CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Rusia țaristă la amurg. Ultimul mare bal al Romanovilor

Cea mai mare petrecere din Rusia țaristă la început de secol XX, a fost un bal la care oaspeții au purtat costume atât de extravagante, încât au servit ca sursă de inspirație în Rusia pentru cărți de joc și pentru hainele personajelor din filmul american de mare succes „Războiul Stelelor”.

La sfârșitul lui februarie 1903, în Rusia, la Palatul de Iarnă din Sankt Petersburg (Muzeul Ermitaj de azi), a avut loc cel mai mare și mai elegant bal al momentului.

 

 

 

Imagini pentru Palatul de Iarnă din Sankt Petersburg photos

 

 

Avea să fie ultimul mare bal din Rusia țaristă.Balul, care a ținut două zile, a fost cel mai opulent din întreaga domnie a lui Nicolae al II-lea şi a fost dedicat celei de 290-a aniversări a dinastiei Romanov, scrie RBTH, preluat de https://incredibilia.ro/.

În prima zi au avut loc ospățul și dansul, iar în cea de-a doua zi s-a ținut un bal mascat. Totul a fost fotografiat și s-a alcătuit un album de fotografii care continuă să fie o sursă de inspirație pentru artiști până în zilele noastre.

Tuturor  oaspeților li s-a cerut să vină în port tradițional rusesc din secolul XVII, ceea ce a dat evenimentului o notă cu adevărat  remarcabilă.

Femeile de la curte erau îmbrăcate în rochii brodate cu pietre prețioase și purtau „kokoșnik” (pălării) decorate cu cele mai frumoase bijuterii ale familiilor lor, iar bărbații purtau caftane opulent decorate și căciuli de blană boierești.

Ultimul împărat al Rusiei, Nicolae al II-lea, era îmbrăcat în brocartul aurit al țarului Alexei Mihailovici, un conducător din secolul XVII.

Împărăteasa Alexandra Feodorovna a venit la petrecere îmbrăcată în veșmintele primei soții a ţarului Alexei Mihailovici.

 

 

 

Cea mai tare petrecere

 

Prințesa Maria Ilinicina purta o rochie de brocart decorată cu satin argintiu și perle, iar pe cap avea o coroană plină cu diamante și smaralde. Împărăteasa Alexandra Feodorovna purta un smarald uriaș.

Toate bijuteriile fuseseră alese de bijutierul curții, Carl Faberge.Astăzi, o astfel de rochie ar costa aproximativ 10 milioane de euro !

Cea mai tare petrecere din Imperiul Țarist a avut 390 de invitați
iar sălile de bal ale Palatului de Iarnă nu aveau să mai găzduiască vreodată astfel de splendori.

„În timp ce dansam, în Sankt Petersburg aveau loc greve ale muncitorilor și nori negri se adunau deasupra Estului îndepărtat al Rusiei”, avea să-și amintească mai târziu ducele Alexandru Mihailovici.

„Purtam hainele unui vânător cu șoimi, alcătuite dintr-un caftan alb și aurit, cu vulturi aurii cusuți pe piept și pe spate, cu o bluză roz de mătase, pantaloni largi de culoare albastru deschis și cizme de Maroc.”

 

 

 

Cea mai tare petrecere

 

Războiul Ruso-Japonez a izbucnit un an mai târziu, urmat de Revoluția Rusă din 1905 şiPrimul Război Mondial au pus capăt organizării de baluri  la înalta curte imperială rusă.

Criza declanşată de conflagraţia globală şi Marea revoluţie bolşevică din octombrie 1917 au provocat de altfel şi sfârșitul pentru Imperiul Rus, însă  amintirea marelui bal din 1903 nu a murit în epoca sovietică.

Un pachet de cărți de joc special a fost produs în 1913, onorând cea de-a 300-a aniversare a dinastiei Romanov. Aceste cărți de joc au continuat să fie tipărite chiar și după ce Imperiul Rus s-a prăbușit și au devenit cele mai populare cărți de joc din URSS.

Milioane de sovietici habar n-aveau că țineau în mâini amintirea ultimului bal elegant al dinastiei Romanov, cea mai tare petrecere dinainte de sfârșitul perioadei țariste.

Costumul valetului de pică era copiat după costumul ducelui Mihail Alexandrovici, iar valetul de romb era copiat după Marele Duce Andrei Vladimirovici.

Dama de pică era în mare parte reprezentată cu costumul ducesei Elisabeta Feodorovna, iar dama de pică semăna cu sora țarului, Ksenia Alexandrovna, costumată în soție de boier.

 

 

Cea mai tare petrecere

 

Cea mai tare petrecere

Costum de ducesă din secolul XVII

Cea mai tare petrecere

Artistul vestimentar care a lucrat la filmul „Războiul Stelelor”, Trisha Biggar, s-a inspirat din stilul vestimentar al soțiilor de boieri care purtau kokoșnik, atunci când a proiectat costumul auriu de călătorie al Reginei Amidala.

 

Cea mai tare petrecere

 

Țarul Nicolae al II-lea în hainele țarului Alexei Mihailovici

Cea mai tare petrecere

 

Costum de  vânător de şoimi  din timpul ţarului   Aleksandr Mihailovici

 

Costum al ţareviciului

Costum aristocrată din secolul XVII. A fost folosit pentru a crea hainele prințesei din filmul Războiul stelelor

Vezi și 23 de imagini excepționale din Rusia înainte de bolșevici

23/03/2019 Posted by | ISTORIE | , , , , , | Lasă un comentariu

ZIUA DE 23 MARTIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

 

 

 

 

 

 

Ziua de 23 martie în istoria noastră

 

 

 

 

 

1813: S-a născut la  Bucuresti Cezar Boliac, unul dintre fruntaşii revoluţiei din 1848, poet liric şi gazetar patriot român; (25 februarie 1881).

Tatal sau era  doctorul Anton Bogliako (Bogliaco), de origine greco-italiană, iar mama sa , Zinca Kalamogdartis, recăsătorită ulterior cu stolnicul Petrache Peretz, care a avut grijă de creșterea și educarea viitorului poet.

 

 

 

Cezar Bolliac, pictura de Th.Aman

 

 

 

 

După ce a învățat carte în casă cu învățatul dascăl grec Neofit Duca, a fost elev la Colegiul Sfântul Sava, având ca profesor pe I.H. Rădulescu; de altfel, acesta îl va ajuta să publice în ziarele sale, cum făcuse și cu Gr. Alexandrescu.

În anul 1830 se înrolează cu gradul de iuncher în miliția pământeană, având colegi pe Constantin Telegescu și pe Marin Serghiescu Naționalu, viitori fruntași ai revoluției de la 1848. Nu va rămâne mult în armată, pentru că își descoperă veleitățile literare.

Mai târziu, la bătrânețe, scriitorul se va auto-caracteriza: „Am lăsat școala pentru armată, am lăsat armata pentru litere, am lăsat literele pentru publicistică”.

Din 1833 face parte din Societatea Filarmonică, înființată de Ioan Câmpineanu, I.H. Rădulescu și C. Aristia.

  A editat împreună cu Constantin G. Filipescu, revista „Curiosul” („gazetă de literatură, industrie, agricultură și noutăți” – București, 1836).

Publicația a fost însă interzisă după numărul patru, în care Bolliac publică „câteva satiri politice care îl aruncară de mai multe ori în închisoare” (I.G. Valentineanu, „Biografia oamenilor mari scrisă de un om mic”, Paris, 1859), și își încetează definitiv apariția în ianuarie 1837.

Activitatea politică, paralelă cu cea literară, îl fac să fie anchetat și închis cu ocazia conspirației din 1840. În 1841 este surghiunit la schitul Poiana Mărului, de unde nu avea să fie eliberat decât în toamna acelui an. Între 1840 și 1843 activează în Loja Frăția (înființată la 1843), iar din 1859, în Loja Steaua Dunării, ambele în București.

În 1844 publică în Foaie pentru minte, inimă și literatură articolul  „Către scriitorii noștri în care îi îndeamnă pe literații română la angajare civică”:

„A trecut vremea Petrarcilor, domnilor poeți! Veacu cere înaintare, propaganda ideii cei mari, propaganda șarităței cei adevărate și care ne lipsește cu totul. (…) Formați societăți, declarați, scriți, lăudați, satirați, puneți în lucrare toate restorturile intelectuale și morale, și robia cade, căci e căzută pe jumătate, și domneavoastră veți fi binecuvântați de generațiile viitoare ca niște adevărați apostoli ai misiei cerești, ai frăției și ai libertății”.

Este unul dintre fruntașii revoluției de la 1848, participând la toate acțiunile ei importante: este prezent la citirea proclamației revoluționare; este însărcinat „să ridice tabacii și mărginații și tinerimea din București, să meargă gloată la Palat și să ceară sancționarea Constituțiunii” (Ion Ghica, „Scrisori”); este secretar al guvernului provizoriu, vornic al capitalei, membru în comisia pentru dezrobirea țiganilor.

După înfrângerea revoluționarilor, ia drumul exilului, mai întâi în Ardeal. În primăvara anului 1849 editează la Brașov ziarul politic Espatriatul, care are ca subtitlu „Dreptate, Frăție”.

În toamna lui 1849 trebuie însă să părăsească Transilvania (deoarece împreună cu Bălcescu i-a susținut pe revoluționarii unguri). Trece prin Constantinopol și ajunge la Paris spre sfârșitul anului 1850. Se stabilește la Paris împreună cu majoritatea revoluționarilor exilați.

În 1851 era unul din cei trei membrii ai comitetului Societății studenților români din Paris. În 1857, apare la Paris poemul Domnul Tudor. Episode de la revolution roumaine de 1821 și revista Buciumul, care are mai mult un caracter politic, fără a lipsi literatura.
După 1857, interdicţia de a veni în ţară îi este ridicată; se întoarce pe la mijlocul verii lui 1857 şi este propus candidat de Ilfov al Divanului ad-hoc muntean.

Cu acestă ocazie publică în ziarul „Secolul” un fel de program politic rezumat: „De trebuie să mai spui şi aici ceea ce crez despre proprietate, ca să astup cu desăvârşire gura calomniei, mărturisesc că am respectat şi voi respecta proprietatea în temeiul căreia mă propune candidat de deputat şi viu să cer voturile proprietarilor.

Mă voi lupta totdeauna pentru întărirea proprietăţii, precum mă voi lupta şi pentru întărirea familiei, ce s-a slăbit, şi pentru întărirea religiei, ce se clatină”.

În 1858 întreprinde o nouă călătorie arheologică, fiind unul din premergătorii acestei ştiinţe în România.

Apare Trompeta Carpaţilor (1865), continuare a Buciumului, al carei director este.

Este editat volumul de lirice sociale şi protestatare Poezii umanitare (1866). În 1869, face o excursie arheologică, poetul fiind şi un pasionat în domeniu.
 

 

 

1821: Revoluţia de la 1821. Tudor Vladimirescu încheie  un acord cu boierii ramași  in București (juramantul reciproc de credinţa).

In virtutea acestui acord, Tudor Vladimirescu recunoaștevremelnica stăpânire a țării, alcatuită din boierii “patrioţi”, acceptând să conducă țara împreună cu ei.

Boierii declară la randul lor ca “pornirea slugerului Tudor nu este rea”, fiind  astfel legitimate  acţiunile lui Tudor de către clasa politică.

1847: Un uriaș incendiu devasteaza orașul București, distrugând aproape un sfert din Capitală.

Era Duminică, ziua de Paști. În toiul sărbătorii, un accident care-ar fi putut fi  evitat a dus la aprinderea unui foc în inima orașului.

De acolo, flăcările s-au răspândit cu viteza vântului – căci ghinionul a făcut ca în ziua respectivă să bată un vânt puternic, iar un sfert din capitală le-a căzut victimă.

La originea incendiului a stat un obicei vechi, potrivit căruia ziua de Paști trebuia sărbătorită cu descărcări de pistoale și puști.

Peste tot în oraș, în ziua de Paști se auzeau zgomotul armelor.

De data aceasta însă, ceva a mers prost: fiul cluceresei Drugăneasca n-a fost atent când și-a descărcat arma, iar scândurile vechi ale streașinei casei au luat foc.

Întregul acoperiș s-a aprins în doar câteva minute și, din cauza vântului puternic, s-a răspândit la casele din jur.

Casa de la care a pornit focul, notează istoricul George Potra, se afla aproape de Hanul Constantin Vodă (viitorul Palat al Poștelor) și peste drum de biserica Sf. Dumitru. Era chiar centrul orașului, o zonă cu străzi înguste, case și magazine multe. Una după cealaltă, clădirile au luat foc.

 Partea stângă a Dâmboviţei a fost mistuita de  flăcări. Ardeau turlele bisericilor ca nişte torţe, spun cronicile. Mahalalele erau scrum, mai rămăseseră doar zidurile.

Dacă focul „ar fi început noaptea, oraşul întreg ar fi pierit“, spunea domnitorul Gheorghe Bibescu.

Focul a distrus 12 biserici cu mahalalele lor: „Sfântul Dumitru“, Curtea Veche (două), „Sfântul Gheorghe-Nou“, „Sfântul Gheorghe-Vechi“ şi Bărăţia, Stelea, Udricani, Vergului, Lucaci, Ceauş Radu, „Sfântul Ştefan“, dar şi alte mahalale: Colţea, Răzvanul, „Sfântul Nicolae“ – Şelari, Şerban Vodă, „Sfântul Ioan Nou“, „Sfânta Vineri“, Oltenii, Delea Nouă şi Hagiului.

 

 

Nicolae Iorga scria în „Istoria Bucureştilor“: „Prezenţa vitejească a Domnului (Gheorghe Bibescu, n.r.) zi şi noapte nu putu să înlăture dezastrul. (…) Domnul observă consulului francez că, ” acest nou pârjol , dacă s-ar fi început noaptea, oraşul întreg ar fi pierit“.

„Domnitorul a dat din mână în mână la doniţe (găleţi de lemn, n.r.). Era să îl prindă focul, dar a luat-o pe Dâmboviţa ca să scape“, completează Dan Falcan, istoric la Muzeul Municipiului Bucureşti.

Despre incendiul din 1847, Dan Falcan spune că „nu a fost primul, dar a fost cel mai devastator“. De ce? Au ars 1.850 de clădiri, adică 686 de case particulare şi locuinţe, 1142 de prăvălii, 10 hanuri şi 12 biserici. Cu toate acestea, datorită Proniei Divine au murit doar 15 persoane.

„La un oraş de 100.000 de locuitori, totuşi n-au fost sinistraţi decât 2681 de persoane“.

Pagubele materiale au depăşit suma de 100 de milioane de lei. „Erau necesare sume enorme şi sub presiunea nevoilor s-a procedat cu oarecare energie, domnitorul Gheorghe Bibescu însuşi înscriindu-se cu 6.000 galbeni în fruntea unei liste de subscripţie la care a fost chemată să se alăture toată populaţia ţării.

Deosebit, au fost obligate să contribuie şi autorităţile“, spune în studiul său Florian Georgescu. Potrivit acestuia, „Mitropolia cu episcopiile sale“ a dat 500.000 lei, iar mănăstirile închinate, 700.000 lei.

„Proporţiile nenorocirii căzute asupra oraşului Bucureşti au determinat un curent de ajutorare şi din afara graniţelor.

Curtea de la Petersburg, cea de la Viena şi de la Stambul, spre a-şi întări influenţa politică în ţara noastră, neguţătorimea din Lipsca (prin bancherii Şina, Rotschild şi alţii) şi de la Braşov, ale căror interese economice erau strâns legate de buna desfăşurare a comerţului bucureştean, au trimis îndată sume însemnate.

Un gest de admirabil patriotism şi de sentiment frăţesc a fost acela al moldovenilor, care, prin Vasile Alecsandri, au contribuit în mod substanţial la ajutorarea celor loviţi atât de greu; moldovenii şi-au dovedit solidaritatea cu locuitorii oraşului Bucureşti, care nu mult după aceea avea să devină capitală a ţării unite“.

 După acest dezastru, în București a fost înființat, în sfârșit, un serviciu specializat de pompieri, inexistent până atunci.

 

 

 

 

1872, 23.III./4.IV: S-a născut istoricul de artă şi profesorul român Alexandru Tzigara-Samurcaş, specialist în artă veche românească şi artă populară, fondator şi director al Muzeului de Etnografie şi Artă Naţională (1906-1951), devenit, din anul 1912, Muzeul de Artă Naţională.

 

 

 

Imagini pentru Alexandru Tzigara-Samurcaş,photos

 

 

 

 

În anul 1903 a întemeiat, împreună cu Ludovic Mrazec, Grigore Antipa, Simion Mehedinţi, Gh. Munteanu-Murgoci şi Alexandru Vlahuţă, Societatea Turiştilor Români, prima asociaţie de acest gen din România.

Din anul 1938 a devenit membru corespondent al Academiei Române; (m. 1952).

 

 

 

 

La 23 martie 1847 (după altă versiune la 24 martie 1847), s-a născut la Iaşi, în Principatul Moldova, Alexandru Dimitrie Xenopol – academician, economist, filosof, istoric, pedagog, sociolog şi scriitor român.

Alexandru Dimitrie Xenopol (n.1847-d.1920), economist, filosof, istoric, pegagog şi scriitor român

 

Alexandru Dimitrie Xenopol (n.1847-d.1920), economist, filosof, istoric, pegagog şi scriitor român

Alexandru Dimitrie Xenopol este autorul primei mari sinteze a istoriei românilor, Istoria românilor din Dacia Traiană, şi de a o face larg cunoscută întregii lumi, deziderat formulat anterior cu extremă claritate atît de Mihail Kogălniceanu cât şi de Nicolae Bălcescu, încă de pe vremea cînd aceste idei erau parte esenţială a programului viitoarei revoluţii de la 1848.

Xenopol este considerat cel mai mare istoric român după Nicolae Iorga.

În plan educaţional, ca profesor universitar, şi ca titular simultan al catedrei de istorie a românilor, respectiv al celei de istorie universală, Alexandru Xenopol a contribuit la educarea şi modelarea a multor generaţii de profesori de istorie şi istorici români.

Simultan cu obligaţiile didactice a desfăşurat şi o susţinută şi bogată activitate ştiinţifică, atît ca autor, publicînd numeroase lucrări şi studii în presa ştiinţifică a vremii, cît şi ca editor, redactor şi director al Revistei „Arhiva„, apărută la Iaşi.

1880: A decedat la Bucureşti, Gheorghe Magheru, general şi om politic român, unul dintre conducatorii Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească; (n. 1804, Bârzeiul de Gilort, judeţul Dolj}

 Fișier:Gheorghe Magheru desen.png

Era văr cu Tudor Vladimirescu, prieten apropiat cu Nicolae Bălcescu și sprijinitor al lui Avram Iancu.

A fost un haiduc celebru din zona Băileștiului, comandant militar în armata lui Tudor Vladimirescu în timpul revoluţiei de la 1821,

S-a înrolat apoi în armata rusă şi a participat la luptele împotriva turcilor între anii 1828-1829.

În timpul acestei campanii s-a evidenţiat în luptele de la Siseşti, Băileşti, Covei, Catane, Golenţi, Breasta şi Maglavit, fiind decorat cu Ordinul rusesc „Sfânta Ana” , în grad de comandor.
După Pacea de la Adrianopol a intrat în magistratură şi a devenit preşedinte de tribunal, iar în 1846 a fost numit prefect de Romanaţi.

In 1848 a fost unul dintre conducătorii revoluției de la 1848 din Țara Românească, membru în guvernul provizoriu revoluționar pașoptist, şi comisar general în Oltenia.

A primit misiunea de a organiza o armată revoluţionară, obiectiv întrerupt de intrarea turcilor în Bucureşti. Ca urmare, a trecut munţii în Transilvania şi de aici a plecat la Viena. 

S-a întors în ţară în 1857, făcând parte din Divanul ad-hoc ca deputat de Gorj şi a fost unul dintre cei mai înfocaţi susţinători a Unirii Principatelor.

În 1860 a fost ales deputat. În 1864 a devenit comisar special pentru Oltenia. Între 1868-1877 a fost deputat liberal de Târgu Jiu.

 

 

 

1885: S-a născut la Calafat arhitectul și urbanistul român Duiliu Marcu, membru titular (din 1955) al Academiei Române, președinte de onoare a Uniunii arhitecților din România; (d. 9 martie 1966, București).

A studiat la Școala de Arte Frumoase din Paris. A participat la construcția Universității din București, alături de arhitecul Nicolae Ghica-Budești (1912 – 1913).

A elaborat o serie de studii de sistematizare, precum cel pentru Piața Victoriei din București. A fost profesor la Institutul de arhitectură „Ion Mincu”.

1888: În România vine la guvernare guvernul junimist care va activa pană la 29 martie 1889.

 

 

 

1894: A murit la Iași, Theodor Codrescu, editor, traducător și prozator român, membru corepondent al Academiei Române; (n. 1 aprilie 1819, Iași).

A înființat tipografia Buciumul român, prin intermediul căreia a sprijinit Unirea Principatelor Române si a fost redactor la multe ziare, tipărind, în ziarul Buciumul român, pentru prima oară, epopeea Țiganiada de Ion Budai-Deleanu.

A scris drama istorică „Plăieșul Logofăt mare”, 1846.

A fost o vreme cenzor al publicațiilor din Moldova și apoi director al Arhivelor Statului din Iași (1856).

A redactat o Mică gramatică franceză pentru învățătura tinerimii moldo-române (1841), a tradus alte gramatici franceze, a alcătuit un dicționar francez-român și un altul german-român. Împreună cu D. Gusti a tipărit un abecedar, un catehism, o carte de citire, o istorie a românilor – toate, manuale frecvent folosite la vremea lor.

Din 1872, a condus (o vreme împreună cu I.S. Bădescu) „Noul curier român”.

Ca traducător, meritul său principal este de a fi dat, în 1853, cea dintâi versiune românească a romanului „Coliba lui Moșu Toma sau Viața negrilor din sudul Statelor Unite din America (I-II)”, de Harriet Beecher Stowe, sprijinind astfel mișcarea de emancipare socială din Principate.

Pentru Teatrul Național din Iași, Codrescu a tălmăcit un mare număr de piese, cu deosebire vodeviluri, care au fost jucate mai bine de un deceniu.

Ca scriitor, Codrescu a început cu prelucrări și a continuat, în linia „Daciei literare”, cu destul de izbutite povestiri despre Pepelea – snoave extrase din folclor.

În 1844, îi apare volumul O călătorie la Constantinopoli. În 1846 oferă Teatrului Național din Iași vodevilul propriu Soldatul prujitor.

Bazată pe quiproquo, intriga este derulată cu îndemânare, fără însă a fi susținută și de un limbaj nimerit.

1898: A fost adoptată „Legea Spiru Haret”, elaborată de Spiru Haret și C. Dimitrescu-Iași, care reglementa invăţământul  în două cicluri (inferior și superior) și în secții (modernă, reală și clasică), gimnazii și școli normale si  organizând  mai temeinic învățământul superior; (23.III/4.IV).

 

 

 

1912: S-a născut la Piatra Neamț, renumitul actor român de teatru și film Geo Barton; (decedat: 10.06.1982).

 

 

 

 

A absolvit în 1941 Conservatorul de Arta Dramatică din București şi de la început a fost distribuit în roluri de june-prim în comedii şi operete, a participat la numeroase turnee in tara, a jucat la Teatrul Constantin Nottara din Satu Mare in Păianjenul de A. DE Herz, la Teatrul Giulesti si Municipal (Bulandra), stabilindu-se apoi la Teatrul National.

Printre rolurile interpretate se numara Vronski din Anna Karenina de Tolstoi, Grigore Marza din Intalnire cu îngerul de Sidonia Draguşanu, Profesorul din Un fluture pe lampă de Paul Everac, Fred din Mașina de scris de Jean Cocteau, Georges din Părinți teribili de Jean Cocteau, Moșierul Butu din Marele soldat de Dan Tărchilă, Nichita din Omul cu mârțoaga de George Ciprian, Ministrul din Zoo (Asasinul filantrop) de Jean Vercors Bruller, etc.
A debutat pe marele ecran in 1949 cu filmul Răsună Valea şi peste un an avea să joace în La Moara cu Noroc, în rolul lui Lica Sămădaul, care îl consacră.
Geo Barton a murit la 10 iunie 1982, în București.

1914: S-a născut la Topliţa, compozitorul şi criticul muzical  George Sbârcea (alias Claude Romano).

A fost  pianist, compozitor, muzicolog, istoric muzical, jurnalist , scriitor, traducător, diplomat.
A fost arestat de mai multe ori, prima data de contrainformatiile maghiare, mai târziu de Siguranta statului, apoi de Securitatea româna.

A decedat  la 27 iulie 2005 in Bucuresti.

Imagini pentru George Sbârcea

George Sbârcea

A scris tangouri melodioase şi romantice, pentru care a fost apreciat şi premiat în anii interbelici.

  • 1931. Studentina este cea mai populară piesă în centrele universitare din România

  • 1934. Nenita este decalarat Cel mai frumos tango al anului de către editura pariziană Julio Garzon

  • 1935. Primul laureat al concursului organizat de presa austriacă pentru cel mai iubit cântec vienez

  • 1936. Artistul este promovat într-un concurs pe ţară a revistei Realitatea ilustrată, pe vremea când era compozitor secund la Teatrul Alhambra Bucureşti.

  • 1937. Cel mai mare succes la Teatrul Alhambra Bucureşti a fost Ionel-Ionelule ,  slagarul nemuritor cantat pentru prima data de  Lulu Nicolau şi Lisette Verea, un duet de succes al epocii.

Unele piese de succes semnate de George Sbârcea / Claude Romano (Un tango de adio, Dar-ar naiba-n tine dragosteInimioară inimioară) au depăşit  graniţele timpului, devenind foarte populare pana in zilele noastre.

Hitul său  Ionel, Ionelule au fost traduse în franceză, germană, engleză şi spaniolă.

În anii 60, George Sbârcea  a fost foarte  apreciat ca muzicolog şi critic de artă in randurile publicului

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1917: In contextul retragerii in Moldova a armatei si administratiei române, în timpul Primului Razboi Mondial, a fost emisă Proclamaţia Regelui Ferdinand I, prin care acesta promitea  pământ ţăranilor şi introducerea votului universal.

Promisiunile cuprinse în această proclamaţie sunt reluate de rege la 23 aprilie – 6 mai 1917.

1920: S-a născut  la Galaţi, eseistul și traducătorul român Radu Lupan.

A  primit la naştere prenumele Raymond, este fiul Esterei (născută Vigder) şi al functionarului Josef Lupan.

Licenţiat al Facultăţii de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii din Bucureşti, lucrează ca redactor la „Contemporanul”, lector la Catedra de limba şi literatura engleză a Universităţii din Bucureşti, redactor-şef la Redacţia publicaţiilor pentru străinătate şi la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, şef de secţie la Uniunea Scriitorilor (1959-1983).

A predat la Universitatea din Huli (Marea Britanie).

După 1960 a fost unul dintre cei mai activi traducători din limba engleză. Numărându-se printre puţinii eseişti cărora li se publicau articole despre literatura occidentală contemporană.

Are meritul de a fi semnat versiuni româneşti din scrierile lui Emest Hemingway, John Dos Passos, John Updike, William Faulkner şi James Joyce.

Bibliografia sa de traducător îi mai cuprinde pe William Somerset Maugham, Thornton Wilder, Richard Aldington, Terence Rattigan, Saul Bellow etc.

 

 

 

 

 1929: Criticul şi istoricul literar Perpessicius (Dumitru S. Panaitescu) a inaugurat la Radiodifuziunea Română, emisiunea „Cronica literară”.

 

 

1932: S-a născut în comuna Pui, judeţul Hunedoara, muzicologul  român Casiu Valeriu Barbu.

S-a specializat între anii (1971-1972) la Conservatorul P.I. Ceaikovski, din Moscova, cu prof. Dimitri Ţîganov. A susţinut teza de doctorat în muzicologie la Academia de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca, cu teza Arta nuanţării discursului muzical enescian.

A fost violonist (1950-1964) şi concert-maestru (1964-1965) în orchestra Conservatorului Bucureşti, asistent (1965-1971), lector (1971-1975) şi conferenţiar (1975-1992), prof. univ. (1992-2000) la Conservatorul de Muzică Gheorghe Dima  din Cluj.

Între anii 1975-1982 a fost dirijor al Orchestrei de camerăDinu Lipatti din Cluj-Napoca.

A întreprins turnee artistice în Anglia (1977), R.F. Germania (1980). A fost distins cu medalia de argint a oraşului Egloffstein – R.F. Germania (1980) şi cu Premiul pentru Cronici muzicale al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din R.S.R. (1981).

Este Membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, membru fondator al Fundaţiei Gheorghe Dima, membru fondator al Fundaţiei Sigismund Toduţă.

1936: S-a născut economistul  și jurnalistul român Adrian Vasilescu, consilier al guvernatorului BNR, Mugur Isărescu.

 Este  coordonatorul strategiei de comunicare a Băncii Naționale a României si coordonatorul  colecției „Fascinația economiei“, care apare sub patronajul Editurii Minerva.

De asemenea este autorul cartii „Cum să mușcăm azi din pâinea zilei de mâine’ (Ed. Minerva, 2006).

1939: Este semnat Acordul economic româno-german,intitulat ” Tratat asupra promovării raporturilor economice dintre Regatul României și Reichul German”, care deschidea calea subordonării economiei românești intereselor politicii Germaniei naziste. 

Tratatul a fost negociat din partea germana de Helmut Wohlthat, născut pe 4 octombrie 1893, ofiţer în Primul Război Mondial, a studiat economia la Koln şi ştiinţe politice la Columbia University din New York. Din 1933 acesta a lucrat pentru Ministerul Economiei de la Berlin, ajungând în 1938 să fie mâna dreaptă a lui Hermann Goring în chestiuni economice.

Pe 23 martie a semnat cu Guvernul României acest tratat care subordona economia românească în favoarea celei germane.

Marele industrias roman  Nicolae Malaxa se temea că prin acest tratat va fi blocată dezvoltarea industriei româneşti.

1945: Guvernul predominant comunist al dr. Petru Groza a initiat o lege de reforma agrara, prin care au fost expropriate proprietatile mai mari de 50 ha, fiind improprietarite peste 900.000 de familii de tarani.

Dupa numai cativa ani, ţărănimea româna avea sa fie supusă unor presiuni extraordinare în procesul de colectivizare şi de desfiinţare a proprietăţii asupra pământului, ca parte a politicii comuniştilor de comunizare a ţării.

1946: A decedat la Sibiu, compozitorul și pedagogul  român Alexandru Zirra; (n. 14 iulie 1883, Roman).

Dupa studiile de la Conservatorul de Muzică din Iași unde i-a avut profesori pe Sofia Teodoreanu, Gavriil Musicescu și Titus Cerne, s-a perfecționat la Conservatorul Giuseppe Verdi din Milano (1905-1907; 1909—1911), sub îndrumarea lui Carlo Gatti (armonie, contrapunct, compoziție).

A fost profesor și director la Conservatorul din Iași între anii 1907 – 1925 și 1935 – 1940, iar in perioada 1935 – 1940 a plecat la Cernăuți unde a înființat și a condus Institutul de Muzică și Teatru.

În 1940 s-a mutat la București, fiind numit director al Operei Române din București în perioada 1940 – 1941.

În 1928 a publicat un Tratat de armonie, necesar procesului de învățămînt muzical. Alături de munca la catedră, el a desfășurat o bogată activitate componistică, abordând, practic, toate genurile (lucrari corale si instrumentale, opere, poeme simfonice).

În 1944 a fost distins cu premiul „G. Hamangiu” al Academiei Române.

1949: S-a născut cântăreţul  de muzică  folk român, Mircea Vintila.

Mircea Vintilă este un interpret român de muzică folk, cu o activitate discografică și concertistică bogată. A urmat Școala de Muzică (clasa violă). A terminat „Liceul Lazăr” și apoi a absolvit Institutul de Construcții în anul 1974.

A cântat alături de alți prestigioși artiști (Mircea Florian, Marcela Saftiuc, Doru Stănculescu) la primul festival studențesc de folk din anul 1971, la clubul „303” al Politehnicii bucureștene, apoi la clubul „Universitas”, la „Casa de Cultură a Studenților”din Bucuresti și în Cenaclul Flacăra.

La a doua ediție a Festivalului „Primăvara baladelor” câștiga „Marele Premiu” cu piesa „Lordul John”.

Cu piesa „Bade Ioane” câștigă premiul „Teletop” al Televiziunii Române, iar cu piesa „Făt Frumos” caștigă premiul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România.

În 1990 primește Marele Premiu pentru întreaga Activitate în cadrul Festivalului Național de Muzică Folk „Om bun”. Urmează o serie de turnee in Austria, Franța, Germania, Rusia și Slovacia.

În 1992 fondează împreună cu Mircea Baniciu, Florian Pittiș și Vlady Cnejevici grupul Pasărea Colibri, desfășurînd o prestigioasă activitate discografică și de turneu în țară și străinătate (SUA, Canada, Germania).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1961: A murit la Madrid,  diplomatul, istoricul, eseistul, poetull şi traducătorul românAlexandru Busuioceanu; (n. 1896).

A fost bursier al Școlii române din Roma între anii 1923-1925.

 

 

 

 

 

  Începând cu anul 1942 a trăit în Spania, de-a lungul celui de-al Doilea Război Mondial și până la moartea sa.

A fost atașat cultural al României în Spania,unde a avut o activitate neobosită de cercetare și promovare culturală a valorilor românești.

A înființat o Catedră de limbă și literatură română la Universitatea Madrid, al cărui titular a fost până la moarte, a înființat Institutul Român de Cultură din Madrid, a obținut introducerea obligatorie a studierii limbii și literaturii române în șapte universități spaniole și publicarea traducerilor din mari scriitori români, așa cum ar fi de pildă Liviu Rebreanu .

S-a dedicat integral promovării și receptării limbii și culturii române în arealul spaniol publicând numeroase articole, ținând conferințe, efetuând traduceri.

 

 

1969: A murit  prozatorul si  publicistul român Tudor Teodorescu Braniște; (n. 12 aprilie 1899, Pitesti).

A urmat  cursurile Facultatii de Drept a Universitatii din Bucuresti, fiind in paralel copist si redactor la ziarele Izbinda, Avintul si Cuvintul liber.

Din 1920 devine colaborator la Viata Romaneasca, Adevarul, Dimineata si Chemarea.

In 1921 isi ia licenta in drept si se inscrie la Baroul de Ilfov.

A debutat in 1915 in Rampa cu cronici literare semnate cu pseudonimul Andrei Braniste. Debut editorial in 1920 cu volum de schite si nuvele Suflet de femeie.

Atras de miscarea socialista din tinerete, Tudor Braniste Teodorescu a avut o activitate publicistica sustinuta: Cronica, Gazeta, Solia, Scena, Aurora, Facla, Tara.

Intre 1933 si 1936 conduce ziarul Cuvintul liber, iar in 1939 scoate Jurnalul, ziar de stinga, suprimat in . in anii dictaturii se retrage din gazetarie, pentru a reveni in 1944 ca director al Jurnalului de dimineata.

A publicat volum de proza scurta (Sovairi, 1921), publicistica (Oameni si carti, 1923; Doctrina bitei, 1936; Oameni de ieri, 1938; Oameni si paiate, 1967) si romane (Fundatura cimitirului nr. 13, 1932; Domnul Negoita sau individul impotriva statului, 1932; Baiatul popii, 1933; Printul, 1944; Scandal, 1945).

A tradus din Andre Maurois, Leopold Stern, Benjamin Constant.

A fost dintre cei mai reprezentativi, mai curajoşi, mai demni ziarişti români ai secolului XX, 

A trăit modest, ca un ziarist independent. Către sfârşitul vieţii spunea cu umor că are la activul său cel mai mare număr de interziceri ale publicaţiilor pe care le-a întemeiat sau le-a condus: ”Cuvântul liber”, ”Adevărul”, ”Jurnalul” înainte de 6 septembrie 1940 şi în 1947 ”Jurnalul de dimineaţă”.

A fost victima tuturor dictaturilor, iar  în 1940  s-a retras din viata publica şi patru ani de zile numele său nu a mai apărut în paginile presei noastre.

Tudor Braniste Teodorescu

”Jurnalul de dimineaţă”, pe care l-a înfiinţat şi l-a condus Tudor Teodorescu-Branişte ,  s-a afirmat ca un adevărat ziar al opoziţiei faţă de asaltul pe care Partidul Comunist l-a dat din toamna lui 1944 pentru cucerirea puterii, pe care o va obţine la 6 martie 1945.

Nimic din ce susţinea ziaristul independent Tudor Teodorescu-Branişte nu era în concordanţă cu imperativele noii pu­teri comuniste.

Dacă la început ziarele oficiale ”Scânteia”, ”România liberă” au păstrat o tăcere impusă de statutul moral şi ideologic al lui Teodores­cu-Branişte, căruia nu i se putea reproşa nimic din trecutul apropiat sau depărtat, atacurile comunistilor  n-au întârziat să vină. 

In pragul vârstei de cincizeci de ani, mai precis în anul 1947, i s-a luat dreptul de a mai publica, odată cu interzicerea „Jurnalului de dimineaţă”, cotidianul de largă răspândire şi de înaltă ţinută.

Democratul convins, cel de numele căruia se leagă câteva din marile înfruntări duse în numele libertăţii, al drepturilor tuturor oamenilor, s-a văzut atunci, în 1947, azvârlit în cea mai neagră mizerie care i-a agravat boala şi i-a creat o stare de deprimare morală.

S-a salvat moral din această condiţie înjositoare scriind romane ca: „Primăvara apele vin mari” sau cel apărut postum la Editura Mihai Eminescu „Pavilionul de vânătoare”.

In ziua de 10 iunie 1947, pe temeiul unor învinuiri de-a dreptul ridicole, de atitudine anti-sovietica,  „Jurnalului de dimineaţă” a fost interzis.

Imagini pentru Jurnalului de dimineaţă” PHOTOS

Suprimarea ”Jurnalului de dimineaţă”se incadreaza în contextul epocii, relevând un fapt care nu trebuie uitat, anume ca ziarul  lui Tudor Teodores­cu-Branişte a fost  interzis cu patru zile înainte de înscenarea de la Tămădău, care avea să ducă la dizolvarea Partidului Naţional-Ţărănesc, la arestarea conducătorilor acestuia, în frunte cu Iuliu Maniu. La prăbuşirea pentru câteva decenii a democraţiei în România.

Timp de 12 ani numele lui Tudor Teodores­cu-Branişte dispare din presa românească. Nu mai putea să fie nici cel puţin citat. A îndurat o mi­zerie înspăimântătoare.

Un sprijin la greu s-a dovedit a fi pentru el  scriitorul Demostene Botez, unul dintre colaboratorii sai de la Cuvântul liber,

care, prin 1956 -1957, atunci când gazetarul traversa vremuri cumplite, neavând niciun venit, s-a oferit să intervină pe lângă Mihail Sadoveanu pentru ca Uniunea Scriitorilor să-i acorde o pensie. La scurt timp, Consiliul Uniunii aproba „un ajutor de 500 de lei lunar prin Fondul Literar”.

Doar Aurel Baranga s-a opus, susținând că „nu e cazul să se acorde ajutoare celor care nu scriu”, însă Dumitru Corbea a amintit că Braniște avea două romane în manuscris, unul depus la Editura Tineretului (era vorba de romanul Primăvara apele vin mari), dar care nu i se publicau.

Și Zaharia Stancu, un alt confrate aflat pe baricadele presei , dar nu atât de apropiat de Braniște, a fost alături de publicistul urgisit. Din postul de președinte al Uniunii Scriitorilor din România, în anii 60, așa cum a făcut pentru mulți alți scriitori în vârstă, cei mai mulți lipsiți de mijloace materiale, a dispus acordarea unei pensii.

 

2001: Pictorului Ion Irimescu i-a fost decernat Premiul pentru Excelență în Cultura Română.

Imagini pentru Ion Irimescu PHOTOS

Ion (Nicu) Irimescu (n. 27 februarie 1903, Arghira, comuna Preutești – d. 28 octombrie 2005, Fălticeni) a fost un sculptor român, profesor și membru al Academiei Române.

În anul 1928, la absolvirea Academiei, debuteaza la Expoziția de Pictură și Sculptură din București, unde a expus lucrarea Eden.

 În 1930, obține o bursă de studii a școlii române din Fontenay-aux-Roses si pleacă la Paris unde  se înscrie la Académie de la Grande Chaumière, lucrand sub îndrumarea profesorului Joseph Bernard.

În 1932 i se acordă Mențiunea de onoare a Societății artiștilor francezi, pentru lucrarea Autoportret, expusă la Salonul de primăvară de la Paris.

La Salonul de toamnă de la Paris din același an participă cu lucrarea Portret de fată. Din 1933, anul întoarcerii în România, Ion Irimescu participă la toate expozițiile organizate, atât în țară cât și în străinătate. În 1940 este numit profesor la Academia de Belle Arte din Iași, mai târziu (1950) la Cluj, iar din 1966 funcționează ca profesor de sculptură la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București.

În 1956 participă la Bienala din Veneția, expunând la pavilionul românesc 15 lucrări, iar în 1961 expune la Expoziția de sculptură contemporană, organizată pe lângă Muzeul Rodin din Paris. Expune de asemeni la Berna, Helsinki, Budapesta, Dresda, Moscova, Varșovia, Praga, Paris, Stockholm, Londra, Roma, Berlin, Bonn, Istanbul, Ankara, Tel Aviv, Damasc, Cairo, Alexandria.

Una dintre lucrările lui, statuia prințului cărturar Dimitrie Cantemir, se află la Biblioteca Ambrosiana din Milano, între statuile lui Dante și Shakespeare.

În 1975 donează muzeului orașului Fălticeni un mare număr de sculpturi și desene, cu care se inființează Colecția „Ion Irimescu”. Este ales în 1978 președinte al Uniunii Artiștilor Plastici din România, unde activează până în 1989.

Ion Irimescu a relatat că în cursul unei întrevederi cu Nicolae Ceaușescu, i-a prezentat acestuia intenția de a ridica la Fălticeni o statuie din bronz, în mărime naturală, a lui Mihail Sadoveanu, dar că nu are bronzul necesar turnării lucrării.

Spre surprinderea sa, Ceaușescu i-a trimis „cadou” statuia lui Stalin care, după ce fusese dată jos de pe soclul din Piața Aviatorilor, a rămas depozitată într-un subsol al C.C. al P.C.R. Și astfel, Stalin modelat de Dumitru Demu s-a transformat în Sadoveanu, plămădit de Irimescu.

La sfârșitul vieții, s-a retras la Fălticeni, unde s-a ocupat de muzeul care adăpostește jumătate din operele sale și pe care Irimescu le-a donat orașului (aproximativ 300 sculpturi și 1000 desene), dând naștere astfel celei mai mari colecții permanente de autor din România. 

La 27 februarie 2003, Academia Română l-a sărbătorit  cu prilejul împlinirii vârstei de 100 de ani. Este al doilea artist român aflat în viață la sărbătorirea Centenarului său, după Cella Delavrancea.

La 28 octombrie 2005, marele sculptor moare și este îmmormântat în cimitirul parohiei Oprișeni  (Falticeni).

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/03/23/o-istorie-a-zilei-de-23-martie-video-3/

Bibliografie (surse):

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

  3. Petre P.Panaitescu, Istoria românilor, Bucureşti, 1990.

  4. Wikipedia.ro;

  5. mediafax.ro;

  6. Istoria md.

  7. worldwideromania.com;

  8. Enciclopedia Romaniei.ro

  9. http://www.rador.ro/2019/03/23/calendarul-evenimentelor-23-martie-

 

 

 

 

 

23/03/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

CĂMINELE ABANDONATE DE ROMÂNI ŞI ÎNTOARCEREA ACASĂ

 

 

 

 

 

 

 

ÎNTOARCEREA ACASĂ

 

Românii își abandonează țara, ca pe-o navă în naufragiu.

Și frecvența abandonului e uluitoare: un român la trei minute, un medic român la șase ore, șase sute de români pe zi părăsesc România.

În jur de cinci milioane de români s-au stabilit deja în statele Uniunii Europene.

Ne putem lăuda azi cu cea mai numeroasă diaspora din Uniunea Europeană, după Marea Britanie, Polonia și Germania, în condițiile în care aceste țări au o populație de câteva ori mai mare decât a României.

Și încă un fapt uluitor: ocupăm locul doi în lume la migrație, potrivit unei statistici ONU, după Siria – care se află de șapte ani într-un război pustiitor.

Se vorbește și de un exod al creierelor românești. La începutul lui 2018, peste 15.700 de medici români și alte câteva zeci de mii de lucrători în domeniul medical au ales să părăsească țara.

Aproximativ 30.000 dintre IT-iștii noștri lucrează în străinătate, chiar și pe salarii egale cu cele din România.

Și exemplele pot continua.

Ce cataclism ne-a devastat într-atât, oare, încât să lăsăm totul în urmă?

Ce balaur ne fugărește și ne închide toate căile de întoarcere acasă – mai ales pe cele lăuntrice?

Românii, în istorie, de câte ori nu au trecut prin dezastre, de câte ori nu și-au distrus cu mâna lor căminele pentru a pustii pământul în calea dușmanilor, cu nădejdea că se vor întoarce și o vor lua de la capăt?

Acum, de ce plecăm? Ce ne lipsește?

Suntem înclinați să credem că lipsa unei perspective economice e principalul „balaur”.

Se tot vehiculează că românii vor „locuri de muncă plătite ca în Germania”, că în România „nu-ți poți face un viitor”, că e prea multă mizerie, lipsă de civilizație și de organizare, domnește corupția, incultura, hoția și birocrația.

Asta e ceea ce dorim? Ce ne lipsește, de fapt?

Statisticile arată însă că românii care emigrează în ultimii ani au în țară „locuri de muncă bine plătite, o situație profesională bună și stabilă, sunt oameni din clasa de mijloc, cu venituri de peste 2.000 de euro pe lună, au casă și mașină și își permit cel puțin un concediu pe an în străinătate.

Sunt cei mai activi oameni din România, la apogeul carierei, independenți economic și politic, curajoși şi inovatori, cei care ar putea produce o schimbare reală în România. 

Şi totuși, acestor oameni le lipsește ceva”1. Nu se simt respectați, nu se simt sprijiniți, și au obosit să se lupte cu marele balaur al administrației de stat.

Și mai este și deprimarea asta generalizată – un alt balaur.

România a ajuns să se situeze pe primele locuri la depresie în lume, potrivit unei evaluări din 2017 a Organizației Mondiale a Sănătății.

Sunt oameni care au plecat pentru că au obosit să mai vadă în jur chipuri posomorâte, pe care s-a întipărit lehamitea cronicizată.

Tânjesc după un zâmbet, după un minim gest de curtoazie, după o urmă de viață…

E prea mult gri, prea puțină culoare, prea puține flori la ferestre.

Când milioane de oameni au depopulat un tărâm pitoresc, bogat și frumos, pare bizar. De ce? Ce îi face pe români să ardă de dor, dar să nu se mai întoarcă acasă?”, se întreabă, la rândul ei, Gianina Corondan, într-un articol intitulat Emigrare? Nu e de mirare 2.

Și tot ea dă un răspuns revelator: „Lipsa sensului, strâmbătatea din țară”.

Într-adevăr, de-acasă nu pleci cu ușurință, oricâte visuri te-ar bântui sau oricâte strâmbătăți te-ar clătina; nu-ți lași în urmă părinții, bunicii, prietenii, căci durerea dezrădăcinării e cu mult mai mare decât atracția oricărui vis.

De-acasă pleci când nu mai există, de fapt, acasă, când dezrădăcinarea lăuntrică a avut loc deja, când legăturile s-au frânt în inimă – acolo unde a avut loc mai întâi dezastrul.

Și, din fața atâtor temeri, batem pasul înapoi și ne retragem spre alte zări, acolo unde nădăjduim să nu existe nici un balaur. 

Dar suntem naivi, crezând că civilizația și confortul vor putea vreodată să substituie dragostea și să ne creeze alte rădăcini, să ne ofere un alt Pământ al Făgăduinței – atât de aproape, dar niciodată tangibil.

Acasă e acel tărâm unde alergi prin lanurile coapte de grâu, e casa unde bunica frământă pâinea cu mâinile ei mari și ți-o așază coaptă pe ștergarul țesut de ea.

Acasă e locul unde ești iubit necondiționat, unde poți fi tu însuți fără nici o disimulare, unde împărtășești aceeași identitate cu ai tăi.

Acasă e casa pe care ai zidit-o cu mâinile tale pentru cei iubiți ai tăi, casa în care ți s-au născut și ți-au crescut copiii. Grădina în care singur ți-ai sădit copacii și le culegi roadele.

Tatiana Petrache

Foto: Mihai Andrei

1 https://adevarul.ro/news/societate/de-pleaca-romanii-tara-2018–1_5a7216f7df52022f750b973a/index.html

 

 

3.http://www.familiaortodoxa.ro/2019/02/09/intoarcerea-acasa/

23/03/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: