Originea tracilor și izvoarele istorice. VIDEO

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ORIGINEA TRACILOR

 

 

Tracii sunt cei mai vechi locuitori din spaţiul carpato-danubiano-pontic cărora, datorită autorilor antici, le cunoaştem numele etnic, dar pentru a le studia originea, este necesar să ştim cine au fost predecesorii lor. Despre aceasta ne povestesc doar materialele descoperite de arheologi.

În linii mari se poate afirma că la etnogeneza tracilor au participat două componente de bază: triburile locale de agricultori şi crescători de animale din spaţiul carpato-balcano-pontic şi triburile de păstori veniţi din stepa euroasiatică, numiţi convenţional indoeuropeni.

Indoeuropenii se evidenţiază începând cu intersecţia mileniilor III-II a.Chr. Aceste triburi de păstori s-au extins din stepa euroasiatică până la oceanul Atlantic la vest şi râul Ind la est. Ei înălţau pretutindeni tumuluri – „Kurgane”, unde îşi înhumau (apoi şi incinerau) morţii peste care aşterneau ocru roşu-simbol al sângelui, adică al vieţii.

La început toţi indoeuropenii vorbeau aceeaşi limbă. Cu timpul, însă, contactele lor cu diverse triburi locale au dat naştere unor mari grupuri etnice: iranienii, elenii, italicii, celţii, germanicii.

În spaţiul carpato-dunărean triburile de păstori indoeuropeni au intrat în contact cu triburi sedentare neolitice. Unele dintre acestea sunt cunoscute ca purtători ai culturii Cucuteni (sau Cucuteni-Tripolie), recunoscută în istorie drept cea mai veche civilizaţie europeană.

Convieţuirea triburilor venite cu cele locale a pus baza unei prime sinteze, convenţional numite pre-tracice.

Indoeuropenii şi-au impus limba, dar au fost asimilaţi de către populaţia locală. O problemă discutată de către istorici este determinarea timpului şi locului acestei sinteze.

Istoricii bulgari susţin că sinteza s-a produs în Peninsula Balcanică încă în epoca neolitică (mileniile IV-III a.Chr.). Istoricii români scriu despre o asemenea sinteză în epoca bronzului.

Ea şi-a găsit expresie în cultura arheologica Monteoru (mileniul II a.Chr.)

La cumpăna mileniilor II-I a.Chr., odată cu începutul epocii fierului, în spaţiul în discuţie se cristalizează etnia tracilor timpurii: la est de Carpaţi săpăturile de la Sihleanu, Râmnicile, Holercani, Hansca; în spaţiul intracarpatic – Igriţa-Lăpuş şi la sud-vest de Carpaţi – Suzoni, Bolde-Karaburma.

Istoricii români consideră că grupurile pre-tracice, constituite în regiunea actualului Banat (Românesc şi Sârbesc), s-au extins spre Vest în secolele XIV-XII a.Chr., atingând bazinul Transilvaniei şi Est-Carpatic, unde au intrat în contact cu triburile culturii Noua. În Transilvania, în afară de cultura Noua, erau prezente şi alte culturi locale – Wietenberg, Otomani etc.

În urma contactelor dintre diferite triburi s-au format tracii timpurii. Acest proces are loc în perioada trecerii de la epoca bronzului la cea a fierului. Epoca fierului se împarte în două faze (vârste).

Prima fază a fierului, răspândită la tracii timpurii, era numită Hallstattul tracic (după o localitate din Austria) şi cuprinde perioada anilor 1200-650/600 a.Chr.

O a doua fază a epocii fierului, numita La Tène (după o plajă a unui lac din Elveţia), va cuprinde perioada 650/600 a.Chr. – 105 d.Chr.
La prima vârstă a fierului s-a produs procesul de individualizare şi consolidare a lumii tracice, care popula spaţiul de la Marea Egee şi peninsula Anatolică la sud, şi până la râul Nipru – la nord; de la Tisa Superioară – la vest, până la Marea Neagră – la Est.

Săpăturile arheologice din diferite zone locuite de traci au scos la iveală multe monumente ale culturii lor materiale (Insula Banului la Dunăre, la Babadag (în Dobrogea), Cozia (în Muntenia), Saharna-Solonceni (Republica Moldova), Cernolesc (la est de Nistru) etc.), care prezintă un ansamblu de culturi înrudite ale hallstattului tracic timpuriu, toate aparţinând lumii tracice.

 

 

 

 

 

 

Triburile tracilor

 

Tracii au fost atestaţi pentru prima dată în izvoare scrise în poemele lui Homer „Iliada” şi „Odiseea”. Tot aici apare şi denumirea teritoriului locuit de aceştia – Trada (secolul al XIII-lea a.Chr.).

Istoricul Herodot (484-425 a.Chr.) afirmă că „Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după cel al inzilor”. Numărul triburilor lor depăşea cifra de o sută. Acelaşi autor afirmă că „dacă ar avea un singur conducător sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, neamul lor ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile”.

La cumpăna mileniilor II-I a.Chr. tracii înregistrează o maximă extindere teritorială, cea menţionată mai sus. Spaţiul imens ocupat de ei a favorizat apariţia diferenţierii lor lingvistice şi culturale.

Ca urmare, pe parcursul primei jumătăţi a mileniului I a.Chr. tracii timpurii s-au divizat în cei situaţi la sud de Munţii Balcani (Haemus) – tracii de sud (meridionali) şi cei de la nord de aceşti munţi – tracii de nord (septentrionali).

La sud de Balcani autorii antici au menționat următoarele triburi: odrisii, brianţii, coralii, crestonii, crobizii, moesii, tribalii, besii etc.

Dintre triburile balcanice o organizaţie statală au reuşit să formeze odrisii. Regatul lor a fost întemeiat de Terves I (470-440 a.Chr.), urmat apoi de regele Sitalkes (440-424 a.Chr.).

Istoricul grec Tucidide (460-398 a.Chr.) scria că „întemeierea regatului odrid a creat o forţă care nu era întrecută decât de sciţi”. Regatul dispunea de 150.000 de luptători, dintre care o treime erau călăreţi.

La nord de Balcani locuiau geţii (pe ambele maluri ale Dunării), dacii (în zona intermontană a Carpaţilor), costobocii (nordul Transilvaniei), tirageţii (la gurele Nistrului), carpizii (în centrul şi nordul Moldovei), agatârşii (sciţi tracizaţi în Transilvania şi Podişul Moldovenesc), ş.a.

La mijlocul mileniului I a.Chr. în viaţa tracilor de nord se produc schimbări esenţiale cu caracter economic, politic şi cultural, generate de factori interni, precum şi de influenţa civilizaţiei greceşti, a tracilor de sud şi a sciţilor.

 

 

 

Foto:  Tabula Peutingeriana, o hartă a nordului Dunării, realizată după retragerea romanilor din Dacia (în anul 271 e.n), care ne prezintă  un număr însemnat de așezări nord-dunărene, al căror nume are rezonanță geto-dacică, existente în secolul IV.

În procesul de consolidare a tracilor de nord un rol deosebit le-a revenit geţilor, care locuiau pe teritoriul dintre Balcani, Bug, Munţii Carpaţi şi Marea Neagră. În acest spaţiu au fost descoperite 345 de monumente ce le aparţineau, majoritatea cărora (242) erau situate la Est de Carpaţi. Geţii locuiau în cetăţi fortificate şi apărate de maluri abrupte sau dealuri stâncoase.

În Codrii Orheiului asemenea cetăţi erau situate la Butuceni, Furceni, Măscărăuţi, Scoc, Potârca etc. Cetatea de la Butuceni apare la intersecţia secolelor X-IX a.Chr. În secolele IV-II devine una din cele mai puternice forturi militare, fiind, posibil, centrul unei formaţiuni politice.

Prima menţiune cu caracter istoric despre geţi provine de la „părintele istoriei” Herodot. În relatările sale despre campania împăratului persan Darius împotriva sciţilor (anul 514 a.Chr.) el scrie despre rezistenţa opusă de geţi armatei persane.

Această împotrivire a avut consecinţe grele – geţii „au fost robiţi pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci”.

Pe măsura intrării geţilor în sfera de interese a lumii greceşti, numărul informaţiilor despre ei creşte. Legături de durată dintre geţi şi greci s-au stabilit odată cu crearea coloniilor greceşti în bazinul Mării Negre.

Pe malul dobrogean, în secolul al VII-lea a.Chr. sunt create coloniile Tomis, Histria, Callatis (Mangalia), ş.a. În secolul al Vl-lea a.Chr. la gurile Bugului de sud apare colonia Olbia, iar la limanul Nistrului-colonia Tira. În întregul bazin pontic, au fost create circa 90 de colonii.

Coloniile au adus o civilizaţie superioară celei băştinaşe, cea care a accelerat progresul populaţiei getice, în secolele IV-III a.Chr. la ei începe procesul de constituire a uniunilor de triburi, apoi a unor structuri militare şi politice, predecesoare formării statului.

 

Limba tracilor

 

Limba tracă se înrudea cu alte limbi indoeuropene: sancrita, iraniana, balta veche, ilirica, idiomurile slave. Toate aceste limbi formau grupul satem al limbilor indoeuropene (un alt grup (kentum) formau limbile: greacă, latină, celtă, germană).

Sunt foarte puţine date istorice despre limba tracilor. Versurile lui Ovidiu scrise în limba getică la Tomis (anii 8-17 d.Chr.) nu s-au păstrat.

O inscripţie în limba tracă a fost descoperită în 1912 la Ezerovo în Bulgaria. Inscripţia era scrisă cu caractere greceşti. Despre limba tracilor se poate judeca şi după numele proprii toponimice, după denumirea ierburilor de leac care s-au păstrat în izvoare istorice. Stabilirea unei limbi comune pe întreg spaţiul locuit de traci prezenta o formă a unităţii lor etnice.

Divizarea tracilor în două grupuri mari – de nord şi de sud – a stimulat diferenţierea lor lingvistică. Unii cercetători sunt de părere că este vorba de două dialecte, iar alţii, – de două limbi diferite.

Ultimii invocă argumentul că la tracii de nord, denumirile cetăţilor se terminau cu sufixul – „dava”, iar la cei de sud cu – „para”, însă după cum relata scriitorul antic Strabon, toţi tracii vorbeau aceeaşi limbă, cu mici diferenţe, de unde se impune concluzia că limba unică a tracilor avea două dialecte.

 

 

 

 

 

 

 

http://www.enciclopedia-dacica.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=733%26Itemid=401

 

BIBLIOGRAFIE:

 

 

Mihai Bărbulescu, Denis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Corint, Bucureşti, 2006;
I.H.Crişan, Civilizaţia geto-dacilor, vol. I, Editura Dacica, Bucureşti, 2008;
Hristo M. Danov, Tracia antică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976;
Ovidiu Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol.1, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p.545-548;
Vladimir Dumitrescu, Alexandru Vulpe, Dacia înainte de Dromihete, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988;
Marija Gimbutas, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici. Originea şi dezvoltarea celor mai vechi civilizaţii europene (circa 7500-700 î.e.n.), trad. Sorin Paliga, Editura Lucreţius, Bucureşti, 1997;
P.Mallory, In Search of the Indo-Europeans: Language, Archaeology and Myth, Thames & Hudson, Londra, 1991;
Sebastian Morintz, Contribuţii arheologice la istoria tracilor timpurii. Epoca bronzului în spaţiul carpato-balcanic, I, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1978;
Manfred Oppermann, Tracii. Între arcul carpatic şi Marea Egee, Editura Militară, Bucureşti, 1988;
Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, ediţie îngrijită de Radu Florescu, Bucureşti, 1982;
Zoe Petre, Practica nemuririi. O lectură critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi, Iaşi, 2004;
Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic-sec. X), coord. D.M.Pippidi, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976;
Ioan Aurel-Pop, Ioan Bolovan (coord.), Istoria României, Institutul Cultural Român, Cluj-Napoca, 2004;
I.I.Russu, Limba traco-dacilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967;
Alexander Fol, Thracian culture. Methodological problems, în Etudes historiques, tom XIV, 1990, p.9-18;
Cristian Ioan Popa, Cultura Coţofeni. Cu specială privire la Transilvania, Alba Iulia, 2009, teză de doctorat;
Christopher Webber, The Thracians 700 BC-AD 46 (Men-at-Arms), în Men at Arms, ed.Osprey, Oxford, Marea Britanie, 2001;
R.F.Hoddinott, The thracians, 1981.