CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

România la sfârşitul Primului Război Mondial şi lupta împotriva pericolului bolşevizării.

Manifestaţie rusească la Iaşi în mai 1917

 

Bătălia Moldovei în războiul român antibolşevic

 

 

În Rusia, Țarul Nicolae al II-lea, cel ce deținea puterea absolută nu a înțeles cursul vremurilor, refuzând să lase ceva din prerogativele puterii, fapt care va accentua nemulțumirile și acestea vor răbufni din nou atunci când forțele represive se vor dovedi slăbite, respectiv în primăvara lui 1917.

În martie 1917 țarul este răsturnat și guvernul înlocuit cu cel condus de Kerenski, care s-a dovedit un om prea slab, unul care încerca să țină unitatea imperiului doar prin discursuri, dar fără a îndrăzni să ia vreo măsură.

Slăbiciunea imperiului și nehotărârea lui Kerenski au sporit anarhia, grupările și partidele reprezentând diferite curente căștigând aderență în rândul maselor dezamăgite de slăbiciunea primului ministru.

Acesta a ezitat de fiecare dată să ia vreo măsură, doar ținând discursuri și refuzând să acțIoneze, dând astfel frâu liber anarhiei de care au profitat cei care s-au organizat mai bine și erau mai hotărâți, chiar dacă erau în minoritate, respectiv maximaliștii lui Lenin, cunoscuți apoi sub numele de bolșevici.

Printr-o lovitură de stat ei preiau puterea prin forță, și reușesc tocmai datorită ezitărilor lui Kerenski, asta este povestea revoluției din octombrie, sau 7 noiembrie după noul calendar.

Bolșevicii cuceresc puterea doar în capitală, dar prin promisiuni extreme, promițând tuturor ceea ce-și doresc, și profitând de luptele și neînțelegerile dintre celelalte fracțiuni, reușesc să se mențină la putere în capitală, ba chiar să ducă un război civil sângeros pe care îl vor căștiga în cele din urmă.

Războiul civil din Rusia a durat aproximativ patru ani, la fel ca și primul război mondial, dar a produs un număr de victime, doar în Rusia, estimat la jumătate față de totalul victimelor din primul război mondial, care s-a desfășurat pe teatre de operațiuni aproape din întreaga lume.

 

 

 

Foto: Manifestaţie rusească în spatele frontului român, la Târgu-Ocna

 

 

 

Lenin a prmis tuturor ceea ce-și doreau, a promis pace și pământ, națiunilor din Rusia autodeterminare și chiar independență, respectiv dreptul de a deține singure de soarta lor, dar a fost cel mai mare ipocrit din istorie.

Nu a dorit nicio clipă să se țină de cuvânt, pe principiul că te faci frate cu dracul până treci puntea. Le-a promis tuturor ce doreau, pentru a-i face pe toți să lupte pentru soviete sau măcar de a-i menține neutri, iar ulterior și-a luat înapoi promisiunile.

A promis pace, dar a dus un război continuu pentru extinderea comunismului, chiar și după ce a căștigat războiul civil a invadat Polonia, a promis pământ pe care l-a luat înapoi mai târziu când era stăpân pe situație, asasinându-i sau deportându-i pe cei care refuzau colectivizarea, a dat autonomie altor popoare din imperiul rus doar pentru ca acestea să intre de bunăvoie în marea familie a sovietelor, iar acolo unde au refuzat a trimis armata roșie împotriva lor, ca și în Finlanda , Georgia, Ucraina sau Basarabia.

S-a debarasat de toți care i s-au alăturat, iar opera sa o fost continuată de Stalin. De exemplu, marinarii din Kronstadt, sediul flotei din Marea Baltică s-au răsculat în timpul revoluției, și-au ucis ofițerii aruncându-i în mare legați de mâini și de picioare în frunte cu comandantul flotei.

Seduși de promisiunile lui Lenin, i se alătură acestuia, luptând pentru cauza bolșevică.

Realizează în 1921 că au fost trași pe sfoară, că democrația propovădită de Lenin se transformase în cea mai crudă dictatură, și Lenin nu renunțase la acest mod de conducere deși războiul civil era în mare parte câștigat, lupte erau doar în Siberia și zonele limitrofe ale noului imperiu comunist.

Se revoltă și trec la luptă în martie, dar armata roșie îi atacă și traveresează gheața până la Kronstadt, unde după lupte grele sunt învinși și prizonierii executați, dreptatea roșie în acțiune.

Dar până atunci mai sunt multe evenimente, și cele de început ne privesc direct și pe noi. Am descris   tentativa de a bolșeviza România prin intermediul comisarului Rochal, cel care i-a răsculat pe marinarii din Kronstadt, precum și eșecul acestuia de a-l aresta pe Serbaceev, comandantul rus al trupelor ruse de pe frontul român, eșecul răsculării bazei ruse de a Socola, de lângă Iași, în mare parte bolșevizată, precum și pățania celor două trenuri cu bolșevici trimiși de la Odessa la Iași pentru a-l sprijini pe Rochal și bolșevicii de la Socola în scopul lor: arestarea sau executarea regelui Ferdinand, asasinarea guvernului român, ocuparea principalelor obiective și transformarea României în republica română bolșevică, care urma să se alăture marii familii bolșevice în drumul spre bolșevizarea întregii planete.

Dar, cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, am avut oameni puternici la momentul respectiv.

Dar și slabi, la ședința consiliului de miniștri dinaintea Crăciunului lui 1917, respectiv în noaptea dintre 21 și 22 decembrie, în Iașiul amenințat de trupele bolșevizate de la Socola, la o aruncătură de băț, cu bandele de rușii bolșevizați ce bântuiau devastând, omorând, jefuind și violând în spatele frontului abia ținut de trupele române deoarece rușii de pe front fraternizaseră cu inamicul, au fost miniștri care și-au dat demisia de frică, chiar și Take Ionescu.

Generalul Prezan, conducătorul armatei, îi propune regelui un plan de acțiune pe care acesta îl aprobă imediat. 

Prea puțini știu că acest plan a fost elaborat din timp de către Șeful Statului Major al generalului Prezan, maiorul Ion Antonescu, viitorul mareșal.

Scopul, înlăturarea pericolului bolșevic de pe teritoriul României prin mijloace militare, unica soluție rămasă.

Acest consiliu se desfășura imediat după încercarea de lovitură a lui Rochal împotriva lui Șerbaceev, unde acesta, împreună cu amanta sa Boga, comisarii Reisshohn al armatei a IV-a ruse, Rech și Hermann, toți evrei, au încercat arestarea lui Șerbaceev.

Există mai multe versiuni, dar cele mai multe converg asupra următoarei desfășurări a evenimentelor.

La 21 decembrie, la cererea lui Rochal și a celor veniți cu el, respectiv cei menționați mai sus, generalul Șerbaceev acceptă discuții cu aceștia la sediul său, o casă din Socola.

Șerbaceev nu prea avea încredere în soldații ruși din Socola, de aceea era păzit de o gardă de cazaci ucraineni, dar în apropiere era și o gardă de vânători români.

Discuțiile între comisari și general alături de oamenii săi de încredere sunt aprinse, cele două comisii se retrag în camere separate pentru deliberări.

Rochal ceruse predarea comenzii bolșevicilor, Șerbaceev refuzase. Doi comisari pleacă în Socola pentru a aduce soldați bolșevizați pentru sprijin, iar doi ofițeri bolșevici, Aksenov și Cornev, intră în camera lui Șerbaceev cu revolverele în mână pentru a-l aresta.

Imediat intervine garda ucraineană care îi dezarmează, apar românii care arestează toți bolșevicii și îi pun sub pază, în închisoare.

La scurtă vreme apar câțiva ofițeri ruși cu documente falsificate care cer să le fie predați prizonierii. Românii îi predau, aceștia sunt duși și au dispărut.

Și aici există mai multe versiuni, cea mai vehiculată fiind cea prin care au fost executați și îngropați în spatele casei care servea ca și sediu lui Șerbaceev.

Oricum, acest eveniment a fost folosit de către conducerea bolșevică pentru a acuza România de moartea lui Rochal.

Nu mă pot abține să nu mă gândesc ce ar fi ajuns Rochal dacă nu ar fi murit la Socola.

Era un tânăr fanatic bolșevic cu un mare viitor în față, răsculase marinarii din Kronstadt, ținuse discursuri la Odessa ca și trimis al lui Lenin, în drum spre Socola se oprise două zile la Chișinău unde a îndemnat bolșevicii să aresteze imediat Sfatul Țării și să proclame puterea sovietică în Basarabia, dar ordinele l-au purtat mai departe, la Socola, lângă Iași, spre un țel mai ambițios, în timp ce două garnituri de tren încărcate cu marinari ruși bolșevizați plecate de la Odessa se îndreptau spre Socola pentru a-l ajuta în tentativa sa de cucerire a puterii sovietice în România.

În interiorul Moldovei, bande bolșevice devastau țara, pe front rușii erau în mare parte bolșevizați, așteptau doar un semn pentru a se îndrepta împotriva dușmanilor de clasă, ceea ce vor face după puțin timp. Dacă Rochal ar fi așteptat celor două trenuri cu marinari bolșevizați de la Odessa, poate ar fi avut mai mari șanse să preia conducerea, iar României i-ar fi fost mult mai greu, poate chiar imposibil să stea în fața acestor forțe reunite.

La Socola erau circa trei mii de ruși, mare parte bolșevizați, în mod sigur dacă cele două trenuri soseau mai devreme, situația ar fi putut fi deosebit de dificil de gestionat. Dar Rochal s-a grăbit, și poate așa am scăpat, findcă abia după acest eveniment s-a ținut consiliul de miniștri care a decis intervenția împoriva rușilor.

Celor care ar încerca să conteste în orice fel legaliatatea sau moralitatea intervenției noastre împotriva trupelor ruse bolșevizate, trebuie să le spun faptul că după evenimentul Rochal, însuși Șerbacev a cerut în scris intervenția trupelor române împotriva Socolei, iar miniștrii Antantei s-au raliat și ei cerând guvernului român să intervină, chiar dacă inițial Brătianu ezitase spunând că astfel am intra în stare de război cu noua conducere rusă.

Dar situația era de așa natură că nu exista altă soluție, iar prima mișcare o făcuseră deja bolșevicii.

Aliații erau deosebit de îngrijorați deoarece în cazul în care reușea lovitura bolșevică, s-ar fi prăbușit total întregul front oriental, unde românii erau singura forță pe care se putea pune bază. Deci am luptat împotriva foștilor aliați cu aprobarea și binecuvântarea Antantei, a aliaților alături de care am intrat în război.

Imediat după episodul Rochal și Consiliul de Coroană din noaptea de 21 spre 22 decembrie, precum și cererile lui Scebaceev și ale miniștrilor aliați din România, tabăra bolșevizată de la Socola a început să fiarbă.

Comandantul român al garnizoanei Iași raportează faptul că bolșevicii au instalat tunuri îndreptate spre oraș pe dealul Aroneanu, dar le-a interceptat camioanele cu muniții.

Dinspre vest, de pe front, bolșevicii veneau spre Iași în bande dezorganizate, dar numeroase, iar dinspre est se raporta iminenta sosire a celor două trenuri cu marinari de la Odessa, ajutoarele preconizate să-l susțină pe Rochal. Brătianu comunică regelui hotărârea guvernului de a strivi rebeliunea rusă.

Prin prevederea generalului Prezan, în Iași se aflau două regimente de grăniceri, patru de vânători și două batalioane de voluntari ardeleni din care se constituise o nouă divizie, a 16-a, care în mai puțin de doi ani, sub comanda generalului Dănilă Papp, va lupta în războiul contra ungurilor lui Bela Kuhn până la Budapesta.

Serbaceev conta pe formațiunile de voluntari ucraineni, pe care el le considera sigure, deși comandanții militari români aveau unele îndoieli, care se vor dovedi ulterior justificate.

Tip de soldat bolşevic (schiţă de Stoica Dumitrescu)

În dimineața de 22 decembrie generalul Ștefan Ștefănescu înconjoară tabăra de la Socola cu regimentele 9 și 10 vânători și cu două batalioane din regimentul 1 grăniceri, strângând treptat cercul. Un detașament de ucraineni siguri este trimis în frunte, dar aceștia fraternizează cu bolșevicii de la primul contact.

Bănuielile comandanților români se dovediseră întemeiate. Formațiile românești continuă avansarea concentrică, strângând cercul.

La vederea zidului compact de baionete românești ce înaintau hotărât, cu pași grei și priviri crunte, susținuți de pe poziții de tunuri și mitraliere, întreg entuziasmul războinic al bolșevicilor s-a topit ca prin farmec.

Încercările sporadice de rezistență au fost domolite rapid. Românii îi culeg pe bolșevici din vagoane și barăci și îi conduc între baionete în mijlocul câmpiei, unde se trece la dezarmarea lor. Majoritatea au fost mânați încă din acea noapte, ca pe o turmă, în vagoane, și sub paza santinelelor române, expediați peste Prut și peste Nistru.

Aceeași soartă au avut-o și batalioanele de la Odessa ale lui Rochal. Așteptându-se să fie primiți de frații lor bolșevici la Socola, marinarii s-au văzut înconjurați de soldați români cu tunurile și mitralierele îndreptate spre ei, surprinderea lor a fost totală. Au fost dezarmați și expediați pe urmele celorlalți. Iașiul, capitala română de război, era salvat.

Dar mai era problema frontului, a rușilor bolșevizați de acolo. Debandada și bolșevismul pătrunsese și acolo în mare măsură, ofițerii fuseseră degradați, batjocoriți, unii uciși de turma fără stăpân. Vechi comandanți de divizii, generali și colonei erau puși să muncească la bucătărie, la cazan, pentru a găti hrana soldaților bolșevici.

Nu toți rușii s-au bolșevizat, unii au reușit să fugă și să se pună sub protecția trupelor române, mare parte ofițeri. După expulzarea bolșevicilor, majoritatatea au plecat în Rusia, în sudul Ucrainei, alăturându-se armatei generalului alb Denikin.

Alții, care aveau posibilități materiale, au plecat în Occident, dar au fost mulți care au rămas în România, ca și cetățeni români. Dar marea masă, în acea vreme, era formată din oameni fără căpătâi, cărora anarhia din diviziile ruse le convenea de minune.

O masă ușor de manipulat și condus de comisarii bolșevici care aveau ascendent asupra lor, dar nici ei nu îi puteau controla pe deplin. Jafuri, crime, violuri, incendieri, toate împotriva populației române din spatele frontului. Bande fără căpătâi, împotriva cărora jandarmii români, reduși ca și număr, se dovedeau neputincioși.

Floarea tineretului român, luptătorii, erau concentrați în diviziile care încercau să țină un front, atâția câți rămăseseră după luptele crunte din vara lui 1917, la Mărăști, Oituz sau Mărășești.

Problema era deosebit de gravă, un milion de ruși fără căpătâi bântuiau țara sau fraternizau pe front cu germanii și austro-ungarii, care trăgeau maxim de foloase din disoluția armatei ruse.

Chiar în timpul bătăliilor din vară, la Mărășești și Oituz, ofițerii români își amintesc de precizia tirurilor germane, direct asupra obiectivelor și căilor de aprovizionare, toate pe baza informațiilor și hărților vândute de ruși germanilor pe băutură în cursul acestor fraternizări. Prizonierii germani au confirmat bănuielile românilor.

Generalul Prezan, pe baza planurilor elaborate de Șeful său de Stat Major, maiorul Ion Antonescu, a luat măsurile preconizate.

În spatele fiecărei grupări de trupe rusești de pe front a dispus o trupă română, deși net inferioară numeric.

Sectoarelor românești de pe front li s-a cerut să fie gata în orice moment să-și extindă acoperirea și asupra celor rusești, în eventualitatea în care aceștia vor părăsi frontul, cum au făcut-o în nenumărate cazuri în timpul luptelor de la Mărășești.

Românii erau net inferiori numeric, dar compensau prin disciplină, ardoarea patriotică și ura față de fostul aliat care i-a trădat de nenumărate ori, iar acum s-a întors pe față împotriva lor.

Ordinele sunt clare, la fel ca și dispozițiile lui Serbaceev, care între timp a fost declarat de către Lenin dușman al poporului și pus în afara legii.

Niciun soldat rus nu părăsește frontul înarmat, dar rușii bolșevizați nu-l mai recunosc pe Serbaceev comandant.

Indiferent, zeci de mii de ruși hălăduie în spatele frontului jefuind totul.

Armata română începe să acționeze, arestând și dezarmând bandele fără căpătâi, apoi expediindu-i dincolo de Prut.

Dar dezertările în masă se înmulțesc, tot mai mulți fug de pe front îngroșând rândurile bandelor. Se ajunge ca regimente și divizii întregi să părăsească înarmate frontul.

Dar românii veghează și acționează la ordinele ofițerilor cărora le sunt dezlegate mâinile prin directivele generalului Prezan. Și o vor face hotărât și decisiv, salvând România din nou.

Câteva companii române puneau pe fugă regimente ruse, câteva regimente înfrângeau și dezarmau batalioane întregi. Generalul german von Morgen povestește că vorbind cu un general rus pe linia frontului, acesta i-a spus, arătându-i soldații ruși din jurul său: “cu câteva luni înainte încă erau lei, astăzi sunt curci fricoase, când apare o patrulă română de doi oameni, o sută de ruși o rup la fugă”.

Deși în majoritatea cazurilor dezarmarea a decurs pașnic, au fost zone în care s-au dat adevărate bătălii, cu dueluri de artilerie și lupte la baionetă, cu nimic mai prejos decât luptele din războiul mondial.

Culmea, poate un caz unic în istorie, între aliați sau foști aliați, dar în fața frontului, sub privirile inamicului comun. Iată câteva puncte în care au avut loc astfel de lupte.

 

Bătălia pentru Galați

 

A fost cea mai grea și mai cumplită luptă din campania armatei române pentru scoaterea bolșevicilor din țară.

Efectivele angajate, disproporția forțelor, faptul că Galațiul era la un moment dat total înconjurat atât de trupele ruse ce încercau să treacă dinspre vest, dar și de cele care le veneau în ajutor dinspre est, din Basarabia, de asemenea elementele rusești aflate în oraș care au intrat în luptă, fac din această bătălie un punct crucial, o dovadă de necontestat a eroismului românesc, o luptă cu nimic mai prejos decât alte bătălii importante ale neamului nostru.

Este cu atât mai trist cu cât această bătălie este total necunoscută publicului larg, deși aici românii au luptat unul contra zece și au ieșit biruitori.

La fel ca și alte bătălii necunoscute și uitate, cum ar fi cele de la Șeragul și Kuitun din Siberia , românii s-au acoperit de glorie învingând prin dârzenie și spirit de sacrificiu forțe net superioare, contraatacând la baionetă și obținând victoria acolo unde orice analist militar ar fi pariat pe partea adversă.

Dar românul s-a dovedit mai tare decât orice pronostic, a luptat și a învins.

Ca și exemplu a marii probleme ivite aici, o armată întreagă rusească (a VI-a) a părăsit frontul, rămâne pe loc o singură divizie românească care să ocupe o întindere de front înainte ocupată de șase divizii ruse. Regimentul 5 infanterie ocupă pozițiile diviziilor 30 și 40 ruse.

Două plutoane din regimentul 21 ocupă pozițiile deținute mai înainte de regimentul 136 rus. Pe lângă asta, asigurarea frontului, era necesară lupta împotriva fostului aliat devenit inamic, iar asta cerea trupe și forțe puternice, mitraliere și tunuri.

De unde, cum putea lupta armata română atât pe front cât și în interior împotriva fostului aliat? Pare imposibil, dar imposibilul a fost realizat atunci de armata română.

 

 

 

 

Desfăşurarea bătăliei de la Galaţi (ianuarie 1918)

La Galați, comandorul de marină Niculescu Rizea și colonelul Bădescu au reușit imposibilul, au apărat orașul contra unei armate ruse ce dorea să treacă spre est, ajutată de forțe bolșevice ce le veneau în ajutor dinspre est, din Basarabia, concomitent, trupele române trebuiau să mențină un front părăsit de o armată rusă contra germanilor. Deznodământul, la fel ca și întreaga bătălie, este poate unic în analele războaielor.

O mână de oameni rămași pe poziție contraatacă la baionetă punând pe fugă forțe infinit superioare, forțând capitularea adversarilor, regimentrele 34 și 36, brigada a 9-a de artilerie siberiană, o baterie din divizia a 10-a siberiană și coloana statului major al diviziei și 60 de tunuri, toate capitulează în fața românilor.

Majoritatea regimentelor 33 și 35 au trecut linia frontului și s-au predat germanilor (peste 3000 de oameni), spre marea surpriză a acestora, cărora nu le venea să creadă la ce erau martori: în fața frontului, două armate aliate se bat pe viață și pe moarte și învinșii li se predau lor în masă.

În mod sigur, este ceva unic în analele războaielor. Și este o bătălie, poate singura din primul război mondial în România, în care românii au folosit trupele terestre, aviația și marina concomitent.

 

 

 

Monumentul eroilor marinari de la Galaţi, astăzi dispărut

 

 

Întreaga descriere a bătăliei pentru Galați este disponibilă laPrimele lupte cu bolşevicii și pe siteul Din şi despre Galaţi. Este mare păcat și o mare neglijență sau ignoranță faptul că nu a fost restabilită placa memorială din perioada interbelică care reamintea despre dramatismul acestor lupte.

Sau poate liderii politici nu sunt interesați de restabilirea adevărului istoric.

Dacă este așa, este rolul opiniei publice să le reamintească, iar asta depinde de fiecare cititor.

 

Lupta de la Pașcani

 

O altă localitate în care dezarmarea rușilor s-a soldat cu o adevărată bătălie a fost Pașcaniul. Armata a 4-a rusă părăsește în debandadă frontul din munții Neamțului și se apropie de linia Roman – Pașcani, păzită de divizia a 7-a română.

Cam acesta era în general raportul de forțe, o armată rusă contra unei divizii române. Ordinele românilor erau clare, sub nicio formă bolșevicii nu puteau trece spre Iași, ci trebuiau dezarmați și expediați peste Prut prin nord.

 

 

 

Teatrul luptelor între ruşi şi români în regiunea 

Roman – Paşcani – Fălticeni

 

 

 

Trupele corpului 2 rus, diviziile 26 și 84, vor să forțeze trecera pe la Pașcani și se adună între Moldova și Siret, cu intenția de a face joncțiunea cu corpul 18 rus din Bucovina și să pornească într-o acțiune concentrată spre Iași.

La Timișești, vânătorii de munte, trupă abia constituită în timpul retragerii din toamna lui 1916, dar care s-a acoperit de glorie la Oituz în vara lui 1917, îi atacă la baionetă și îi dezarmează pe rușii care amenințau să ocupe instalațiile de apă ale Iașiului.

Această armă nouă în armata română, vânătorii de munte, și-au dovedit vitejia încă din zorii existenței sale, iar viitorul o vor consacra ca și trupă de elită, în al doilea război mondial, sub ordinele unor generali de legendă ca și Mociulshi, Dumitrache sau Avramescu, în Bucovina, Crimeea, Caucaz sau munții Tatra. Și astăzi, trupele de vânători de munte reprezintă elita armatei române, lucru demonstrat inclusiv în Afghanistan.

Regimentul 16 Suceava ocupă poziții la Miroslăvești și Brătești, cu avanposturi la Soci, Moțca, Gâstești și Pașcani, cu rolul de a interzice trecerea rușilor spre Pașcani.

La 25 ianuarie 1918 o coloană rusească venind de la Cristești se apropie de Soci. Maiorul Butnariu, comandantul batalionului 2, le iese înainte pentru a-i convinge să depună armele, conform ordinului lui Scerbaceev. Pe când parlamenta este împușcat din spate.

Câtă ticăloșie din partea unor trupe până de curând aliate, trebuie să ne amintim că solii, parlamentarii, erau respectați în evul mediu chiar și de către tătari. Dar nu de rușii bolșevici în anul 1918.

În același timp, compania a 7-a din același batalion este atacată din spate cu focuri de armă și mitralieră. Trupele ruse trec la atac pe toată linia, la ora 1 p.m. intră în acțiune și artileria lor. Artileria română răspunde eficient și precis.

Trebuie menționate diferențele mari care au favorizat trupele noastre în decursul acestor lupte.

Deși net inferiori numeric și material, românii aveau avantajul moral, erau o trupă disciplinată, motivată puternic de faptul că militarii își apărau căminele și știau ce soartă îi aștepta pe părinții și frații lor dacă ei pierdeau.

Mai erau motivați și de ura puternică față de acești foști aliați și față de acțiunile lor de brigandaj, erau dornici să răzbune umilințele și trădările aliatului care de multe ori s-a purtat ca și cel mai feroce dușman.

Și erau experimentați după un an și jumătate de război, în care au ajuns să se bată de la egal la egal cu cei mai buni soldați din lume și să învingă. De cealaltă parte, revoluția topise orice urmă de disciplină.

Soldații nu respectau ordinele, se revoltau, erau ca o masă atavică care devenise conștientă de puterea ei după ce eliminase corpul ofițeresc cu experiență.

Noii comandanți erau ignoranți în toate domeniile inclusiv în cel militar, erau ridicați de soldați din rândurile lor, așa cum erau ridicați, tot așa erau dați jos, deci autoritatea lor era nulă, la fel și disciplina ce o puteau impune.

La fel în cazul artileriei, o armă de elită pe timpul țarului. Lipsită de vechii ofițeri, era acum deservită de mujici, iar cei ce comandau tragerea erau la fel de nepricepuți ca și cei ce mânuiau acum tunurile.

Cum ar putea să regleze tragerea cineva care este total ignorant la calcule matematice, tabele și alte lucruri cerute de pregătirea de artilerist? Gândiți-vă că în acele vremuri erau comisari bolșevici care nu ştiau să scrie şi să citească,responsabili de batalioane sau divizii!

În cealaltă parte, artileria română își căștigase experiența în tirurile de baraj de la Mărăști sau Mărășești, acolo unde au ajuns să tragă cu precizie la cincizeci de metri în fața tranșeelor românești secerând valuri după valuri de germani atacatori. Diferențele erau enorme, iar simpla superioritate numerică și tehnică inamică nu aveau cum să le estompeze.

Ca de atâtea ori în istorie, s-a dovedit că o trupă redusă numeric, dar pregătită și motivată puternic poate câștiga o bătălie, invers nu prea se cunosc cazuri.

Așa a fost și la Pașcani. Precizia tunurilor românești este desăvârșită, a celor rusești dezastruoasă. Trupele ruse de la sud-est de Soci sunt împrăștiate și fug în debandadă, în curând sunt încadrate bateriile ruse, care încetează tragerea, înhamă tunurile și fug spre Boureni urmărite de salvele noastre.

Încearcă să le pună pe poziție pe șoseaua Roman – Cristești, dar sunt prinse din nou sub focurile artileriei noastre, apoi fug la Cristești.

Între timp pornește la atac infanteria regimentului 16 român, batalionul 2 întărit cu o companie din batalionul 1 ocupă Soci, apoi Boureni și capturează o coloană de ruși care nu apucase să fugă, o pune sub pază la Boureni și continuă avansarea.

Batalionul 3 atacă trupele ruse din tranșee la Sodomeni, înconjoară satul și îi silește să capituleze. Rușii se retrag în dezordine spre nord, către Drăgășani, Ciumulești și Fălticeni, urmărite de românii care îi ajung și îi capturează.

În urma victoriei românești, încep să se prezinte pentru a fi dezarmate unități complete, regimentul 104 cu 5 mitraliere, regimentele 335 și 336. Divizia 26 rusă trimite o delegație la Timișești pentru a depune armele și să fie lăsați să plece în Rusia.

Niciunul dintre parlamentarii ruși nu a fost maltratat, deși ei l-au ucis pe maiorul Butnaru.

Doar au fost dezarmați și îndrumați pe traseul stabilit spre nordul Basarabiei.

 

Lupta de la Spătărești

 

O parte a trupelor ce se retrag dinspre Cristești, împreună cu alte trupe din corpul 2 rus, aproximativ 10000 de oameni cu 100 de tunuri, înaintează spre Fălticeni pentru a-și croi drum prin sudul Bucovinei. Apropierea lor constituia un pericol iminent pentru orașul Fălticeni, unde se afla batalionul 2 din regimentul 1 grăniceri, aproximativ 500 de oameni.

Batalionul  iese în față, ocupând poziții la Spătărești, călare pe direcția Soldănești – Ciumulești – Fântâna Mare – Bogdănești, interceptând drumul spre Baia și Cornul Luncii. Două companii din batalionul al 3-lea prelungesc cele două aripi la dreapta și la stânga, mai adăugându-se un escadron de cavalerie pentru recunoașteri.

 

 

 

Foto: Tranşee pe front părăsite de ruşi

 

 

27 ianuarie 1918, ora 10 a.m., o delegație a comandantului rus se prezintă la Fălticeni colonelului Rădulescu, comandantul regimentului 2 grăniceri, somându-l să lase rușilor drum liber spre Suceava, altfel își vor dechide drum cu forța și își declină orice răspundere față de pagubele ce le va suferi orașul și populația.

Li se răspunde cu invitația de a reveni în cantonamentele lor sau să depună armele, imputându-li-se devastările produse prin sate, tăierea liniilor telefonice și atacarea posturilor române.

Sunt conduși printre liniile române înapoi spre tabăra rusă, acolo se decide atacarea românilor pentru a forța trecerea.

La 11.30 patrule ruse de cavalerie și infanterie iau contact cu patrulele noastre, un sfert de oră mai târziu capul coloanei ruse de atac apare pe șoseaua Fălticeni – Ciumulești, ieșind din Dumbrăvița.

Ai noștri trag focuri de avertisment, rușii ripostează trăgând în plin. Românii ripostează cu mitraliere. Începe bombardamentul rus de artilerie, dar lipsit total de precizie, din motivele explicate mai sus, din trei sute de proiectile niciunul nu a atins orașul.

Totuși, sub acoperirea tragerilor, rușii se desfășoară în valuri de atac, lanțuri de trăgători, la o distanță de 1500 de metri de pozițiile române și avansează precaut până la 200 de metri, pe trei valuri de atac.

Românii sunt dispuși pe singură linie rarefiată, dar ripostează cu focuri de arme individuale. Rușii pornesc la atac, superioritatea lor este evidentă. Românii trag cu sete, apoi contraatacă la baionetă, o linie rarefiată, subțire, contra a trei valuri inamice. Totuși, minunea se produce, rușii sunt respinși și dați înapoi de impetuozitatea contraatacului român.

Rând pe rând, patru atacuri sunt respinse și contraatacate la baionetă. Câmpul din față este plin de cadavrele rușilor.

 

 

 

 

 

Foto: Monumentul comemorativ de la Fălticeni al luptei de la Spătăreşti, astăzi dispărut

 

 

O mică paranteză se impune aici. A fost universal recunoscut de către toți generalii și experții militari străini care au fost pe frontul românesc în primul război mondial, că soldatul român era un soldat bun, rezistent, deprins cu asprimile frontului, ascultător al ordinelor superiorilor, avea încredere în ei și îi urma în luptă, mai ales pe cei care se dovedeau demni de a-l conduce, care luptau cot la cot cu el.

Soldații români erau în marea majoritate țărani, oameni ai plugului, căliți în lupta cu natura și rezistenți prin constituția lor.

Aveau atuuri care s-au dovedit că erau decisive atunci când comandanții lor știau să le folosească.

De exemplu, erau foarte pricepuți la aruncarea cu greanada, reușeau să arunce grenadele cu precizie la distanțe apreciabile, puteau arunca o grenadă direct în tranșeele dușmane de la o distanță mult mai mare decât ar fi reușit alții.

Explicația era simplă, soldații țărani români erau obișnuiți să arunce cu pietre.

Iar atunci când li s-au dat grenade pe mână, le-au transformat în arme de temut.

Un alt aspect, aceiași soldați erau căliți în trânta voinicească, lupta corp la corp. Pentru ei a fost foarte ușor să adapteze această luptă în momentul în care li s-a dat în mână o pușcă care avea o baionetă la capăt. Astfel, au ajuns de temut în aceste lupte la baionetă, chiar generali occidentali spuneau că românii sunt imbatabili în lupta la baionetă.

Și așa și era, regimente austriece și germane s-au topit în lupta corp la corp cu trupele române, atunci când ajungeau față în față și artileria sau mitralierele nu-i mai puteau susține nici pe unii, nici pe alții, de teama de a nu trage în proprii oameni.

În momentul în care se ajungea la lupta corp la corp, chiar dacă românii erau inferiori numeric, deznodământul era clar, victoria era a noastră.

Nu degeaba românii preferau lupta împotriva regimentelor bavareze, elita Germaniei, motivând că acestea “aveau ambiț la baionetă”.

Din memoriile ofițerilor români desprind una singură, la Cireșoaia, în fața rețelelor de sârmă ghimpată ce protejau tranșeele inamice, soldații se rugau de ofițeri să transmită artileriei să taie o cale prin sârma ghimpată până la tranșee, chiar dacă nu vor face să tacă mitralierele, dar “noi să putem ajunge la tranșee, după aceea lăsați pe noi, dom locotenent!”.

Acesta era moralul și ardoarea soldatului român care prin lupta și jertfa lui va realiza România Mare!

Acum, la Spătărești, o mână din acești soldați lupta împotriva unui inamic net superior care ataca pe trei linii și pe care l-a respins și contraatacat de patru ori, punându-l pe fugă. Este de mirare?

Eu zic că nu. Întotdeauna în decursul istoriei noastre, cu spatele la zid, soldatul român a dat dovezi că este pe același nivel calitativ cu oricare din lume, nu degeaba României i se recunoaște de către toți factorii imparțiali înaltele tradiții și capabilități militare.

Revenind la Spătărești, după bătaia mâncată, spre seară se prezintă comandantului regimentului român o delegație rusă condusă de soldatul Selepin, comandantul ales al corpului 2 de armată rus, împreună cu șeful său de stat major, măcelarul evreu Moina Podolschi, ca să vedeți de cine era condus un corp de armată rus.

Ei cer să li se lase liberă retragerea spre Cornul Luncii, comandantul român cere predarea armamentului și muniției.

Tratativele se prelungesc până dimineața, la ora 7.30 apar trupe ruse care anunță capitularea, în final și delegația acceptă predarea.

Între timp, în cursul nopții, operațiunile militare continuă. Un batalion românesc din regimentul 16 care urmărea și dezarma rușii întâlniți în cale a ocupat Ciumuleștii și a instalat pe un deal o baterie din regimentul 25 care îl însoțea.

Dimineața, la ora 7.30, această baterie deschidea focul asupra satelor Bogdănești, Dumbrăvița, Camarzani și a șoselelor de legătură pline de trupe rusești, infanteria pornește la atac, rezultă o debandadă totală în rândul bolșevicilor.

Artileria rusă încearcă să fugă spre Bucovina, dar sunt capturate de plutoanele de grăniceri de la Mălini și Cornul Luncii.

Infanteria se împrăștie și încearcă să fugă, dar majoritatea sunt capturați de trupele române.

Dezarmarea rușilor a ținut cinci zile, s-au luat 4000 de puști, 74 de mitraliere, 84 de tunuri, 158 de chesoane etc. Soldații dezarmați sunt îmbarcați în trenuri și expediați prin Dorohoi în nordul Basarabiei.

Am avut 14 morți, 28 răniți grav și 55 ușor. Rușii au avut între 150 și 200 de morți (80 vor fi îngropați de către români) și între 400 și 500 de răniți.

 

 

Lupta de la Mihăileni

 

 

Corpurile 18 și 40 din armata a 8-a rusă părăsesc în masă frontul bucovinean și se adună în jurul târgului Siret pentru a trece în Rusia prin județul Dorohoi, anunțâd că vor forța trecerea dacă se va încerca dezarmarea lor.

Comandantul diviziei a 9-a române încearcă să-i convingă să se supună dispozițiilor.

Dar rușii, conștienți de superioritatea lor, forțează trecerea peste linia Mamornița – Tereblecea, păzită de regimentul 34. Rușii aveau și un ascendent, ei capturînd o companie română cu 7 ofițeri și 215 soldați care negociau cu ei. Ulterior, aceștia vor fi eliberați de trupele din regimentul 40.

În consecință, comandantul diviziei române constituie două detașamente formate din trupe combinate, cu scopul de a-i opri și dezarma pe ruși.

Detașamentul Constantinescu Arghir, constituit din 2 batalioane din regimentul 35, un batalion din regimentul 9 vânători și o baterie de obuziere ocupă orășelul Mihăileni, în fața orașului Siret, unde e un mare centru de trupe ruse cu atitudine agresivă.

Rușii vin și cer cale liberă, românii ocupă poziții de luptă, cu centrul la Mihăileni și aripile la Sinăuții de Sus și Sinăuții de Jos, bateria de artilerie la podul peste Molnița, în fața Mihăilenilor.

 

 

 

 

 

Rușii apar la amiază și ocupă Gherbănuții, în fața Mihăilenilor, cu două regimente din divizia 23 și artilerie, alte 4 regimente din divizia 26 sunt la Siret.

Batalionul de vânători de la Sinăuții de Sus începe seara înaintarea spre Gherbănuți, dar e atacat din față și de pe flanc, de la Tereblecea, de forțe superioare și revine la punctul de plecare.

Aripa stângă, de la Sinăuții de Jos, este atacată și ea de forțe superioare în cursul nopții și silită să se retragă cu 2-300 de metri până primește întăriri.

A doua zi, la 4 dimineața, rușii atacă cu forțe masive linia Sinăuții de Sus – Tereblecea spre Mihăileni. Bateria română de obuziere și o baterie de tunuri proaspăt sosite trag asupra coiloanelor ce vin de la Siret spre Sinăuții de Sus, iar două batalioane române de infanterie atacă înălțimile deasupra Sinăuților de Sus unde apăruseră trupe rusești ce amenințau să învăluie flancul nostru drept. Începe să tragă și artileria rusească.

Pe la 9 dimineața, lupta devine deosebit de violentă, rușii luptând cu îndârjire. Dar tirul nostru de artilerie este foarte precis și contraatacul român la baionetă obține decizia, pe la 10.30 rușii cedează și se retrag spre Gherbăuți.

Românii nu slăbesc ritmul urmăririi, fuga rușilor se transformă în panică, unii se predau, retragerea se transformă în fugă dezordonată.

Am avut 14 morți și 57 de răniți dintre care 3 ofițeri, pierderile rușilor au fost enorme. S-a trecut la dezarmarea celor capturați, cu ajutorul unor elemente ucrainene aliate, credincioase lui Scerbaceev.

O parte din corpul al 18-lea rus, în frunte cu comandantul Sitin, a trecut frontul și s-a predat austriecilor.

Un medic român, transilvănean în armata austro-ungară din Bucovina, Dominic Stanca, povestește despre surprinderea sa la auzul bătăliei și tunurilor din spatele frontului român, apoi despre rușii disperați care veneau în masă să se predea austriecilor.

Astfel, la sfârșitul lui ianuarie, întreaga Moldovă până la Prut era curățată de cei peste un milion de ruși ce amenințau existența statului român.

Este cu atât mai remarcabilă acțiunea și reușita ei, cu cât trupele române, atâtea câte erau ele, mențineau și o linie de front, chiar dacă armistițiul era în vigoare, mai mult, o parte din trupele române trecuseră în Basarabia la chemarea Sfatului Țării pentru a salva provincia de pericolul bolșevic al bandelor fără căpătâi, pericol comun pe ambele maluri ale Prutului .

Rezultatul imediat al dezarmării rușilor a fost faptul că Lenin rupe relațiile diplomatice cu România, Troțki anunțând acest lucru la 26 ianuarie 1918, dar și confiscarea Tezaurului depus la Moscova și scoaterea în afara legii a dușmanului poporului, generalul Scerbaceev.

Consiliul comisarilor poporului ia asupra lui toată răspunderea pentru conservarea acestui fond, a tezaurului, care va trebui remis în mâinile poporului român.

Oricum, odată cu victoria bolșevicilor, tezaurul nostru era pierdut, ca dovadă că nu ni s-a înapoiat niciodată, nici după 23 august 1944, când aveam și noi ceea ce se numea regim popular democratic în limba de lemn a politrucilor.

Tezaurul nostru a fost cheltuit de Lenin și Stalin pentru proiectele lor de răspândire a revoluției proletare mondiale.

Ca și o concluzie, de pe urma acestor evenimente din România și Basarabia, istoricii ar putea trage unele concluzii deosebit de interesante. De exemplu, ce s-ar fi ales din puterea bolșevică a lui Lenin dacă opozanții săi ar fi dispus de o singură divizie pregătită și disciplinată în fața capitalei și ar fi avut și tăria să o folosească?

Mai târziu, în Siberia, în decursul luptelor dintre bolșevici și rușii albi ai lui Kolceak, ofițerii ruși își exprimau admirația față de disciplina și curajul batalioanelor de ardeleni și bucovineni, spunând că dacă ar fi avut două astfel de divizii, ar fi fost deja la Moscova și regimul lui Lenin ar fi fost de domeniul trecutului.

Iar ce s-ar fi întâmplat dacă intervenția română în decembrie 1917 și ianuarie 1918 ar fi fost ezitantă și s-ar fi terminat nedecis?

Avem exemplul Finlandei, unde bolșevicii au apucat să se organizeze în 1918 (e adevărat, existau suficienți bolșevici finlandezi, nu numai ruși) și a fost nevoie de un sângeros război civil pentru ca Finlanda să existe ca și stat independent .

În concluzie, prin această mișcare și intervenție, statul român a fost salvat, dar practic a fost salvată întreaga Europă Centrală, soldații care i-au alungat pe bolșevicii ruși vor zdrobi anul următor bolșevismul maghiar și vor fi stavilă vestului, umăr la umăr cu Polonia și Finlanda, cordonul sanitar care a menținut comunismul în afara Europei întreaga perioadă interbelică.

Este greu de imaginat, dar am început războiul împotriva austro-ungarilor, l-am continuat și împotriva germanilor, bulgarilor și turcilor, pentru ca mai apoi să luptăm împotriva rușilor, foștii aliați, iar mai târziu împotriva ucrainenilor și ungurilor.

Nu degeaba i s-a spus Marele Război, al tuturor împotriva tuturor, pentru că pentru noi așa a fost. 

 

 

Bibliografie:

 

Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României (1916-1919), ediţia a doua, 1934
Ştefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa, Iaşi, 2001
Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru – Testament pentru urmaşi, Editura Hyperion, Chişinău, 1991
Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura Eminescu, 1995
Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2000         

     

Publicat de Negrea Cristian  

30/03/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ZIUA DE 30 MARTIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

 

 

 

 

 

 

 

 

Ziua de 30 martie în istoria noastră

 

 

 

 

 

 

 

1392: Prima atestare intr-un document intern a orașului Roman, în timpul lui Roman I Mușat al Moldovei.

 

 

 

 

Imagini pentru roman muşat photos

 

 

Roman I, numit  de unii istorici Roman Mușat, a fost domn al Moldovei după moartea fratelui său Petru al II-lea, urcând pe tron cândva în intervalul decembrie 1391 – martie 1392, sfârșitul domniei sale fiind în decembrie 1394. A fost fiul voievodului Costea și al Mușatei.

Primele mențiuni referitoare la orasul Roman le găsim în Letopisețul Novgorodului, datat în jurul anului 1387 şi în cronica lui Nestor.

Se apreciază că numele acestui oraș a fost preluat de la Roman I Mușat, considerat întemeietorul orașului.

Romanul a fost de-a lungul istoriei sale unul din cele mai importante centre urbane ale Moldovei, fiind un oraş cosmopolit datoritǎ prezenţei mai multor grupuri etnice, cuprinzând, pe langă comunitatea româneasca, comunităţi importante de armeni, evrei şi o importantă comunitate catolică.

 Distrus în mare parte în 1467, în timpul campaniei lui Matei Corvin în Moldova, a fost refăcut de Ştefan cel Mare.

 

 

1633: S-a născut cronicarul moldovean Miron Costin, cea mai însemnată personalitate a literaturii române din Moldova secolului al XVII-lea; (d. 1691).

 

 

 

 

Imagini pentru miron costin photos

 

 

Erudit, poliglot și conștient de rolul culturii în evoluția ţării, Costin a trecut în eternitate lăsând posterității o operă valoroasă atât din perspectivă istorică documentară, cât și din punct de vedere literar.

Activitatea dregătorului, a diplomatului, se remarcă prin patriotism și ură împotriva asupritorilor nației sale, experiența luptătorului împletindu-se cu cea a  scriitorului deschizător de drumuri în literatura română.

 

Intre operele sale importante se numără :

 

– Viața Lumii

– Letopisețul Țării Moldovei de la Aron vodă încoace, de unde este părăsit de Ureche – vornicul

– De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor

 

 Miron Costin a continuat cronologic nu numai letopiseţul lui Grigore Ureche , ci şi unele dintre ideile de bază ale precursorului său. Dintre acestea face parte şi ideea originii romano-latine a comunităţii şi unităţii de neam a poporului său.

Miron Costin a dezvoltat această concepţie în primul rînd în cunoscuta sa operă „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor, scrisă prin anii 70-80 ai secolului XVII, precum şi două lucrări mai mici de limbă poloneză: „Cronica Ţării Moldovei şi a Munteniei” şi „Istoria în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească„.

Subiectul acestor din urmă două luări este acelaşi ca şi în lucrarea De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor.

In lucrarea De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor„, cronicarul scrie:

Măcară dară că şi la istorii şi la graiul şi streinilor şi înde sine cu vreme, cu vacuri, cu primenele au şi dobînditescu şi alte numere, iară acela carile iaste vechiu nume stă întemeiat şi înrădăcinat: rumân.

Cum vedem că, măcar că ne răspundem acum moldoveni, rară nu întrebăm: „ştii moldoveneşte?”, ce „ştii româneşte?” pre limba latinească… Şi aşa iaste acestor ţări şi ţărîi noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti numile cel direptu de moşie, iaste rumân, cum să răspundu şi acum toţi aceia din ţările ungureşti lăcuitori şi muntenii ţara lor şi scriu şi răspundu în graiul: Ţara Românească

De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor” reprezintă un adevărat simbol al conştiinţei latine şi al mîndriei originii romane de neam a poporului nostru. Spiritul şi ideile din această operă au fost dezvoltate, căpătînd dimensiuni cu adevărat monumentale în operele lui Dimitrie Cantemir  şi prin intemediul acestuia, în lucrările cărturarilor Şcolii Ardelene de la hotarul secolelor XVIII-XIX.

Miron Costin prin întreaga sa operă a adus o mare contribuţie la dezvoltarea culturii, istoriografiei, limbii, şi literaturii româneşti.

El este considerat în acelaşi timp drept unul din întemeietorii poeziei româneşti din Moldova. Lui îi aparţin asemenea opere poetice ca „Viaţa lumii„, „Stihuri de descălecatul Ţării Moldovei„.

De-a lungul vietii sale, ronicarul a fost martor la succedarea in Moldova a 12 domnitori, pe care a incercat, pe rand, sa-i converteasca pentru o alianta cu Polonia.

Opus partidelor boieresti filoturcesti care sprijineau domnia (familia Rusetestilor), adept al lui Sobieski, Costin devine incomod in preajma domnitorului Constantin Cantemir, care incheiase un tratat secret de alianta cu Austria, intrand, astfel, in conflict cu politica sa filo-polona .
Un complot boieresc impotriva domnului, la care ar fi participat fratele lui Costin, Velicico, constituie momentul ce declanseaza mania lui Cantemir impotriva Costinestilor.

Se ştie că domnitorul Constantin Cantemir nu ştia carte, putea doar să se iscălească şi Velicico, în stilul său arogant, spunea mereu în prezenţa lui Vodă că „omul fără carte este asemenea dobitocului“.

Şi din această cauză, Cantemir, sfătuit şi de apropiaţi, a crezut că Miron Costin şi Velicico urmăresc să-i ia funcţia, fiind prea învăţaţi, influenţi şi cu mulţi prieteni.

După ce l-au lichidat pe Velicico, oamenii lui Cantemir au plecat după Miron Costin, care tocmai îşi plângea soţia, moartă de curând.

Acest episod este descris de istoricul Xenopol. “Miron Costin tocmai în acel timp se afla la Bărbeşti, la moşia lui, unde se îngrijea de ultimele datorii către soţia lui care părăsise viaţa. Stătea lângă rămăşiţele femeii sale întinse în raclă pe masă după obiceiul ţării.

De odată se aude o veste cumplită, Velicico a fost omorât iar el a fost chemat la curte.

Ştiind ce poate să-l aştepte, el se rugă cel puţin să-şi lase să-şi înmormânteze femeia. Nici această datorie din urmă nu-i este învoit să o îndeplinească. El este dus la Roman, unde i se taie capul şi în loc să înmormânteze el pe femeia lui, este îngropat alături cu dânsa, în acelaşi mormânt”.

 

 

 

 

 1821: Are loc întîlnirea lui Tudor Vladimirescu cu Alexandru Ipsilanti, conducatorul Eteriei.

 

 

 

 

Imagini pentru t vladimirescu si al ipsilanti photos

 Tudor Vladimirescu   Alexandru Ipsilanti

 

 

În ciuda unor grave divergenţe, cei doi ajung la un acord, în urma căruia judeţele Valahiei dinspre munte trec sub autoritatea lui Ipsilanti, iar Oltenia şi judeţele Valahiei de cîmpie sub cea a lui Tudor Vladimirescu.

 

 

 

 

1821: Se stinge din viaţă mitropolitul Chişinăului şi al Hotinului, Gavriil Bănulescu-Bodoni.

S-a născut in 1742 la Bistriţa, în Transilvania, într-o familie originara din Câmpulung, în Bucovina.

 

 

 

 

 

 

 

 In 1792 Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse l-a numit mitropolit al Moldovei, dar în aprilie noul domn Alexandru Moruzi l-a trimis , în stare de arest, la Istanbul  de unde a fost eliberat la intervenția reprezentantului Rusiei la Poarta.

Reîntors în Rusia, a fost numit mitropolit al Poltavei , apoi al Kievului , iar în 1801  țarul Alexandru I l-a numit membru al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse.

La 27 martie 1808, printr-un ucaz al aceluiași țar, a lost numit exarh al Bisericii din Moldova și tara Romaneasca  – ambele țări fiind sub ocupație militară rusă (instalat la Iasi si  conducând Mitropolia Moldovei până după pacea de la Bucuresti (16 mai 1812).

La  21 august țarul Rusiei l-a numit în fruntea noii Arhiepiscopii a Basarabiei, cu reședința în Chişinău, create la cererea sa, unde a păstorit până la moarte și unde a înființat un Seminar teologic.

 Este înmormântat la mănăstirea Căpriana (astăzi în Republica Moldova).

 

1830: S-au încheiat lucrările de redactare a Regulamentelor Organice, considerate primele acte constituţionale pentru Moldova şi Valahia

Contele Pavel Dmitrievici Kiseliov (Павел Дмитриевич Киселёв, Pavel Kiseleff), portret de Franz Krüger, 1851

Contele Pavel Dmitrievici Kiseliov (Павел Дмитриевич Киселёв, Pavel Kiseleff), portret de Franz Krüger, 1851

Coperta Regulamentului Organic în Valahia (Muntenia), 1832 (alfabet Chirilic de tranzitie)

Coperta Regulamentului Organic în Valahia (Muntenia), 1832 (alfabet Chirilic de tranziţie)

Regulamentele Organice, adoptate în 1831 în Muntenia şi în 1832 în Moldova, ca urmare a prevederilor Tratatului de la Adrianopol, au consfinţit o puternică influenţă a Imperiului Rus în Principatele române.

Cu toate criticile care se aduc acestui document, nu poate fi ignorat faptul că el a consacrat pentru prima oară principiul separaţiei puterilor şi a favorizat dezvoltarea noilor relaţii economice. De fapt, el a înlocuit arbitrariul puterii domnitorilor şi a introdus norme şi instituţii moderne de organizare a statului.

Regulamentele organice integrează astfel proiectele anterioare de organizare a vieţii statale, iar sub acest nume modest, ele reprezintă, în opinia lui Nicolae Iorga, o adevărată Constituţie.

Ţarul Nicolae l-a însărcinat pe Contele Pavel Kiseliov (Павел Дмитриевич Киселёв, Pavel Kiseleff), ofiţer energic şi bun administrator, cu  transpunerea în practică a prevederilor tratatului de la Adrianopol.

El a preluat această funcţie în noiembrie 1829, la Bucureşti. De atunci şi pînă la încheierea mandatului său, în aprilie 1834, el a avut puteri aproape nelimitate în reorganizarea vieţii politice şi economice din Principate.

Deşi multe dintre acţiunile sale au fost etichetate de contemporani ca revoluţionare, el nu a dorit să răstoarne ordinea socială existentă, ci s-a străduit să o menţină prin precizarea drepturilor şi îndatoririlor tuturor claselor şi prin asigurarea mecanismului administrativ şi legal, necesar apărării acestora.

Cea mai importantă realizare a sa a fost, fără îndoială, elaborarea unei legi fundamentale pentru fiecare Principat. Regulamentele Organice au fost rezultatul srînsei colaborări dintre autorităţile ruseşti şi boierii români.

Regulamentele Organice au avut ca obiectiv general întărirea ordinii sociale existente şi menţinerea privilegiilor boiereşti. Ele au asigurat continuarea dominaţiei boierilor în viaţa politică prin recunoaşterea dreptului exclusiv al acestora de a fi reprezentaţi în noua legislatură, prin încredinţarea funcţiilor de conducere în administraţia centrală, prin scutirea lor de plata impozitelor şi prin confirmarea dreptului de proprietate asupra moşiilor lor.

Dar autorii Regulamentelor s-au simţit obligaţi să accepte participarea, cel puţin limitată, a clasei de mijloc în conducerea treburilor ţării, înţelegînd importanţa creării unui climat mai favorabil dezvoltării activităţilor economice ale acesteia. Astfel de favoruri nu au fost făcute totuşi ţărănimi, al cărei statut economico-social a rămas la fel de nesigur ca şi înainte.

Regulamentele Organice au introdus schimbări în sectoarele guvernamentale din Principate prin modificarea şi desfiinţarea vechilor practici şi instituţii, pe măsură ce funcţiile politice, juridice şi fiscale ale guvernului au devenit mai precise şi mai sistemtice.

Regulamentele Organice au introdus înnoiri importante în domeniul administraţiei publice. Un principiu fundamental a constituit separarea puterilor executivă, legislativă şi juridică ale guvernului. În acelaşi timp Regulamentele păstrau tradiţia unui executiv puternic. Astfel, în ciuda noilor puteri acordate legislativului, domnitorul rămînea figura-cheie a sistemului politic.

Alt principiu de bază al Regulamentelor era cel al centralizării, concretizat prin controlul asupra problemelor de la sate şi asupra administraţiei urbane pe care îl exercitau oficialităţi numite de guvernul central, subordonate acestuia.

Regulamentele conţineau prevederi privind modernizarea şi eficientizarea sistemului fiscal, în mod deosebit în adoptarea unui buget anual bazat pe venituri şi cheltuieli planificate, elaborat de domn şi aprobat de legislativ.

Ele sporeau, de asemenea, autoritatea statului asupra Bisericii ortodoxe şi reduceau semnificativ rolul clerului în problemele civile, toate acestea fiind dovezi ale secularizării tot mai mari a societăţii.

În ansamblul lor, Regulamentele Organice au deschis calea unor profunde transformări în Principate. Ele au sporit capacitatea guvernului de a planifica activitatea, în special în domeniul finanţelor, oferind astfel garanţii mai concrete decît înainte pentru investiţii şi contracte, condiţii esenţiale ale progresului economic.

De asemenea ele au grăbit momentul unirii Moldovei cu Valahia, prin crearea, în cele două ţări, de instituţii politice aproape identice şi prin garantarea cetăţeniei comune pentru locuitorii lor.

Totuşi, în ciuda acestor prefaceri, Regulamentele nu au marcat o rupere bruscă de trecut. În multe domenii ale vieţii publice, ele au preluat idei şi proiecte cum ar fi gestionarea raţională a resurselor financiare, propusă de boierii reformatori în deceniile precedente.

Concentrarea puterii în mîinile domnului şi extinderea aparatului birocratic în detrimentul administraţiei regionale şi locale erau în deplină concordanţă cu principiile deja fundamentate.

Trupele ruseşti au continuat să ocupe Principatele după ce sultanul a aprobat Regulamentele Organice, deoarece ţarul dorea să-l menţină pe Kiseliov în funcţie, pentru a supraveghea transpunera lor în practică. Guvernul rus subvenţionase Regulamentele Organice în primul rînd pentru a cîştiga sprijinul boierilor şi pentru a consolida astfel dominaţia rusă în Principate.

 Ţarul a pus capăt ocupaţiei, în 1834.

 

 

 

Moldova divizată în 3 părţi între Imperiile Otoman, Austriac şi Rus (1775-1812)
Moldova divizată în 3 părţi între Imperiile Otoman, Austriac şi Rus (1775-1812)

 

 

La 30 martie 1833 (18 martie 1833, stil vechi) se constituie la Iaşi, Moldova, din iniţiativa medicilor Iacob Stanislau Cihac şi Mihai Zotta Societatea de medici şi naturalişti.

 

 

 

 

1856: A fost încheiat Tratatul de pace de la Paris, care a pus capăt războiului din Crimeea, consfinţind  înfrângerea Rusiei în conflictul cu Marea  Britanie, Franţa, Turcia şi Regatul Sardiniei, declanşat de ea în 1853.

 

 

 

 

 Harta tarilor romane la 1856

 

 

 Potrivit clauzelor acestui tratat, Imperiul Rus a retrocedat Principatului Moldova sudul Basarabiei ţariste (Basarabia istorică, respectiv judetele Cahul,Izmail si Bolgrad), rapit Moldovei odata cu teritoriul dintre Prut si Nistru in 1812,  pierzand accesul strategic la Gurile Dunarii.

 

 

 

 

1866: Locotenența domnească, instituita dupa abdicarea Principelui Cuza, publică Proclamația către popor, prin care recomandă alegerea prin plebiscit a principelui Carol de Hohenzollern ca domnitor al Românilor, cu drept de moștenire,  sub numele de Carol I.

Guvernul Ghica dă publicității un manifest  cu același mesaj, la 2 aprilie 1866.

 

 

 

 

1874: S-a născut  Nicolae Rădescu, fost general, om politic si ultimul prim-ministru al unui guvern român neaservit ocupantilor sovietici, înainte de instaurarea regimului comunist în România (1944-1945); (d. 16.05.1953, New York).

  

 

 

 

1879: Este promulgată legea privind înfiinţarea Academiei Române, continuatoarea  Societăţii Academice Române.

Societatea Academică Română este declarată Institut naţional, cu denumirea de Academia Română, avînd următoarele secţii:

 

  1. Secţiunea literară (literatură, artă, filologie şi filosofie);

  2. Secţiunea istorică (istorie, geografie şi ştiinţe sociale);

  3. Secţiunea ştiinţifică (ştiinţele teoretice şi aplicate).

 

 

 

 

1889: In România fost înființată prima agenție de presă –  Agenția Telegrafică a României (astăzi, Agenția Națională de Presă  ROMPRES).

 

 

 

 

 

 

1899: Poetul  român George Bacovia debutează în revista “Literatorul” din București cu poezia “Și toate“,  semnată  V. George.

 

 

 

 

Imagini pentru bacovia photos

 

 

 

 George Bacovia ( n. 4/17 septembrie 1881, Bacău – d. 22 mai 1957, Bucureşti), a fost un scriitor român format la şcoala simbolismului literar francez. Numele său real e George Vasiliu.

 

 

 

 

 

1899: A încetat din viaţă la Bucuresti, politicianul conservator Lascăr Catargiu (n.1 noiembrie 1823, Iasi), fost prim-ministru al României pentru patru mandate, fondator şi preşedinte al Partidului Conservator până la sfârşitul vieţii.

 

 

 

 

 

 

 

 

Unionist convins, Lascăr Catargiu a desfăşurat  o bogată activitate în acest sens, fiind membru în Comitetul Electoral al Unirii de la Iaşi (februarie 1857) şi deputat în Divanul ad-hoc de la Iaşi, poziţie din care contribuie la elaborarea şi adoptarea punctelor programului unionist.

În Adunarea Electivă, Catargiu era candidatul la domnia Moldovei din partea conservatorilor şi era creditat cu cele mai mari şanse la victorie.

Aşadar, tânărul politician s-a arătat foarte afectat în momentul când a fost constrâns să renunţe la candidatură în favoarea colonelului Alexandru Ioan Cuza.

După Unirea Principatelor, activează pentru scurt timp ca membru în Comisia Centrală de la Focşani, apoi este numit ministru de Interne în cabinetul Manolache Epureanu din Moldova (27 aprilie – 10 noiembrie 1859).

Catargiu intră în conflicte intense cu domnitorul Cuza, astfel că, alături de C. A. Rosetti, liderul liberalilor radicali, devine principalul artizan al formării „monstruoasei coaliţii” care a condus la înlăturarea domnitorului Cuza din fruntea statului. 

Între 11 februarie – 10 mai 1866, Lascăr Catargiu face parte din Locoteneţa domnească, un organism politico-administrativ format pentru a substitui activităţile unui şef de stat, până la aducerea prinţului străin. Totodată, Catargiu este desemnat să formeze primul guvern sub domnia lui Carol I, între 11 mai – 13 iulie 1866, timp în care se proclamă o nouă Constituţie, prin care România devine monarhie constituţională.

Lascăr Catargiu a fost unul dintre marii oameni de stat ai veacului al XIX-lea si s-a situat în prim planul scenei politice timp de aproximativ 45 de ani, unul dintre fondatorii doctrinei conservatoare din România. Disensiunile dintre el si domnul Alexandru Ioan Cuza, l-au determinat să fie unul dintre liderii consipraţiei care au acţionat pentru detronarea domnitorului, după care a fost principalul membru al Locoteneţei domneşti care a substituit atribuţiile şefului statului până la aducerea prinţului străin.

În privinţa activităţii politice, Lascăr Catargiu s-a afirmat ca una dintre cele  mai avizate voci ale  conservatorismului românesc, fiind timp de 20 de ani preşedinte al Partidului Conservator.

A ocupat timp de patru  timp de cinci mandate funcţia de ministru de Interne.

De asemenea, Catargiu a fost ales în două rânduri preşedinte al Adunării Deputaţilor. 

 

 

 

 

 

1901: S-a născut Grigore Scorpan, filolog şi istoric literar român; (d. 12.03.1953).

 

 

 

 

 

1913: S-a născut Marcu Botzan, inginer agronom român, membru al Academiei Române; (d.07.03.2011).

 

 

 

 

1914: S-a născut George Hanganu, istoric literar şi comparatist român; (d. 08.07.1994).

 

 

 

 

1923: S-a născut Viorel Cosma, muzicolog, critic muzical şi lexicograf român.

 

 

 

 

 

 

 

Este Doctor în Muzicologie al Universității Naționale de Muzică din București, Doctor Honoris Causa al Institutului de Arte din Chișinău (Rep. Moldova), Cetățean de Onoare al orașului Timișoara.

A pus bazele lexicografiei muzicale moderne în România, realizând – prin cele 9 lexicoane (1965–2006) – cea mai amplă exegeză lexicografică națională din lume. Investigația istorică se întinde pe 5 secole (1500–2000), muzicologul descoperind sute de nume de creatori români care au activat în țară și peste hotare.

Ca profesor de muzicologie  a deținut prima catedră de profil din cadrul Universității Naționale de Muzică din București.

A adus contribuții esențiale la legăturile culturilor muzicale europene cu România, descoperind peste 100 de lucrări străine, inspirate din folclorul românesc.

În mod special, s-a ocupat de personalitatea lui George Enescu și legăturile sale de prietenie cu Franța și SUA, conferențiind la Universitatea Sorbone, Académie des Beaux Artes din Paris și Boston University.

A redactat articole lexicografice la Grove’s Dictionary of Music and Musicians, Die Musik in Geschichte und Gegenwart, Dictionnaire des interprètes de Alain Pâris și la marile enciclopedii din lume (Sohlman Musiklexikon, Das Große Lexikon der Musik, Science de la Musique ș.a.).

 

 

 

 

 

1926: In România, se formează un nou guvern prezidat de maresalul Alexandru Averescu.

 

 

 

 

 

 Averescu, Alexandru [Credit: Photos.com/Jupiterimages]

 

 

Alexandru Averescu (n. 9 martie 1859, satul Babele, astăzi în Ucraina – d. 3 octombrie 1938, București) a fost mareșal al României, general de armată și comandantul Armatei Române în timpul Primului Război Mondial, fiind deseori creditat pentru puținele succese militare ale României.

A fost, de asemenea, prim-ministru al României în trei cabinete separate (fiind și ministru interimar al afacerilor externe în perioada ianuarie-martie 1918).

Averescu a fost autorul a 12 opere despre chestiuni militare (inclusiv un volum de memorii de pe prima linie a frontului)[1], membru de onoare al Academiei Române și decorat cu Ordinul Mihai Viteazul.

 

 

 

1928: A murit la Bucuresti  Ion Gorun,  prozator, poet şi traducător; (n. Alexandru I. Hodoș la 30.12.1863,Rosia, comitatul Sibiu).

 

 

 

1929: S-a născut soprana română Magda Ianculescu; (d. 16 martie 1995).

 

 

 

 

 

 

1938: In România, se formează al doilea guvern prezidat de patriarhul Miron Cristea.

 

 

 

Imagini pentru miron cristea photos

 

Foto: Patriarhul Miron Cristea

Generalul Gheorghe Argeşanu il  înlocuieşte la Ministerul de Război pe generalul Ion Antonescu, retras din guvern întrucît nu era de acord cu măsuri dure împotriva legionarilor.

 

 

1939: A fost inaugurată linia telefonică directă Bucureşti-Budapesta.

 

 

 

 

 

1945: A murit Victor Ion Popa, dramaturg, prozator, publicist și eseist; (n. 29.07.1895).

 

 

 

Printre creatiile sale citam “Sfârlează cu fofează”, Meșterul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu”(biografia lui Aurel Vlaicu, unul din pionierii aviației), Velerim și Veler Doamne (ecranizat de Sergiu Nicolaescu sub titlul Osânda cu Amza Pellea în rolul principal).

1945: A fost promulgată la presiunea comunistilor romani si a ocupantilor  sovietici, Legea nr.271, pentru purificarea administrației publice, învățămîntului, presei, instituțiilor de presă.

Această lege a fost folosită pentru a elimina din viața publică numeroși intelectuali de valoare.

 

 

 

 

1946: S-a înființat Opera de Stat din Timișoara.

 

 

 

 

 

1946: Au fost restabilite relațiile diplomatice cu Iugoslavia; primul ambasador postbelic al României în această țară a fost omul de cultură Tudor Vianu.

 

 

 

 

 

 

1960: Intră în funcţiune prima staţie meteorologică automată din România instalata la Observatorul de Fizica Atmosferei de la Afumati si din 1961 mutata pe vârful muntos Cozia (1677m).

 

 

 

 

1989: A decedat Nicolae Steinhardt, eseist și prozator român creştin de origine evreiasca; (n.29 iulie 1912).

Monk Nicolae

 

Nicolae Steinhardt a fost un  scriitor, publicist, critic literar și jurist român, doctor in drept constitutional.

S-a convertit la religia crestină ortodoxă în închisoarea de la Jilava, iar după punerea sa în libertate, își va lua numele de fratele Nicolae.

Este autorul unei opere unice în literatura română, Jurnalul fericirii.

 

 

 

1993: A decedat Edgar Papu, specialist în literatură comparată, renumit filosof roman al culturii ; (n. 13/26.09.1908).

 

 

 

 

 

 

 

 

2003: Ne-a părăsit  actriţa română Vasilica Tastaman; (n.6 octombrie  1933, Brăila).

 

 

 

Vasilica Tastaman - poza 2

 

 

 

2004 : A încetat din viaţă actorul de teatru şi film Aurel Giurumia; (n. 14 martie 1931, Cernauti).

 

 

 

 

 

 

 

 

2005: La televiziunea  arabă Al Jazzeera a apărut o înregistrare cu cei  trei ziarişti români răpiți în Irak.

 

 

 

 

Foto: Sorin Dumitru Miscoci, Marie-Jeanne Ion si Eduard Ovidiu Ohanesian

 Lângă ei apăreau două persoane mascate inarmate cu pistoale mitraliere.

Marie Jeanne Ion a spus în engleză că răpitorii nu doresc nimic în schimbul lor, analiștii deducând  că este vorba despre o situație atipică de răpire.

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/03/30/o-istorie-a-zilei-de-30-martie-video-3/

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

  3. http://ro.wikipedia.org/

  4. Istoria României, Keith Hitchins, Bucureşti, 1998.

  5. Wikipedia.ro;

  6. mediafax.ro;

  7. Istoria md.

  8. worldwideromania.com;

  9. Enciclopedia Romaniei.ro

  10. http://www.rador.ro/2018/03/30/calendarul-evenimentelor-30-martie-

30/03/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA, LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Lumea revoluției bolşevice ruse oglindită în amintirile unor contemporani români

 

 

 

 

 

 

 

În literatura memorialistică românească a Marelui Război există câteva nuanțe ale descrierii Rusiei și a rușilor.

În Primul Război Mondial, Rusia a avut interesele sale proprii, de mare imperiu. O Românie puternică deranja interesele acesteia din Balcani.

De aceea, aliatul rus a ezitat să ajute România în momentele grele ale anilor 1916 și 1917.

Românii au așteptat prea multe de la ruși, iar absența materializării așteptărilor noastre a condus la o dezamăgire profundă față de ruși, fapt reflectat în toate scrierile memorialistice unde aceștia sunt descriși într-o lumină nefavorabilă.

Rușii petrec, rușii o duc bine, rușii se retrag din fața inamicului și evită să lupte, ei sunt lași, rușii au o atitudine superioară față de noi, nu se comportă ca aliați ci ca stăpâni, rușii jefuiesc locuitorii Moldovei – sunt etichetele puse rușilor de mai toți memorialiștii noștri.

Pe de altă parte, consemnăm și momente în care rușii sunt descriși pozitiv. Acestea sunt momente ale unei solidarități în fața suferinței umane, a dramelor pe care elita țaristă le trăiește în plină revoluție.

Ofițerii, generalii, ambasadorii ruși până mai ieri atotputernici și debordând de superioritatea apartenenței la marele imperiu trezesc simpatia și primesc sprijinul românilor, atunci când rămân singuri în fața asaltului bolșevic.

 

”Nicevo”, ”Seicias”

 

 

Sufletul slav este unul plin de contradicții, uneori sofisticat, alteori simplu. Rușii de rând sunt descriși ca fiind ancorați între două cuvinte care reprezintă trăirile lor:

„Filosofia rusului: nicevo, care înseamnă nepăsarea până la inconștiență, împăcarea spontană cu orice lovitură, mai au o vorbă – seicias – care înseamnă imediat, dar pe care l-au transformat în azi, mâine, peste o săptămână, atârnă de om, de dispoziție și împrejurări”.

Și un alt memorialist, care și-a trăit o mare parte din viață în Minsk, observă spiritul rus:

„E un fatalism și o resemnare în spatele unui cuvânt – Nicevo (nu te teme, n-are să fie mare lucru, toate au să se îndrepte).

În acest nicevo e toată mentalitatea lui, e toată filosofia lui. Numai un popor cu o astfel de mentalitate a și putut suporta bolșevismul”.

„Așa sunt Rușii. Nu numai cei de jos, ci și cei de sus, așa zisa «Inteligență» (Intelighentia).

Ei trec cu cea mai mare ușurință de la o stare sufletească la alta, de la pozitiv la negativ, de la bucurie la întristare, de la râs la plâns, de la viclenie la sinceritate și întors”.

„Pe ruși îi poate îmbăta omul nu numai cu vodcă, dar și cu apă rece”, afirmă un prizonier ardelean într-o gară siberiană .

Rusia este o lume care se prăbușește, în care unii – revoluționarii – acționează, iar ceilalți stau și așteaptă implacabilele transformări.

O rețetă propice pentru omorârea timpului, constată un memorialist, este băutura, căci „rușii sunt poate cei mai mari beutori dintre toate popoarele”, în vreme ce altul remarcă masivul consum de semințe de floarea- soarelui:

„Rusia este și țara semicikilor (semințelor). Toată lumea, de dimineață până seara, nu face decât să scuipe coji de semințe de floarea-soarelui. Unele gări au peroanele pavate cu asemenea coji”.

Și psihologia țăranului rus este foarte curioasă, remarcă un observator al epocii:

„Firea lui oscilează între două poluri extreme: pozitivul și negativul fraternizează. E un amestec de bunătate și de răutate, de milă și uneori de cruzime. Aci este de o politețe excesivă… aci de o mojicie crasă.

Natură mistică, țăranul rus bigot și superstițios este un tip foarte rezervat, aproape bănuitor. Același țăran care în iernile grele a dat dovadă de milă față de păsări făcându- le adăposturi… cu ocazia revoluției a dat dovadă, câteodată, față de semenii lui și de cruzime…” 

Lui Gheorghe Todea, ardelean combatant în armata austro-ungară, luat prizonier de ruși, experiența prizonieratului îi oferă ocazia de a descrie pe un ton neutru rușii, așa cum i-a cunoscut el: rușii de rând, țăranii nu fură, ci doar administratorii care au păcălit și pe țărani, dar și statul, iar nimeni n-a mai avut încredere în conducători.

Rușii sunt omenoși cu prizonierii, mai ales cu cei de aceeași religie cu ei, iar iubirea rusoaicelor nu face distincție etnică.

„Notez – zice Todea – că am văzut și lucruri bune la ruși. Una ar fi, după părerea mea, baia. Ei fac regulat cel puțin o dată pe săptămână scaldă. La acest capitol pozitiv se mai adaugă și băutul ceaiului, dar și ceaiul în sine…”

Fresca aceasta nu este însă completă, căci lipsesc din ea tocmai personajele principale – revoluționarii ruși, lumea urbană, lumea rurală și modul lor de a trăi revoluția, dar toate aceste elemente le vom detalia în rândurile următoare.

Oratori, bandiți, tirani

„Bolșevicul este un om care a rupt cu tot trecutul, el nu e religios, nu e patriot, nu are respect pentru nimic ceace făcea în trecut pentru om o valoare morală sau materială…” 

Toți memorialiștii care descriu amplul spațiu rusesc sunt în mișcare, își povestesc, de fapt, călătoria lor cu trenul spre o anumită destinație – Vladivostok, Arhanghelsk, Odessa. De aceea, gările, trenurile sunt cel mai des invocate în relatările lor.

Gările, mai ales, sunt puncte nevralgice unde sunt controlate mișcările călătorilor, unde sunt concentrate informațiile și resursele de aprovizionare. Ele sunt și tribune politice și spații ale propagandei bolșevice.

Trenurile transportă mii de propagandiști și tone de broșuri propagandistice, iar pe vagoane sunt înscrise așa-numitele scrisori ale lui Lenin, cuvintele magice: Pământ, Pace, Libertate.

Vagabonzi, soldați dezertori, hoți, burghezi deghizați care fug de revoluție sunt în majoritate cei care populează gările, trenurile rusești.

Memorialiștii români aflați în Rusia anului 1917 sunt membri ai Parlamentului român refugiați la Odessa, supuși ai țarului din Basarabia sau Bucovina ocupată de ruși sau prizonieri ardeleni deținuți de armata rusă, ulterior deveniți voluntari și luptători în războiul civil rusesc.

Toți aceștia surprind și descriu disoluția armatei, atmosfera de teroare din orașele și satele imperiului, precum și nenumăratele acte de abuzuri ale revoluționarilor.

De cealaltă parte, memorialiști francezi (generalii Berthelot, Janin, ofițerul Marcel Fontaine), belgieni (Marcel Thiry) prezintă în oglindă aceeași lume a abuzului, a jafului cronicizat, atât doar că aceștia au ceva în plus. Marcel Thiry , un belgian care face parte din corpul expediționar belgian trimis în Rusia să asiste armata rusă, martor al tulburărilor revoluționare, invocă spiritul revoluției franceze, întrucât pentru francezi sau belgieni o revoluție duce mereu cu gândul la Marea Revoluție a anului 1789.

Peste tot francezii sunt primiți cu respect de către populație și de către bolșevici, căci poporul revoluției de la 1789 nu poate să nu-l înțeleagă pe cel al revoluțiilor anului 1917.

De aceea, Marseilleza, steagul francez, discursurile sunt elemente omniprezente în gările din Rusia, unde se organizează ceremonii în cinstea acestor oaspeți.

Să nu uităm nici faptul că memorialiștii români aflați în Rusia remarcă prezența aici a socialistului francez Albert Thomas care, alături de Kerensky, prin discursuri înflăcărate a determinat armata rusă să mai lupte câteva luni pe front.

Lumea rusă în vremea revoluției este o lume în care se dezbate intens, iar în paralel se jefuiește mai intens, căci Lenin a spus – „jefuiți tot ce a fost jefuit”.

Banii, bunurile își schimbă rapid proprietarii. Evident că partea leului este a revoluționarilor. De aceea, tot mai mulți sunt atrași de revoluție.

Lumea revoluției este o lume a oratorilor, a propagandiștilor bolșevici, mulți dintre ei, de fapt, profitori ai dezordinii societății.

Aceștia sunt surprinși și descriși nu în termenii cei mai măgulitori de către martorii careși publică amintirile: „Înfățișarea lor era aceia a răzvrătitului contra ordinei sociale existente, incult și brutal și uneori criminal, care ajuns, în fine, la o vremelnică stăpânire, este grăbit să profite, cât mai repede și mai mult de ea”19.

„Tot ce a fost mai brut, mai necioplit, tot ce a fost mai ticălos și mai mizerabil, toată pleava și gunoiul satelor și orașelor, toți bandiții și pușcăriașii, toți escrocii și maroderii au devenit bolșevici. Și vi-i închipuiți pe aceștia în rolul de conducători ai poporului.

Căci dacă la centru, la Moscova și Petrograd, au putut fi oameni cinstiți și a putut fi un control al activității acestor bolșevici… în provincie toată această canalie a făcut tot ce-a vrut în numele socialismului internațional…” , consemnează un medic născut în România despre actorii revoluției ruse.

Un alt memorialist observă: „Se vorbește mult în orașe mari, în târguri și orășele se vorbește și mai mult. Toți sunt oratori. Revoluția rusă s-a înecat într-un ocean de meetinguri și întruniri publice”.

Este o mare de improvizație, de romantism și avânt revoluționar, mitingurile se țin pe front, în gări, pe bulevardele marilor orașe. Lenin, Troțki, Bela Kun sunt personajele evocate și surprinse de martorii revoluției.

Iată, spre exemplu, descrierea unui miting pentru soldații de pe front: „Ce înseamnă un miting în timpurile de dezastru ale anului 1917? Închipuiți-vă un regiment întreg înghesuit în jurul unui cerc în mijlocul căruia se află «oratorii». Oratorii au drept tribună un scaun, o căruță, o masă sau vreun butoi răsturnat, pe care se urcă și țin cuvântări, în care trebuia să «adâncească revoluția».

Despre ce vorbesc oratorii? E greu de precizat. Se insistă asupra dreptului omului, cu condiția ca el să fie primitiv și fără cultură. Deci cei veniți din Petrograd, înainte de a deschide mitingul, încep prin a împărți auditoriului ultimele manifeste și ordine tipărite la Petrograd…”.

 

Români ținuți ostatici de bolșevici în închisoarea din Odessa



La Moscova, într-o sală de școală, Bela Kun ține un discurs prizonierilor austro-ungari, germani, într-o limbă germană stricată, despre binefacerile comunismului.

Pe bulevardele Moscovei mereu aceiași oratori, cu aceleași idei… La sate situația este identică, țăranii jefuiesc tot ce este de jefuit, pământul își schimbă rapid proprietarii. Un român, prizonier la Kursk, îi descrie voluntarului Elie Bufnea situația de fapt a Rusiei:

„Să știți voi de la mine: asta acum e țara nimănui. Pe împărat l-au omorât și-au pus în loc pe dracu”.

Un alt călător, rus de data aceasta, concluzionează: revoluția teoretică e a noastră, revoluția practică nu ne aparține…

Desigur, mărturiile românești privind spațiul rus în vremea revoluției conțin o mulțime de alte informații, pe care considerente de spațiu ne împiedică să le dezvoltăm mai pe larg.

Oricum ar fi, ele vor constitui întotdeauna surse inepuizabile care surprind o revoluție în desfășurare, o lume care se prăbușește cu oamenii și suferințele lor, cu aspirații întrun viitor care nu a fost neapărat mai bun, așa cum l-au promis făuritorii lumii noi.

Lumea românească în viziunea bolșevicilor revoluționari

Despre România și români, lumea rusă a lui 1917 nu cunoaște prea multe, iar ceea ce cunoaște este o reflectare a unor lozinci propagandistice. De aceea, prizonierii români din Ardeal nu sunt tratați în mod special rău, în schimb situația este mai sensibilă când vine vorba de românii din Vechiul Regat.

Din când în când, unii revoluționari, care au avut contacte cu spațiul românesc, își revarsă accente de ură asupra regimului burghez și imperialist, asupra lui Brătianu, Regelui Ferdinand, Take Ionescu.

Ţăranilor din Basarabia li se spune că vor fi robii boierilor români, armata română este acuzată că a ocupat Basarabia, iar trupele române sunt blamate pentru că le dezarmează pe cele bolșevice sau le alungă prin lupte spre Ucraina.

Sume din tezaurul românesc confiscate de bolșevici la Moscova sunt încredințate pentru propagandă antiromânească și subminarea statului român revoluționarului bulgar Christian Racovsky. Figura sinistră a lui Racovsky apare, de fapt, cel mai des în memorialistica românească.

Acest fapt se datorează împrejurării că Racovsky vine în Odessa, suprapopulată de elita românească – numeroși politicieni, parlamentari români sunt pur și simplu jefuiți de adevărate averi, terorizați și maltratați de revoluționarii conduși de bulgar.

Însemnările românilor despre revoluția rusă au constituit, în fond, o avertizare a lumii și a poporului nostru privind urgia comunistă ce avea să se abată ca un uragan asupra răsăritului european după 1945, împlinind parcă, profeția unui rus, care i-a urat unui prizonier ardelean: „La revedere, în România bolșevică!”

Despre revoluțiile ruse ale anului 1917, despre crimele, eroii și erorile acestora se va mai scrie mult în viitor. Cu siguranță, alte voci, alte idei și chei de interpretare vor aduce substanțiale contribuții la cunoașterea acestui fenomen istoric fondator al primului totalitarism al secolului al XX-lea – comunismul.

Încheiem acest periplu prin lumea revoluției ruse cu vorbele unui memorialist:

„La ruși a fost întotdeauna mai presus de toate visul. În toate, până și în politică ei visează…”

 

 Timpul md – Fragment din articolul „Călători prin lumea rusă în vremea revoluției lui Lenin”.

30/03/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: