ZIUA DE 16 MARTIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ziua de 16 martie în istoria noastră

 

 

 

 

 

 

 

 

1457: Este  executat  Ladislau de Hunedoara, fiul cel mare al lui Iancu de Hunedoara, unul dintre personajele importante din istoria Transilvaniei.

L-a însoţit pe voievodul  Ioan de Hunedoara şi în mai multe campanii militare, devenind căpitan general al Regatului Ungar, la fel ca tatăl său, şi apoi ministru de finanţe, dar soarta i-a fost pecetluită la ordinele regelui Ungariei, Ladislau V Postumul, care a cerut decapitarea sa.

A murit la doar 24 de ani, înainte ca fratele său mai mic, Matei,  să urce pe tronul Regatului Ungar.
 

S-a născut în 1433, susţin istoricii, în Castelul Corvinilor. Potrivit unor vechi povestiri, un foişor la etajul castelului ar fi fost locul unde acesta a fost adus pe lume.

Potrivit istoricilor, încă de la o vârstă fragedă Ladislau Hunaide şi-a urmat tatăl în numeroasele campanii ale acestuia împotriva Imperiului otoman. Una dintre marile bătălii antiotomane  în care Ladislau a fost alături de Ioan de Hunedoara, tatăl său, a avut loc la Kosovo în 1448.

Atunci, în bătălia dintre armatele creştine, care numărau peste 20.000 de oşteni şi otomani, în număr de circa 60.000 de soldați, s-a încheiat cu înfrângerea oştilor lui Ioan de Hunedoara şi cu pierderi de peste 10.000 de oameni de fiecare parte.

„Huniade a scăpat cu mare greutate din luptă şi după ce rătăceşte trei zile prin munţi, este atacat de doi tâlhari, ucide mai întâi pe unul iar celălalt fuge, dar la trecerea Dunării este făcut prizonier de George Brancovici, cneazul Serbiei. Va fi eliberat numai în urma repetatelor stăruinţe ale Dietei ungare, trebuind să -llase ostatic pe fiul său mai mare, Ladislau”.
 

În anul 1450, Ioan de Hunedoara porneşte într-o expediţie militară în Serbia, împotriva lui George Brancovici, care îl ţinea în captivitate pe fiul său.

 

 

Pentru a-i îmblânzi mânia, Brancovici  l-a pus în libertate pe Ladislau, pe care îl luase ostatic şi l-a trimis în întâmpinarea tatălui său, împreună cu o solie de pace.

Delegaţii trimişi să mijlocească  împăcarea între cei doi rivali,l-au înduplecat pe Huniade să sisteze ostilităţile”, afirmă istoricul Teodor Popa.

 

 

 

 

 

 

 

 

În anul 1453, Ladislau este numit ban al croaţilor şi Dalmaţiei, dar doi ani mai târziu este silit să renunţe la aceste funcţii. Continuă să-l urmeze pe tatăl său la conducerea armatelor ungare, alături de unchiul său din partea mamei, Mihai Szilagyi. Cei trei sunt amintiţi ca lideri ai oştilor care în 1456 i-au înfrânt pe otomani, la porţile Cetăţii Belagradului.

 În toamna anului 1456, după moartea tatălui său, conflictul dintre Ladislau Huniade şi căpitanul general al Ungariei, Ulrich de Celje s-a înteţit. Oamenii lui Huniade l-au asasinat pe Ulrich de Celije si la  scurt timp Huniade era numit căpitan general al regatului şi ministru de finanţe.

Regele îi promisese că îl va proteja, însă nu s-a ţinut de cuvânt. Chemat la Buda, Ladislau Huniade este arestat sub acuzaţia de complot împotriva regelui Ladislau V Postumul.

A fost condamnat la moarte fără nici un fel de formalităţi legale şi decapitat la data de 16 martie 1457.

 

 

 

 

 

 

1611: Principele Transilvaniei Gabriel Bathory, care ocupase anterior Tîrgovişte, este silit să se retragă Valahia, nefiind recunoscut de otomani.

 

 

Gabriel Bathory (1589-1613), prinipe al Tranilvaniei (1608-1613)	Radu Mihnea, domn al Munteniei şi domn al Moldovei

 

La 16 martie 1611 principele Transilvaniei Gabriel Bathory, care pe 26 ianuarie 1611 ocupase Tîrgovişte şi se intitulase principe al Transilvaniei şi al Valahiei Transalpine, se retrage din Valahia. Retragerea silită a lui Gabriel Bathory din Valahia se datorează susţinerii otomane în favoarea lui Radu Mihnea.

Gabriel Báthory (în maghiară Gábor Báthory) (n. 15 august 1589, Oradea – d. 27 octombrie 1613, Oradea) a fost principe de origine maghiară al Transilvaniei între 1608-1613, ultimul principe din familia Báthory. G.Báthory a fost nepotul fostului rege al Poloniei, Ştefan Báthory. G.Báthory a fost proclamat principe la vîrsta de 19 ani, în urma demisiei din funcţie a lui Sigismund Rákoczy la 5 martie 1608. Gabriel Báthory era bine văzut de oamenii timpului său datorită înfăţişării fizice agreabile şi datorită firii sale foarte darnice, dar în acelaşi timp era afemeiat şi peste măsură de ambiţios. Îşi propusese să aducă sub stăpînirea sa Moldova şi Valahia.

Pentru a-şi realiza ambiţiile, el îl atacă pe domnul Moldovei, Radu Şerban, aruncându-l peste Milcov. Acesta revine însă şi îl înfrînge pe G. Báthory lîngă Braşov la data de 7 iulie 1611. G. Báthory scapă numai datorită unei greşeli a domnului Moldovei, care s-a oprit pentru a aştepta ajutoarele austriece, dînd astfel timp principelui Ardealului să se retragă după înfrîngerea de la Braşov.

În acest fel, Gabriel Báthory a putut să se menţină în fruntea Principatului Transilvaniei încă doi ani, până în anul 1613.

În anul 1613 domnii din ţările româneşti vecine tînărului G. Báthory s-au coalizat pentru a-l înlătura de la conducerea Ardealului.

Turcii pregătiseră deja un înlocuitor al lui, în persoana lui Gabriel Bethlen (în limba maghiară Bethlen Gábor) zis „Ţiganul” datorită tenului său oacheş, nobil maghiar originar din localitatea Ilia din actualul judeţ Hunedoara.

În acel an în Ardeal intră o armată turcească, alături de armata moldoveană şi munteană, asigurînd astfel alegerea lui Gabriel Bethlen ca principe (la data de 23 octombrie). Gabriel Báthory s-a retras în cursul acestor evenimente pînă la Oradea, unde este ucis de proprii săi soldaţi la data de 27 octombrie 1613.

 

 

 

 

 

 

 1635: Se încheie Tratatul de alianţă între domnul muntean Matei Basarab şi Gheorghe Rakoczi. Tratatul a fost reînnoit în 1636 şi în 1640.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Matei Basarab (uneori și Matei Brâncoveanu, n. 1580, Brâncoveni – d. 9 aprilie 1654) a fost domnul Țării Românești între 1632 și 1654. Domnia i-a fost marcată de confruntări cu Vasile Lupu, domnul Moldovei. 

 

 

 

 

 

 

1635: Domnul Munteniei Matei Basarab construieşte mănăstirea Arnota (azi judeţul Vâlcea), unde ulterior va fi înmormantat.

 

 

 

 

 

 

 

Lăcașul sfânt este impodobit cu  valoroase picturi murale şi icoane pictate de Stroe din Tîrgovişte.

 

 

 

 

1693: Se stinge din viaţă Constantin Cantemir, domnitorul Moldovei între anii 1685-1693 

 

 

Constantin Cantemir (n.1612-d.1693), domn al Moldovei 1685-1693

 

 

Cantemireştii, conform spuselor marelui carturar Dimitrie Cantemir, feciorul lui Constantin Cantemir, erau “coborîtori din vechiul neam al Cantemireştilor… de la Crâm”.

Această idee este preluată de A.D. Xenopol: “Cantemireştii sunt de origine tătari, după cum arată chiar numele lor: Han Temir”. Constantin Cantemir era dintr-un neam modest de răzeşi, din satul Silişteni, judeţul Fălciului, Moldova.

Conform altei surse C. Cantemir este născut într-o familie de boiernaşi din Ţara de Jos a Moldovei, un strămoş al căreia, Pătru Silişteanu, este menţionat încă în documentele de pe timpul lui Ştefan cel Mare.

Avînd o carieră militară de succes mai îtăi în Polonia, Constantin Catnemir revine în Moldova la invitaţia domnitorului Moldovei Eustasie Dabija.

Aici obţine dregătorii importante. La a doua căsătorie cu Ana Bantîş, Constantin Cantemir se înrudeşte cu cîteva dintre cele mai însemnate familii boiereşti din Moldova, inclusiv cu familiile domnitorilor Eustasie Dabija şi Gheorghe Duca, devenind şi unul dintre cei mai bogaţi boieri ai Moldovei.

Cariera militară i-a adus recunoaşterea şi respectul duşmanilor, boierilor locali, dar şi al suzeranului. A deţinut cu precădere mai multe dregătorii: “mai întîi vornic de Bîrlad (1664-1668), apoi armaş (1668-1672), serdar (1672-1681) şi mare clucer (1681-1684)”.

Cu toate că era fidel Porţii, în domeniul politicii interne s-a manifestat contra domniilor fanariote. Faptul a fost unul din principalele argumente pentru Şerban Cantacuzino, domnul Munteniei, de a-l susţine pe C. Cantemir la domnia Moldovei.

Dar au existat şi alte argumente. Cantemir era un bun militar şi această calitate putea fi folosită de coaliţia cruciată a creştinătăţii, dorită de Şerban Cantacuzino.

La 15/25 iunie 1685, după unele surse – la Babadag, după altele – la Constantinopol, Cantemir este proclamat domn al Ţării Moldovei.

Moartea l-a prins în plină activitate politică pe Constantin Cantemir. Dimitrie Cantemir arată că spre toamna anului 1692 starea sănătăţii tatălui său se agravase. La 16 martie 1693, Constantin Cantemir îşi dă obştescul sfîrşit. Este printre puţinii domni ai perioadei care şi-au păstrat tronul pînă la moarte.

În pofida unei domnii plină de ameninţări, de situaţii duplicitare, de schimbarea vectorilor politicii externe, de răsturnări dramatice de situaţie, Constantin Cantemir a reuşit să asigure ţării o relativă stabilitate. Neştiinţa de carte, originea răzeşească i-au fost compensate pe deplin de experienţa vieţii şi de abilităţi înnăscute de diplomat şi administrator.

Pană şi Nicolae Costin recunoaşte că domnul era “foarte viteaz, bun, iară la fire blînd şi cu inima milostivă, răbdător, cu puţină mînie întîi, apoi iertător şi nelacom la avere şi îndurător, necărturar şi la toate priceput”.

În timpul domniei lui Antioh Cantemir osemintele lui Constantin Cantemir sunt aduse la mănăstirea Mira, una din ctitoriile sale.

 

 

1705:  Antim Ivireanul a fost ales episcop de Râmnic; (n. 1650 – m. 1716).

 

 

 

 

 

 

 

Sfantul Antim Ivireanul s-a nascut la 1650 in Georgia, sau Iviria, numindu-se din botez Andrei.

A cazut de tanar rob la turci si, dupa eliberare, a trait ca monah pe langa Patriarhia Ecumenica, invatand carte si arta sculpturii in lemn, a picturii, broderiei si caligrafiei.

Domnitorul Constantin Brancoveanu l-a adus in Muntenia in 1690, in scopul realizarii planurilor sale culturale. Aici a invatat limba romana si a inceput opera de tipograf, ca ucenic al lui Mitrofan, fost episcop de Husi.

In 1691 ia conducerea tipografiei bucurestene, prima carte tiparita fiind „Invataturile lui Vasile Macedoneanul catre fiul sau Leon”. Au urmat „Slujba Sfintei Paraschiva si a Sfantului Grigore Decapolitul” (1692) si „Psaltirea romaneasca” (1694).

Intre 1696 si 1704 este egumen la Snagov, unde – in primii cinci ani – va tiparii 15 lucrari : sapte in greceste, cinci in romana, una in slavona, una in slovo-romana si una in greco-araba. Dintre cele romanesti amintim : „Evanghelia” (1697), „Acatistul Nascatoarei de Dumnezeu” (1698), „Invataturi crestinesti” (1700), „Floarea darurilor” (1701), cunoscuta pentru continutul ei moralizator etc. Si-a creat ucenici, cei mai importanti fiind Mihail Stefan si Gheorghe Radovici.

Cea mai fecunda perioada ca tipograf o are la Bucuresti intre anii 1701-1705, imprimand tot 15 carti: doua in romana – „Noul Testament” (dupa editia de la Alba Iulia din 1648) si „Acatistul Maicii Domnului” (1703) – una in slavo-romana, una in greco-araba si 11 in greceste.

EPISCOP AL RAMNICULUI. In 1705, egumenul Antim de Snagov este ales Episcop de Ramnic, fiind hirotonit de Mitroplitul Teodosie al Ungrovlahiei. Aici si-a dovedit aceleasi bune calitati organizatorice si culturale, infiintand prima tipografie din oras si tiparind – in numai trei ani – noua carti : trei in greceste, trei in slavo-romana si trei romanesti, prin care incepe seria tipariturilor romanesti menite sa duca la triumful definitiv al limbii romane in biserica.

Amintim „Evhologhion” sau „Molitvelnic” (1706) in doua volume, primul un „Liturghier” – intaiul tiparit in Muntenia – iar al doilea un „Molitvelnic” sau carte de rugaciuni. Tot la Ramnic s’a ingrijit de sporirea bunurilor Episcopiei si la restaurarea manastirilor Cozia si Govora.

MITROPOLIT AL UNGROVLAHIEI. In anul 1708 este ales Mitropolit al Ungrovalahiei in locul lui Teodosie, pastrandu-se frumoasa cuvantare de inscaunare in care se angaja sa-l slujeasca pe Dumnezeu cu daruire iar pe credinciosi cu jertfelnicie.

A mutat tipografia de la Ramnic la Targoviste, tiparind 18 carti, dintre care 11 romanesti, cea mai importanta fiind „Capete de porunca” (1714), precizand principalele indatoriri ale preotilor. Ultima carte tiparita la manastirea Antim, in 1716, „Istoria lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul”, urca la 63 cartile tiparite de el intr’un sfert de veac – dintre care 22 in romaneste – fiind alaturi de Coresi, cel mai de seama tipograf din cultura veche romaneasca. Patrunderea limbii romane in biserica a necesitat timp.

Primele incercari facute de Coresi, urmat de Mitropolitul Stefan, care tipareste in romaneste randuielile tipiconale, de Mitropolitul Teodosie, care introduce lecturile biblice in romaneste si, in sfarsit, de Antim pentru textul slujbei preotului si cantarea. In plus, Antim a tiparit in romaneste Liturghierul si Molitvelnicul, prin care „datina straina a primit o lovitura de moarte” – cum scria Nicolae Iorga.

OPERA LITERARA a Mitropolitului Antim consta din trei lucrari tiparite pentru nevoile preotilor : „!Invatatura despre taina pocaintei” (1705), un mic „Catehism” (1710) si „Capete de porunca” (1714), precum si unele manuscrise. Dintre acestea amintim : „Chipurile Vechiului si Noului Testament” (azi la Kiev) si, mai ales, „Didahiile” sau „Predicile” sale (ed. Gabriel Strempel, 1962), alcatuite din 28 predici si 7 cuvantari ocazionale, citand din Sfanta Scriptura si din Sfintii Parinti sau amintind filozofi si poeti din Antichitate.

Ele arata „hotarirea mitropolitului de a curati o Biserica decazuta in moravuri” (Nicolae Iorga), aminteste de asuprirea sociala si nationala a poporului din partea marilor boieri si a turcilor, afirmand in cuvatarea de inscaunare „suntem incongiurati de atatea nevoi si scarbe ce vin totdeauna neincetat de la cei ce stapanesc pamantul acesta”, sau in cuvantarea la Schimbarea la fata „suntem supusi supt jugul paganului si avem nevoi multe si suparari din toate partile”.

Cat priveste limba si stilul, G. Strempel scria : „Opera lui Antim Ivireanul este un pretios monument de limba romaneasca, ce se citeste cu placere si astazi, dupa un sfert de mileniu de la data cand a fost elaborata”.

SPRIJINITOR AL BISERICII ORTODOXE. Nu si-a uitat neamul din care s’a nascut si a donat la Tbilisi o tipografie cu caractere georgiene, trimitand acolo pe cel mai important ucenic al sau, Mihail Stefan. De asemenea, a pus bazele primei tipografii cu caractere arabe instalata la Alep, in 1706.

Pentru credinciosii greci din Patriarhiile Constantinopolului, Alexandriei si Ierusalimului a tiparit numeroase carti de slujba si teologice in greceste.

Mitropolitul Antim s’a ingrijit si de credinciosii din Ardeal, tiparind lucrarea intitulata „Lumina”, pentru combaterea prozelitismului catolic al vremii si a trimis la Alba Iulia pe Mihail Stefan, care a tiparit aici o „Bucoavna” (Abecedar) si un „Chiriacodromion”, ambele in 1699.

Este ctitorul mănăstirii cu hramul „Toți Sfinții” din București – numită azi Mânăstirea Antim – (1713 – 1715), pe care a înzestrat-o cu toate cele trebuitoare, unul dintre cele mai remarcabile monumente de arhitectură, pictură și sculptură din România.

Pe seama veniturilor generate de aceasta, a alcătuit un testament, intitulat „Învățături pentru așezământul cinstitei mănăstiri a tuturor sfinților, capete 32”, în vederea organizării unei impresionante opere de asistență socială.

Pe langa interesele Bisericii, Mitropolitul Antim s’a dovedit si un patriot iluminat. El a aparat drepturile sale, ca Mitropolit al Ungrovlahiei, asupra manastirilor inchinate Sfantului Mormant, conduse de calugari greci, care nu mai pomeneau la slujbe pe mitropolitul locului.

In plus, a luptat impotriva opresiunii turcesti, militand pentru apropierea de Rusia lui Petru cel Mare. Cand Constantin Brancoveanu a vrut sa-l inlature din scaunul mitropolitan, el s’a aparat in scris – in doua randuri in 1712 -, ramanand ca ierarh pana la moartea mertirica a lui Brancoveanu (1714) si sub Stefan Cantacuzino (1714-1715).

MOARTEA MARTIRICA. Un destin tragic a unit pe domnitorul Constantin Brancoveanu cu Mitropolitul Antim – martiriul. Dupa ce pe tronul muntean a ajuns, in Decembrie 1715, Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot, au inceput zile negre pentru Antim. In 1716, cu ocazia razboiului ruso-austriac, domnul – impus de turci – a parasit Capitala, plecand spre Dunare.

La 18 August 1716, dupa o discutie aprinsa, la Calugareni, Antim s’a intors la Bucuresti, la credinciosii sai. Aici a continuat lupta pentru inlaturarea fanariotului, alegand domn pe Patrascu Brezoianu.

Reintoarcerea lui Nicolae Mavrocordat pe tron, in Septembrie 1716, a insemnat si pedepsirea lui. Mai intai pe linie bisericeasca, domnitorul cerand Patriarhiei Ecumenice caterisirea.

A fost înlăturat din scaun, închis, caterisit de patriarhul ecumenic și condamnat la exil pe viață în mănăstirea „Sfânta Ecaterina” din Muntele Sinai.

A urmat exilul, spre Sinai, unde – din nefericire – n- a mai ajuns.

Aceasta sentinta injusta a fost corectata, la cererea Patriarhiei Romane, de catre Patriarhul Athenagoras I, abia la 8 Martie 1966.

Pe drum a fost ucis de turci, fiind inecat in raul Tingea, langa Adrianopol ; era 27 Septembrie 1716, data la care a intrat in calendarul Bisericii noastre.

Asa a sfarsit Mitropolitul Antim Ivireanul, martirizat de turci, ca si marele sau binefacator, domnitorul martir Constantin Brancoveanu.

Mitropolitul-martir Antim Ivireanul, desi nascut pe alte meleaguri, s’a identificat cu poporul pe care l-a slujit, pentru care a tiparit atatea carti, contribuind la desavarsirea procesului de romanizare al slujbelor bisericesti.

 Patriot luminat si aparator al crestinilor din Patriarhiile rasaritene,  a platit cu viata indrazneala de a se fi ridicat impotriva turcilor si a primului domn fanariot.

Toate aceste considerente au determinat Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane sa-l canonizeze, alaturi de alte personalitati religioase romanesti,  în 1992, fiind prăznuit în fiecare an la 27 septembrie.

 

 

 

1815: A murit la Cluj, cărturarul iluminist român transilvanean Ioan Piuariu-Molnar.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ioan Piuariu-Molnar (n. 1749, Sadu, Sibiu) este primul medic titrat român, filolog și traducător. Chirurg al Universității din Viena, medic la Sibiu și profesor de oftalmologie la Școala medico-chirurgicală din Cluj.

Autor al celei dintâi gramatici româno-germane, al unei istorii universale și al unui dicționar român-german.

A inițiat prima publicație științifică medicală, „Sfătuire către studenții în chirurgie” (1793) și a colaborat la redactarea lui Supplex Libellus Valachorum.

Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae (din latină, însemnând Petiția Valahilor din Transilvania) a fost  numele a două memorii înaintate de liderii națiunii române din Transilvania împăratului Leopold al II-lea al Sfântului Imperiu Roman.

Primul Supplex a fost trimis în martie 1791 de Ignatie Darabant, episcop greco-catolic de Oradea, Consiliului de Stat din Viena.

Cel de al doilea Supplex, o versiune mult largită și argumentată a primului, a fost înaintat Curții din Viena pe 30 martie 1792 de către Ioan Bob, episcopul greco-catolic de Blaj, și de Gherasim Adamovici, episcopul ortodox al Transilvaniei.

Documentul a fost redactat de cei mai însemnați reprezentanți ai națiunii române din Transilvania (în cea mai mare parte clerici ai Bisericii Române Unite cu Roma): Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Șincai, Ioan Piuariu-Molnar, Iosif Meheși, Ioan Budai Deleanu, Ioan Para etc.

Petiția era semnata in numele natiunii române de categoriile sale libere Clerus, Nobilitas, Civicusque Status Universae Nationis in Transilvania Valachicae.

 

 

1821:  Tudor Vladimirescu, ajuns la Bolintin, lansa „Proclamaţia către bucureşteni”, prin care îi chema la lupta antiotomană.

Această dată a fost înscrisă şi pe documentul programatic al Revoluţiei de la 1821, intitulat „Cererile norodului românesc”.

La 21 martie a intrat în Bucureşti, iar în următoarele zile şi-a aşezat tabăra militară pe platoul de lângă Mănăstirea Cotroceni, lăsând garnizoane de panduri şi la mănăstirile Mihai Vodă, Antim şi la Mitropolie

 

 

 

 

 

 

 

1871: În România, Guvernul Lascăr Catargiu dizolvă Parlamentul.  

 

 

 

 

 

 

 

1883: S-a născut actorul Gheorghe Storin; (m. 1968).

 

 

 

 

 

Gheorghe Storin (n. 1883 – d. 1968)

 

A fost un actor român, profesor de artă dramatică (1947 – 1952) la Institutul de artă teatrală și cinematografică „I.L. Caragiale”.

A studiat arta dramatică la Conservatorul din București cu C.I. Nottara. La Teatrul național din București, pe scena căruia a jucat, cu intermitențe, încă din 1902, precum și în „Compania Alexandru Davila” și în Compania Bulandra-Storin-Manolescu-Maximilian, Storin a creat cu mare forță dramatică un vast repertoriu de roluri în piese clasice și contemporane românești și străine: Castriș din „Patima roșie” de M. Sorbu, rolul titular din „Michelangelo” de Alexandru Kirițescu, Vulpașin din „Domnișoara Nastastia” de G.M. Zamfirescu, Don Salluste din „Ruy Blas” de Hugo, Scarpia din „Tosca” de V. Sardou, Nikita din „Puterea întunericului” de Tolstoi, Satin și Actorul din „Azilul de noapte” de Gorki”.

 

 

 

 

 

 

 

 

1888: S-a născut (16/28 martie) la Căinari, Tighina, în Basarabia, marele poet român Alexei Mateevici, autorul poeziei “Limba română”; (m. 24 aug 1917).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A văzut lumina zilei în familia preotului Mihail Mateevici şi a Nadejdei Neaga. A făcut clasele primare în satul Zaim, școala parohială şi Seminarul de Teologie din Chişinău, 1902-1910. În următorii patru ani a studiat la Kiev, la Academia Teologică, după care a fost numit profesor de greacă şi latină, devenind și membru al Societăţii Bisericeşti de Istorie şi Arheologie. 

Începând cu anul 1910, Alexei Mateevici a publicat poezii, nuvele, articole în presa vremii. Debutând cu o proză tradusă din Cehov şi cu schiţa „Toamna” inspirată din viaţa basarabeană, în gazeta „Basarabia”. Colaborările cu presa scrisă au continuat în „Viaţa Basarabiei”, „Luminătorul”, „Cuvânt moldovenesc” ș.a., în care a publicat versuri originale şi traduceri din A. K. Tolstoi, S. I. Nadson, G. R. Derjavin, M. Lermontov, A. S. Puşkin, studii de etnografie şi folclor, de istorie, filozofie și de teologie.

 La 17 iulie scria poezia “Limba noastră”, una dintre  cele mai frumoase, daca nu cea mai frumoasa  odă închinată limbii române, o capodoperă. Chiar daca ar fi scris  umai aceasta  singură poezie, Alexei Mateevici tot ar fi intrat in marea galerie a poetilor clasici români.

Ea a devenit, pusa pe muzica lui  Alexandru Cristea (1890-1942), imnul  de stat al Republicii Moldova (începând din anul 1994) .

La nici 30 de ani împliniţi cade răpus de febră tifoidă, în timp ce se afla pe front ca preot militar, 26 august 1917.

Opera sa poetică în totalitate abia dacă adună patruzeci şi trei de tiluri.

 George Călinescu, scria în ”Istoria literaturii de la origini până în prezent”:

„Alexei Mateevici, basarabean din Bugeac,  preot militar mort în 1917 (luase parte la luptele de la Mărăşeşti) , ar fi fost un poet mare dacă trăia.
Numai Eminescu a mai ştiut să scoată atâtea mireasmă din ritmurile poporane.”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1897: S-a născut Margareta Sterian, pictoriţă, poetă şi traducătoare (din literaturile americană, engleză, irlandeză, poloneză, japoneză) (m. 1992)

 

 

 

 

 1897: Este adoptată Legea pentru înfiinţarea Societăţii naţionale de agricultură din România şi a comisiilor agricole (16/28).

 

 

 

 

 

 

 

1903: S-a născut actorul Jules (Iuliu) Cazaban (Fălticeni). A fost fiul inginerului francez Ludovic Cazaban și al austriecei Aneta Checais.

A fost fratele scriitorului Theodor Cazaban.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A avut o bogată activitate în cinematografie, radio și televiziune și a fost profesor la Institutul de artă teatrală și cinematografică “I. L. Caragiale” din București. A primit distincția de Artist al poporului și a fost laureat al Premiului de Stat.

În ultima parte a vieții a dorit să-și revadă fratele mai mic, Theodor, scriitorul, aflat în exil la Paris. Autoritățile comuniste au acceptat să-i acorde pașaportul numai cu condiția de a nu se vedea la Paris cu nici un exilat român. În aceste condiții, Jules Cazaban a renunțat la pașaport și la călătorie.

Căsătorit cu actrița Irina Năjejde, fiica jurnalistului și cronicarului dramatic Iosif Nădejde, a avut un fiu, compozitorul si muzicologul Costin Cazaban. Jules Cazaban este înmormântat la Cimitirul Bellu din București.

A fost distins cu titlul de Artist Emerit: (d. 23 septembrie 1963, București).

 

 

 

 

1923: S-a născut omul politic român Sergiu Cunescu, primul  președinte al Partidului Social Democrat Român (PSDR) reînfiintat dupa Revolutia anticomunistă din 1989 ; (d. 2005).

  Partidul Social Democrat Român, era  la acea dată, unul dintre cele trei partide istorice reînființate după căderea comunismului în țara noastră, alături de PNŢ- cd şi PNL.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În ianuarie 1990, a înscris noul partid PSDR, continuator legitim și unic al PSDI, partid istoric, împreuna cu Adrian Dimitriu, fostul secretar general al Partidului Social Democrat Independent, condus de Constantin Titel Petrescu, Mira Moscovici, Constantin Avramescu, Mircea Iscru Stanescu, veterani ai vechiului partid intrat în ilegalitate dupa alegerile din 1946.

PSDR, alaturi de PNTcd si PNL, considerate partide istorice au constituit in 1990 opozitia politica față de Frontul Salvării Naționale, formațiunea foștilor comuniști.

Sergiu Cunescu a fost presedintele Partidului Social Democrat Roman in perioada 1990-2000, reales la Congresele din 1992 si 1996 si deputat in Parlamentul Romaniei in perioada 1990-2000 fiind lider de grup parlamentar.

In 2000 Congresul partidului, care intre timp fuzionase cu Partidul Socialist condus de Tudor Mohora l-a ales drept presedinte executiv pe Alexandru Athanasiu, acordandu-i titulatura de presedinte de onoare lui Sergiu Cunescu.

Acesta se retrage din functie si din partid in 2000, urmare fuziunii prin absorbtie a PSDR de catre PDSR fost FSN, care a devenit astfel Partidul Social Democrat.

Sergiu Cunescu a reusit sa introduca PSDR in Internationala Socialista, mai intai cu titlu de partid observator, apoi cu rol consultativ si in 1999, ca partid membru cu drepturi depline, fiind recunoscut de social democratia europeana drept partidul social democrat romanesc, continuator al traditiilor social democrate ante belice.

 

 

 

 

 

 

1924: S-a născut actorul român de comedie Horia Șerbănescu; (d. 2010).

 

 

 

 

 

 

 

 

Popular actor bucureştean, activând atât pe scena teatrului de revistă şi de comedie, cât şi în televiziune Horia Serbanescu  a deţinut, de asemenea, câteva roluri în filme.

A  debutat pe scenă la vârsta de 5 ani, în 1929, în rolul regelui Mihai din spectacolul „Miss Revista”. Atunci a fost descoperit pe scena de la Cărăbuş de regizorul Paul Gusti, care l-a adus la Teatrul Naţional în rolul Statu Palmă Barbă Cot din „Rodia de Aur”, spectacolul fiind primul de acest gen transmis la Radiodifuziunea Română.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Astfel, Horia Şerbănescu a devenit cel mai vechi colaborator al Radioului Public.

Horia Şerbănescu a jucat pe scena Teatrului din Sărindar, condus de Tudor Muşatescu, şi pe scena de la Teatrul nostru, condus de Dina Cocea, ulterior transferându-se la Teatrul Victoria. A cunoscut primul mare succes la Grădina Volta Buzeşti, cu rolul din spectacolul „Profesorul de franceză”, de Tudor Muşatescu.

A format cupluri artistice cu Emil Popescu, dar şi cu Radu Zaharescu, alături de care a cunoscut succesul în teatrul de revistă, la „Cărăbuşul” lui Constantin Tănase.

Tot alături de Radu Zaharescu a format unul dintre cuplurile artistice cele mai cerute în momentele difuzate de Televiziunea Română.

A jucat în filme de televiziune precum „Directorul nostru” (1955), „Telegrame” (1959), „Politică şi delicatese” (1963) sau „Mofturi 1900” (1964). În teatru a deţinut roluri în spectacole precum „Pe aripile Revistei”, „Trei Căluşari”, „Vitamina M… Muzica!”, „Horia şi Radu îşi asumă riscul”, „Cu muzica e… de glumit!”, „Carnaval la Tănase”, „Nepotul domnului prefect”.

 

 

 

 

 

 

 

1936: S-a născut la Bârlad, romancierul român stabilit în Franța, Bujor Nedelcovici.

A fost avocat la Baroul de Avocați din Ploiești, de unde a fost radiat din motive politice (după arestarea tatălui), fiind obligat să muncească timp de 12 ani pe diverse șantiere și uzine din țară: Bicaz, Brașov, București.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Din anul 1987 alege calea exilului, trăiește la Paris, unde continuă să scrie. Susține un ciclu de conferințe în Statele Unite și publică în Canada (La Revue Cité Libre) eseul Întâlnirea cu secolul al XXI-lea. Din 1987, face parte din colegiul de redacție al revistei Esprit, unde publică articole și eseuri.

Este căsătorit cu Carmen Lăzăroiu, fosta soție a lui Dinu Patriciu.

 

 

 

 

 

 

 

1947: A apărut  la Bucuresti „Revista literară” condusă de scriitorul Miron Radu Paraschivescu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1957: A murit genialul  sculptor român Constantin Brâncuși.

 

 

 

 

 

 

Constantin Brâncuși (n. 19 februarie 1876, Hobița, Gorj — d. 16 martie 1957, Paris), a fost un sculptor român cu contribuții covârșitoare la înnoirea limbajului și viziunii plastice în sculptura contemporană. Constantin Brâncuși a fost ales membru postum al Academiei Române.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1965:  A avut loc la Bucureşti, premiera filmului „Pădurea spânzuraţilor”, o ecranizare după romanul omonim al lui Liviu Rebreanu.

Scenariul a fost semnat de Titus Popovici, iar regia de Liviu Ciulei, în distribuţie regăsindu-se actorii Victor Rebengiuc, Ana Szeles, Liviu Ciulei şi György Kovacs.

 

 

 

 

 

 

 

Această ecranizare din 1964 a romanului omonim al scriitorului român Liviu Rebreanu, a fost primul film românesc care a obținut o largă recunoaștere internațională, fiind  distins cu Premiul pentru regie la Festivalul de la Cannes

 

 

 

 

 

 

 

2005: A murit  Sergiu Cunescu, omul politic care a reînfiinţat, imediat după decembrie 1989, Partidul Social Democrat Român, unul dintre cele trei partide istorice, alături de PNŢ şi PNL, care fuseseră desființate de dictatura comunistă după război. A fost preşedinte al PSDR în perioada 1990-1999 și s-a retras din viaţa politică odată cu fuziunea PSDR cu PDSR (Partidul Democraţiei Sociale din România), în 2001; (n. 1923).

 

 

 

 

2012: Parlamentul Republicii Moldova il  alege pe Nicolae Timofti  in functia de președinte al statului.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A devenit al 4-lea președinte al Republicii Moldova.  În momentul alegerii în funcția de președinte al Republicii Moldova, Timofti era Președinte al Consiliului Superior al Magistraturii (CSM).

 

 

 

 

 

CITIȚI ȘI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/03/16/o-istorie-a-zilei-de-16-martie-video-3/

Bibliografie (surse):

 

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

3. Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas, 2005.

4. http://adevarul.ro

5. http://www.worldwideromania.com;

6. Wikipedia.ro;

7. mediafax.ro;

8. Istoria md.

9. http://www.rador.ro/2019/03/16/calendarul-evenimentelor

Publicitate