cele ce plutesc – roman, cel mai nou volum este Spălări pe cap,care conține proză scurtă și a fost publicat in 2010.
A scris scenariile pentru 19 din filmele pe care le-a regizat si a jucat ca actor in câteva dintre ele. 

 

 

 

 

1949:  S-a născut Alexandru-Radu Timofte, fost director al Serviciului Român de Informaţii;(m. 19 octombrie 2009).

 

 1954: De Buna-Vestire, în orașul Leova din R.S.S. Moldovenească, s-a născut Ion Aldea-Teodorovici, compozitor şi cantăreţ legendar din Republica Moldova.

Ion Aldea Teodorovici, n.1954-d.1992, compozitor şi interpret român din Republica Moldova

Ion Aldea Teodorovici, n.1954-d.1992, compozitor şi interpret român din Republica Moldova

Dragostea pentru muzică, manifestată timpuriu, i-a fost cultivată de părinți. Tatăl său, Cristofor Teodorovici, a fost preot.

De la tatăl său, Ion a moștenit dragostea față de muzica sacră, care l-a inspirat în piesele pe care avea să le scrie mai tîrziu.

 

 

 

Doina şi Ion Aldea-Teodorovici, interpreţii legendari din R.Moldova ce au cîntat primii despre limbă şi Eminescu

 

 

Împreună cu soția sa, Doina, a militat pentru reunirea Republicii Moldova cu România si pentru revenirea la limba română și grafia latină.

Soții Ion și Doina Aldea Teodorovici sunt primii care în anii 90′ au cantat frumusetea limbii române, despre Eminescu si despre  libertate.

Ei au decedat  în urma unui tragic accident rutier de pe șoseaua DN2 în noaptea de 29 spre 30 octombrie 1992.

Mașina în care se deplasau Ion și Doina spre Chișinău a intrat într-un copac în apropierea localității Coșereni, la 49 de kilometri de București, România. Doina era însărcinată și aștepta o fetiță.

Moartea celor doi a fost percepută la data respectivă ca o tragedie națională. Cu toate acestea autoritățile nu au investigat cazul, catalogîndu-l drept un nefericit accident, în ciuda faptului că cele mai multe indicii duceau către crimă.

Înmormantarea lui Ion și Doina Aldea Teodorovici a avut loc la 3 noiembrie 1992 la Cimitirul Central Ortodox din mun. Chișinău. O asemenea mulțime n-a mai fost adunată de la proclamarea independenței R.Moldova.

 

 

 

 

1966: A murit Gheorghe Anghel, sculptor român („Eminescu”, „Andreescu”, „Cărturar”); (n.22.08.1904).

 

 

 

1967: A decedat  lingvistul român George Giuglea, membru al Academiei Române („Elemente străvechi în limba română”, „Din literatura populară de astăzi a Basarabiei”);(n.29.01.1884).

 

 

1968: Era creat „Clubul de la Roma”, un for internaţional cu caracter neoficial, care reuneşte personalităţi din diverse domenii de activitate din mai multe ţări de pe glob, inclusiv din România, preocupate de studierea şi dezbaterea principalelor probleme cu care se confruntă lumea contemporană.

 

 

1990:  La Bucureşti au avut loc lucrările conferinţei Frontului Salvării Naţionale, care a stabilit platforma pentru alegeri.

 

 

 

1990: S-a nascut  jucătoarea română de tenis Sorana Cîrstea.

 

 

 

 Sorana Cirstea Rogers Cup Toronto: Day 5

 

 

Sorana Cîrstea Mihaela este o  jucătoare de tenis profesionist , antrenata de Darren Cahill.

 

 

 

1999: Fundația Națională pentru Știință și Artă, împreună cu Academia Română, a acordat regizorului Andrei Șerban, Premiul de Excelență în Cultura Românească.

 

 

 

2005: Preşedintele R. Moldova, Vladimir Voronin, a depus jurământul în calitate de şef al statului (n. 25 mai 1941).

A fost preşedintele R. Moldova până pe 11 septembrie 2009

 

 

 

2009: Zeci de mii de persoane au protestează la Chişinău pentru a cere anularea rezultatelor scrutinului parlamentar, în urma căruia Partidul Comuniştilor din Republica Moldova a obşinut 49,96% din voturi.

 

 

Opozanții  regimului au contestat corectitudinea alegerilor organizate de comuniști in urmă cu două zile.

 

 

2009: Alexandru Darie, director al Teatrului Bulandra din Bucureşti, este reales în funcţia de preşedinte al Uniunii Teatrelor din Europa.

 

 

 

 

2010: S-a lansat în Republica Moldova televiziunea  Publika TV

 

 

 

 2017: A murit Nicolae-Şerban Tanaşoca, filolog şi istoric, specialist în filologia clasică, în studiul civilizaţiei bizantine şi al culturilor din Balcani.

 

nicolae-seban-tanasoca

 

Născut la 3 octombrie 1941, într-o familie de aromâni, profesorul Tanașoca a fost directorul Institutului de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române, for care editează o revistă de prestigiu european.

 

 Licențiat și doctor (1979) în filologie clasică (greacă și latină) al Universității București, specializat prin activitatea de cercetare în cadrul Institutului de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române în bizantinologie și balcanologie. Cercetător științific din 1964 și director (1997-1999, 2008 – continuare) la acest Institut.

Conferențiar universitar (bizantinologie, literatură comparată, limba greacă) la Catedra de limbi clasice a Universității București, profesor universitar din 1997 la Catedra de Istoria și Teoria Artei, la catedra UNESCO de Studii aprofundate Sud – Est Europene din cadrul Universității Naționale de Arte București,, șeful Catedrei de Istoria și Teoria Artei (2004-2006).

 

 

 

 

 

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/04/07/o-istorie-a-zilei-de-7-aprilie-video-3/

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

 

 

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas 2005;

  3. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

  4. ro.wikipedia.org.

  5. mediafax.ro;

  6. Istoria md.

  7. worldwideromania.com;

  8. Enciclopedia Romaniei.ro

07/04/2019 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Imperiul sovietic și fărădelegile îndreptate împotriva limbii române

Legile şi fărădelegile despre limbi

La început au fost legile. Avem în vedere cele trei legi adoptate în 1989: „Cu privire la statutul limbii de stat a R.S.S. Moldoveneşti”, „Cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti” şi „Cu privire la revenirea limbii moldoveneşti la grafia latină”.

Imperiul sovietic (U.R.S.S.) încă funcţiona, partidul comunist (P.C.U.S.) nu dădea semne de moarte (dimpotrivă, după „restructurarea” şi „transparenţa” declarate de tânărul pe atunci Mihail Gorbaciov, strecurat ca prin minune între mastodonţii din conducerea de vârf a statului şi partidului, alimenta speranţe de revigorare şi evoluţie), Vladimir Lenin continua să fie numai pe ici-acolo criticat (dar nu şi aruncat din mentalitatea şi comportamentul social al maselor), şi într-un atare context social-politic Sovietul Suprem al R.S.S. Moldoveneşti adoptă hotărâri de neimaginat până la acea vreme: „A trece scrisul limbii moldoveneşti la grafia latină” şi, îndeosebi, „A abroga Legea R.S.S. Moldoveneşti din 10 februarie 1941 «Cu privire la trecerea scrisului moldovenesc de la alfabetul latin la alfabetul rus»”.

Faptul că în toate textele se scria „limba moldovenească” nu e cazul să ne mire. După 1812 Rusia, care luase fără vreun temei juridic Basarabia, a avut grijă întâi să tolereze glotonimul limba română, apoi să-l înlocuiască treptat cu „limba moldovenească”, pentru ca, de pe la 1871, să stopeze procesul de predare în limba acestui pământ, trecând oficial la limba rusă pe întreg teritoriul imperiului (mai concret şi mai detaliat în privinţa aceasta a se vedea: Lidia Colesnic-Codreanca, Limba română în Basarabia (1812-1918), Chişinău, Editura Museum, 2003).

Ştafeta „limbii moldoveneşti”, deosebită de limba română, necesară ţarismului pentru a edifica o naţiune „moldovenească”, alta decât cea română, a fost preluată de imperiul sovietic, astfel încât decenii la rând conaţionalii noştri de până la 1989 (iar unii – şi după acest an) afirmă – în opinia lor, justificat – că bunicii şi părinţii lor au fost „moldoveni” şi au vorbit „limba moldovenească”.

Din păcate, aşa a fost, însă e regretabil că numiţii concetăţeni nu se interesează cine şi în ce scop i-au transformat în… „moldoveni” vorbitori de „limba moldovenească”.

Abia după declararea „restructurării” şi „transparenţei” gorbacioviste ni s-a permis să ne aducem aminte că am fost şi suntem români şi că vorbim limba română. Zicem „ni s-a permis” şi ne gândim la nişte discuţii furtunoase, cu participarea unor iluştri savanţi ruşi şi ucraineni, între care Vladimir Şişmariov, Ruben Budagov, Samuel Bernştein, Dmitri Mihalci, Rajmund Piotrowski, Stanislav Semcinski ş.a., în cadrul cărora se afirma argumentat că limba „moldovenească” este, în temei, limba română, împestriţată însă cu rusisme şi scrisă cu alfabet rusesc.

Pe urmele dezvăluirilor făcute publice de tot mai mulţi scriitori, ziarişti, istorici, jurişti şi, nu în ultimul rând, savanţi filologi, se trezeau conaţionalii noştri, care înţelegeau tot mai limpede că e timpul să ne salvăm de teroarea limbii ruse, iar româna să fie declarată în republica noastră drept limbă oficială. Regimul comunist, încă în vigoare, acceptă formarea unei ample Comisii interdepartamentale pentru studierea istoriei şi problemelor dezvoltării limbii moldoveneşti. Da, „moldoveneşti”, pentru că stereotipul nu putea fi depăşit repede, uşor şi definitiv.

Nu minimalizăm câtuşi de puţin contribuţia vreunui membru al pomenitei Comisii, a cărei sarcină principală era pregătirea unei Legislaţii lingvistice, dar evidenţiem activitatea – în cadrul acelei Comisii – a lui Ion Dumeniuk, Nicolae Mătcaş şi Ion Borşevici, care, prin sutele de articole, dialoguri radiofonice şi televizate, cuvântări întru susţinerea ideii de declarare a limbii poporului băştinaş majoritar drept limbă oficială, au apropiat ziua convocării Marii Adunări Naţionale din 27 august 1989, la care au participat aproximativ un milion de cetăţeni, exprimându-şi voinţa fermă de a adopta Declaraţia de Independenţă, în care limba oficială a statului nostru a fost numită corect – română –, şi legile despre limbi, discutate între timp cu un entuziasm nemaiîntâlnit până atunci. Cartea lui Ion Dumeniuk şi Nicolae Mătcaş Coloana infinită a verbului matern (Chişinău, Editura Hyperion, 1990) şi tratativele deloc ordinare şi uşoare ale lui Ion Borşevici în cadrul Comisiei, apoi şi în cel al Sesiunii a treisprezecea a Sovietului Suprem al R.S.S. Moldoveneşti (desigur, şi alte articole, studii, luări de cuvânt ale altor autori) ne pot crea o imagine veridică a drumului extrem de complicat şi anevoios până să fie aprobate prin lege deziderate ca „În scopul lichidării deformărilor survenite în construcţia lingvistică din R.S.S. Moldovenească, al luării sub protecţia statului a limbii moldoveneşti – una dintre premisele fundamentale ale existenţei naţiunii moldoveneşti în cadrul formaţiei sale naţional-statale suverane, al asigurării funcţionării ei în toate sferele pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti şi al reglementării relaţiilor lingvo-naţionale în republică, Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti hotărăşte:

„A completa Constituţia (Legea Fundamentală) a R.S.S. Moldoveneşti cu articolul 701 având următorul conţinut:

Articolul 701: Limba de stat a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti este limba moldovenească. Limba de stat este folosită în viaţa politică, economică, socială şi culturală şi funcţionează pe baza grafiei latine” sau „…ţinând cont de identitatea lingvistică moldo-română realmente existentă…”.

Legile despre limbi, din care am citat, au fost echivalente cu o răzbunare a românilor din Republica Moldova pentru veacurile de oprimare naţională şi culturală de după 1812. Cu toate compromisurile făcute regimului care încă mai dăinuia, în primul rând – acceptarea denumirilor „popor moldovenesc” şi „limba moldovenească”, în al doilea rând – atitudinea blândă faţă de limba rusă şi faţă de celelalte limbi vorbite la est de Prut, legile despre limbi din 1989, obţinute în urma unor eforturi colosale din partea scriitorilor, savanţilor, întregii intelectualităţi a timpului, au avut o importanţă de-a dreptul istorică.

Afirmaţia din urmă îşi justifică valabilitatea în contextul în care aceeaşi Sesiune a Sovietului Suprem, la 1 septembrie 1989, a aprobat „în linii mari” proiectul Programului complex de stat pentru asigurarea funcţionării limbilor vorbite pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti şi a dat Consiliului de miniştri însărcinarea să perfecţioneze Programul menţionat cu luarea în considerare a obiecţiilor şi propunerilor făcute de deputaţi, să-l aprobe şi să asigure realizarea lui în termenul stabilit.

Imperfecte, după cum s-au dovedit curând, din cauza acceptării glotonimului promovat încă de ţarismul rus şi a nenumăratelor concesii făcute limbii ruse şi celorlalte limbi vorbite în teritoriu, cele trei legi despre limbi, adoptate în 1989, au generat tot atunci o mişcare largă şi o activitate prodigioasă în întreaga societate. La 30 august 1991 preşedintele republicii Mircea Snegur a semnat un decret cu privire la înfiinţarea Departamentului de stat al limbilor, menit să poarte răspundere pentru realizarea Programului complex de stat pentru asigurarea funcţionării limbilor.

Au început să se desfăşoare acţiuni de nivel republican cu referate şi comunicări în limba română, glotonimul limba română a început să fie utilizat liber în domeniul învăţământului de toate gradele; în instituţii, întreprinderi şi organizaţii de toate profilurile au fost formate curând circa două mii de cursuri, cercuri, grupe de învăţare a limbii române (chiar dacă acesteia i se spunea şi „moldovenească” ori „de stat”). În colectivele de muncă de toate profilurile erau numite persoane concrete menite să supravegheze respectarea Legislaţiei lingvistice.

Au fost instituite comisii pentru supravegherea respectării Legislaţiei lingvistice în colective, raioane şi o comisie de rang republican, subordonată direct Guvernului.

Se părea că veacurile de umilinţă erau lăsate pentru totdeauna în urmă. Putem înmulţi considerabil exemplele concrete de reînviere a limbii strămoşeşti în anii 1989-1993. Din păcate, pot fi numite şi fapte de împotrivire camuflată şi chiar făţişă Legislaţiei lingvistice adoptate în 1989. Or, începând cu acestea, vorbim nu atât despre legile istorice (totuşi) despre limbi, cât despre adevărate fărădelegi în acest domeniu.

Deşi mai democratice în comparaţie cu legile despre limbi adoptate în Ucraina şi în celelalte ex-republici unionale sovietice, actele noastre lingvistice au fost considerate de liderii ruşilor de la Tiraspol şi de la Tighina (Bender) o încălcare a drepturilor cetăţenilor alolingvi şi, ca urmare, ei au chemat lumea în stradă, la grevă împotriva legilor noastre, echilibrate şi paşnice în esenţă. Curând Federanţia Rusă a pus la cale şi a desfăşurat un război fratricid la Nistru, având drept pretext lezarea demnităţii etnicilor ruşi. Conducerea statului şi parlamentul chişinăuian s-au arătat oarecum înfricoşate, au devenit refractare imperativelor fixate deja în legislaţia din 1989.

Că nu susţineau în toate şi întru totul Departamentul specializat, înfiinţat între timp (a se vedea articolul Cine trage sforile la Guvern? de Alexandru Bantoş, în săptămânalul „Literatura şi Arta” din 14 martie 1993), e una.

Că Guvernul n-a acceptat niciunul dintre proiectele de variante revăzute ale legii despre funcţionarea limbilor în republică, cu fixarea la locul cuvenit a glotonimului limba română, unul întocmit şi publicat în presă de Institutul de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe, condus la acel timp de regretatul academician Silviu Berejan, şi găzduit în cotidianul „Moldova suverană” de inimosul jurnalist Tudor Ţopa (cu riscul demiterii din funcţie!), altul – întocmit şi prezentat la Guvern de colectivul Departamentului de stat al limbilor (acesta a fost discutat, parţial redactat, până la urmă acceptat în cadrul Secţiei Probleme sociale a executivului), dar… în loc să dea curs variantei într-un fel definitivate a proiectului (cu precizarea denumirii corecte a limbii vorbite la est de Prut), executivul şi-a văzut misiunea în a… desfiinţa unicul organism statal chemat prin definiţie să supravegheze respectarea Legislaţiei lingvistice, – e o altă acţiune / inacţiune prin care statul Republica Moldova s-a dovedit ostil limbii sale de… stat.

De altfel, Departamentul limbilor a fost ignorat şi mai abitir la nivel de parlament. Încă pe când trăia Ion Dumeniuk (decedat la 3 noiembrie 1992), Departamentul prezentase Guvernului o completare a Codului contravenţional, prin care propunea fixarea de amenzi conducătorilor de toate rangurile, care îngăduiau / tolerau comiterea de încălcări ale legilor despre limbi; propunerea Departamentului a fost discutată şi acceptată de executiv, dar lăsată fără atenţie de legislativ.

Guvernul Sangheli a renunţat categoric la atestarea cadrelor de conducere şi a funcţionarilor din sfera socială sub aspectul cunoaşterii limbii zise „de stat”, după ce emisese câteva hotărâri ca cea „Despre organizarea şi desfăşurarea atestării cadrelor privind nivelul de cunoaştere a limbii de stat” (28 decembrie 1993, nr. 805) şi aprobase tot atunci „Programa de atestare a cadrelor privind nivelul de cunoaştere a limbii de stat pentru exercitarea obligaţiunilor de serviciu”, iar departamentul specializat înfăptuise o muncă serioasă în vederea pregătirii de acest eveniment care ar fi dat un impuls puternic învăţării limbii române de către mase întregi de funcţionari, e încă una dintre multele dovezi neîndoielnice ale lipsei de voinţă politică în rezolvarea problemei revenirii la normalitate în sfera vieţii spirituale a poporului român de la est de Prut.

Fixarea în Constituţia din 29 iulie 1994 a glotonimului „limba moldovenească”, după ce denumirea limba română devenise între timp o achiziţie a intelectualităţii şi a altor pături ale populaţiei din republică, a fost un alt act de surzenie a elitei conducătoare la vocea savanţilor competenţi şi oneşti locali şi de peste hotare, care încă înainte de 1989 argumentau că limba „moldovenească” e aceeaşi limbă română, atât că pe atunci ea se scria cu alfabet rusesc. Ba chiar după adoptarea Constituţiei parlamentul chişinăuian s-a dovedit nu doar reticent, ci totalmente ostil hotărârii Prezidiului Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova din 9 septembrie 1994, apoi şi hotărârii Adunării Generale Anuale a aceluiaşi for ştiinţific din 28 februarie 1996, care răspundea, de altfel, unei solicitări a legislativului: „…denumirea corectă a limbii de stat (oficiale) a Republicii Moldova este LIMBA ROMÂNĂ”.

În condiţiile aflării la putere a Partidului Democrat Agrar, a socialiştilor şi interfrontiştilor, la 27 aprilie 1995 n-a fost luat în considerare nici mesajul, ce-i drept – niţel întârziat, al preşedintelui de atunci al statului, Mircea Snegur, cu titlul „Limba română este numele corect al limbii noastre”. La un moment dat a încetat să fie vehiculată denumirea republicii noastre ca „cel de-al doilea stat românesc”, s-a început un adevărat război – de data aceasta declarat nu de ruşii de la Tiraspol şi Tighina, ci de conducerea „noastră” – limbii române şi istoriei românilor ca discipline de studiu în şcolile de toate gradele.

Un atac fără precedent împotriva spiritualităţii noastre naţionale româneşti a pornit, după 27 februarie 2001, Partidul Comuniştilor din Republica Moldova. Cuceririle noastre istorice (totuşi) din 1989 sunt nu doar minimalizate, ci anihilate în temei. Răzbunarea secolelor de asuprire naţională şi culturală a românilor est-pruteni de către regimurile ţarist şi sovietic e amânată. Mase întregi de elevi, liceeni, studenţi şi reprezentanţi ai altor pături sociale au participat la o serie de mitinguri de protest împotriva declarării limbii ruse în calitatea unei a doua limbi oficiale a republicii, promisă de guvernanţi „fraţilor mai mari” din imperiul rusesc.

Forţată de ieşirea în piaţă a zeci şi sute de manifestanţi fără gând de cedare presiunii din partea Moscovei, conducerea românofobă a statului nostru a găsit modalităţi oarecum ingenioase – şi perfide! – pentru a deschide larg uşile şi chiar porţile republicii în faţa limbii ruse, prin adoptarea unei antinaţionale „Legi a publicităţii”, prin redactarea altor documente privind politica naţională, menite să astâmpere setea de supremaţie cu orice preţ a limbii ruse la est de Prut. Între altele, în 2009 problema declarării limbii ruse ca a doua limbă oficială a Republicii Moldova a fost abordată din nou de ambasadorul rus la o întâlnire oficială desfăşurată la Ministerul de Externe chişinăuian.

Nu mărim în chip abuziv numărul exemplelor concrete din care se înţelege dureros de limpede că legile despre limbi, adoptate în 1989 şi care alimentau speranţe adunate de aproape două veacuri, au fost transformate de regimul politic comunist antinaţional în adevărate fărădelegi pentru românii din Republica Moldova, îndemnaţi azi din nou să aleagă cuvintele „moldoveneşti” de cele… româneşti şi să studieze numai operele scriitorilor „moldoveni”, nu şi ale celor… români, ca şi cum Bogdan-Petriceicu Hasdeu ori Alecu Russo n-ar exemplifica întru totul unitatea nedezmembrabilă a literaturii naţionale româneşti, atât de bine „prinsă” şi de marele preot şi poet basarabean Alexei Mateevici încă în 1917.

Or, toate au o limită, şi adevărul nu va fi înfrânt, mai cu seamă când avem testamentele lăsate nouă de Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Alexei Mateevici, Eugeniu Coşeriu, Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan, Ion Dumeniuk, Grigore Vieru şi de alţi înaintaşi care ne insuflă tărie de caracter şi credinţă în victoria jinduită.

Un articol  de 
Ion CIOCANU

Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XIX, 2009

07/04/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

Poetul Publius Ovidius Naso, Tristele și dacii. VIDEO

Imagine similară

 

 

 

Poetul roman Publius Ovidius Naso s-a născut pe 20 martie, 43 î.Hr., la Sulmo, provincia Aquila, în zona central-sudică a Italiei.

Provenea dintr-o familie de cavaleri, astfel că  tatăl său și-a permis să-l trimită la cele mai de seamă școli ale vremii.

Ovidius era un poet cu faimă  atunci când a izbucnit la Roma un mare scandal, în urma căruia împăratul Augustus a hotărât să-l exileze la Tomis, la țărmul Pontului Euxinus, Marea Neagră de azi.

 „Greșeala” lui Ovidius, de care amintește de mai multe ori, a fost aceea de a fi participat la o petrecere unde Iulia, nepoata împăratului  și-a etalat trupul nud. Gestul impudic al nepoatei împărătești a fost viu comentat în capitala imperiului, împăratul interpretând acest gest ca un act de rebeliune împotriva sa.

 Iulia și ceilalți sunt exilați, iar în anul 8 d. Hr, ”Ars Amandi” a lui Ovidius este declarată o operă coruptă. Poetul nu avea vreo vină exactă, dar trebuia dat exemplu, astfel încât, grație celebrității sale primește o pedeapsă mai ușoară, este doar relegat, ”retrogradat” la Tomis, fără a fi însă declarat  „proscris în afara legii” și i se permite să-și păstreze averea, care oricum nu era cine știe ce.

Pleacă la Tomis la sfârșitul lui noiembrie, descriindu-și despărțirea de Roma, cu soția care leșină în fața celor doar doi prieteni care veniseră să-și ia adio.

Despre Tomis și ținuturile sale, locuite de daci, dar și de alte neamuri, are cuvinte triste. Motivul nu era neaprărat nemulțumirea de locuri și oameni, ci de schimbarea statutului.

 Tristele (Tristia în latină) este o operă a poetului Publius Ovidius Naso, cunoscut și ca Ovidius, scrisă după ce fusese exilat din Roma în anul 8 al erei noastre.

Poetul utilizează în aceste poeme de forma elegiei, o metrică tipică pentru lamentarea mizeriei exilului în orașul antic Tomis, la țărmul Mării Negre (Pontus Euxin) și al dorului său față de Roma mult iubită.  

Scrierile poetului conțin informații atât despre  condițiile exilului, cât și despre populația daco-getică locală. Într-una dintre epistolele sale, poetul descrie cimpoiul getic ca fiind „o bășică din piele de oaie, fără păr, cu două flaute de lemn, din care acești barbari cântă zi și noapte, împiedicând un om bine crescut să doarmă la orele la care trebuie”; nefiind obișnuit cu astfel de instrumente, sunetul i se părea „oribil”.

Ovidiu a făcut numeroase încercări, prin scrisori trimise la Roma, să obțină grația lui Augustus. Toate au rămas fără succes: chiar după moartea lui Augustus, urmașul său, Tiberius, nu a anulat edictul imperial și nu l-a rechemat la Roma.

Conform cronicei lui Heronim,  Ovidiu ar fi murit în anul 17 d.Hr. la Tomis (Constanța de azi), unde a fost și înmormântat, dar această dată nu este sigură. Din poemul calendaristic Fasti, I, versurile 223-226, rezultă că în primăvara anului 18 d.Hr. poetul era încă în viață.

Pentru piatra sa funerară, Ovidiu a compus  următorul text, păstrat în forma unei scrisori trimise soției sale (Tristia, III, 73-76):

„Hic ego qui iaceo tenerorum lusor amorum
Ingenio perii, Naso poeta meo.
At tibi qui transis, ne sit grave quisquis amasti,
Dicere: Nasonis molliter ossa cubent.”

Literal:

„Aici, eu [sufletul] care am lăudat drăgăstoasele iubiri jucăușe, pierit din [cauza] talentul[ui] poetului meu Naso, pe tine care treci, dac-ai iubit vreodată, [te rog] pune culcuș moale sub oasele lui Naso.”

În cunoscuta traducere liberă a lui Teodor Naum:

„Sub astă piatră zace Ovidiu, cântărețul
Iubirilor gingașe, răpus de-al său talent,
O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,
Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin.”

OVIDIU – TRISTELE

I,5,61-62. După ce am străbătut mări îndepărtate, pe sub atîtea stele,
am fost adus pe meleagurile îndepărtate ale geţilor de mînia cezarului.

I,10,13-14. Mă rog şi acum să treacă în siguranţă prin gurile Pontului celui întins
Şi să intre în apele geţilor, către care trebuie să se îndrepte.

I,11,31-42. Ţărmul stîng [al Pontului] este barbar şi deprins cu prădăciunile lacome:
omorul, măcelurile şi războaiele sînt veşnice aici.
Marea este agitată de valuri în timpul iernii,
dar inima-mi din piept este şi mai tulburată decît însăşi marea.

De aceea, cititorule nevinovat, trebuie să mă ierţi şi mai mult
că versurile acestea sînt mai prejos de aşteptările tale, cum şi sînt de fapt.
Acestea nu le-am scris în grădinile mele, ca odinioară,
şi nici tu, pătuşorul meu drag, cu care eram obişnuit, nu-mi odihneşti trupul.
Sînt aruncat încoace şi încolo deasupra unei genuni sălbatice, cu neguri şi lumină puţină,
unde însăşi hîrtia este bătută de apele întunecate ale mării,
Furtuna neînduplecată se luptă cu mine şi este înfuriată că îndrăznesc
să scriu sub ameninţările ei năpraznice.

II,185-206. Dacă îmi dai un exil mai blînd şi mai aproape pentru mine, rugător,
o mare parte a pedepsei mele va fi uşurată.
Sufăr îngrozitor, aruncat fiind în mijlocul unor duşmani.
Nimeni nu este surghiunit mai departe de patrie decît mine.
Numai eu am fost trimis la gurile Istrului cu şapte braţe
şi mă chinuiesc în zona îngheţată a fecioarei din Parrhasia.
Iazigii, colhii, gloata meterilor şi geţii
cu greu pot fi opriţi de apele Dunării.

Au fost şi alţii surghiuniţi de către tine pentru vină mai grea,
dar nimănui nu i s-a dat un loc mai îndepărtat decît mie.
Dincolo de locul acesta nu-i altceva decît frig, duşmani
şi apa mării, care îngheaţă, înţepenită de ger.
Pînă aici se întinde stăpînirea romană pe ţărmul stîng al Pontului Euxin:
ţinuturile vecine le stăpînesc bastarnii şi sarmaţii.
Regiunea aceasta a intrat foarte de curînd sub jurisdicţia ausonică şi cu greu
se menţine la marginea împărăţiei tale.
De aceea, te rog, te implor, trimite-mă într-un loc mai sigur,
să nu-mi fie răpită şi liniştea o dată cu patria,
să nu mă tem de neamurile pe care abia le poate opri Istrul,
să nu fiu luat prizonier de către duşman, eu cetăţeanul tău.
Legile sfinte nu îngăduie ca cineva născut din sînge latin
să îndure lanţurile barbarilor, cît timp trăiesc împăraţii.

III,3,1-14. Dacă din întîmplare te miri de ce aceasta scrisoare a mea,
e scrisă de mîna altuia: sînt bolnav.
Sînt bolnav pe meleagurile îndepărtate ale unui ţinut necunoscut
şi nu sînt sigur dacă voi ajunge să mă fac sănătos,
Te gîndeşti care este starea mea sufletească, cînd zac într-un ţinut aspru,
printre sarmaţi şi geţi?
Nu suport nici clima, nu m-am putut obişnui nici cu apa
şi, nu ştiu de ce, nici pămîntul nu-mi place.
N-am o locuinţă potrivită şi nici hrană folositoare unui bolnav,
Nu există nimeni aici care să-mi uşureze suferinţa cu ajutorul artei lui Apollo,
N-am un prieten care să mă mîiigîie şi
să-mi povestească ceva, înşelînd timpul care trece atît de încet.
Zac istovit, la capătul pămîntului, între neamurile şi în locurile cele mai îndepărtate
Şi acum cînd sînt bolnav, îmi vine în minte tot ce-mi lipseşte.

III,9,1-10. Şi aici aşadar există oraşe greceşti – cine ar crede-o? –
între populaţii necivilizate, cu nume barbare.
Şi aici au venit coloni trimişi din Milet
şi au construit locuinţe greceşti printre geţi.
Însă se ştie că numele acestui loc, mai vechi decît aşezarea cetăţii,
a venit de la uciderea lui Absirt.
Căci pe o corabie făcută prin grija războinicei Minerva,
cea dintîi a străbătut ape neumblate
nelegiuita Medeea, fugind de tatăl ei părăsit
şi se zice că a vîslit pe aceste valuri.

III,10,1-78. Dacă cineva îşi mai aminteşte încă de Naso, care a fost smuls de acolo,
şi dacă numele meu mai este pomenit la Roma în lipsa mea,
să ştie acela că eu trăiesc în mijlocul unei lumi barbare,
aşezat sub nişte stele care nu ating niciodată marea.
Mă înconjoară sarmaţii, neam de oameni sălbatici, besii şi geţii,
nume atît de nedemne de a fi pomenite de talentul meu.
Cîtă vreme suflă un vînt mai cald, Istrul care ne desparte, ne apără de ei;

cînd curge, respinge cu apa lui năvala acelora.
Cînd însă trista iarnă îşi arată hîda ei faţă
şi pămîntul s-a făcut alb de gerul ca marmura,
cînd se dezlănţuie şi Boreas şi se aşterne zăpada sub Ursă,
populaţiile acestea par strivite de axa polului care tremură.
Peste tot e zăpadă; nici soarele, nici ploile nu o pot topi pe cea care a căzut;
Boreas o întăreşte şi o face să dăinuiască veşnic.

Încă nu s-a topit una, cade alta
şi de obicei, în multe locuri, zăpada rămîne de la an la an.
Şi puterea crivăţului, cînd e dezlănţuit, este atît de mare,
încît face una cu pămîntul turnurile şi duce departe acoperişurile pe care le smulge.
Oamenii se feresc de gerurile grele îmbrăcînd piei de animale şi pantaloni cusuţi;
numai faţa li se vede din tot trupul.
Deseori auzi sunînd firele de păr cînd sînt mişcate din pricina gheţii ce atîrnă de ele
şi barba cea albă le străluceşte din pricina gerului care a pătruns-o.
Vinul păstrează forma vasului şi rămîne solid atunci cînd îl scoţi din el;
aici nu este băut ca vin curat, ci în bucăţele pe care şi le trec unii altora.

Ce să mai spun? Cum se întăresc rîurile cînd frigul le uneşte ţărmurile, îngheţîndu-le apele,
şi cum din lac, cînd spargi gheaţa, iese deasupra apa în bucăţi?
Chiar Istrul, care nu-i mai îngust decît fluviul producător de papirus
şi care îşi amestecă apele cu marea cea întinsă prin mai multe guri,
deoarece vînturile fac să se întărească undele albastre ale mării,
îngheaţă şi el şi se scurge în mare cu apele acoperite.
Pe unde merseseră corăbiile, mergi acum cu piciorul,
şi copita calului izbeşte undele încremenite de ger;
pe aceste noi poduri de gheaţă, pe sub care se scurge apa,
boii sarmatici trag carele barbare,
Cu greu voi fi crezut! Dar, pentru că nu-i nici o răsplată pentru cel ce depune mărturie mincinoasă,
trebuie să accepţi că martorul este de bună credinţă.

Am văzut cum marea, cît este de mare, stă nemişcată din pricina îngheţului
şi cum un acoperiş lunecos îi apasă apele care nu se mai pot mişca.
Nu numai că am văzut, am călcat pe apă întărită
şi nu s-a udat piciorul de apa mării.
Dacă odinioară tu, Leandre, ai fi avut parte de o astfel de strîmtoare,
n-ar fi fost vinovată de moartea ta o apă atît de îngustă.
Atunci nici delfinii cu spinarea încovoiată nu mai pot face
sărituri în aer; aspra iarnă îi opreşte cînd încearcă;
şi, deşi crivăţul şuieră cu aripile lui întinse,
pe apele împresurate ale mării nu se mişcă nici un val;
corăbiile prinse de ger stau ca în marmură
şi vîsla nu mai poate spinteca apele încremenite.

Am văzut peşti stînd prinşi în gheaţă;
unii din ei mai erau încă în viaţă.
Ca urmare, cînd puterea sălbatică a lui Boreas
fixează pe loc apa mării sau pe cea care curge în fluvii,
pe dată – tocmai pentru că vînturile uscate au făcut Istrul la fel cu pămîntul –
duşmanii barbari năvălesc pe caii lor iuţi;
duşmanii sînt călăreţi destoinici, trag bine cu săgeata
şi pustiesc pînă departe tot ţinutul vecin.
Localnicii fug în toate părţile; nimeni nu mai păzeşte ogoarele
şi avutul lor nepăzit cade pradă jafului;
bogăţii mici, ca la ţară: vite şi care ce scîrţîie,
şi avutul ce-l are un locuitor sărman.

Unii sînt duşi ca prizonieri cu mîinile legate la spate
şi zadarnic mai privesc înapoi la ţarinele şi casele lor.
Alţii cad, nenorociţii, străpunşi de săgeţi cu cîrlig la vîrf,
căci şi fierul zburător e uns cu otravă.
Ceea ce [năvălitorii] nu pot lua şi duce cu ei, distrug;
şi flacăra duşmană mistuie nevinovatele colibe.
Chiar cînd e pace, lumea tremură de groaza războiului
şi nimeni nu mai brăzdează pămîntul, cu mîna pe plug.
Aici, fie că îl vezi, fie că nu-l vezi, tot te temi de duşman.
Ţarina părăsită şi nelucrată ajunge pîrloagă.

Aici nu stă ascuns la umbra viţei de vie strugurele dulce,
iar mustul ce fierbe nu se adună în căzi înalte.
Nu sînt fructe în acest ţinut. Acontius nu ar fi avut
pe ce să scrie cuvintele pe care să le citească stăpîna inimii lui.
Cît poţi vedea cu ochii, numai cîmpii goale fără frunziş, fără arbori;
locuri pe unde nu trebuie să vină un om fericit.
Deci din tot pămîntul, cît se întinde el de mult,
un astfel de Ioc a fost găsit ca pedeapsă pentru mine.

III,12,13-16. Mugurul odrăsleşle în locurile pe unde creşte viţa de vie,
căci ea se află departe de ţărmul getic.
Ramurile cresc pe arbori acolo unde sînt arbori,
căci ei se află departe de hotarele geţilor.

III,14,37-50. Aici nu-i belşug de cărţi care să mă atragă şi din care să-mi hrănesc
mintea; în locul cărţilor răsună arcul şi armele.
Nu-i nimeni ale cărui urechi ar putea să-mi înţeleagă poeziile,
dacă i le-aş citi.
Nici n-am un loc potrivit unde să mă retrag. Paznicii de la zid
şi poarta închisă depărtează pe duşmănoşii geţi.
Adesea întreb despre vreo vorbă de un nume sau loc,
dar nu-i nimeni care să mă poată lămuri.
Cînd încerc să spun ceva, deseori îmi lipsesc cuvintele;
mi-e ruşine s-o mărturisesc – m-am dezvăţat să vorbesc.
În jurul meu glăsuiesc aproape numai guri tracice şi scitice.
Îmi pare ca aş putea scrie în versuri getice.
Crede-mă, mi-e teamă că s-au strecurat printre cele latineşti
şi ca în scrierile mele vei citi cuvinte pontice.

IV,1,67-96. Cît e de nenorocit să trăiască între besi şi geţi
acela al cărui nume a fost mereu pe buzele poporului.
Cît de nenorocit lucru este ca viaţa să i-o apere poarta şi zidul cetăţii,
iar siguranţa să-i fie cu greu păzită de forţele locale.
în tinereţe am fugit de asprele lupte ostăşeşti;
şi doar pentru joc am pus mîna pe arme.
Acum, la bătrîneţe, ţin la şold sabia, în stînga scutul
şi-mi ascund sub cască părul cărunt,
căci îndată ce-a dat semnalul de alarmă paznicul din locul de strajă
repede punem mîna tremurătoare pe arme.
Duşmanul crunt, care are arcuri şi săgeţi unse cu otravă,
dă tîrcoale zidurilor pe calul în spume;
întocmai cum lupul hrăpăreţ ia şi tîrăşte
peste semănături şi prin păduri vreo oaie care nu s-a adăpostit în ţarc,
aşa face barbarul duşman, dacă prinde pe cineva pe cîmp,
care nu s-a refugiat încă în dosul porţilor;
aceluia i se aruncă laţul de gît şi e dus rob
sau piere de suliţă înveninată.

Aici stau eu, locuitor de curînd al acestui loc zbuciumat.
Vai! Soroc hotărît de soarta mea, de ce vii atît de domol?
Şi totuşi muza, musafira mea chiar în mijlocul unor necazuri atît de mari,
mă îndeamnă stăruitor să mă întorc la versuri şi la vechiul ei cult.
Nu e însă nimeni pe aici căruia să-i recit poeziile mele;
nimeni care să asculte cu urechile lui vorbe latineşti.
Scriu şi-mi citesc mie însumi; căci ce să fac?
Scrisul meu este deci asigurat că are cine să-l judece.
Adesea mi-am zis: de ce să mă chinuiesc cu această grijă?
Citi-vor oare poeziile mele sarmaţii sau geţii?
Deseori am vărsat lacrimi cînd am scris
şi am udat scrisul cu plînsul meu.

IV,4,55-66. Sînt ţinut pe loc de friguroasele ţărmuri ale Pontului Euxin,
numit de cei vechi Axenus,
căci apele sînt bătute de vînturi aspre
şi tu, corabie care vii în vizită, nu găseşti aici porturi liniştite.
Sînt împrejur populaţii care caută prada prin vărsare de sînge.
Deci uscatul nu este mai puţin de temut decît apa înşelătoare.
Acei de care auzi că le place sîngele de om
trăiesc aproape sub acelaşi cer cu mine.
Nu-i departe locul în care altarul tauric
al crudei zeiţe înarmate cu tolbă se hrăneşte cu sînge vărsat acolo.
Se spune că aceste locuri erau iubite de cei nelegiuiţi,
dar nu erau dorite de oamenii cumsecade; ele se aflau în stăpînirea lui Thoas.

IV,6,45-48. Îmi lipseşte chipul Romei, îmi lipsesc prietenii, grija mea,
şi ceea ce mi-e mai scump ca orice, îmi lipseşte soţia.
Este de faţă norodul scitic şi mulţimea geţilor îmbrăcaţi cu pantaloni.
Astfel mă tulbură şi ceea ce văd şi ceea ce nu văd.

IV,8,25-26. Ar fi timpul să nu îndur un climat străin mie
şi să nu-mi astîmpăr setea uscată dintr-un izvor getic.

IV,10,109-114. După lungi rătăciri am atins, în sfîrşit,
ţărmul care uneşte pe geţii şi sarmaţii purtători de tolbe.
Aici, deşi aud zăngănind în juru-mi armele,
pe cît pot îmi uşurez soarta tristă cu poezia.
Deşi nu am pe nimeni cui să i-o citesc,
totuşi astfel îmi petrec şi îmi înşel timpul.

V,1,1-2. Această carte, care vine şi ea de pe ţărmul getic, cititorule preocupat de mine,
adaug-o la cele patru pe care ţi le-am trimis mai-nainte.

V,1,45-46. Voi cînta tot ce va fi pe placul lui, numai să-mi uşureze o
parte din pedeapsă, să pot scăpa de barbarie şi de geţii sălbatici.

V,1,72-74. [Poeziile] nu sînt mai barbare ca locul [în care au fost scrise].
Roma nu trebuie să mă compare cu poeţii ei,
dar între sarmaţi sînt un poet de mare talent.

V,2,61-72. Surghiunindu-mă, mi-ai poruncit să văd regiunile Pontului
şi să despic cu nava marea scitică.
Supunîndu-mă poruncii am venit pe ţărmurile urîte ale Euxinului.
Ţinutul acesta se află sub polul cel îngheţat.
Nu mă chinuieşte atît clima mereu friguroasă
şi pămîntul veşnic ars din pricina gerului alb,
nici faptul că barbarii nu cunosc limba latină,
iar limba greacă a fost învinsă de limba getică,
dar mă îngrozeşte faptul că sînt ameninţat din toate părţile
de Marte, care se află foarte aproape de mine,
iar zidul mic cu greu ne poate apăra de duşman.
? totuşi şi linişte din cînd în cînd, dar niciodată nu există siguranţa ei.
Aşa sînt locurile acestea: sau îndură războiul sau se tem de el.

V,3,7-12. Sub stelele Carului Mic, mă ţine acum pe loc
ţărmul care uneşte pe geţi cu cruzii sarmaţi.
Eu, care mai-nainte am dus o viaţă uşoară şi lipsită de oboseală
în studii şi în corul Pieridelor,
acum mă aflu departe de patrie şi aud în jurul meu zăngănind armele getice,
după ce am îndurat multe, pe uscat şi pe mare.

V,3,21-22. Tu n-ai rămas în patrie, ci ai venit pînă la Strimonul plin de zăpadă
şi la getul care se închină lui Marte.
Eu, scrisoarea lui Naso, am venit de la ţărmul [Pontului] Euxin
obosită de drumul făcut pe uscat şi pe mare.

V,5,27-28. Nu există nimic sigur pentru om: cine s-ar fi putut gîndi
că într-o zi eu voi serba această aniversare în mijlocul geţilor?

V,7,9-20. Eşti curios să ştii ce populaţie se află în ţinutul tomitan
şi ce obiceiuri au oamenii printre care locuiesc?
Deşi în acest loc sînt amestecaţi greci şi geţi,
ţărmul ţine mai mult de geţii nedomoliţi.
Sarmaţii şi geţii sînt mai numeroşi.
Îi vezi călări, venind şi ducîndu-se prin mijlocul drumurilor.
Între ei nu-i nici unul care să nu poarte tolbă, arc
şi săgeţi îngălbenite de veninul viperei.
Au glas aspru, chip sălbatic şi sînt cea mai adevărată întruchipare a lui Marte.
Părul şi barba lor n-au fost tunse niciodată.
Mîna lor dreaptă e totdeauna gata să înfigă cuţitul,
pe care îl are legat la şold orice barbar.

V,7,41-60. Ce-aş putea face mai bun eu, care sînt părăsit aici pe ţărmuri singuratice?
Ce leac să încerc pentru a-mi uşura necazurile?
Dacă privesc acest loc, el îmi apare neprietenos şi nicăieri,
în toată lumea, nu poate fi altul mai trist.
Dacă privesc oamenii, căci abia sînt vrednici de acest nume,
văd la ei mult mai cumplită sălbăticie decît la lupi.
Nu se tem de legi, ci dreptatea cedează în faţa forţei
şi zace la pămînt învinsă de sabia cu care se duc luptele.
Se apără împotriva frigului năpraznic cu piei de animale şi cu pantaloni largi,
iar feţele lor aspre sînt acoperite cu păr lung.

La puţini dintre ei se mai păstrează urme ale limbii greceşti,
iar aceasta a devenit şi ea barbară din pricina accentului ei getic.
În această mulţime nu-i nimeni care întîmplător să ştie latineşte
şi care să poată rosti măcar cîteva cuvinte.
Chiar eu, poet roman – iertaţi-mă Muzelor! –
sînt silit să vorbesc de cele mai multe ori după obiceiul sarmatic.
Iată, mi-e ruşine, dar mărturisesc: din cauza dezobişnuinţei îndelungate,
chiar mie îmi vin cu greu în minte cuvintele latine.
Nu mă îndoiesc că în astă cărţulie s-au strecurat multe
din limba barbarilor: nu-i vina omului, ci a locului.

V,10,1-52. De cînd mă aflu în Pont, de trei ori îngheţul a ţintuit pe loc Istrul,
de trei ori valurile Mării Euxine au încremenit.
Dar mie mi se pare că sînt departe de patrie de atîţia ani
cîţi a stat Troia dardanică sub ameninţarea duşmanului grec.
Crezi că vremea stă pe loc, aşa de încet trece
şi anul îşi străbate calea cu paşi domoli.
Nici solstiţiul nu scurtează cu ceva nopţile,
nici iarna nu-mi face zilele mai scurte.

De bună seamă în mintea mea lucrurile se înfăţişează altfel
şi o dată cu grijile mele toate par lungi.
Oare vremea, aceeaşi pentru toţi, se mişcă ca de obicei
şi numai pentru viaţa mea este mai aspră,
pentru mine pe care mă ţine aici ţărmul, cu numele mincinos de Euxin
şi pămîntul mării scitice în adevăr sinistru?
În jur ne ameninţă cu războaie pline de cruzimi nenumărate neamuri,
care nu cred că-i ruşinos să trăiască din jaf.

În afara cetăţii, nimic nu-i sigur: colina însăşi e apărată
de întârituri slabe şi de aşezarea locului.
Cînd te aştepţi mai puţin, duşmanul în număr mare vine în zbor ca o pasăre
şi nici nu l-ai văzut bine, că a şi înhăţat prada.
Deseori, măcar că sînt porţile închise,
culegem de pe străzi, dinăuntrul cetăţii, săgeţi otrăvite, venite pe deasupra.
Aşadar rar vezi pe cineva care îndrăzneşte să cultive ţarina şi acesta,
nefericitul, cu o mînă ară, cu cealaltă ţine arma.
Păstorul cîntă din fluierele lui lipite cu smoală, ţinînd coiful pe cap,
iar fricoasele oi se tem (aici) de războaie, nu de lup.
De-abia sîntem apăraţi de întăritura făcută şi chiar înăuntrul cetăţii
gloata barbarilor, amestecată cu greci, provoacă teama;
căci ei locuiesc împreună cu noi, fără deosebire,
şi ocupă cea mai mare parte din case.

Chiar dacă nu ţi-ar fi frică de ei, i-ai putea urî, văzîndu-le
trupurile acoperite cu piei şi părul lung.
Şi acei pe care îi crezi că se trag din oraşe greceşti
se îmbracă cu pantaloni persani, în loc de portul străbun.
Ei vorbesc între ei o limbă pe care o înţeleg;
dar eu trebuie să mă înţeleg prin semne.
Eu sînt aici barbarul, căci nu sînt înţeles de nimeni:
cînd aud cuvinte latineşti, geţii rîd prosteşte;
cu siguranţă că deseori vorbesc rău despre mine pe faţă;
poate îmi reproşează că sînt un surghiunit;
şi dacă, aşa cum se întîmplă, eu fac vreun gest de dezaprobare sau de aprobare,
cînd vorbesc ei ceva, îl răstălmăcesc împotriva mea.
Mai află că ceea ce numeşte nedreptate devine dreptate pentru cel care biruie cu sabia
şi deseori se rănesc bătîndu-se în mijlocul pieţii.
O nemiloasă Lachesis, care nu mi-ai tăiat mai scurt firul vieţii,
ca unuia care sînt născut sub o grea zodie.
Mă plîng că sînt lipsit de chipul patriei şi de al vostru, prieteni,
şi că mă aflu aici, între neamurile scitice;
amîndouă pedepse sînt grele; am meritat să fiu alungat din Roma
dar poate n-am meritat să fiu [exilat] într-un astfel de loc.
Ah! ce vorbesc eu? Sînt nebun? Meritam să mi se ia chiar viaţa,
fiindcă am ofensat divinitatea cezarului.

V,12,10. Eu căruia i s-a poruncit să plec singur la îndepărtaţii geţi.

V,12,51-62. Fără îndoială însă, dacă aş încerca iarăşi, ca un nebun, îndeletnicirea care mi-a fost fatală,
ţinutul de aici va oferi arme poeziei mele.
Nu-i nici o carte pe aici, nu-i cine să-şi aplece urechea
şi să înţeleagă cuvintele mele.
Peste tot, numai barbari cu glasul lor sălbatic,
toate locurile sînt pline de teama glasului duşman.
Eu însumi am impresia că m-am dezvăţat de limba latină;
căci am învăţat să vorbesc limba getică şi sarmatică.
Totuşi, ca să-ţi mărturisesc adevărul,
muza mea nu se poate abţine de a nu mai compune versuri,
scriu şi ard în foc cărţile pe care le scriu:
rezultatul muncii mele este un pic de cenuşă.

V,13,1-2. Din ţara geţilor îţi trimite Naso al tău urări de sănătate,
dacă cineva poate să trimită ceva de care el însuşi duce lipsă.

V,13,5-6. De multe zile simt cum mă arde în coastă,
deoarece iarna crudă cu frigul ei nemăsurat m-a vătămat.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

Izvoare privind istoria Romîniei, Editura Republicii Populare Romîne, Bucureşti, 1964

https://ro.wikipedia.org/wiki/Publius_Ovidius_Naso

 

07/04/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: