CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

La 1 aprilie 1941, în Bucovina cotropită de ruşi, în Poiana Varniţei, a lăcrimat Mântuitorul…

 

La Varniţa, la poale de codru verde

 

După masacrele din lunile ianuarie – februarie 1941 – asasinatele intrate în istoria noastră, a românilor, crimele  odioase din lungul şir de fărădelegi săvârşite de puterea sovietică împotriva populaţiei băştinaşe româneşti , au străbătut cu iuţeala  fulgerului ţinutul mioritic, anunţând că locuitorii săi au primit dreptul să părăsească legal regiunea Cernăuţi, recent cotropită de soviete…

 

La Varniţa, în Bucovina de Nord, la poale de codru verde, în ziua de 1 aprilie 1941, au sângerat cerul şi pământul şi s-a îngrozit Valea Siretului…

Românii care au reuşit să scape de gloanţele grănicerilor bolşevici, „refugiindu-se în pădurea din apropiere, au fost ajunşi din urmă de cavaleria sovietică şi măcelăriţi cu sabia”… 

Aceia care doreau să-şi schimbe locul de trai, erau datori să înainteze cereri organelor locale de resort, în limbile rusă sau ucraineană, în care să indice motivul plecării.

După cum s-a constatat mai târziu, zvonul a fost lansat de către reprezentanţii Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, cu scopul de a scoate la iveală atitudinea băştinaşilor faţă de regimul stalinist, instaurat recent pe acele teritorii cotropite de URSS.

Locuitorii din ţinut, care nu cunoşteau limba rusă, sau ucraineană, s-au adresat preşedinţilor şi secretarilor consiliilor săteşti cu rugămuntea de a-i ajuta la scrierea cererilor pentru plecare în România.

Conducătorii localităţilor româneşti – înscăunaţi de puterea sovietică dintre foştii participanţi la mişcarea subversivă din ţinut în perioada interbelică – îndeplineau, contra sumei de cinci ruble, rugămintea băştinaşilor care se săturaseră de „marea fericire” adusă din Kremlin.

La 24 martie 1941, românii din localităţile storojineţene s-au adunat în oraşul Storojineţ, au înaintat organelor raionale de resort cererile de plecare în Patria-Mamă, numai că, autorităţile staliniste au refuzat să primească cererile, caracterizând adunarea băştinaşilor drept o masifestare antisovietică, oamenii fiind siliţi să se împrăştie la casele lor.

Peste o săptămână,  în dimineaţa zilei de 1 aprilie 1941, peste 1500 de locuitori din satele Pătrăuţii de Sus, Cupca, Pătrăuţii de Jos şi Suceveni, în rândul cărora se aflau bărbaţi, femei şi copii, s-au adunat în curtea bisericii din Suceveni, cu scopul să pornească spre centrul raional Hliboca, pentru a înainta organelor locale ale puterii bolşevice cererile lor.

Din lăcaşul sfânt al satului sunt scoase trei cruci, la care vor fi atârnate ştergare albe, demonstrând prin aceasta că viitoarea procesiune are un caracter paşnic.

Apoi, cu toţii, au îngenuncheat în curtea bisericii şi, susţinuţi de sunetele pline de jale ale clopotelor bisericii străbune, au adresat o ferbinte rugăciune către Domnul, pentru ca El să-i aibă sub ocrotirea Sa.

Cu sufletele pline de credinţă şi cu chipul Mântuitorului pe crucile sfinte, mulţimea a pornit la drum.

La hotarul satului Suceveni, lângă podul de peste apa Siretului, convoiul de oameni a fost întâmpinat de către treisprezece grăniceri sovietici, conduşi de un ofiţer comunist, care, scoţând săbiile din teacă, s-au răstit la oameni, poruncindu-le să se întoarcă la casele lor.

Pentru a-i intimida pe români, un soldat a lovit cu sabia crucea din capul coloanei. Sabia s-a rupt în două.

Oamenii, văzând în aceasta un semn susţinător al Domnului, înlăturându-i pe grăniceri, şi-au continuat mersul spre centrul raional.

Către Hliboca s-au îndreptat şi alte grupuri de băştinaşi din satele de pe Valea Siretului, mânaţi de idealurile naţionale, pătrunşi de năzuinţa de libertate şi sentimentul frăţiei de neam.

Un soare gingaş de primăvară învăluia glia străbună şi pământul se trezea din amorţeala unei ierni grele şi îndelungate. Brânduşele firave şi dornice de viaţă, venite parcă din împărăţia poveştilor, domneau pe crestele dealurilor, împânzînd întreaga întindere moldavă.

Razele soarelui încălzeau inimile ţăranilor care doreau să trăiască liberi, nu sub jug asupritor.

În fruntea coloanelor, care intrau în Hliboca, păşeau Ion Musteaţă, Tudor Semeniuc, Ion Bogescu, Nazarie Iliuţ, Gherasim Guşulea, Petru Duşceac, Florea Grosu, Ion Grosu, Grigore Bojescu, Constantin Holunga, Constantin Bojescu, Nicolae Galac. Numărul românilor adunaţi în piaţa centrală a raionului a crescut până la cinci mii de oameni.

În această străveche aşezare bucovineană – unde se afla sediul Secţiei raionale Hliboca a Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste – mulţimea, purtând prapurile şi crucile cu chipul Mântuitorului pe ele, scoase din lăcaşurile sfinte, intona Imnul României, scandând „Trăiască regele Mihai!”, „Trăiască mareşalul dezrobitor!”.

Vocea oamenilor ajungea până la pădurea din Dumbrava Roşie, „de unde spiritul marelui Ştefan îi privea cu dragoste şi îi încuraja”.

Reprezentanţii organelor represive din raion – aceşti copoi ai regimului totalitar, cu sufletele pline de ură şi duşmănie, aduşi din toate colţurile fostului imperiu sovietic pentru promovarea unei politici de deznaţionalizare şi rusificare a populaţiei băştinaşe – au refuzat să primească cererile românilor.

Dar românii, care de-a lungul mileniilor au înfruntat cu bărbăţie şi eroism toate vitregiile vecinilor, păstrându-şi şi afirmându-şi fiinţa naţională, n-au renunţat.

Supăraţi şi indignaţi de această fărădelege, urmaşii legendarului Decebal, mândri şi dornici de libertate, asemenea strămoşilor lor, au început să scandeze că nu mai doresc să trăiască în „raiul” bolşevic, unde birurile, pe care trebuie să le plătească ţăranii, sunt imposibil de suportat şi unde teroarea era ridicată la rangul de principiu.

Părăsind Hliboca, românii s-au îndreptat către Suceveni, planificând ca, din centrul acestei localităţi, să pornească cu toţii spre frontiera sovieto-română, sperând în înduplecarea ocupanţilor.

Însă, în vatra satului Suceveni au apărut câţiva ofiţeri şi soldaţi sovietici, care au început a parlamenta cu lumea adunată, sfătuindu-i pe ţărani să se întoarcă la casele lor.

Totodată, sovieticii doreau să câştige timp pentru mobilizarea forţelor necesare, capabile să oprească mulţimea.

Românii, hotărâţi să ducă la bun sfârşit pornirea lor, n-au ascultat de vorbele staliniştilor, apucând calea spre mult râvnita libertate, care se afla în „ţara din zare” – după cum va spune în 2008, în timpul manifestărilor comemorative de la Fântâna Albă, profesorul şi poetul Romeo Săndulescu, fostul Consul General al României la Cernăuţi.

La un colţ al pădurii din Suceveni, convoiul românilor a fost somat de un grup de soldaţi sovietici care, pentru a intimida mulţimea, au tras o salvă în aer. Acest avertisment n-a exercitat nici o influenţă asupra oamenilor.

Ei şi-au continuat drumul spre frontieră. Pe teritoriul satului Fântâna Albă din raionul Hliboca, lângă cantonul Varniţa – la o depărtare de  doi kilometri de hotarul, instalat de mâna veneticului la finele cireşarului 1940 – coloana de oameni paşnici, constituită din bărbaţi, femei şi copii, a fost oprită de grănicerii stalinişti, proptiţi la marginea codrului secular.

La semnalul comandantului, responsabil de efectuarea acestei operaţii, au pornit să ţăcănească din trei părţi mitralierele bolşevicilor, secerând rândurile conaţionalilor.

Rafalele focului ucigător al mitralierelor se contopea cu vaietele muribunzilor, cu vocile pline de durere ale răniţilor, cu bocetele femeilor şi strigătele sfâşietoare ale copiilor, cu răcnetele infernale ale satrapilor stalinişti şi cu sângele martirilor, care curgea din belşug, acoperind glia strămoşească.

În acea zi, în Poiana Varniţei, a lăcrimat Mântuitorul, răstignit pe cruce. Mureau cu dorul de Ţară în inimi, fiii şi fiicele neamului.

Au căzut cu sufletul neîmpăcat, în floarea vârstei, românii:

BELMEGA Ioan al lui Teodor, născut în 1910, în localitatea Cupca; BICER Gheorghe al lui Ilie, născut în localitatea Cupca; BOSTAN Dragoş, născut în 1923, în localitatea Suceveni; BOTARIU Cozma al lui Vasile, născut în localitatea Petriceni; CORDUBAN Nicolae al lui Dumitru, născut în localitatea Carapciu; DUŞCEAC Ioan al lui Teodor, născut în localitatea Cupca; HALAC Ioan al lui Dumitru, născut în localitatea Iordăneşti; LAZURCA Gheorghe la lui Teodor, născut în 1889, în localitatea Petriceni; LICIMAN Simion, născut în localitatea Pătrăuţii de Jos; MIHAILOVICI Ilie al lui Vasile, născut în 1921, în localitatea Suceveni; OPAIŢ Cozma al lui Ilie, născut în localitatea Carapciu; OPAIŢ Gheorghe al lui Nistor, născut în localitatea Carapciu; PLEVAN Arcadie al lui Teodor, născut în 1914, în localitatea Cupca; POPESCU Petru al lui Ioan, născut în localitatea Pătrăuţii de Jos; SAVU Pavel al lui Ioan, născut în localitatea Pătrăuţii de Jos; SIDOREAC Vasile al lui Alexa, născut în 1923, în localitatea Suceveni; SUCEVAN Constantin al lui Vasile, născut în 1903, în localitatea Suceveni; TOVARNIŢCHI Gheorghe al lui Dumitru, născut în localitatea Carapciu; TOVARNIŢCHI Ilie al lui Zaharie, născut în localitatea Carapciu; TOVARNIŢCHI Traian al lui Gheorghe, născut în localitatea Carapciu; TOVARNIŢCHI Vasile al lui Pavel, născut în localitatea Carapciu; ŢUGUI Mihai al lui Vasile, născut în 1912, în localitatea Cupca; URSULEAN Varvara a lui Nichita, născută în localitatea Pătrăuţii de Sus.

Indicata listă a românilor, căzuţi la 1 aprilie 1941 la Fântâna Albă,  a fost alcătuită de către Pretura plăşii Storojineţ şi înaintată, în ziua de 1 februarie 1943, Guvernământului Provinciei Bucovina.

Concomitent se aducea la cunoştinţa organelor administrative de la Cernăuţi faptul că, până la acea dată, n-au fost întreprinse acţiuni de deshumare a martirilor.

Conform documentelor păstrate în fondurile Arhivei de Stat a regiunii Cernăuţi, tot la Fântâna Albă au murit: LUPĂŞTEANU Titania, născută în 1901, şi ROTARIU Cozma al lui Vasile, născut în 1914.

În ziua de 1 aprilie 1941 au sângerat cerul şi pământul. S-a îngrozit Valea Siretului. Unii, care au reuşit să scape de gloanţele grănicerilor bolşevici, „refugiindu-se în pădurea din apropiere, au fost ajunşi din urmă de cavaleria sovietică şi măcelăriţi cu sabia”.

Martirii sunt aruncaţi în gropi comune. Ei îşi dorm somnul veşnic la poale de codru verde. Fagii seculari le freamătă la creştet.

Acei care s-au salvat din ghearele morţii vor fi hăituiţi, prinşi şi întemniţaţi de cerberii regimului totalitar. După interogatoriile bestiale, puterea sovietică s-a răfuit crunt cu „trădătorii patriei socialiste”.

Ei au împărtăşit destinul martirilor de la Lunca.

Pentru Agenția BucPress – 

Petru GRIOR, director al Centrului de cercetări istorice și culturale din Cernăuți

 

01/04/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , | Un comentariu

ZIUA DE 1 APRILIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

 

 

 

 

 

 

 

Ziua de 1 aprilie în istoria noastră

 

 

 

1784:  Horea este primit in audienta  la împăratul Iosif al II-lea, căruia îi prezintă situația grea a țărănimii din Transilvania.

S-a născut în Ţara Moţilor, în satul Albac, pe Dealul Fericetului (azi comuna Horea, judeţul Alba).

Numele de „Horea” era o poreclă care i se trăgea de la faptul că ştia să cânte frumos, ştia să „horească”.

 

 

 

 

 

 

Foto: Craisorul Horea

 

 

 

Vasile Ursu Nicola, Horea, s-a  născut în Ţara Moţilor, în satul Albac, pe Dealul Fericetului (azi comuna Horea, judeţul Alba). Numele de „Horea” era o poreclă care i se trăgea de la faptul că ştia să cânte frumos, ştia să „horească”. 

A fost alături de Ion Oargă (Cloșca) și Marcu Giurgiu (Crișan), conducătorul  marii răscoale țărănești de la 1784 din Transilvania.

 

 

 

 

 https://bibliotecabucium.files.wordpress.com/2013/03/slide2.png?w=483&h=362

 

 

 

Armata austriacă a înăbușit revolta, iar capii răscoalei au fost arestați, in urma unei trădări.

Crișan s-a sinucis,  în închisoarea de la Alba Iulia, spânzurandu-se cu nojitele de la opinci, iar Horea și Cloșca au fost executați public la Alba Iulia, prin frângere cu roata, la 28 februarie 1785.

 Aceasta a fost ultima execuţie prin tragere pe roată din Europa, după acest eveniment pedeapsa a fost abolită din codul penal austriac.

Pentru rebeliune, motiv pentru care au fost acuzaţi Horea şi Cloşca, codul penal austriac prevedea ca pedeapsă maximă decapitarea cu sabia, nu tragerea pe roată.

S-a vrut însă să se înspăimânte cât mai mult iobagii români, astfel încât s-a apelat la această condamnare extrem de dură, rezervată în mod normal doar tâlharilor şi ucigaşilor.

 

 

 

 

Horea-tras-pe-roata

 

Martiriul lui Horea şi Cloşca 

 

Primul a fost executat Cloşca, al doilea Horea. Dacă Cloşca a fost torturat cu cruzime extremă, primind multiple lovituri cu roata până când i s-a dat lovitura de graţie, Horea a primit doar o lovitură care i-a fracturat unul dintre picioare, apoi a fost ucis imediat cu o lovitură în piept.

Corpurile lor au fost mai apoi despicate în mai multe bucăţi şi au fost expuse în diferite sate şi oraşe din Ardeal unde s-a manifestat răscoala iobagilor români, cu scopul de a-i teroriza pe aceştia şi a-i descuraja de la viitoare acţiuni de acest gen.

Fără a putea fi confirmat dintr-o sursă sigură, se spune că mâna dreaptă a lui Horea ar fi fost expusă pe Gorunul lui Horea de la Ţebea, acesta fiind unul dintre locurile unde Horea ar fi ţinut sfat cu răsculaţii. Mâna sa ar fi fost ulterior îngropată la rădăcina gorunului.

 

1790: Prima gazeta tiparita in Principatele Române, „Courrier de Moldavie”, isi inceteaza aparitia.

 

 

 

FOTO:Dacoromanica.ro

 

Foto: Dacoromanica.ro

 

 

Courrier de Moldavie era o publicaţie bilingvă, tipărită în limbile franceză şi româna cu caracter de informare militară, editată de generalul rus  Potemkin, stabilit în acea vreme la Iași, în timpul razboiului ruso-turc dintre anii 1787-1792, care, din nevoia de a fi informat despre mersul războiului dintre armatele ruse cu cele turceşti, a comandat publicarea unei foi cu ultimele evenimente.

De redactarea în limba română se ocupa Scarlat Sturza, ginerele lui Constantin Moruzzi.

După Courrier de Moldavie, tipărit la Iași în limba franceză, Albina Românească este primul ziar în limba română din Moldova, care alături de Curierul Românesc redactat de I. Heliade Rădulescu, la București, și de Gazeta de Transilvania a lui G. Barițiu de la Brașov, pune bazele presei periodice românești.

 

 

 

1819: S-a născut Theodor Codrescu, traducător şi prozator. El a înfiinţat tipografia „Buciumul român”, prin intermediul căreia a sprijinit Unirea. A fost redactor la multe ziare, tipărind, în ziarul „Buciumul român”, pentru prima oară, epopeea „Ţiganiada” de Ion Budai-Deleanu (d.23.03.1894).

 

 

 

 

 

 1824: Domnitorul muntean Grigore Ghica aprobă propunerea arhitectului Hartl și a inginerului Freiwald, de pavare a străzilor bucureștene cu piatră cioplită.

Aceasta actiune va continua susținut pe toată durata domniei lui Grigore Ghica (1822-1828).

1834: Generalul rus Pavel Dmitrievici Kiseleff, comandant al trupelor ruse în Principatele Române în timpul războiului ruso-turc, încetează a mai fi preşedinte plenipotenţiar al Divanurilor Moldovei şi Valahiei.

 

 

Contele Pavel Dmitrievici Kiseliov (Павел Дмитриевич Киселёв, Pavel Kiseleff), portret de Franz Krüger, 1851

Contele Pavel Dmitrievici Kiseliov , portret de Franz Krüger, 1851

 

 

 

 

 

Această funcţie fusese deţinută de Kiseliov (Kiseleff), din data de 19 noiembrie 1829, stil nou.

  Generalul conte Pavel Dmitrievici Kiseliov (Pavel Dmitrievici Kiseleff, n.8 ianuarie 1788, Moscova — d. 14 noiembrie 1872, Paris)),  a contribuit la reorganizarea administrativă a celor două principate și la întocmirea Regulamentelor Organice, care de fapt au fost primele Constituții din istoria Moldovei și Valahiei.

Regulamentul Organic a fost elaborat de un grup de boieri munteni si moldoveni sub autoritatea lui Pavel Kiseleff.

Între anii 1856 – 1862 a fost ambasador al Rusiei în Franța, la Paris  si a sprijinit unirea Principatelor Române.

  Șoseaua Kiseleff din București îi poartă azi numele.

 

 

 

 

1859: Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Munteniei și Moldovei a fost recunoscută de Franța, Marea Britanie, Rusia, Prusia și Regatul Sardiniei, în cadrul Conferinței reprezentanților puterilor garante de la Paris.

 

 

 

Imagini pentru cuza photos

Foto: Domnul Unirii – Principele Al.Ioan Cuza

 

 

 

 

 

1865:  S-a născut  la Sigău, Cluj, Ștefan Cicio Pop, om politic politic român transilvănean, fost ministru de Externe și președinte al Camerei Deputaților din România  (d. 16 februarie 1934).

Ștefan Cicio Pop  a fost jurist, membru al Partidului National Roman din Ardeal și mai apoi al Partidului National Taranesc din Romania, dupa infaptuirea Unirii.

 

 

 

 

 

 

 

 

A fost  deputat român în Parlamentul de la Budapesta si a participat activ la Marea Unire din 1918, fiind vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia si membru al Consiliului Dirigent, deținând portofoliul apărării.

A fost minstru de Stat pentru Transilvania, în Guvernul Alexandru Vaida-Voievod (5 decembrie 1919 – 12 martie 1920) precum și  ministru de externe (9 ianuarie – 13 martie 1920) în același guvern.

În cursul guvernărilor Iuliu Maniu a deținut funcția de Președinte al Adunării Deputaților (23 decembrie 1928-30 aprilie 1931 și 10 august 1932-18 noiembrie 1933).

 

 

 

1866: Este înfiinţată Societatea Literară Română, actuala Academie de Ştiinţe a României. Societatea Literară Română devine în 1867 Societatea Academică Română, iar în 1879 Academia Română.

Academia Română este cel mai înalt for de ştiinţă şi de cultură din România.

Conform statutului, rolul principal al Academiei constă în cultivarea limbii şi literaturii române, stabilirea normelor de ortografie obligatorii ale limbii române, studierea istoriei naţionale române şi cercetarea în cele mai importante domenii ştiinţifice.

Cele mai reprezentative lucrări academice sunt Dicţionarul limbii române, Dicţionarul explicativ al limbii române, Dicţionarul general al literaturii române, Micul dicţionar academic şi Tratatul de istoria românilor.

Academia Română are 181 de membri activi aleşi pe viaţă.

 

 

 

 

 

1873: S-a născut Serghei Rahmaninov, compozitor, pianist şi dirijor rus de a carui familie avea o straveche origine moldoveană, reprezentant al curentului romantic târziu în muzică; (d.1943)

 

 

 

 

Untitled

 

Rahmaninovii sunt o dinastie aristocratică rusa, care işi duc neamul din dinastia domnitorilor moldoveni Dragoşeşti (Muşatini ).

 

 

CITIŢI MAI MULT ACCESAND :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/10/08/un-urmas-al-marelui-stefan-serghei-rahmaninov-video/

 

 

 

 

 

1878: Mihail Kogălniceanu înaintează consulului general al Rusiei la București, D.F. Stuart, o notă de protest în legătură cu ocuparea de către trupele țariste care participaseră la războiul ruso-româno-turc, a unor localități din România.

 

 

 

 

1878: Ion Creangă publică în „Convorbiri literare”, povestea „Ivan Turbincă”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 1881: În satul Răşinari, Sibiu, Transilvania, se naşte Octavian Goga, poet român ardelean de origine aromână, politician de dreapta şi prim-ministr al României, din 28 decembrie 1937 până la 11 februarie 1938.

Octavian Goga, poet român

Octavian Goga, poet român

A fost membru al Academiei Române din anul 1920.

 In 1900 s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Budapesta, continuându-şi apoi studiile la Berlin şi încheindu-le în 1904.

În ziarul Tribuna (Sibiu) a fost publicată prima poezie, Atunci şi acum, semnată Tavi.

Ion Pop-Reteganul de la Revista ilustrată (Bistriţa) i-a scris la poşta redacţiei:

„Ai talent, tinere amic, cultivează-l cu diligenţă, că poţi deveni mare. Ziua bună de dimineaţă se arată. Nu cumva să neglijezi datorinţele de studinte”.

După aceste încurajări, i se publică pe o jumătate de pagină poezia Nu-i fericire pe pământ. Goga, elev la liceul cu limba de predare maghiară din Sibiu, încă nu împlinise şaptesprezece ani.

În 1905 a apărut la Budapesta volumul Poezii, reeditat apoi de editura Minerva la Bucureşti, în 1907 şi la Sibiu, în 1910. După acest debut editorial, „adevărat eveniment literar”, poetul a intrat tot mai mult în conştiinţa opiniei publice.

Criticul literar Ion Dodu Bălan aprecia că volumul lui Goga„înseamnă începutul unei noi epoci pentru sufletul nostru românesc”, pentru că „nimeni n-a întrecut la noi vigoarea, puritatea şi muzica limbii, bogăţia colorilor, originalitatea ideilor, seninătatea concepţiilor, candoarea expresiilor şi fondul sănătos naţional, ce se concentrează în aceste poezii”.

Octavian Goga şi-a axat publicistica pe problemle„românismului”. Prin revista Luceafărul a reuşit să-şi întărească legăturile culturale cu România, spre unirea politică de mai târziu. Şi revista Ţara Noastră, axată pe ideologia lui Goga, şi-a întărit legătura cu oamenii de la sate, fiindu-le sfătuitor, dar şi un factor capabil să le rezolve nevoile spirituale şi materiale.

În septembrie 1906, Goga a fost ales secretar literar al „Asociaţiei transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român”. Prin articole publicate în revista Ţara noastră, a adoptat o poziţie critică faţă de exploatarea la care erau supuşi ţăranii din România şi faţă de guvernanţii de atunci.

Ca o consecinţă a acestor atitudini curajoase, Goga a fost deţinut în iarna anului 1911 timp de o lună în penitenciarul din Seghedin, unde a fost vizitat de Caragiale, care a protestat în articolul „Situaţie penibilă” împotriva arestării. După doi ani, în 1911, Goga a fost din nou arestat la Seghedin.

 După izbucnirea primului război mondial, Goga s-a stabilit în România, continuând de acolo cu tenacitate lupta pentru eliberarea Transilvaniei şi pentru desăvârşirea unităţii statale. Din cauza activităţii sale politice în România, guvernul de la Budapesta i-a intentat lui Goga – ca cetăţean austro-ungar – un proces de înaltă trădare, fiind condamnat la moarte în contumacie. S-a înrolat în armata română şi a luptat ca soldat, în Dobrogea.

La încetarea ostilităţilor şi semnarea păcii de la Bucureşti cutarile Puterilor Centrale, Goga a fost nevoit să părăsească România, plecând în Franţa.

În vara anului 1918 s-a constituit la Paris Consiliul naţional al unităţii române, forum de presiune asupra marilor puteri pentru obţinerea unităţii statale româneşti. La începutul anului 1919, Goga s-a reîntors în România reîntregită.

La 21 martie 1906 i se acorda  premiul „Năsturel Herescu” al  Academiei Române pentru volumul de debut , iar in 1920, Goga a fost ales membru al Academiei .

În anul 1924, poetul a primit Premiul Naţional de poezie, iar Mihail Sadoveanu pentru proză.

Octavian Goga a prezidat numai 44 de zile un guvern de coalitie format de  Partidul Naţional Creştin, rezultat din fuziunea la 14 iulie 1935 la Iaşi a Partidului Naţional Agrar (condus de el), cu  Liga Apărării Naţional Creştine (condusă de Alexandru C. Cuza).

La 5 mai 1938, în parcul Castelului de la Ciucea poetul a suferit un infarct cerebral şi a intrat în comă. În ziua de 7 mai 1938, s-a stins din viaţă la vârsta de 57 de ani. Ulterior trupul poetului a fost înmormântat la conacul lui Goga de la Ciucea, conform dorinţei acestuia.

 

 

1881: A luat fiinţă „Asociația română pentru grădini de copii”, care a amenajat prima grădiniță din România, în strada Sfânta Ecaterina din București.

 

 

 

1888: S-a născut în Bucuresti, Mircea Florian, filosof român, membru titular post-mortem al Academiei Române („Metafizică şi artă”, „Cunoaştere şi existenţă”, „Recesivitatea ca structură a lumii”); (d.31.10.1960, Bucuresti).

 

 

 

 

Imagini pentru Mircea Florian, filosof român,photos

 

 

 

 

 

În 1914 si-a  susținut  doctoratul în filosofie în Germania, cu teza Der Begriff der Zeit bei Henri Bergson (Conceptul de timp la Henri Bergson).

A fost profesor la Universitate și a condus sectorul de istorie a filosofiei al Institutului de Filosofie de pe lângă Academie.

Gîndirea logică a lui Titu Maiorescu, căruia i-a fost student, l-a marcat pentru toată viața. 

Mircea Florian a militat pentru o ontologie realistă, cerând filosofiei să pornească de la obiect, de la „dat”, ca și știința, și nu de la subiect.

A considerat lumea externă ca reală și independentă de conștiință si a elaborat studii erudite de istoria filosofiei universale.

 

 

 

 

 

1894: In România se înfiinţează Banca Agricolă cu capital românesc (8 000 000 lei), având sucursale în toate judeţele ţării. Banca Agricolă din România acorda împrumuturi de cel mult 1 000 lei, pe 3, 6 şi 9 luni, cu o dobîndă de 10% anual.

 

 

 

1899: S-a născut în comuna Drăgușeni, județul Baia, istoricul literar român Gheorghe Cardaş; (d. 1984).

A lucrat ca funcționar superior la Biblioteca Academiei Române (1921-1933), profesor secundar în București (1932-1943), referent științific la Institutul de Istorie din București (1950-1953).

A fost redactor la gazeta „Albina” (1921-1941), „Mișcarea literară”(1924-1925) și la  Revista Liceului Internat din Buftea (1934-1939).

În anul 1953 a participat, alături de alte personalități, la omagierea centenarului nașterii compozitorului Ciprian Porumbescu.

Între anii 1958 și 1964 a fost deținut la Jilava și Gherla.

 

 

 

1900: S-a născut Alexandru Philippide, poet, eseist român, , laureat al Premiului Herder în anul 1965 („Aur sterp”, „Stânci fulgerate”); (d.08.02.1979).

 

 

 

 

 

 

1900: S-a născut George Baiculescu, bibliograf, istoric literar român („Drama istorică în teatrul lui Vasile Alecsandri”, „Nicolae Filimon, iniţiatorul romanului românesc”); (d.06.09.1972).

1904: România aderă la Convenția internațională cu privire la unitatea tehnică a drumurilor de fier, încheiată la Berna, la 3 mai 1866.

 

1910: Se constituie, la București, Comisia istorică a României, menită să asigure publicarea, în ediții critice, a cronicilor românești și a altor izvoare, inclusiv străine, referitoare la români.

 

 

 1910: A  fost înfiinţată  de savantul Spiru Haret, Comisia Istorică a României avand ca scop  publicarea în ediţii critice a cronicilor româneşti şi a altor izvoare (documente interne şi inscripţii din secolele XIV-XVIII, cronici străine care se ocupă de ţările române, monumente vechi literare, etc.).

Comisia Istorică a României a funcţionat până în 1938 şi a editat „Buletinul Comisiei Istorice a României”.

 

 

 1912: In Romania  se înfiinţează la Cotroceni, în Bucureşti , Şcoala militară de pilotaj condusă de maiorul Ion Maori.

Şcoala a contribuit la pregătirea a numeroşi piloţi, mulţi dintre ei luând parte la luptele din timpul Primului Război Mondial.

 

 

 

 

 

1918: Este desfiinţată vama de la Ungheni, graniţa de la Prut fiind mutată pe Nistru, eveniment petrecut în urma votări unirii Republicii Democratice Moldoveneşti cu patria mamă România, la 27 martie 1918 .

 

 

 

 

1919: Romania trece  la Calendarul gregorian (calendarul pe stil nou), adoptat prin Decretul-lege din 5 martie 1919.

Ziua de 1 aprilie (stil vechi) devenea 14 aprilie (stil nou).

 

 

 1920: La Chişinău, în  România, N.Dunăreanu şi L.Marian scot primul număr al revistei „Renaşterea Moldovei„, sub al cărei titlu era scris „Revistă literară şi de propagandă naţională„.

 

 

 

 

1921: Se inființează Opera Româna din București.

 

 

 

 

 

Deși existența unei trupe artistice românești de teatru liric, sub numele de Compania Opera Română, s-a făcut cunoscută încă din 1885, instituționalizarea și deci înființarea Operei Române ca instituție finanțată de la buget, s-a realizat abia în 1921.

Premiera absolută s-a făcut cu opera Lohengrin, sub bagheta lui George Enescu.

 

 

 

 

1922: S-a născut Vlaicu Ionescu, autoritate recunoscută pe plan mondial în materie de traducere, decriptare şi interpretare a catrenelor lui Nostradamus (m. 2002, la New York).

 

 

 

 

 

1924: S-a născut Ion Brăduț Covaliu, pictor român reprezentant de frunte al “realismului socialist”.

 

 

 

 

Imagini pentru bradut-covaliu foto

 

 

 

În 1962, a reprezentat România la Bienala de la Veneția. În 1963, este ales secretar al Uniunii Artiștilor Plastici, iar în 1968, este ales Președinte al aceluiași for.

Din 1969, a desfășurat  o  activitate didactică la Institutul pedagogic din București, apoi la Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu” din Bucuresti; (d. 1991).

 

 

 

1928: A apărut revista avangardistă „UNU”, sub conducerea lui Saşa Pană, pseudonimul literar al lui Alexandru Binder, scriitor evreu român (colaboratori: Geo Bogza, Victor Brauner, Tristan Tzara, Aurel Baranga etc.).

 

 

 

 

 

 

1940: S-a născut la Săliște de Beiuș, poetul  și prozatorul român Gheorghe Pituţ ; (d.6 iunie 1991, Bucuresti).

 A scris printre altele Călătorie în Uriaș.

 

 

 

Gheorghe Pitut

 

 

 

 

 

 

1941:  Între 2 şi 3000 de ţărani români bucovineni, bărbaţi, femei şi copii, sunt asasinaţi de sovietici în timpul Masacrului de la Fântîna Albă,în Bucovina de nord ocupata de URSS, în timp ce încercau să se  refugieze în România.

 

Drapelul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), 1940

Drapelul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), 1940

La 26 iunie 1940, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, României i-a fost impusă cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei către Uniunea Sovietică.

Începând cu această dată a fost dat startul prigoanei şi persecuţiei românilor din aceste provincii româneşti [deportările din Basarabia şi nordul Bucovinei (28 iunie 1940 – 5 martie 1953), masacrul de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941) şi foametea organizată din Basarabia (1946-1947)]

Masacrul de la 1 aprilie 1941, supranumit Katyn-ul românesc, este unul dintre cele mai tragice evenimente din istoria românilor. Măcelul a fost declanșat în momentul în care mii de  români, încurajați de administrația sovietică, au încercat să treacă granița sovieto-română, trasată ca urmare a ultimatumului din iunie 1940 prin care România a fost forțată să cedeze Uniunii Sovietice un teritoriu de peste 3 milioane de locuitori.

Refuzând să devină cetățeni sovietici, aceștia au pornit, în coloane organizate, spre frontiera de pe râul Siret, spre a se repatria în țara-mamă, acolo unde își lăsaseră rudele, casele și agoniseala de-o viață.

Oamenii purtau steaguri albe și tricolore cu însemne religioase – icoane, prapuri și cruci din cetină.. La doar doi kilometri de granița română, în poiana de la Varnița, aproape de punctul numit Fântâna Albă, grănicerii Armatei Roșii, urmând un scenariu macabru, au deschis focul continuu al mitralierelor asupra coloanei de români, omorând pe capete copii, femei, bătrâni.

 

La 1 aprilie 1941 peste 15.000 de români din mai multe sate bucovinene  de pe valea Siretului,   care doreau să se întoarcă în România, după ce Bucovina de Nord şi Basarabia au fost anexate de  U.R.S.S., au fost atacaţi cu focuri de mitraliera de trupele de graniceri si cele ale securitatii sovietice.

Românii se îndreptau spre graniţa românească în frunte cu preoţii din satele lor, cu odoarele bisericeşti în mâini, dupa ce anterior sovieticii răspândisera zvonul  că vor putea trece liber în România.

Potrivit martorilor oculari, răniţii au fost hăcuiţi cu săbiile şi apoi îngropaţi, inclusiv  de vii, în gropi comune (35 gropi 1×15 m, a căte 200  în groapă).

Martorii spuneau ca pamantul s-a mişcat peste  ei două zile pană au murit cu toţii.

 

 Citiţi şi:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/04/01/1-aprilie-1941-un-katyn-al-romanilor-in-bucovina-de-nord-masacrul-de-la-fantana-alba-tatarca-video/

 

 

 

În România, 1 aprilie a fost desemnată prin lege   „Ziua Naţională de Cinstire a Memoriei Românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor, ale foametei şi ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ţinutul Herţa, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie”.

 

 

1944: S-a născut Cornel Patrichi, coregraf, balerin şi actor, prim balerin al Teatrului „Constantin Tănase”.

 

 

 

 

 

 

 

A fost decorat cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de către președintele României, la 23 februarie 2004 („Veronica”, „Pădurea pierdută”, „Alexandra și infernul”).

 

 

 

 

1945: Este promulgată legea privind impunerea excepţională a beneficiilor de război (pe anii 1941-1944) ale întreprinderilor industriale şi comerciale şi a averilor particulare obţinute în aceeaşi perioadă.

 

 

1948: Încep lucrările pe şantierele naţionale de „muncă patriotică socialista” Bumbeşti-Livezeni, Salva -Vişeu şi Lunca Prutului.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1949: A fost înfiinţată Orchestra de muzică populară „Barbu Lăutaru” pe lângă Institutul de Folclor din Bucureşti.

Din 1953, a funcţionat pe lângă Filarmonica de Stat „George Enescu”.

 

 

 

 

 

1952: S-a născut  Laszlo Tökes, preşedinte de onoare al UDMR (1990-2003), episcop al Eparhiei Reformate de Piatra Craiului.

Este autorul volumelor: „Unde e Dumnezeu, acolo este şi libertatea” – selecţiune din predicile sale, „Alocuţiuni”.

 

 

 

 

 

 

 

1954: S-a născut Radu Săplăcan, critic literar şi poet (poezie: „Livada Roëntgen”, „Uşor, deasupra lumii”, „Factorul şarpe”); (d.15 aprilie 2002).

1957: S-a înfiinţat, la Bucureşti, Muzeul Literaturii Române. A fost fondat de către criticul şi istoricul literar Perpessicius, care a fost şi primul director al instituţiei.

 

 

 

 

 

 

 

 

1959: S-a nascut  renumitul  fotbalist  Helmuth Duckadam, o legenda a fotbalului romanesc.

 

 

 

 

 

 

 

1962: A decedat  pictorul  român Camil Ressu, una din personalitățile marcante ale artei românești; (n. 28 ianuarie 1880).

 

 

 

 

Camil Ressu – autoportret

 

 

 

A fost profesor și rector al Academiei de Belle-Arte din București până în anul 1941.

Din 1950 a fost președinte de onoare al “Uniunii Artiștilor Plastici”, reluându-și și activitatea de profesor la Institutul de Arte “Nicolae Grigorescu”. În 1955 i se acordă titlul de Artist al Poporului iar un an mai târziu  a devenit membru al Academiei Române.

 

 

 

 

 

1973: A murit Liviu Stan, profesor de teologie, unul dintre cei mai de seamă canoniști ai Ortodoxiei (n. 11.07.1910).

1978: A murit Mihail Straje, autorul lucrării „Dicţionar de pseudonime, anagrame, asteronime, criptonime ale scriitorilor şi publiciştilor români”; (n.1901).

 

 

 

 

 

1988:  A murit Augustin Z. N. Pop, folclorist, istoric literar român; (n. 1910)

 

 

1996: România a fost invitată să participe la Prima Competiție Mondială de Speologie.

 

 

 

2003: Orașul Constanța a devenit port liber.

  Un port liber (sau porto franco) este un port aflat într-o zonă economică liberă, cu o jurisdicție mai relaxată comparativ cu țara în care este localizat. Aceasta înseamnă, în mod normal, să fie scutit de taxe vamale sau să aibă un regim vamal special cu reglementări vamale favorabile.

 

 

 

 

2003: La invitația președintelui Ion Iliescu, are loc vizita de stat în România a regelui Juan Carlos al Spaniei și a reginei Sofia.

 

 

2003: S–a constituit, la Sfântu Gheorghe, Mișcarea Civică Maghiară, o organizație înființată la inițiativa unor membri ai aripii  nationaliste din cadrul UDMR Covasna.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2003: S-a stins în urma unui stop cardiac Mihai Mereuță, actor român de teatru și film („Iancu Jianu Zapciul”, „Pasărea măiastră”,„Nastratin Hogea”); (n.29 noiembrie 1924, Sânta Mare, jud. Botoșani).

 

 

 

 

 

“Eu sunt țăran. Oleacă școlit, dar țăran. Când am venit la liceu la Iași, m-am descălțat de opinci la bariera Iașului, m-am încălțat cu o pereche de bocanci și am dat examen la liceu”.

Dupa terminarea liceului, se inscrie la Facultatea de Litere și Filozofie din Iași, unde urmeaza cursurile de limbă română și filozofie. In paralel insa urmeaza si cursurile Conservatorului George Enescu din Iași .

Prestatiile “studentului Mereuţă “ nu erau tocmai mediocre deoarece profesoara lui, d-na Gina Sandri,  cumnata d-nei Lucia Sturdza Bulandra şi sora actorului Tony Bulandra , ii da posibilitatea să absolve doi ani într-unul singur !..

Dupa terminarea studiilor atat a Facultatii de Filozofie cat si a Conservatorului , in 1948 este angajat ca actor la Teatrul National din Iasi .

 În 1957, la solicitarea Luciei Sturdza Bulandra, actorul vine pe scena bucureșteană. 

Activitatea în lumea teatrului a fost completată de sute de piese radiofonice și de peste cincizeci de roluri ca actor de film. Mai semnificativă este implicarea lui Mereuța ca actor în peliculele: “Unde fugi, maestre?” , “Doi haiduci și-o crâșmăriță” (1992), “Liceenii rock ‘n’ roll” (1992),” Liceenii” (1987), Masca de argint (1984), Misterele Bucureștilor (1983), Trandafirul galben (1982).

În ultimii ani de viață, a prezentat la postul de televiziune TVR2 emisiunea Ferma, dedicată agriculturii. In 1967 il gasim la IATC ca profesor la clasa de actorie impreuna cu Constantin Morozan fiind profesorul artistei Corina Chiriac.

Intr-un interviu maestrul da o definiţie căutarilor umane : “Totdeauna a existat tendința oamenilor de a evada.

Depinde cum și în ce situație. Brâncuși, Enescu, nu au evadat?

Și mai e acel moldovean, Palade, care dacă rămânea aici, ar fi fost un simplu profesor de biologie la Urziceni, pe când așa, a luat Premiul Nobel.

Oamenii au încercat întotdeauna să evadeze din ceea ce este minor, ce nu-i satisface intelectual și spiritual. Au încercat să ajungă într-o altă lume, o altă sferă de înțelegere. Omul simte nevoia să fugă de banal “ .

 

 

 

 

2008: A decedat pictorul român Sabin Bălașa; (n. 17 iunie  1932, la Dobriceni, in Oltenia ).

 

 

 

 

 

 

Studii:

 

  • 1955, Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu, București, România

  • 1965, cursuri Academia de Limbă și Cultură Italiană Siena

  • 1966, cursuri Academia de Pictură din Perugia

La Iași  a realizat în intervalul 1968-1978 celebrele murale care înnobilează Sala Pașilor Pierduți a Universității Al. I. Cuza. Celebritatea pe care i-au adus-o muralele de la Iași și pentru care era considerat clasic înainte de a împlini 40 de ani, a determinat o adevărată vânătoare de Sabin Bălașa.

Mari colecționari din România, dar și din Europa și SUA, i-au dorit lucrările, crescând cotația acestora la valori amețitoare pentru artiști cu mai puțin noroc sau talent, puternicii epocii i-au comandat și i-au plătit două lucrări dedicate cuplului Ceaușescu (de altminteri, remarcabile ca valoare artistică

 
S-a stins din viață  la Spitalul Sfânta Maria din București în urma unui cancer pulmonar.
A fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași în data de 5 aprilie 2008.

 

 

 

2015: A decedat părintele arhidiacon Sebastian Barbu-Bucur, muzicolog, compozitor de muzică bizantină şi profesor.

 

 

 

 

 

 

 

A iniţiat şi coordonat, din anul 1989, Formaţia de Muzică Bizantină „Psalmodia” a Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti.

De asemenea, a întemeiat secţia de muzică psaltică la UNMB; (n. 1930).

 

 

 

 

1 APRILIE – ESTE  ZIUA PĂCĂLELILOR

 

 

 

 

 

Supranumita si Ziua Pacalelilor, 1 Aprilie este ziua in care fiecare dintre noi încercă să păcălească pe fiecare…

Ziua farselor  este  cunoscută, în cele mai multe țări europene, încă din secolul XVI.

Una din numeroasele explicații a acestei tradiții este aceea că în anul 1564 regele Carol al IX-lea al Franței a mutat serbarea Anului Nou de la data de 1 aprilie pe data de 1 ianuarie.

Întrucât de vechiul An Nou (1 aprilie) oamenii  obișnuiau să se împartă cadouri, s-a continuat împărțirea de cadouri și după anul 1564, dar sub forma de farse și glume nevinovate.

 Ziua de 1 Aprilie este un prilej foarte bun de distractie.  

Dupa cum spunea Mark Twain, “ziua de 1 aprilie este ziua in care ne amintim ce suntem in celelalte 364 de zile ale anului”. 

 Dupa altii, la originea acestei idei, a acestei zile de 1 Aprilie ar fi …

 Pacaleala lui Noe, care se pare ca si-a trimis porumbelul sa caute in mod gresit pamantul, dupa ce inundatia provocata de Potopul biblic  a inceput sa se retraga de pe uscat pe 1 aprilie. 

Cea mai veche referire la Ziua Pacalelilor pare a fi, potrivit Museum of Hoaxes, un fragment dintr-un poem flamand din 1539, in care un barbat si-ar fi pacalit servitorul, chiar intr-o zi de 1 aprilie.

Trecerea la calendarul gregorian

Francezii  sustin insa sus si tare ca ziua de 1 Aprilie s-a nascut la ei. Unii sunt de parere ca totul a pornit de la faptul ca multe popoare sarbatoreau venirea primaverii la aceasta data.

Mai exact, in Franţa pana in 1582 anul nou se sarbatorea timp de 8 zile incepand cu 25 martie si se termina pe 1 aprilie, dar tocmai in acel an s-a facut trecerea la calendarul gregorian si anul nou a fost mutat pe 1 ianuarie.

Datorita faptului ca informatia circula mult mai greu, unii oameni nu au aflat la timp despre aceasta schimbare a calendarului, iar altii au refuzat acest lucru si au continuat sa celebreze pe 1 aprilie noul an. Cei care sarbatoreau anul nou pe 1 aprilie, au fost numiti “poisson d’Avril” (peste de aprilie). 

Se pare ca toti cei care s-au aflat in aceasta situatie au fost socotiti drept fraieri de catre cei deschisi schimbarii, devenind in foarte scurt timp subiectul glumelor si al farselor.

 In timp, intreaga lume a trecut la noul calendar, dar nu s-a renuntat la ideea de farse facute celor apropiati, astfel incat in fiecare an, de 1 aprilie, au continuat cu aceste glume pe seama altora.

Ziua de 1 aprilie este recunoscuta ca fiind Ziua Pacalelilor in Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Spania, Italia, Portugalia, Suedia,  Norvegia, Germania si Franta.Traditia spune ca pacalelile trebuie facute pana la ora pranzului.

Pacalelile facute dupa ora pranzului, deci dupa ora 12, se spune ca aduc ghinion celui care pacaleste. De asemenea, casatoria nu este recomandata de 1 aprilie: se spune ca barbatul care se insoara de 1 aprilie va fi sub papuc toata viata.

Ziua Pacalelilor este astazi sarbatorita in Franta prin cadouri constand fie in felicitari cu pesti, fie in bomboane de ciocolata in forma de peste. Exista in Franta si o traditie de a prinde pe spatele celui pacalit un peste de hartie cu un ac cu gamalie. 

Almanahul de previziuni

In opinia altor  autori, istoria zilei de 1 Aprilie si a pacalelilor ar incepe in primii ani ai secolului XVII, cand niste astrologi au prevazut intr-un “Almanah de previziuni” decesul unor personalitati politice care le erau antipatice.

1 Aprilie la englezi

In ciuda datelor istorice, despre Ziua Pacalelilor se spune ca ar fi originara din Anglia. Aceasta zi a evoluat si a crescut in popularitate foarte rapid, deoarece pacalelile au reprezentat intotdeauna o reteta sigura de distractie.

Englezii au inceput sa sărbătoreasca “Ziua Păcălelilor” – “April Fools Day” de prin secolul al XVII-lea. Prima atestare istorica a fost făcuta de John Aubrey in 1686.

La noi, românii, farsele de 1 aprilie au devenit un obicei incepand cu secolul al XIX-lea, odata cu strangerea legaturilor cu tarile Europei apusene si in special cu Franta.

  

 

 

 

 

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/03/01/o-istorie-a-zilei-de-1-martie-video-3/

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas 2005;

  3. Articole Vlada Afteni.

  4. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

  5. http://ro.wikipedia.org/

  6. mediafax.ro;

  7. Istoria md.

  8. worldwideromania.com;

  9. Enciclopedia Romaniei.ro

  10. Calendar Crestin Ortodox.ro

  11. http://www.rador.ro/2019/04/01/calendarul-evenimentelor-1-aprilie

01/04/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

România nu are numai dreptul istoric, dar şi datoria faţă de Basarabia, de a revendica ju­deţele de peste Prut

 

Imagini pentru harta romaniei si a basarabiei

 

 

„Românii din Basarabia nu prezintă pentru noi numai un inte­res ideal, pentru că fac parte din aceeaşi naţiune.

Basarabia veacuri îndelungate a făcut parte integrantă din Moldova şi a trăit toată viaţa ei istorică împreună cu restul României.

Strămoşii basarabenilor au muncit, au luptat în cursul acestor veacuri, alături de românii din Regat.

Nu există un bulgăre de pământ din toată Moldova, în care să nu fie amestecată şi câte o fărâmitură din oasele basarabenilor şi care să nu fie stropit şi de o picătură din sângele lor.

Statul român, prin urmare, ca rezultat al evoluţiunii istorice la care au contribuit toate generaţiunile stinse, este zidit în colaborare cu strămoşii basarabenilor de astăzi.

Niciodată nu <mă> voi obosi să reamintesc acest fapt. Pentru că el afirmă dreptul istoric al Basarabiei asupra statului român.

Da, asupra statului român!

Cum am arătat şi în coloanele acestui jurnal, Basarabia n-a fost cucerită de la ţările române, ci Rusia, în alianţă cu aceste ţări, a emancipat o parte din Moldova, din vasalitate.

Acest fapt este recunoscut solemn în manifestul împăratului Alexandru I, şi în condica de legi a Imperiului Rus.

În momentul în care a fost născut un stat român, liber de legă­turile de vasalitate, Basarabia nemaiavînd nevoie de ocrotirea ru­sească, are dreptul să ceară să fie reunită cu „ţara-mumă”.

În această situaţie, România nu are numai dreptul istoric, dar şi datoria faţă de Basarabia, şi chiar faţă de Moldova întreagă, de a revendica ju­deţele de peste Prut, care făceau parte din vechea Moldovă.

Fiindcă nu mai au fiinţă acele condiţiuni care motivau şi justi­ficau „emanciparea” lor.

Drept şi datorie cu atât mai mari, cu cât răpirea judeţelor dună­rene în 1878, de asemeni în dispreţul alianţei între Rusia şi Româ­nia, a pus din nou toată problema în faţa tribunalului Istoriei. Ro­mânia n-a recunoscut atunci acest act şi şi-a rezervat intact drep­tul de revendicare.

Statul român, care a suferit această flagrantă violare a dreptu­lui din partea unui aliat, această dureroasă amputaţiune, are dato­ria nu numai faţă de poporul său, de a-şi încorda toate puterile pentru a-şi restabili înainte de toate integritatea fiinţei sale, dar şi faţă de provincia atât de mişeleşte răpită.

Răpirea Basarabiei, în aceste condiţii, este un fapt brutal, un abuz de forţă, fără nici o bază juridică: nu e nici cucerire, fiindcă n-am fost în război, nu e nici cesiune benevolă prin vreun tratat cu România.

De drept deci ea face încă parte din România, care nu dăduse sancţiunea ei, – nici nu avea dreptul să o dea. Constituţia noastră, în vigoare la 1878, declară categoric (art. 2): „teritoriul Ro­mâniei este inalienabil”.

Şi chiar o simplă rectificare de frontieră nu se poate face decât prin lege: „limitele statului nu pot fi schimbate sau rectificate decât în virtutea unei legi”, înstrăinarea a trei judeţe nu poate fi considerată numai ca „schimbare de limite”.

Deci, nu numai că de fapt nici un tratat consimţit de noi şi nici o lege n-au sancţionat anexarea Basarabiei, dar nici nu o puteau sancţiona după Constituţie, chiar dacă România o voia: poporul românesc din Basa­rabia ar fi în drept să tăgăduiască oricărui guvern, chiar voinţei unanime a restului ţării, dreptul de a dispune astfel de soarta lui şi de soarta generaţiilor viitoare.

Asemenea sancţiune ce ar fi fost dată de Corpurile Legiuitoare româneşti, ar fi ea însăşi un abuz de putere faţă de Basarabia.

Ar fi, de altfel, mai mult decât o laşă resemnare, o sinucidere şi pentru România însăşi.

Astfel au înţeles lucrurile Mihal Kogâlniceanu, ministrul de afa­ceri străine pe vremuri, şi Ioan Brătianu cel Mare. De aceea Româ­nia nu numai nu şi-a dat sancţiunea, dar a protestat solemn în faţa Europei împotriva actului de violenţă, a neruşinatului abuz de pu­tere, a cărui victimă a fost.

Basarabia, dar, nu poate servi ca obiect de trafic sau de compensaţiune pentru orice achiziţiuni de teritorii în altă parte.

O parte din naţiune, oricât de însemnată, nu poate vinde sau schimba o altă parte a naţiunii, oricât de mică, pentru nimic în lume.

Naţiunea poate suferi amputaţiuni violente, dar nu poate consimţi valabil la vivisecţiune pentru cine ştie ce avantaje, care, în cazul unei aseme­nea degradări morale, n-ar putea fi decît imaginare.

O naţiune vie nu-şi poate da consimţământul la asemenea ope­raţiuni.

Iar dacă şi-l dă, nu mai merită numele de naţiune, – nici nu mai merită să trăiască.

Dar nu numai Basarabia, Moldova orientală, ca o parte organi­că a naţiunii, poate invoca dreptul ei, de care nu poate dispune nici măcar statul român, dar chiar şi basarabenii, individual, au drep­turi peste care nimeni nu poate trece.

După legile noastre, un român, care şi-ar fi pierdut dreptul la cetăţenie, îl poate reclama oricând, şi acest drept nu-i poate fi refu­zat. E destul să renunţe la distincţiunile contrarii legilor române, dacă le-ar avea (art. 18, Cod. Civ.)

Acelaşi drept îl are şi prima generaţie ce s-ar naşte din români care ar fi pierdut calitatea lor de români, chiar înainte de naşterea copiilor lor.

În adevăr, art. 10 din C. Civ. dispune:

„Tot copilul născut în ţară străină din un român, care ar fi pier­dut calitatea sa de român, va redobândi totdeauna acea calitate, în­deplinind formalităţile prescrise de art. 18 (adică: ca şi românii care ar fi pierdut calitatea lor ei înşişi.)

Notaţi: „totdeauna”, – adică este un drept care nu poate fi pier­dut niciodată.

Dar în această situaţie se află aproape întreaga populaţie din cele trei judeţe răpite în 1878:

Cei ce au trecut peste vârsta de 38 ani, ei înşişi au fost născuţi români, şi au pierdut această calitate numai în urma anexiunii.

Iar cei mai tineri de 38 ani, evident, formează prima generaţie care poa­te invoca dispoziţia din art. 10.

Un veac înseamnă, la urma urmelor, atât de puţin în viaţa unei naţiuni, încât, chiar în Basarabia veche, foarte mulţi din generaţia mai bătrână de 50 ani, pot invoca acelaşi drept.

Aşadar, o parte însemnată din populaţia românească a Basara­biei are dreptul legal la cetăţenia românească. Basarabenii ne pot spune: istoriceşte şi legalmente avem aceleaşi drepturi asupra ţării româneşti, ea ne aparţine deopotrivă…

Cum dar s-ar putea admite traficul cu Basarabia în numele „idealului naţional”?

Nu! Nu „idealul naţional” poate duce la aseme­nea situaţie, ci renunţarea la idealul naţional, negaţiunea oricărui ideal.

Şi această crimă a fost săvârşită faţă de Basarabia şi faţă de naţiune, ca fiinţă vie, când România, împotriva cuvântului lăsat de M. Kogâlniceanu şi Ioan Brătianu – cel Mare, a fost aruncată în braţele Rusiei.

Am fost răsplătiţi de Sovietul din Petrograd…

Politica aceasta însă, oricare ar fi fost rezultatul imediat, nu putea decât să fie fatală pentru naţiunea noastră, fiindcă avea la bază mai mult decât o mare nedreptate istorică, mai mult decât ne­socotirea drepturilor sfinte ale unei părţi din pământul băştinaş ro­mânesc: trădarea de sine însăşi a unei naţiuni, violarea supremei legi morale, la care trebuie să se supună orice neam ce vrea să trăiască.

Istoria nu iartă asemenea trădări, fiindcă, prin ele înseşi, se dovedeşte lipsa de sănătate morală şi de vitalitate.

Din fericire, naţiunea nu poate fi învinuită, pentru un păcat al conducătorilor, săvârşit fără ştirea şi voia ei”.

 

 

Constantin STERE

28 octombrie 1917

 

Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXVIII

 

 

 

 

 ADDENDA

 

 

Constantin Stere, om politic, jurist, savant şi scriitor român

Constantin G. Stere sau Constantin Sterea (n. 1 iunie 1865, Ciripcău, județul Soroca, Basarabia – d. 26 iunie 1936, Bucov Prahova), om politic, jurist, savant și scriitor român.

 

În tinerețe, pentru participarea la mișcarea revoluționară narodnicistă din Rusia, Constantin Stere a fost condamnat de autoritățile țariste la ani grei de închisoare și surghiun în Siberia (1886-1892).

La întoarcere se stabilește la Iași unde-și face studiile la Facultatea de drept.

După ce şi-a afirmat concepţiile sale şi crezul său politic în Evenimentul literar, revistă în care a debutat ca publicist în 1893, la 14 martie 1901, Constantin Stere a fost numit profesor suplinitor la catedra de drept administrativ şi constituţional a facultăţii de drept din Iaşi, iar în 1903 a devenit profesor titular.

La 1897 susține teza de licență, la 1901 începe cariera de pedagog de la profesor suplinitor ca la 1913 să fie ales rector.

La 1916 își dă demisia și pleacă la București. Timp de 40 ani a desfășurat activitate publicistică remarcabilă find fondatorul și conducătorul revistei „Viața românească”, apărută la 1 martie 1906.

A făcut parte din partidul liberal, a înfiinţat partidul ţărănesc, a luptat pentru organizarea politică a ţărănimii. A militat pentru  reforma agrară şi votul universal.
A fost al doilea președinte al Sfatului Țării (2 aprilie – 25 noiembrie 1918), jucând un rol important în Unirea Basarabiei cu România

Sfîrşitul vieţii şi-l petrece retras şi izolat de frământarile politice la Bucov, judeţul Prahova.

Sensul retragerii lui Constantin Stere în conacul de la Bucov este în spiritul unei totale renunţări la mediul politic contemporan lui, de la care nu mai putea aştepta nimic.

 

 

 

01/04/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: