CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ortodoxia și Catolicismul. Concordatul României cu Vaticanul

 

 

 

 

 

Imagini pentru Concordatul Romaniei cu Vaticanul photos

 

 

 

 

 

 

 

Concordatele sunt acte diplomatice ale Statului Vatican încheiate cu diferite guverne ale ţărilor pe teritoriul cărora existau credincioşi catolici. La prima, vedere, acestea au scopul doar de ai proteja credincioşii catolici care vieţuiesc pe teritoriul ţărilor respective, în realitate, concordatele urmăresc influenţa culturală, politică, economică a cultului catolic şi a riturilor acestuia pe teritoriul acestor ţâri, având drept ţintă prozelitismul Bisericii Romano-catolice.

Concordatele au fost folosite de Biserica Romano-Catolică încă din Evul Mediu cu Franţa, Portugalia (1857, 1886), Prusia (1821), Bavaria (1871), Spania (1831, 1855, 1904), Elveţia (1828,1845,1888), Austria, Rusia, etc. Dintre toate acestea, cel cu Rusia nu a fost pus în aplicare, rămânând în vigoare legile ţării. După primul război mondial, cele mai importante Concordate au fost încheiate cu Polonia (1925), Lituania (1927), Germania (1933). Concordatul semnat cu Italia datează din 1929, când s-a creat şi noul stat al Cetăţii Vaticanului.

Acest act diplomatic este redactat de canonici romano-catolici desemnaţi de papă. Guvernele semnatare aduc eventuale obiecţii şi/sau propuneri. Chiar dacă în conţinutul concordatului apar modificări, ele sunt minore şi nu schimbă cu nimic fondul problemei. Se foloseşte un limbaj suplu. Capitolele necontroversate au o exprimare directă şi precisă, în timp ce capitolele care ar putea stârni reacţii şi nemulţumiri din partea guvernelor semnatare sunt constituite din ambiguităţi şi echivoc.

Astfel de articole, în aparenţă limpezi, clare şi favorabile guvernului respectiv sunt condiţionate de trimiteri la doctrine canonico-juridice catolice care, interpretate în funcţie de aceste trimiteri, exprimă tocmai contrariul.

Deoarece multe dintre guverne nu au studiat amănunţit aceste trimiteri condiţionale sau termeni conjugaţi echivoc înainte de a semna asemenea acte diplomatice, s-au dovedit ulterior a fi „păcălite”.

Văzându-se induse în eroare, unele guverne au denunţat concordatul, iar altele au cedat în faţa abilităţilor verbale ale reprezentanţilor desemnaţi de papă. Aşa s-a întâmplat şi în cazul Concordatului cu România.

Cine a câştigat din Concordatul cu România

 

Concordatul cu România a fost semnat la 10 mai 1927 de către Vasile Goldiş (Ministrul Cultelor şi Artelor,) şi Iuliu Maniu (prim-ministru), ambii greco-catolici, sub presiunile regelui Ferdinand al României, care nu dorea să strice relaţiile cu Occidentul şi, în mod special, cu Vaticanul.

Discuţiile despre Concordat au început în 1921, la propunerea Vaticanului, în timpul guvernării Averescu, tratativele fiind secrete. Opinia publică din România a aflat de acesta doar în 1928, prin denunţarea în paginile ziarului „Telegraful Român” din Sibiu.

Marea majoritate a intelectualilor români îşi dau seama că, în forma în care a fost semnat Concordatul, s-a produs o mare greşeală politico-diplomatică a reprezentanţilor Statului Român. Protestele, discuţiile tensionate, dezbaterile pe această temă etc. apar tot mai mult şi, în ciuda acestora şi a nemulţumirilor exprimate de ierarhia ortodoxă, în anul următor, 1929, Parlamentul României aprobă încheierea actului diplomatic, fără a face un studiu amănunţit asupra sa.

După demascarea Concordatului în paginile „Telegrafului Român”, Nicolae Titulescu, încercând să reducă din „pagube”, cere Vaticanului mai multe declaraţii interpretative,1 în special acolo unde formulările ambigue şi trimiterile la codexul romano-catolic păgubesc Statul Român şi nedreptăţesc celelalte culte existente la acea dată în ţară.

Într-o telegramă trimisă de N. Titulescu către Guvernul României, la 11 octombrie 1928, el spune că monseniorul Angelo Marie Dolci, demnitar al cancelariei papale, i-a comunicat confidenţial să renunţe la a mai cere explicaţii „căci este vorba de o rezistenţă personală a papei”. La propunerea regelui Ferdinand, lucrurile au rămas în umbra tăcerii.

În anii următori semnării Concordatului, mai multe organizaţii laice din România solicită anularea acestui act, însă fără nici un rezultat.

În 16 aprilie 1932, un grup de 27 de deputaţi cer denunţarea şi anularea Concordatului cu România. Atât Casa Regală din România, cât şi guvernul „se spală pe mâini” prin explicaţii penibile şi puerile, concluzionând că situaţia nu e de competenţa lor.

În cele din urmă, Concordatul este denunţat şi anulat de guvernul comunist al lui Petru Groza, care a întâmpinat o mare opoziţie din partea ierarhiei greco-catolice din Ardeal. Acesta este şi unul dintre principalele motive pentru care toţi ierarhii uniţi din Ardeal au fost arestaţi de către regimul comunist. Trist este că denunţarea Concordatului au făcut-o comuniştii şi nu marii noştri oameni politici care, în momente de grea încercare pentru ţară, s-au folosit de sentimentul naţional al cetăţenilor României pentru a-şi câştiga capital electoral.

Concordatul a influenţat mult întocmirea Legii Cultelor, avantajând Biserica Romei şi dezavantajând Biserica Ortodoxă. Printre altele, se pretindea ca Biserica greco-catolicilor, considerată până atunci, prin prevederile Constituţiei, Biserică românească, să fie înglobată în cea Romano-catolică şi organizată în condiţiile Codicelui de drept canonic al Vaticanului.

De asemenea, se cere ca Fondul de studii şi Fondul religie – administrate până atunci de Stat, să fie predat: Bisericii Romano-catolice. Prin prevederile Codicelui de drept canonic, proprietar al tuturor bunurilor deţinute de Biserica Catolică este papa, ca şef suprem şi discreţionar al acesteia.

Un articol cu totul special al noului proiect de Concordat este cel prin care se prevede ca episcopii, clerul şi chiar credincioşii Bisericii Catolice de pe teritoriul Statului Român să poată comunica direct cu Vaticanul, fără nici un fel de control din partea autorităţii civile, nu numai în probleme de credinţă şi organizare, ci în orice „afaceri bisericeşti”, formula extrem de elastică ce deschide drum liber oricărei acţiuni extra-bisericeşti.

Tot în Concordat este prevăzut dreptul persoanelor de altă naţionalitate şi neavând cetăţenie română să poată avea acces şi drept de a activa în cadrul instituţiilor Bisericii Romei de pe teritoriul României, fără ca Statul Român să aibă drept de control asupra lor. Nici un Concordat încheiat cu vreo altă ţară nu impunea Statului respectiv această renunţare la control, comunicarea clerului cu Vaticanul făcându-se numai prin mijlocirea Ministerului de Externe.2

Legea generală a cultelor a fost dezbătută şi votată la un an după semnarea la Vatican a Concordatului, în martie 1928, ministrul cultelor, Alexandru Lepădatu, a prezentat în faţa Senatului României proiectul de lege a cultelor, care a stârnit multe reacţii şi dispute, fiind redactat astfel încât să nu încalce articolele din Concordat.

În felul acesta, noua lege a cultelor favoriza foarte mult cultul catolic (greco şi romano) din România, în senat au luat cuvântul Nicolae Bălan, mitropolitul Sibiului, PS Roman Ciorogariu din Oradea şi PS Grigore Comşa de la Arad, combătând punctele controversate din Concordat, care influenţau negativ legea respectivă, în ciuda tuturor intervenţiilor ierarhilor ortodocşi, guvernul liberal a votat Legea Cultelor, fără a face nici cea mai mică modificare.

Legea Cultelor din 1928 acorda implicit dreptul Bisericii Romei, deşi era minoritară în România, de a avea autonomie, în felul acesta, Vaticanul devenea stat în stat. Catolicismul a avut întotdeauna un caracter militant şi ofensiv, combătând chiar şi libertatea conştiinţei şi principiul egalei îndreptăţiri, ambele fiind principii elementare în constituţia statelor moderne (a se vedea şi Lazăr Iacob, Regimul cultelor în România întregită. 1931, pag. 21 ş.u.).

Unul din luptătorii împotriva felului în care a fost redactată Legea Cultelor a fost şi istoricul Ştefan Meteş care spunea:

„Împotriva uzanţelor internaţionale cele mai elementare, subordonând principiul menţinerii neştirbite a suveranităţii interne, unor consideraţiuni de oportunism lipsit de temeiul adevărat, guvernul român a crezut a fi în drepturile sale legitime încercând a adopta şi a pune în concordanţă dispoziţiunile cuprinse în legea cultelor cu textul convenţiunii încheiate anterior cu Vaticanul, impunând în felul acesta ţării întregi, respectarea voinţei şi intereselor unei organizaţii eclesiastice din afară de frontierele României…” (Şt. Meteş, Viaţa Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania între anii 1919-1939, Sibiu, 1940).

Legătura dintre catolicism si iredentism

 

Contextul istoric al iniţiativei Vaticanului de a semna un Concordat cu România arată necesitatea Romei papale de a crea front comun cu interesele iredentiste maghiare. După ce, prin Tratatul de la Trianon, Ardealul intră în posesia Statului Român, papa pierde din influenţa politică şi economică ce o avea în perioada ocupaţiei austro-ungare, în acest caz, catolicismul devine o minoritate, deoarece Bisericii Ortodoxe i se recunoaşte dreptul de Biserică dominantă şi naţională. Singura posibilitate de a recâştiga din influenţa avută în Ardeal era o înţelegere pe plan diplomatic.

O dată cu suveranitatea României asupra Ardealului, toate bunurile fostului Stat Ungar trec în proprietatea Statului Român, care urmează să le administreze după legi proprii.

Deoarece în perioada ocupaţiei austro-ungare papa nu avea drept de proprietate, ci doar de uzufruct (drept de folosinţă), aceste bunuri intră în posesia Statului Român.

În Ardeal, populaţia de naţionalitate română era majoritară, iar maghiarii rămân doar cei mai numeroşi dintre minorităţi. Astfel, Biserica Romano-catolică îşi vede ameninţată perspectiva dominaţiei şi a răspândirii catolicismului.

Elementele şovine din Ungaria, cât şi conaţionalii lor din Ardeal (care se simt loviţi în orgoliu deoarece sunt minoritari) susţin interesele catolicismului în România (în special în Ardeal) şi, astfel, ia naştere o conjugare a intereselor Bisericii Romano-catolice şi a celor maghiaro-şovine. Vrednică de amintit, în acest sens, este şi mărturia papei Pius XI în anul 1926 care, în faţa a câtorva mii de pelerini maghiari spunea:

„Am văzut totdeauna în mulţii pelerini unguri cari au fost aici, pe fiii ţării Mariei Tereza, pe fiii regelui Ştefan cel Sfânt, pe urmaşii sfântului Emeric şi pe nepoţii regelui Ladislau cel Sfânt… Binecuvântez pe toţi acei tineri, cari în importanta epocă a redeşteptării, în scumpii ani ai înnoirii sufleteşti se grupează în jurul acestui steag, pentru ca să ducă la biruinţă conştiinţa naţională şi adevărata religiozitate şi să facă Ungaria din nou mare şi fericită (Legea Românească, nr. 22. p, 193-194, anul 1935)”.

În acelaşi an, la Budapesta, baronul Dr. A. Vecsey, mâna dreaptă a episcopului catolic de Alba-Iulia sub „jurisdicţia” căruia funcţiona şi Statusul Catolic Ardelean, făcea următoarele afirmaţii: „România a răpit mult pământ unguresc. Statul Român se teme de Biserica Catolică… Averile bisericeşti le-a confiscat deja. Se teme de fiecare ungur, dar mai ales de ungurii catolici, deoarece simte prin instinct că catolicismul este sprijinul cel mai puternic al maghiarimei”. (Ibidem)

Pentru ca aceste interese să fie întărite de elemente româneşti din Ardeal, papalitatea se foloseşte şi de încorporarea Bisericii Greco-catolice în sfera de interese a Bisericii Romano-catolice, cu atât mai mult cu cât credincioşii greco-catolici la acea data numărau aproape jumătate din catolicii din România. Aceasta s-a înfăptuit prin conlucrarea tacită a ierarhilor greco-catolici, fără a face cunoscute credincioşilor uniţi interesele ascunse. Ei ştiau doar de includerea lor în marea familie a Bisericii Romei, neştiind că sunt părtaşi la slăbirea suveranităţii naţionale a României.

Fostul deputat Ştefan Meteş, în 1924, când discuţiile pe tema Concordatului încă erau tăinuite, făcea publică afirmaţia unui lider catolic maghiar, care, adresându-se unor confraţi, spunea:

„Nu fiţi îngrijoraţi căci noi suntem oameni cu experienţă şi diplomaţi… Norocul nostru e faptul că la Bucureşti nimeni nu e lămurit asupra rostului Bisericii Catolice, iar cuvântul românilor ardeleni nu e prea luat în seamă, între guvern şi opoziţie nu e nici o înţelegere, ci duşmănie feroce. Unii se ocupă cu întărirea materială a partidului, iar ceilalţi vor răsturnarea Guvernului. Chestii, fie chiar naţionale, nu sunt, care să-i poată uni pe aceştia, şi e spre binele nostru…

Am intervenit la Papa, ca atunci când problema catolicilor va mai fi acută, nunţiul papal să înceapă tratativele cu Guvernul român pentru Concordat, şi făptul acesta, va uşura situaţia noastră foarte mult. Unde mai puneţi că «fraţii» români uniţi ne dau tot sprijinul prin arhiereii lor, ca Biserica noastră să nu fie înfrântă, căci aceasta ar însemna şi micşorarea rostului lor în Stalul Român.

Rezervăm cel mai puternic argument, dacă împrejurările şi oamenii amintiţi nu ne vor putea ajuta cum dorim. Nu uitaţi că trăim într-o ţară orientală, unde banul are puterea supremă.

„Noi vom jertfi dacă trebuie zeci de milioane, pentru a salva situaţia materială şi culturală a Bisericii noastre, care e însăşi mântuirea poporului maghiar de aici şi pot să vă asigur, că izbânda noastră va fi deplină”. (Legea Românească, nr. 30, p. 7, anul 1924).

Succesul cel mai de seamă al coaliţiei dintre Biserica Romei şi Budapesta îl constituie actul diplomatic care poartă numele de Concordat. Prin acest act, Biserica Romei are mai multe drepturi şi facilităţi în România decât a avut în Ungaria. Dacă regii unguri îi ofereau papei doar dreptul de folosinţă asupra domeniilor, prin Concordatul cu România, Vaticanul devine proprietar peste mii de hectare de păduri, păşuni, clădiri, case parohiale, biserici etc.

În Ardeal, pe care astăzi le revendică, în plus, şcolile catolice sunt finanţate de Statul Român, majoritar ortodox. Aceste instituţii de învăţământ au fost un important factor de propagare a catolicismului în România. Asupra lor, Statul Român nu mai avea nici un drept.

Prin semnarea Concordatului cu Vaticanul, Biserica Catolică de orice rit din România devine proprietară a unor teritorii şi imobile din Transilvania şi Bucovina, fără ca Statul Român să aibă dreptul de a controla sau verifica acţiunile şi activităţile membrilor ei. Astfel, în perioada ce a urmat mulţi preoţi, călugări şi călugăriţe din ordinele religioase catolice au desfăşurat o intensă activitate de spionaj în defavoarea Statului Român (vezi Onisifor Ghibu, Acţiunea catolicismului unguresc şi a Sf. Scaun în România întregită, Cluj 1934).3

Ameninţarea Vaticanului şi „bizantinismul” românesc

 

Şantajul şi falsul sunt instrumente des folosite de diplomaţii Vaticanului atunci când lucrurile nu merg conform planurilor lor. Aşa a fost şi în cazul Concordatului cu România.

Nichifor Crainic, care realizase traduceri din română în franceză între reprezentanţii celor două părţi semnatare, Regele Ferdinand al României (reprezentat de Vasile Goldiş în calitate de ministru de Externe) şi Vaticanul reprezentat de monseniorul Angelo M. Dolci, relatează momente care au avut loc tocmai în cabinetul ministrului.

„Tratativele pentru încheierea Concordatului durau de şapte ani. Guvernele noastre nu aveau curajul să pună piciorul în prag faţă de pretenţiile exorbitante ale Vaticanului. Proiectul de Concordat asigură papei în România o autoritate suprastatală şi, în anumite cazuri, dreptul de proprietate în ţară în mod absurd. Din aceasta pricină, guvernele noastre, cu o laşitate rău mascată, amânau încheierea din an în an.

Vasile Goldiş declarase public că mai bine îşi taie mâna decât să semneze asemenea Concordat.

La ultima audienţă imperioasă a monseniorului Dolci, nunţiul papal, eu am servit ca interpret. Goldiş nu ştia franţuzeşte. Monseniorul Dolci avea un defect caraghios: o incontinenţă nazală. Cu cât se înfuria, cu atât nasul îi curgea mai abundent. Câteodată, în focul gesticulaţiei, uită să mai folosească batista şi lacrimile nazale şiroiau pe sutana diplomatică, o elegie ciudată că papa nu intră mai repede în posesiunile româneşti. Goldiş era intimidat. Monseniorul cerea dictatorial, să îi fixeze data semnării. Ministrul, care nu voia, îngăima echivocuri. Atunci, printre şiroaie, au izbucnit, groteşti, invectivele milenare împotriva ortodoxiei:

– Ipocriţilor, perverşilor, bizantinilor, ereticilor, în curând veţi semna, în curând.

Eram în România intr-un cabinet ministerial!

Când nunţiul papal s-a ridicat în furii şi a luat-o spre ieşire s-a produs un tablou fantastic ai demnităţii de stat: ministrul alergând după monsenior trăgându-l de pulpana să nu plece: «Monseniore, monseniore!» Iar eu alergând după ministru să îl sustrag din situaţia ridiculă. Nu l-a putut opri. Dus a fost!

«Veţi semna curând»… monseniorul Dolci ştia ce spune.

Regele Ferdinand nu era încă în agonie, dar greu bolnav. Era catolic şi, botezându-şi copiii în legea ţării, papa îl oprise de la împărtăşanie. Catolicii cu acces în palat i-au terorizat suferinţa cu bestialitate sacră, ameninţându-l cu focul iadului dacă nu obţine graţia potirului. Iar graţia nu se poate căpăta decât printr-un târg: să încheie Concordatul!

Într-o zi Vasile Goldiş era profund deprimat. Venea de la rege. I-a mărturisit cum era terorizat de catolici. Era credincios şi îngrozit de moarte. Luându-i mâinile, l-a implorat plângând să meargă la Roma să semneze Concordatul, ca regele să poată primi împărtăşania şi să moară în pace.

 Toata luna mai 1927, Goldiş a stăruit la Vatican, neizbutind să, schimbe o iotă în plus din textul impus” (Fragment din memoriile lui Nichifor Crainic apărut în „Tribuna”, Cluj, 19 iulie 1990, pg. 6, preluat din Zile albe, Zile negre, vol 2).

Este clar, dar şi dureros în acelaşi timp: Concordatul cu România s-a semnat printr-un şantaj mizerabil, un şantaj care a afectat pe vecie viitorul cultelor în România, care a creat şi creează încă multe probleme legate de patrimoniu.

Astăzi, Concordatul este denunţat şi, teoretic, nu este pus în practică, dar multe dintre punctele urmărite sunt reactualizate prin legi şi ordonanţe date de guvernele de după 1989. Principalii susţinători ai acestor interese au fost aceleaşi partide, care au susţinut şi ratificarea Concordatului în perioada interbelică.

În mod special, legile cu referire la proprietăţi şi alte favoruri pe care Biserica Romei le-a obţinut în perioada interbelică, folosindu-se de Concordat şi Statusul Romano-catolic din Ardeal, au fost date de guvernele conduse de PNŢ şi PNL.

Partidele sus-menţionate fac parte din ICD (Internaţionala Creştin-democrată) condusă de oameni influenţi din jurul papei.

De aici apare şi extensia CD, „Creştin – Democrat” avută de PNŢ-CD şi PNL-CD. În primii ani după căderea comunismului în România, dar, pentru că tot mai mulţi au sesizat acest lucru, de la denumirea celor două partide s-a eliminat extensia CD, rămânând, forma simplă în care este şi astăzi. Un alt partid sub influenţa Vaticanului este PD (Partidul Democrat), care face parte din PPE (Partidul Popular European). ICD şi PPE au susţinut din umbră, şi uneori făţiş, propaganda catolică în România de după 1989, prin partidele aflate la guvernare.

Tot datorate influenţei ICD şi PPE în ţara noastră sunt şi vizitele în România a papilor Ioan Paul al II-lea şi a lui Benedict al XVI-lea (în aşteptare).

Nu întâmplător, alături de ICD şi PPE este de asemenea principalul partid al minorităţii maghiare din România, care susţine necontenit argumente juridice şi neglijează contextul istoric prin care, în perioada ocupaţiei Imperiului Habsburgic, Biserica Romei a pus stăpânire în Ardeal pe multe dintre proprietăţile pe care astăzi le revendică. Iată, deci, de ce Biserica Greco-catolică şi unii „domni” politicieni catolici şi „necatolici” susţin varianta în care să se ţină semna doar de Cărţile Funciare.

Astfel, senatorul UDMR. Eckstein Kovacs Peter, unul dintre „necatolici”, în şedinţa din 27 septembrie 2004, spunea:

„Există şi a existat regim de carte funciară în Transilvania şi Bucovina, dar acest regim de carte funciară a funcţionat atât pentru ortodocşi, cât şi pentru greco-catolici. Eu nu fac parte din nici una dintre aceste confesiuni, din cauza aceasta nu-mi permit să spun că acest normativ nu face altceva decât să reitereze practic un principiu constituţional care este supremaţia legii, pe de altă parte, să pună în concordanţă un act normativ din 1990 înainte ca noi să ratificăm Convenţia europeană, cu situaţia actuală, (revista „Flacăra”, nr. 40. 1 oct. 2004, pg. 3).

Dar, în. perioada ocupaţiei austro-ungare, foarte rare erau cazurile în care ortodocşii puteau să se înscrie ca proprietari în Cartea Funciară. În legea proprietăţii, cea care avantajează cultul catolic şi minoritatea maghiară din Ardeal, se specifică doar imobilele pe care cultul respectiv le-a pierdut în 1948, dar care au fost luate, în marea lor parte, prin abuz, şantaj, şi impunere silită, când Ardealul era sub ocupaţie străină.

Cu toate acestea imobilele donate de boierii şi domnitorii români din Moldova şi Bucovina mănăstirilor şi bisericilor ortodoxe încă nu au fost retrocedate. Pe baza acestui Concordat, se plâng catolicii şi maghiarii, victimizându-se şi strigând în gura mare că nu au drepturi şi că în România se simt discriminaţi. Concordatul le-a dat drepturi pe care azi le revendică atât în plan economic, cât şi în plan social, religios, cultural etc.

ieromonah Eftimie MITRA

(Preluat de pe internet http://acasa.bisericaortodoxapetrani.ro/?p=2051)

ADDENDA

Pentru a se putea ajunge la un numitor comun s-au făcut concesii şi de o parte şi de alta.  Vaticanul a recunoscut dreptul Guvernului român să desemneze, în acord cu Sfântul Scaun, pentru episcopia din Gherla alt oraş ca sediu, nu Clujul şi să fixeze tot el sediul noii episcopii unite, a cărei înfiinţare se prevedea prin Concordat. I s-a mai recunoscut Guvernului român dreptul ca la înfiinţarea de noi parohii catolice, să-şi dea acordul numai pentru comunităţi cu peste 400 de familii de la oraş şi 200 de familii la sate.

În schimb primirea banilor sau ajutoarelor din străinătate pentru parohiile catolice trebuia să fie făcută cu aprobarea Guvernului român. Cardinalul Piedro Gasparri a refuzat categoric acest fapt. Totuşi, s-a căzut de acord să se suprime întreg punctul privitor la această problemă.

În acest fel s-a făcut posibilă ca dispoziţia din proiectul pentru Legea cultelor privitoare la subvenţionarea din afară să rămână în picioare.

O altă concesie făcută Vaticanului a fost intercalarea unui singur cuvânt – canonic – în două articole ale Concordatului (articolul al IX-lea şi articolul al XV-lea). În acest mod, articolele IX şi XV din Concordat primeau cu totul alt înţeles. Astfel, prin folosirea cuvântului canonic se sublinia faptul că, la recunoaşterea unei persoane juridice, precum şi la dispariţia ei, sunt hotărâtoare dispoziţiile Dreptului canonic şi nu legile statului.

  La 9 mai a fost fixat textul definitiv al Concordatului şi pregătit pentru semnare. A doua zi, 10 mai 1927, conform instrucţiunilor primite din ţară „luând în deosebită socotinţă şi dorinţă exprimată a M. S. Regelui”, Vasile Goldiş, Ministrul Cultelor şi Artelor, a semnat la orele 20, Concordatul. Actul a mai fost contrasemnat de reprezentantul Vaticanului, Piedro Gasparri.

Principalele prevederi ale Concordatului erau:

  • Religia Catolică Apostolică de orice rit, se va practica și exercita liber și în public, în tot Regatul României (art. 1) și recunoaște Bisericii Catolice din România personalitate juridică conform dreptului comun al țării, capabilă să dobândească și să administreze bunurile patrimoniale care sunt garantate de stat, conform Constituției Regatului (art. 9).

  • Se bucură de personalitate și capacitate juridică: parohiile, protopopiatele, mănăstirile, capitulele catedralelor, abațiile, episcopiile, mitropoliile și celelalte organizații canonic și legal constituite.

  • Mitropoliții, episcopii și coadiutorii cum iure successionistrebuie să fie cetățeni români. Sfântul Scaun, înainte de numirea lor, va notifica guvernului regal persoana ce urmează a fi numită, spre a se constata de comun acord dacă nu ar fi în contra ei motive de ordin politic (art. 5).

  • Ordinelor și congregațiilor religioase li se recunoaște personalitate juridică cu condiția ca ele să îndeplinească condițiile stabilite de legile în vigoare, vor putea deschide noi case numai cu încuviințarea dată în înțelegere de către Sfântul Scaun și Guvernul Român (art. 17, alin. 2), iar noi ordine și congregații se vor putea stabili în România (art. 17, alin 4). Vor putea deschide școli și fixa limba de predare (art. 19, alin. 3).

  • Biserica are dreptul de a se îngriji de orice asistență religioasă pentru credincioșii ei în armată, spitale civile și militare, orfelinate, școli corecționale, penitenciare ținând cont de regulamentul instituțiilor respective (art. 18).

  • Biserica Catolică are dreptul de a înființa și întreține pe cheltuiala proprie: școli primare și secundare, care vor fi sub dependența episcopilor și sub supravegherea și controlul Ministerului Instrucțiunii Publice (art. 19, alin 1). Toate școlile vor avea dreptul de publicitate 

Reprezentanţii României au rămas convinşi că prin semnarea Concordatului, statul român nu acorda Bisericii romano – catolice nimic în plus faţă de ce avea deja, în afară de încă o episcopie pentru Biserica Română Unită şi de trecerea Bisericii latine din Vechiul Regat de sub jurisdicţia Congregaţiei de Propaganda Fide sub cea a dreptului comun, ceea ce constituia pentru ţară un mare câştig.

Vasile Goldiş declara: „Am ajuns la convingerea că Concordatul respectă toate interesele Statului român şi nu aduce nici o jignire Bisericii Ortodoxe Române scrie ”https://istoriablogdotcom.wordpress.com/2016/12/28/concordatul-sfantului-scaun-cu-romania/

Prin Decretul nr. 151 din 17 iulie 1948, Concordatul a fost denunțat de către autoritățile comuniste din România[5], iar în august 1948, guvernul a preluat o parte din prerogativele papale. Noua Lege a Cultelor consfințea dreptul puterii laice de a interveni în organizarea bisericească. Articolul 22 prevedea că „pentru crearea și funcționarea de eparhii (dioceze, superintendențe), se vor socoti în medie 750. 000 de credincioși pentru fiecare eparhie”. Astfel, statul, și nu Suveranul Pontif stabilea modul de organizare.

Abrogarea Concordatului în vara anului 1948 a fost motivată în presă prin garantarea libertății religioase în R.P.R., ceea ce anula, implicit, și motivele ce au stat la baza unirii din 1698.

Prin urmare, la 1 decembrie 1948, guvernul de la București a decretat „reunificarea cu Biserica Ortodoxă Română” a greco-catolicilor, act față de care Vaticanul a protestat; (https://ro.wikipedia.org/wiki/Concordatul_din_1927).

 

 

 

 

Bibliografie

 

– Dr. Iacob Lazăr, Cultul Catolic în România – Concordatul cu Vaticanul, Oradea, Tipografia diecezană, 1933;

– I.P.S. Bartolomeu Valeriu Anania, Pro memoria – Acţiunea catolicismului în România interbelică, Bucureşti, Editura IBM-BOR, 1993;

– Silviu Dragomir, Nedreptăţirea elementului ortodox în Ardeal, Bucureşti, 1930;

– Av. Tudor Popescu, Concordatul cu papa, Bucureşti, 1927;

– IPS Nicolae Bălan, Biserica împotriva concordatului, Sibiu, Tipografia arhidiecezană, 1929.

 

Note

1 Este vorba de mai multe puncte din concordat. A se vedea şi adresa ministrului de externe nr. 48.524 din 20 iulie 1928 emisă de N. Titulescu monseniorului Dolci

2 Vezi tratatul pe această temă al jurnaliştilor Carol Hârşan şi Georgiana Arsene publicat în Absurdul interconfesional, editura Vicovia, 2009.

3 Amănunte despre spionajul feţelor bisericeşti catolice, vezi şi la O. Ghibu, Politica religioasă şi minoritară a României, Cluj, 1940, şi Ordinul franciscanilor conventuriali «monoriţii» din Transilvania, vol. 1-11 Bucureşti 1937.

4  Conform Constituţiei României regele trebuia să îşi boteze copiii în Biserica Ortodoxă.

17/03/2019 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Primul fotograf și primele fotografii realizate în România

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Carol Popp de Szathmary s-a născut în ziua de  11 ianuarie 1812, la Cluj. Tatăl său era pastor la Colegiul Reformat din Cluj și mic nobil fără moșie. Acesta ar fi vrut ca fiul său să îmbrățișeze cariera ecleziastică, însă Carol Popp de Szathmary avea înclinații artistice.

El avea să devină primul fotograf din România, primul fotoreporter de război și fotograf oficial al principelui Alexandru Ioan I Cuza și al Regelui Carol I al României.

Familia Szathmary era bine cunoscută la Cluj la începutul secolului al XIX-lea.

Daniel Szathmary era un pastor calvin auster, care locuia în centrul orașului, într-o casă situată azi pe strada Iuliu Maniu la numărul 17.

Tânărul pastor avea un fiu pe care ar fi vrut să îl determine să slujească biserica. De aceea, Carol Popp de Szathmary a studiat la Colegiul Reformat.

A încercat apoi să devină funcționar, după ce terminase Facultatea de Drept.

Destinul său a vrut altfel, căci tânarul Carol avea să devină primul fotograf român documentarist și primul fotograf de război din lume, ca urmare a fotografiilor executate în timpul Războiului Crimeii (1853-1856).

La Sibiu, în 1831, a cunoscut-o pe aristocrata română Maria Văcărescu,  viitoarea soție a spătarului Costache Ghica și a doua soție a prințului Gheorghe Bibescu.

A urmat-o în Țara Românească. Însă idila dintre ei s-a rupt, iar Carol Popp de Szathmary a plecat să studieze pictura la Roma.

A fost apoi admis la Academia de Arte din Viena.

S-a întors în Italia și a mers în Bavaria pentru a-și perfecționa tehnica. Însă a descoperit tehnica litografiei, apoi pe cea a dagherotipiei.   

  Carol a descoperit mai intâi pictura si abia mai târziu fotografia. Lucrarile sale grafice realizate în urma calatoriilor prin tara si străinatate aveau toate un caracter de reportaj. In anul 1843 a realizat primele dagherotipii, iar în urma unor cercetări, a realizat și primele talbotipii.

Tânărul clujean a realizat un album cu vederi din Transilvania, precum și portretele deputaților din Dieta Transilvaniei.

În  1843 a decis să se stabilească la București, unde a deschis primul atelier foto din România, unul dintre cele mai moderne din Europa vremii.

Patru ani mai târziu, atelierul i-a ars în totalitate. Şi-a deschis un altul la Podul Mogoşoaiei (actuala Calea Victoriei), unde Carol Popp de Szathmari a realizat in noiembrie 1848 prima fotografie din Romania: “Cupidon cu bratele frânte”, care este o calotipie pentru care artistul a folosit o statueta din colecția personală.

 

 

În 1853, la izbucnirea Războiului Crimeii, a plecat pe front unde a realizat instantanee.

În fotografiile sale de război apăreau peisaje, fortificaţii şi câmpurile de luptă, dar şi militari din cele două tabere şi chiar ofiţerii care-i conduceau. 

El a fost fotograful oficial al regelui Carol I al României, iar ilustraţiile făcute cu ocazia Războiului de Independenţă din 1877 au fost publicate în reviste precum L’Illustration (Paris), Illustrated London News, Zeitung Illustrirte (Germania). 

Din păcate albumul de fotografii de război care l-a făcut celebru pe Szathmari nu s-a păstrat până astăzi.

200 dintre cele mai bune fotografii de război ale sale au fost expuse în 1855, în cadrul Expoziției Mondiale din Paris.

Cu această ocazie el a primit distincţii de merit de la împăratul Austriei, regina Victoria a Marii Britanii, Napoleon al III-lea al Franţei şi de la regele Spaniei și de alți monarhi.

În țară, a devenit fotograful principelui Alexandru Ioan I Cuza, pe care l-a însoțit la Constantinopole, unde a fost decorat de sultanul otoman Abdul Mejid I.

Carol Popp de Szathmary a plecat să fotografieze Levantul, apoi China și Siberia.

S-a întors la București, unde a devenit fotograful oficial al principelui lui Carol I al României.

În această calitate, Carol Popp de Szathmary l-a însoțit pe suveran atât în vizitele sale din România, cât și pe front, în Războiul de Independență.

Povestea primei fotografii realizate de Carol Popp de Szathmari în 1848

 

La întoarcerea dintr-o călătorie din Imperiul Austriac, în care fusese martor ocular la desfășurarea revoluției de la 1848 în Viena și Budapesta, Szathmari a realizat o calotipie ce infatiseaza un Cupidon cu brațele frânte, o statuetă din colecția personala de antichitati. Calotipia (sau talbotipia) este o tehnica inventată de William Henry Fox Talbot.

Nu se știe ce aparat a folosit, probabil cel de dagherotipie de la Sf. Sava, dar se știe cu siguranță ca a sensibilizat o foaie de hârtie de tip ministerial care i-a servit ca negativ.

Fidelitatea acestei tehnici lăsa mult de dorit, însă calotipia astfel obținută era o mare realizare a sa pe care nu a intârziat sa o menționeze cu creionul în germana: “Die aller erste Photographie ich gemacht habe”, ceea ce insemna, “prima fotografie pe care am facut-o”.

Calotipia ”Cupidonul cu braţele frânte”se află astăzi la Academia Română.

Ea poartă pe verso, menţiunea autorului că este prima fotografie pe care a realizat-o.

Carol Popp Szathmari

Primul fotoreporter de război din lume

În 1854, Carol Popp de Szatmary intra în istoria fotojurnalismului,  realizand primele fotografii de razboi în Crimeea.

Aici, cu un an inaintea englezului Roger Fenton si a americanului S. Robertson, a realizat cu mijloacele specifice vremii, primele fotografii de razboi din lume.

A multiplicat ulterior fotografiile facute în Crimeea şi le-a daruit suveranilor țărilor implicate în acest război.

A realizat apoi și în timpul Razboiului de Independență din 1877, fotografii, desene şi acuarele, alături de marele pictor român contemporan cu el, Nicolae Grigorescu .

Creațiile sale  au fost publicate în mari reviste  ilustrate internaţionale.

Carol Popp de Szatmary

                              Foto:  Ofițeri din cavaleria turcă

Cu fotografiile realizate în Bucureşti, între anii 1860-1863, a publicat albumul ”Elena Cuza”, iar apoi, cu fotografiile realizate în România, între 1866-1868, ”Albumul României”, care cuprindea şi fotografii din timpul călătoriilor lui Carol I .

 

Carol_Popp_de_Szatmary_-_Carol_I_in_timpul_Razboiului_de_Independenta_1877

 

Foto: Prințul Carol I pe front în timpul Războiului de Independență, 1877

A fost primul mare fotograf al Bucureştilor și unul din pionierii fotografiei europene (și de reportaj de front).

Datorită fotografiilor lui avem şansa extraordinară de a cunoaşte şi înţelege evoluţia oraşului din epoca domnitorului Bibescu şi până după încoronarea lui Carol I ca rege al României. 

A activat şi ca  jurnalist şi fotojurnalist corespondent pentru câteva reviste ilustrate şi periodice, între care Le Monde Illustré, L’Illustration, Illustrated London News, Illustrierte Zeitung, Leipzig.

În 1860 a fondat prima revistă ilustrată română: Jurnalul Ilustrat Universal.

A conceput şi multiplicat prin procedee litografice prima hartă (1.000 de exemplare) a Principatelor Române Unite, a desenat variante pentru prima stemă a Principatelor Unite.
Moştenirea fotografică lăsată de Carol Pop de Szathmáry numără 15.000 de clişee de sticlă (din care o parte au fost distruse sau au dispărut).

Marele artist care prin opera sa a marcat istoria fotografiei, a murit în 3 iunie 1887, la București.

În memoria acestui prim fotograf documentarist și de arta din Regatul Român care a fost maestrul Carol Popp de Szathmari, pe data de 11 ianuarie, ziua sa de naștere, se sărbătorește în țara noastră Ziua Națională a Artei Fotografice. 

Surse:

https://blog.f64.ro/2014/01/10/primul-fotograf-roman-si-primul-fotograf-de-razboi-din-lume-carol-popp-de-szathmari/

http://www.rfi.ro/tag/pagina-de-istorie

http://arsfotografica.ro/index.php/istorie/carol-popp-de-szathmari-1812-1887

https://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/de-considerat-romanul-carol-pop-szathmari- 

17/03/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , | Un comentariu

Poetul patriot român basarabean Al. Mateevici :  Cuvântare la primul Congres al învățătorilor moldoveni din Basarabia

 

 

Foto: Alexie (sau Alexei) Mateevici  

Născut la 16/29 martie 1888, la Căinari-Tighina, în familia preotului Mihail Mateevici, la 13/26 august 1917 poetul pleca din viaţă înainte de a fi împlinit 30 de ani şi înainte de a i se fi realizat visul în numele căruia ceruse să plece pe frontul românesc.

Visul său, visul tuturor românilor, avea să înceapă a prinde contur în Basarabia, la 27 martie 1918, când Sfatul Ţării de la Chişinău hotăra:

„Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia, acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România”.

Format în spiritul acestui ideal, cu conştiinţa existenţei identităţii de limbă şi neam a românilor din Basarabia, Transilvania, Bucovina şi Regatul României, în atmosfera intelectuală a unei familii de preoţi cărturari, A. Mateevici urmează şi duce mai departe, într-o viaţă foarte scurtă, bătălia acestor înaintaşi şi a celor de dinaintea lor, pentru apărarea şi dezvoltarea identităţii spirituale a românilor din teritoriile româneşti aflate, din 1812, sub ocupaţie rusească.

Chiar dacă, la început, drumul preoţiei a putut fi pentru A. Mateevici un drum dat, de dinainte destinat, într-o continuitate, dintr-un anumit punct de vedere firească într-o familie – bunic, unchi, tată – preoţi, în timp, drumul avea să se dovedească cel mai potrivit unor mari deschideri spre cultura umanistă şi, pe acest fond, spre înţelegerea specificului şi necesităţii apărării specificului naţional al poporului său.

Puţină lume ştie, dar poetul basarabean Alexei Mateevici, autorul celebrei poezii patriotice „Limba noastră” (analizată până la obsesie în manualele şcolare, dar şi de către naţionaliştii de pe cele două maluri ale Prutului), a slujit ca preot în tranșeele Primului Război Mondial legându-și destinul, într-un mod tragic, de celebrele tranşee de la Mărăşeşti, care au oprit înaintarea armatei germane în timpul Primului Război Mondial.

A dispărut prematur, la vârsta de doar 29 de ani,  din cauza unei boli cumplite – tifos exantematic – pe care a contractat-o în timp ce se afla pe front foarte aproape de Mărăşeşti.

Mateevici a agonizat o perioadă în spitalul „Anton Cincu” din Tecuci, însă, simţindu-şi sfârşitul aproape, a cerut să fie transportat în Basarabia natală, unde şi-a dat ultima suflare.. 

 La 13 august (stil vechi), bolnav de tifos exantematic, se stinge din viaţă la spitalul nr.1 din Chişinău şi este înmormîntat la cimitirul central de pe strada Armenească. 

La doar câteva luni distanţă de la moartea acestuia, pe 9 aprilie 1918, visul poetului se îndeplinea, iar Basarabia se unea cu România.

Din vulcanul de erupție al revoluției a izbucnit, asemenea lavei clocotitoare și ferbinți, şi creațiile lui Alexei Mateevici – cel mai înzestrat poet al Basarabiei de la începutul secolului XX, cântărețul înfocat al frumuseților „limbii noastre”.

A. Mateevici, va scrie G. Călinescu în Istoria sa, „ar fi fost un poet mare dacă trăia” , apropiindu-l de Eminescu din perspectiva dezvoltării unei creaţii originale pe temeiul poeziei populare:

„Numai Eminescu a ştiut să scoată atâta mireasmă din ritmurile poeziei populare: «În Bugeac la Căuşeni / Dorm strămoşii moldoveni. / Numai pietre de mormânt / Mai păstrează-al lor cuvânt /…/ Botna seacă dă în şes / Şi se pierde-n stuhul des, / Şi nu-i spune nimănui / Ce-a mai fost pe-aici şi nu-i»”.

 

Al. Mateevici: Cuvântarea la primul congres al învățătorilor moldoveni din Basarabia.

 

Am venit să întâmpin și eu această sfântă zi de 25 mai (1917- n.n.). (Aplauze.) Primiți, fraților, felicitările mele călduroase,— ale unui om care a luptat și el în trecut cu vorba și cu scrisul pentru luminarea neamului întreg.

Primiți felicitările mele de moldovean și rugăciunile mele de preot către Dumnezeu, ca să ne trimită ajutorul său pentru un lucru atât de sfânt și de mare.

Ca unul care vin cu toată dragostea mea în mijlocul d-voastră cred că pot să-mi îngăduiesc de a vă da unele sfaturi frățești.

Mai întâi de toate să știți că:

Unde-i unul nu-i putere

La nevoi și la durere.

Unde-s doi puterea crește,

Și dușmanul nu sporește.

Fără unire nu vom putea dobândi nimic. Deci să avem un gând, o inimă, un ideal!

Al doilea sfat e acesta. Lucrul drept poate înflori numai dacă se întemeiază pe idei drepte. Cu mâhnire am văzut astăzi că între d-voastră nu toți sunt uniți asupra unor idei drepte. Unii se socotesc moldoveni, alții — cei mai puțini — români. Ei bine, dacă ați luat asupra d-voastră sarcina de a lumina poporul, apoi trebuie să dați poporului idei adevărate, căci altfel întreg învățământul e fără rost.

Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al românismului, așezat prin România, Bucovina și Transilvania. (Aplauze.) Frații noștri din Bucovina, Transilvania și Macedonia nu se numesc după locurile unde trăiesc, ci-și zic români. Așa trebuie să facem și noi! (Aplauze.)

Asta nu însemnează separatism, căci și cei din Transilvania, și cei din Bucovina, și cei din America se numesc tot români.

Trebuie să știm de unde ne tragem, căci altfel suntem niște nenorociți rătăciți. Trebuie să știm că suntem români, strănepoți de-ai romanilor, și frați cu italienii, francezii, spaniolii și portughezii.

Aceasta trebuie să le-o spunem și copiilor și tuturor celor neluminați. Să-i luminăm pe toți cu lumina dreaptă.

Al treilea sfat pe care vi-l dau este: să stați cu mare putere la straja intereselor naționale. Să trăim bine și cu străinii, dar să nu trădăm interesele noastre, căci altfel vom cădea pentru totdeauna.

Dacă vom fi slabi în lupta pentru viață, vom fi înghițiți de cei mai tari. Să nu ne alipim la partide străine, care nu luptă pentru neamul nostru și să nu luptăm pentru interesele de clasă, ci pentru cele de obște, naționale.

Și, în sfârșit, sfatul cel din urmă al meu e: să nu uităm norodul, țărănimea care a suferit atâta până acum! Să-l luminăm, să mergem mână în mână cu el, căci fără noi el nu poate face nimic, după cum nici noi nu putem face nimic fără el. Să-l îndreptăm pe calea adevărului, cu fapte, iar nu cu vorbe. Mântuirea țărănimii e în noi, și a noastră în ea.

Rog pe bunul Dumnezeu și sunt încredințat că El ne va trimite ajutorul Său cel preaputernic pentru izbândirea lucrului obștesc. El ne va trimite fericirea neamului și a d-voastră. (Cuvântarea a fost îndelung aplăudată.)

[În cursul ședinței a II-a a congresului Al. Mateevici a mai avut o intervenție:]

N-avem două limbi și două literaturi, ci numai una, aceeași cu cea de peste Prut. Aceasta să se știe din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba. (Aplauze.) Unii zic că limba românească e franțuzită. Asta nu-i adevărat! Ce e drept, sunt și în România unii rătăciți în ce privește limba, dar trebuie să se știe că cel mai puternic curent acolo e cel popular în limbă și în literatură.

Noi trebuie să ajungem de la limba noastră proastă de astăzi numaidecât la limba literară românească!

 

Surse:

http://limbaromana.md/index.php?go=articole&n=3247

https://books.google.ro/books?id=sHhuDAAAQBAJ&pg=PT305&lpg=PT305&dq=Al.+Mateevici:+Cuvântarea+la+primul+congres+al+învățătorilor+moldoveni+din+Basarabia.

17/03/2019 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: